Sari la conținut

Leonard - prinţul operetei


dcp100168

Postare recomandata

MARI ARTISTI VAZUTI DE OCTAVIAN SAVA

Leonard (I)

Cu Leonard ma stiu bine. Trec aproape in fiecare dimineata prin fata chipului sau frumos, nemurit in bronz de sculptorul Oscar Han. Statuia Printului Operetei s-a ridicat prin colecta publica, organizata de ziarul “Rampa”. Din Comitetul de initiativa, literele, cam ciuntite de trecerea timpului sau de maini inconstiente, mai lasa sa se citeasca numele dramaturgului A.de Hertz si al actritei Maria Filotti. Intr-o vreme, bustul a disparut. O vrednica muzeografa, de la Muzeul Taranului Roman, l-a vazut coborat de pe soclu si zacand alaturi. A anuntat Politia, banuind ca niscaiva hoti vroiau sa-l vanda ca fier vechi. A venit un politist, l-a pazit un timp, dupa care bustul s-a facut nevazut. Dupa mai bine de un an a reaparut. Ce s-a intamplat cu el nu stiu. La inceput, odata cu repunerea pe soclu, s-au instalat si doua mici reflectoare sa-l lumineze frumos noaptea. Reflectoarele au fost furate si ele. Acum, Parcul Kiseleff arata mai bine. S-au pus banci, s-a plantat iarba, s-au creat locuri de joaca pentru copii. Si bustul lui Leonard, cu grija lustruit, parca e mai impunator, in special ca au fost razuite si graffiti-urile nesabuite de pe soclu.

Amanunte despre viata lui N. Leonard le-am aflat din ultimul sau interviu aparut tot in “Rampa” si care i-a fost luat marelui cantaret, in anul 1928, de catre un gazetar, tanar pe atunci, si care a devenit cunoscutul scriitor Tudor Musatescu. Dar si mai bogata in informatii a fost cartea “Asta seara canta Leonard” de Stelian Ionescu-Angel, aparuta in 1970.

Cei care trec pe langa statuie, in marea lor majoritate, nu stiu cine a fost Leonard si isi inchipuie ca majuscula “N” care il precede vine, probabil, de la Nicolae, care ar fi fost prenumele lui de botez. Eroare! Numele de botez este chiar Leonard, iar cel de familie e Naia.

Imprejurarile prin care a venit pe lume cel mai bun interpret de opereta din Romania seamana cu o telenovela sau eventual cu o comedie de-a lui Caragiale. Pe plaiurile galatene a sosit un morar vienez care a adus cu sine si pe frumoasa si tanara lui sotie, Carolina. Morarul si-a angajat un mecanic vanjos si priceput, pe Constantin Naia. Acesta i-a placut Carolinei si el a placut-o pe ea. Sfiosi la inceput, flirtul lor, agrementat de valsurile vieneze fredonate cu aplicatie de catre juna morarita, s-a prefacut curand intr-o dragoste pasionata. Aceasta a determinat-o pe Carolina sa-l paraseasca pe morar si sa se mute cu iubitul ei intr-o casuta din coclaurile insalubre ale Badalanului, cartier mizer al orasului de la Dunare. Curand, despartirea s-a oficializat printr-un divort si astfel, la 13 decembrie 1886, pe un frig naprasnic, s-a nascut feciorul mecanicului Naia. Tanarul tata isi gasise slujba la depoul de locomotive, unde a fost primit cu multa prietenie de colegii sai ceferisti.

Odata cu laptele supt de la sanul Carolinei, urechile micului Leonard au fost dezmierdate de cantecele mamei sale si, fara indoiala, ea i-a transmis si genele care au insuflat aplecarea lui catre opereta vieneza.

Dar, ca la orice poveste cu inceput prea fericit, finalul trebuia sa fie unul tragic. Dupa un an, Carolina a murit, rapusa de o boala de piept, care o va mosteni si Leonard. Naia si-a dat seama ca miasmele otravitoare ale Badalanului nu-i pot prii pruncului sau. In casa unui prieten de la Buzau, conductor de tren, el a cunoscut-o pe Elena, fiica acestuia, si s-a recasatorit cu ea, transferandu-se totodata la depoul CFR din Buzau. Departe de legendele care circula despre mastere, Elena s-a dovedit o adevarata mama pentru micul Leonard. Insa soarta nemiloasa a facut ca, destul de devreme, viitorul cantaret sa ramana orfan pentru a doua oara. Si Elena a trecut prea devreme in lumea dreptilor.

Intre timp, in curtea in care locuia familia mecanicului Naia, isi avea casa si o vaduva de ceferist, cu patru copii, trei fete si un baiat, cu un nume rareori intalnit: Velimir. Acesta avea sa devina Vladimir Maximilian, cunoscut comic si conducator de trupa de teatru. Iar cum aschia nu sare departe de trunchi, fiul acestuia, Puiu Maximilian s-a facut remarcat ca un prodigios autor de reviste si comedii muzicale, iar nepotul, fiul lui Puiu, Mihai, regretatul sot al Stelei Popescu, a fost la randul sau un foarte talentat autor de cuplete, scheciuri, texte de cantece si reviste de mare succes.

Dar sa ne intoarcem la vremea cand pustanul Maximilian se mai numea Velimir si, desi era cu 4 ani mai mare, legase

stransa prietenie cu Leonard. Amandoi erau bantuiti de duhul teatrului si, in afara poznelor copilaresti pe care le faceau impreuna, nu pierdeau niciun spectacol al trupelor care veneau in turneu la Teatrul Moldavia din Buzau.

Baiatul lui Naia nu neglija nici scoala, Elena il purta frumos imbracat si Leonard a trecut cu succes examenul de admitere la liceul B.P. Hasdeu, unde a inceput sa ia si lectii de vioara si canto cu un batran profesor, Athanasiu.

Dupa moartea Elenei, Naia hotari sa se mute la Bucuresti. Astfel se implinea si visul lui Leonard, care acum avea 14 ani si era puternic atras de mirajul Capitalei, mai ales ca aici era si Velimir, care se inscrisese la Conservatorul de muzica si declamatie. Leonard dorea din suflet sa se inscrie si el la Conservator, chiar inainte de a termina liceul, asa cum aflase ca facuse si un alt baiat, ce se numea Tony Bulandra.

Debutul lui Leonard avea sa se produca in scoala. Fiii directorului institutului particular “Ottescu”, Nicu si Ion Nonna Ottescu scrisesera o comedie muzicala. Nicu era autorul libretului, iar fratele sau compusese muzica. Comedia se numea “Bubi” si lui Leonard i-au incredintat rolul principal, cu partitura de bariton, desi el nu era bariton. Succesul a fost desavarsit. Tanarul actor avea 16 ani. Vestea s-a raspandit prin scoli. Frumosul Leonard a si inceput sa primeasca numeroase si tandre biletele de la elevele din oras. La spectacol luase parte si Nicu Poenaru, un impresar, manager am spune azi. El injgheba in fiecare vara o trupa de teatru cu care colinda orasele vechiului regat (era inaintea Unirii celei mari). Leonard isi ia inima in dinti si se prezinta la acesta:

- Domnule Poenaru, m-ati auzit cantand in “Bubi”, visul meu este sa joc in operete. Luati-ma in trupa dvs.!

- Tinere, termina intai scoala si pe urma om vedea!

Leonard asteapta. Elevul, care se mai implinise, devenind un adevarat barbat, deosebit de frumos, cu parul brun, cu ochi negri adanci, are o noua tentativa: soseste acasa la Poenaru. Acestuia tocmai ii murise mama. Se pregatea de inmormantare, cu cioclii in casa. Leonard nu tine seama de solemnitatea momentului si isi reinnoieste cererea. Sacait de insistenta baiatului, impresarul cedeaza:

- Vino peste trei zile la mine!

Dupa trei zile, Leonard e angajat pe post de corist, cu un salariu de 2 lei pe zi. Intalnirea trupei urma sa aiba loc la Focsani. Acolo, viitorul mare tenor se intalneste cu un alt corist, George Niculescu.

- Tot tenor ?, il intreaba Leonard.

- Pai... chipurile bas!

Amandoi saraci lipiti. Inchiriaza o camaruta cu talas pe jos, la un dulgher.

Incep repetitiile cu opereta “De-as fi rege” de Adolphe Charles Adam. Leonard urmeaza sa joace intr-un tricou. Dar tricoul e numai gauri. Unde se vedea pielea, debutantul o vopseste de culoarea tricoului ca sa nu se observe. Rolul cerea sa poarte pantofi. Candidatul la glorie nu avea decat ghete. Le intoarce pe dos ca sa para pantofi. Acestea erau conditiile in care se desfasurau turneele inca de pe vremea lui Matei Millo.

Spectatorii nu se inghesuie sa vada reprezentatia. Poenaru hotaraste sa paraseasca orasul. Coristii, in loc de doi lei, primesc doar 25 de bani.

- Ce facem cu datoria pentru chirie?, intreaba ei.

- Lasati valizele amanet. Le luati inapoi cand ne intoarcem si platim ce datoram, ii sfatuieste Poenaru.

Dar nici la Buzau, urmatoarea destinatie, nu le merge mai bine.

In aceleasi conditii de mizerie, trupa inghesuita intr-un vagon de marfa, pus la dispozitia artistilor, in mod gratuit, de un sef de gara binevoitor, care-l cunostea pe Naia, ajuns si el sef de depou, poposeste in orasul lui Eminescu si Creanga. Numai ca nu erau singura trupa care dadea spectacole aici. Tara era colindata de nenumarate alte adunaturi de artisti care, asemenea celei a lui Poenaru, incercau sa obtina succesul visat. Acesta insa refuza deseori sa apara. La 1 februarie 1904, la Iasi sosea si Maximilian, vechiul prieten al lui Leonard, chemat telegrafic de Poenaru, sa intareasca trupa.

La Iasi au jucat operetele “Fetite dulci” si “Floarea de ceai”, titluri azi uitate. Dar amfiteatrul neincalzit al circului Sidoli nu a atras publicul. Cu toata saracia indurata, viitorul mare artist invata rolurile tuturor operetelor ale caror partituri le putea face rost. Mergea si la teatru. Dar cum sa mearga la impunatorul Teatru National iesean fara ghete? Se juca “Vagabonzii” lui Ziehrer. Solutia i-a dat-o Maximilian, care i-a imprumutat ghetele sale, mai mici cu un numar, decat cel potrivit lui Leonard. La inceput, picioarele inghetate ale tenorului au incaput in ghetele de imprumut. Dar in sala Nationalului, care era subventionat de Stat si deci incalzit, membrele inferioare isi recapatara dimensiunile normale, iar durerea provocata de incaltamintea prea stramta l-a obligat pe iubitorul de teatru sa plece chiar de la jumatatea actului intai.

Trei luni au stat artistii lui Poenaru la Iasi, timp in care au putut sustine doar opt spectacole. Dar numele lui Leonard se facuse cunoscut. Asa se face ca, la venirea primaverii, tenorul primeste o telegrama de la Bucuresti, din partea lui P. Marinescu. Acesta injghebase un teatru de vara la gradina “Rasca”. El ii propunea lui Leonard un angajament cu 120 lei pe luna si ii trimitea si un mandat de 12 lei.

Fericit, artistul isi ia ramas bun de la Poenaru si promite ca va invata toate rolurile spectacolelor ce se vor juca la Rasca, precum si cele de la Parcul Otetelesanu, (aflat pe locul Palatului Telefoanelor), unde activa Constantin Grigoriu, un adevarat si mare animator al teatrului de opereta din tara.

Leonard incepe sa cante la “Rasca” (transformare a numelui unui fost patron al gradinii, cehul Hrasck). Aici s-a reluat “Fetite dulci”, in care eroul nostru facea compozitie, jucand rolul unui batran, si “Vant de primavara” de Joseph Strauss. Dar cum aceasta opereta se prezenta si la Otetelesanu, i-au schimbat titlul in “Aer de primavara”. De asta data, Leonard aparea la chipul lui, fiind insa numai al doilea tenor, in timp ce primul tenor era Achil Popescu. Cu toate ca avea succes si incepuse sa atraga privirile coristelor ce se inghesuiau ca sa fie mai aproape de chipesul tanar, abia iesit din varsta adolescentei, Leonard tragea cu ochiul la “Parc”, adica la gradina Otetelesanu, mult mai prestigioasa. Aici fusese angajat si vechiul sau prieten, Maximilian.

De asemenea, mai jucau si alti doi tineri talentati, amandoi chemandu-se Niculescu. Pentru a se deosebi unul de celalalt, patronul Grigoriu i-a botezat pe unul Nicolae Niculescu-Buzau, iar pe al doilea, George Niculescu-Basu. Primul avea sa devina un faimos comic, iar celalalt un mare cantaret de opera.

La “Rasca”, Leonard a mai fost distribuit in operetele “Papusica” de Leo Fall, “Mascota” de Audran si “Pericola” de Offenbach. Este de necrezut cate premiere putea prezenta o biata trupa intr-o singura stagiune. Publicul, mult mai putin numeros decat astazi, dorea mereu ceva nou, altfel antreprenorul era pandit de faliment.

Cu ajutorul lui Leon Popescu, acelasi care avea sa devina producatorul filmului “Independenta Romaniei” (motiv de inspiratie pentru pelicula “Restul e tacere” a contemporanului nostru, Nae Caranfil), Niculescu-Buzau pregateste un turneu impreuna cu Alecu Barcanescu. Este angajat si Leonard cu 140 lei pe luna. Tenorul avea 18 ani. Intre coriste, razboiul era in toi. Se recurgea la mici razbunari asupra celei pe care o credeau favorita noului angajat. I se taiau rochiile pe ascuns, aruncau cu piper cand adversara trebuia sa cante sau ii manjeau cu crema de ghete alba crinolina. Elevele de liceu ii trimiteau “panseuri” din “oracolele” la mare moda, iar dolofanele sotii de ofiteri si functionarii superiori oftau in mare secret. Iar neexperimentatul “idol” incepu sa cedeze diverselor tentatii. In acelasi timp insa, ii cere lui Buzau sa interpreteze el rolul principal din “Fetite dulci” (n-am izbutit sa aflu de cine era compusa aceasta opereta – n.r.). Al Barcanescu este nevoit sa-i cedeze rolul, pe de-o parte pentru ca isi cam pierduse vocea, iar pe de alta parte, abdomenul i se rotunjise de asa maniera incat nu mai putea fi strans de niciun corset care sa-l faca credibil in chip de june prim. Acesta a fost adevaratul debut al lui Leonard.

La Constanta, Buzau decide sa dea un spectacol in beneficiul tanarului tenor. Sala e plina. Aplauzele nu mai contenesc. Reteta neta, 950 lei. O avere, pe care insa Leonard o risipeste imediat ducand toata trupa la o petrecere de pomina. Dar o scrisoare misterioasa, semnata B. il anunta ca admiratorii din Calarasi au adunat pentru el 4.000 de lei, pe care ii va primi la Bucuresti, la restaurantul “Frascati”, cu prilejul unei mese omagiale. Cine era B.? Mister! Toata trupa crede ca e o farsa. Dar ce s-a intamplat mai departe, intr-un articol viitor.

http://www.cronicaromana.ro/mari-artist ... ard-i.html

MARI ARTISTI VAZUTI DE OCTAVIAN SAVA

LEONARD (II)

Am incheiat articolul de saptamana trecuta, lasandu-i pe Leonard si colegii sai sa pluteasca in plin mister. Oare biletul semnat in mod misterios cu litera “B”, bilet prin care tenorul era anuntat ca admiratorii sai din Calarasi ii vor inmana la restaurantul Frascatti, din Bucuresti, suma de 4.000 de lei, suma uriasa in vremea aceea, era rodul unei farse prietenesti sau o binemeritata realitate? Incepusera chiar sa se faca pariuri pe aceasta tema. Si totusi, la mijlocul lunii mai, in anul de gratie 1905, la restaurantul amintit, un domn sobru il astepta pe Leonard, in fata unei mese incarcata cu bunatati. Lui Leonard, care venise insotit de Niculescu - Basu, ambii infometati dupa un post prelungit din lipsa de bani, nu-i venea sa creada ca totul era pregatit pentru el. Dupa acest dejun sardanapalic, la iesirea din restaurant, tenorul i-a aratat amicului sau, un ceas de aur cu lantisor, un ac de cravata impodobit cu briliante si un plic in interiorul caruia adastau 4.000 de lei. Bineinteles ca a urmat o serie de chefuri impreuna cu prieteni, colegi si cu femei mai mult sau mai putin usoare, iar banii s-au terminat ca purtati de vant. Iar ceasul si acul de cravata au luat repede drumul casei de amanet.

Dar norocul i-a suras din nou. Viitorului Print al operetei i se propunea un angajament la mult visatul Parc Otetelesanu, in trupa condusa de Constantin Grigoriu. Salariul: 200 de lei pe luna. Leonard avea doar 19 ani. Dupa primul rol mai important, in opereta “Frumoasa din New-York” de Sidney, Grigoriu ii ridica salariul la 300 de lei. Era o suma cu care orice artist cumpanit putea trai decent. Dar nu si Leonard. El era in stare sa-i risipeasca intr-o singura noapte, tragand dupa el o liota de artisti, de amici si amice, de admiratori care incepusera sa-i speculeze bunatatea, cerandu-i imprumuturi pe care indeobste uitau sa i le inapoieze. Viata lui se scurgea ca titlul unui faimos vals vienez: “Wein, Weib und Gesang” – Vin, femei si cantec. Mai lipsea doar cuvantul “Liebe” – iubire. A venit insa curand si acesta. Aleasa era Elena Teodorescu, o primadona cu talia supla, fata frumoasa, nasuc in vant, fiica lui George Teodorescu, un bas care cantase la opera si conducea corul bisericii “Domnita Balasa”. Desi era mai mare ca el cu cativa ani, lui Leonard i s-au aprins calcaiele dupa atragatoarea cantareata. O ducea cu cupeul acasa dupa spectacol; ii aducea flori la cabina. Curand si-au pus pirostriile. La inceput, iubirea a consolidat casnicia lor. Dar Leonard n-a rezistat mult tentatiilor vietii de boem. In ciuda farmecului deosebit pe care l-a avut voiajul de nunta la Paris, Doamna Elena Leonard nu a putut suporta multa vreme noptile in care sotul ei lipsea de acasa si se intorcea in zori ravasit, incercanat, mirosind a tutun (fuma tigara dupa tigara), a bautura si a parfum ieftin de la femeile care nu se lasau cucerite de el, ci ele il cucereau. Desi divortati, Elena i-a ramas partenera in multe dintre sutele de roluri pe care tenorul le-a interpretat si

i-a fost cea mai buna prietena de-a lungul intregii lui vieti, din pacate atat de scurta. Ajunsa nonagenara, Elena n-a ezitat sa-i evoce lui Ionescu-Angel, autorul cartii “Asta seara canta Leonard”, zilele fericite petrecute langa sotul ei, dar si suferintele femeii inselate in marile ei sperante.

Desigur ca pentru Leonard acum incetasera calatoriile in trenuri inghetate, mesele frugale luate in birturi sordide, hainele uzate, ghetele tocite, camasa unica pe care si-o spala singur in apa Buzaului, somnul in hoteluri neincalzite. Dar viata neregulata, petrecerile pana in zori, continuau sa-i ruineze sanatatea. Si totusi in putinii ani pe care i-a trait, a daruit spectatorilori sai: “o evadare din cotidian, o pagina de feerie in proza vietii burgheze, un acord romantic, vrajind adolescenta insetata de poezie a vremii; evocarea unor taramuri de basm, printi indieni, dansuri de baiadera, cantec patimas de tigani indragostiti – toate acestea facute sa traiasca de un singur om, plin de viata, dar cu pieptul subred...” (Victor Eftimiu).

O serie de evenimente s-au petrecut in timpul afirmarii depline a lui Leonard. La Bucuresti au avut loc reprezentatii sustinute de marea actrita Sarah Bernard. Mai tarziu, marea expozitie jubiliara de la Parcul Carol, sarbatorind 40 de ani de domnie a intaiului rege al Romaniei, a fost un prilej de adevarate intreceri intre trupele teatrale si muzicale. Curand insa, linistea tarii s-a tulburat datorita rascoalelor taranesti din 1907. Trupa lui C. Grigoriu, acesta imbolnavindu-se, era acum condusa de Niculescu-Buzau si de Leonard.

Rascoalele ii surprind in timpul unui turneu in Moldova si ii urmaresc pana la Turnu-Magurele, facandu-i sa scurteze mereu numarul de reprezentatii. Intoarsa la Bucuresti, dupa reprimarea rascoalei, trupa prezinta opereta “Stafia Dambovitei”, o localizare a lucrarii lui Millöker, in care marele regizor Paul Gusty strecurase abil aluzii la situatia sociala a timpului. Spectacolul n-a avut insa o viata lunga. Forurile politice au intervenit si dupa a treia reprezentatie, lucrarea a fost scoasa de pe afis.

Intre timp, pe piata artistica, aparuse un nou concurent: cinematograful!

Opereta insa nu inclina steagul. Dimpotriva; Grigoriu decisese ca in afara gradinilor de vara, seria de spectacole trebuie sa continue si iarna. De aceea inchiriase Teatrul Liric, adusese de la Viena decoruri si costume somptuoase, iar stagiunea s-a deschis la 12 februarie 1908, cu spectacole zilnice si matinee. Salile erau mereu pline, in premiera fiind prezentata opereta “1001 de nopti” de Johann Strauss, pentru ca in mai putin de o luna sa se joace si “Farmecul unui vals” de Oscar Strauss. Cu acest prilej s-a petrecut si o intamplare amuzanta, povestita chiar de Leonard in interviul din Rampa, luat in 1928 de catre Tudor Musatescu. Atunci cand tenorul a implinit 20 de ani, a fost chemat la recrutare in orasul sau natal, Galati. Ca sa nu piarda trenul, imediat dupa spectacolul care se terminase destul de tarziu, Leonard nu si-a mai schimbat costumul de scena, si-a pus doar paltonul pe de-asupra si a fugit la gara. Pe drum, conductorul a intalnit intr-un compartiment un ofiter austriac, imbracat intr-o stralucitoare uniforma cu brandenburguri si decoratii. Speriat, ceferistul a tras semnalul de alarma si trenul a stationat in plin camp, pana ce tenorul a fost recunoscut.

In scurta dar prodigioasa sa cariera, Leonard nu s-a dat in laturi sa atace si repertoriul de opera. Avea 22 de ani cand este distribuit in rolul lui Canio din “Paiate” de Leon Cavallo. Interpretarea ariei “Ridi pagliacci” starneste entuziasmul cronicarilor. Astazi, tabloidele si talk-show-urile televiziunilor popularizeaza numai vedetute cat mai dezbracate, sau interpreti de hip-hop oribil imbracati, cu trupurile acoperite de tatuaje barbare. Rareori poti intalni pe micul ecran, indiferent de post, un interpret serios de opera sau de opereta. Pe atunci insa, cronicarii isi faceau meseria, chiar daca mai existau si laude platite sau mici santaje.

La sfarsitul stagiunii de iarna, Leonard pleaca la Paris, dar nu pentru a-si petrece vremea in chantanurile din Pigalle. El tine sa-si perfectioneze vocea cu un vestit profesor de canto, Jean de la Részké, unde se intalneau marii artisti ai timpului: Carusso, Adelina Patti, Saliapin si chiar compozitorii Puccini si Mascagni. Leonard isi daduse seama ca talentul sau intuitiv, lipsit de scoala, nu este suficient pentru a patrunde in subtilitatile muzicii de opera.

In toamna anului 1910, o noua soprana lirica a fost angajata la “Parc” – Florica Cristoforeanu. Ea urmase studii de bel-canto in Italia pregatindu-se pentru o intensa cariera in muzica de opera. Cu Leonard insa canta in “Povestirile lui Hoffman” de Offenbach si apoi in “Print si bandit” de Lehar. Intre cei doi tineri artisti era aproape firesc sa se lege si o frumoasa idila. Urmeaza casatoria si un romantic voiaj de nunta in Italia. Superbe plimbari in Venetia cu gondola, opriri in Piata San Marco pentru a admira nu numai Catedrala, Palatul Dogilor sau multimea de porumbei, dar si noua “Campanilla”- inaugurata atunci. Insa nici aceasta casatorie nu avea sa dureze. Intors acasa, Leonard, care se daruise atat de mult Floricai in fericita luna de miere de la Venetia, nu mai putea sta mereu langa ea. Devenise din nou victima prietenilor si a admiratoarelor, rasfatatul publicului, fiul risipitor al noptilor bucurestene. In scurta vreme avea sa vina si divortul, iar Florica isi va gasi consolarea intr-o stralucita cariera muzicala ce o va face o celebra pana si in America de Sud, dupa ce a cantat la Scala din Milano si a fost apreciata de compozitorii Mascagni, Puccini, Richard Strauss. Ea a murit in 1960, la Rio de Janeiro.

Anul 1913 aduce o noua iubire in viata tenorului. O domnisoara Gurita, fiica unui bogatas, se indragosteste de Leonard. Si el o place. Curand urmeaza casatoria, si ca de obicei – divortul. Elena Gurita este prea obisnuita cu viata si prejudecatile unei burgheze instarite, iar Leonard prea boem ca sa suporte o astfel de existenta.

In palmaresul artistic al tenorului se adauga insa inca o biruinta: opera “Werther” de Massenet. Intr-un interviu acordat tot ziarului Rampa, tenorul marturiseste ca a pregatit rolul de opt ani, iar in ultimele 6 luni cu si mai multa intensitate.

In timpul Primului Razboi Mondial, trupa nu pleaca in refugiu. Ramane pe loc pentru a ridica moralul bucurestenilor care nu putusera pleca, desi spectacolele lor sufereau adesea de ingerintele cenzurii ocupantilor germani. Astfel, din cauza interventiei aliatilor turci ai Germaniei, opereta “Floarea din Stambul” a trebuit sa-si schimbe titlul in “Floarea din Siraz” si chiar asa, dupa cateva reprezentatii, Mackensen ordona scoaterea ei de pe afis. Majoritatea restaurantelor fiind inchise, singurul la care actorii mai gaseau cateva mese libere era “Continentalul”. Spre ghinionul lui Leonard, patronul avea o fata, Dora, deosebit de frumoasa. Inima prea iubitoare a tenorului a fost repede cucerita de incantatoarea domnisoara. Patronul, incantat ca-si poate casatori fata cu o celebritate, si-a dat imediat consimtamantul atunci cand Leonard a cerut mana fetei. Dar casatoria n-a fost fericita. De asta data insa, nu din vina artistului. In timp ce el ii oferea sotiei sale romantice flori, un bancher cu chelie si burta ii daruia, mult mai pragmatic, pretioase bijuterii. Asa ca pentru prima oara, de acasa, noaptea, nu lipsea Leonard, ci Dora. Fireste, a urmat si al patrulea divort.

Dupa razboi, constituindu-se Opera Romana, compania Leonard-Maximilian trebuie sa paraseasca Teatrul Liric si se muta la Timisoara. Dirijorul orchestrei era H. Schwartzman. (Coincidenta face ca in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, acelasi dirijor sa-mi fie profesor de muzica la liceul unde invatam, n.r.) Alte succese, alte turnee, alte iubiri. Se implineau 20 de ani de cand Printul Operetei isi incepuse cariera in trupa lui Nicu Poenaru. Publicul a avut parte de un fastuos “Festival Leonard”, cu participarea unor apreciati cantareti de opera si opereta, dar si a cantaretului sarbatorit. El insa nu-si mai ingrijea sanatatea minata de morbul mostenit si de viata sa dezordonata. Nu mai era nici in stare sa conduca trupa ce-i fusese incredintata de C. Grigoriu. Deficitul in crestere l-a obligat sa-si vanda bogata garderoba a carei eleganta dominase viata mondena a Bucurestiului. O tuse rebela il tinea adesea claustrat intr-o camera a hotelului Astoria. Cu toate acestea, intreprinde cateva turnee in Franta. Numai la Paris, la teatrul “Mogador” sustine 120 de spectacole cu “Bayadera” de Kalman. La Marsilia, avea 40 de grade si totusi iese pe scena si canta. In sala erau si marinarii romani sositi in port cu bricul “Mircea” Afisul, de 14 metri lungime, avea inscris alaturi de numele sau si mentiunea: “Le plus grand artiste d’operette du monde”. La “Mogador”, in timpul celei de a 50- a reprezentatii, o puternica hemoptizie ii inroseste batista. In odaia sa de la hotelul din “Rue d’Arcade, vin sa-l ingrijeasca pe rand, Elvira Popescu si o foarte tanara interpreta – Elena Zamora. Iar Leonard continua sa cante si sa viseze la alte si alte turnee. Boala insa inainteaza. Intors la Bucuresti, adunandu-si ultimele puteri, se angajeaza in trupa lui Sica Alexandrescu, pentru a juca in comedia muzicala “Fritz”. Dar, la spectacolul din seara de 8 decembrie, are din nou o puternica hemoptizie. Intra in scena palid ca un mort. Era ultimul act unde avea de interpretat cupletul final impreuna cu Elena Zamora. El ii sopteste: “Canta numai tu, sa nu vada publicul. Mai avem putin. Iarta-ma!”. Facand pasi de dans si sprijinindu-l, actrita il scoate din scena. Ajuns in culise, Leonard se prabuseste la podea.

Pleaca la Campulung, unde batranul Naia avea o casuta. Tenorul spera ca acolo se va intrema. Curand, insa, trenul aduce in Gara de Nord ramasitele pamantesti ale Printului Operetei.

Depus la biserica Nicolae Tabacu, din fata Academiei Romane, timp de doua zile, la catafalcul lui s-au perindat zeci de mii de admiratori, dornici sa-i aduca un ultim prinos. La capataiul lui au cintat vestitul violonist Grigoras Dinicu impreuna cu toate orchestrele si tarafurile din Capitala. Interpretau aria indragita de Leonard: “Zi-mi tigane”.

La 28 decembrie 1928, o mare de oameni, veniti din toata tara, urma cortegiul funerar pe Calea Victoriei. In fata Teatrului National, drapat cu mari flamuri de doliu, cortegiul s-a oprit. Aici s-au rostit primele cuvantari.

Carul mortuar a facut noi si triste popasuri in fata Teatrului Alhambra, unde Leonard a cantat pentru ultima oara, si a Teatrului Liric unde se afla Opera Romana. Aici, corul operei si orchestra Flarmonicii, un ansamblu de peste 300 de persoane, i-au dedicat drept recviem arii din Povestirile lui Hoffman. Pe strazile unde a mai trecut cortegiul, la ferestre si balcoane au fost scoase gramafoane cu palnie care au umplut vazduhul cu vocea lui Leonard, inregistrata pe discuri.

Asa a fost condus neintrecutul Print pe ultimul drum, catre cimitirul Sf. Vineri. In parcul Kiseleff mai dainuie statuia lui, dar multi trec pe langa frumosul chip si nu stiu cine a fost N. Leonard.

Fie ca omagiul meu sa-i readuca macar pentru o clipa amintirea.

http://www.cronicaromana.ro/mari-artist ... rd-ii.html

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

  • 1 month later...

Nae Leonard, prinţul operetei

Se născuse în 1886 la Galaţi, fiul unui mecanic de locomotivă, Constantin Nae, şi al Carolinei Schaffer. Şcoala primară o urmează la Buzău, unde are şi primul succes de scenă într-o piesetă după Alecsandri, la serbarea şcolară. La Liceul "Al. Hâjdeu", se distinge prin uşurinţa cu care învaţă limba franceză şi cu care memorizează ariile de operă şi operetă. Pasionat de vioară, ia lecţii cu profesorul A. Athanasiu. În 1900, venit cu tatăl său în Bucureşti, urmează cursurile Institutului Ottescu. Începe o carieră muzicală cu trupa Grigoriu, primul succes real fiind în 1916, în opera "Wether". În timpul Primului Război Mondial, conduce, împreună cu Maximilian, o companie care dă spectacole în sala Teatrului Liric. În 1920, sala fiind luată de primărie, compania se mută la Timişoara. Ghinionul o urmăreşte însă. Sala în care joacă cade pradă unui incendiu. Urmează turnee la Arad şi Oradea, iar doi ani mai târziu, trupa revine în Bucureşti şi în acelaşi an, se destramă. I se propun angajamente în Franţa. În 1925, debutează la Lyon, în rolul lui cel mai cunoscut din „Bayadera". Invitat la Marsilia joacă o serie de spectacole cu sala arhiplină, iar apoi cântă la Paris, la Mogador. Este însă bolnav de tuberculoză. Revine la Bucureşti, unde are 50 de spectacole la Alhambra, cu opereta "Fritz", în 1928. În ultima reprezentaţie se prăbuşeşte pe scenă, iar în ajunul Căciunului acelui an, moare la Câmpulung.

Deşi este supranumit "prinţul operetei", aprecierile criticilor sau ale unor spectatori din vremea sa sunt împărţite. În prefaţa la volumul "Astă seară cântă Leonard" de Stelian Ionescu Angel, Victor Eftimiu îl considera "un artist cald, sincer, plin de temperament". La rândul lui, Tudor Muşatescu îl numeşte "cel mai iubit şi mai glorios dintre trubadurii scenei româneşti". Este amintit deseori în cărţile dedicate perioadei interbelice. Emil Manu, în "Cafeneaua literară", vorbeşte despre ariile care pluteau din strada Câmpineanu până la celebra Terasă Oteteleşanu. Dar, există şi voci care susţineau că artistul încânta publicul "şi mai ales cucoanele cu frumuseţea sa, pentru că altfel, n-avea nici voce, nici cultură muzicală". E drept, cel din urmă era un istoric.

http://www.adevarul.ro/index.php?sectio ... &id=359309

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

  • 1 year later...

O carte despre Leonard

Presa străină scria despre Nae Leonard că este cel mai mare cântăreţ de operetă din lume! Fascinaţia sa de atunci se poate compara cu cea pentru VIP-urile artistice internaţionale de azi. Un personaj strălucitor, în viaţă şi pe scenă… Ştiaţi că soţia primarului din Chişinău şi prietenele sale au deshămat caii de la sania maestrului şi s-au înhămat singure ca să-l ducă după spectacol pe Leonard, de la teatru la hotel? Asta ca să vă faceţi o imagine din prima! Cu astfel de povestiri fascinante ne-a atras editorul cărţii încă din săptămâna anterioară lansării unei cărţi necesare patrimoniului cultural gălăţean: „LEONARD - Soldatul de ciocolată/ Le soldat en chocolat” - ediţie bilingvă (traducere în franceză de Gelu Stănescu), apărută la Editura Eikon, Cluj-Npoca, lansată în ultima zi din 2009 la Salonul „Axis libri” al Bibliotecii „V.A. Urechia”.

O apariţie clujeană despre un fiu al Galaţiului?

Leonard, un tenor extraordinar, o vedetă internaţională a României din La Belle epoque (a trăit între 1886 – 1928), născut în sărăcăciosul Bădălan, a creat peste o sută de roluri in opere şi operete care au ridicat în picioare publicul din oraşele României, dar şi din străinătate, mai ales din Paris, Lyon sau Marsilia. Cartea, scrisă de un biograf la rândul său notoriu, un excelent impresar, Gaby Michăilescu, stins de curând, a apărut, este important de observat, cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Galaţi, în colaborare cu Biblioteca „V.A. Urechia”. Lansarea a beneficiat de o… montare aparte: tenorul Adrian Ionescu, acompaniat la pian de Tatiana Zaharescu Ionaşcu, au recreat pentru câteva momente vremea lui Leonard…

Despre strălucitorul Leonard, idolul doamnelor şi domnişoarelor, primul artist român cu automobil, cel care s-a stins nedrept de repede, aflaţi mult mai multe din carte…

http://www.viata-libera.ro/articol-O_ca ... ard_2.html

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

  • 2 years later...

Leonard, „Prinţul operetei” internaţionale

Din Bădălan, la Paris!

Continuăm seria gălăţenilor care au ajuns… locuri. La 15 mai 1956 se înfiinţa Teatrul Muzical „N. Leonard” din Galaţi. O străduţă curată, printre blocurile Cartierului demobilizaţilor, îi poartă numele. Tenorul Nae Leonard a fost supranumit „Prinţul operetei", după succesele fulminante de la începutul secolului trecut, în ţară şi în străinătate. Fiu al unui modest mecanic de locomotivă gălăţean - Constantin Nae (Nae era numele de familie) şi al vienezei Carolina Schäffer, moartă de tânără, tenorul s-a născut acum 129 de ani în sărăcăciosul cartier periferic, mereu inundat, al pescarilor şi marinarilor - Bădălan. A pornit de jos, ca să lase în epocă urme puternice în turnee în ţară, la Kiev, Sankt Petersburg, Chişinău, Paris, Lyon sau Marsilia, unde ridica săli în picioare. La Viena, Franz Lehar, celebrul compozitor austriac de origine maghiară, autor al operetelor „Văduva veselă”, „Ţara surâsului”, care se joacă şi acum la Muzicalul gălăţean, exclama: „Domnule Leonard, sunteţi cel mai bun interpret al operelor mele!”

Muzica, sărăcia, tinereţea, foamea şi frigul

După moartea mamei vitrege, Leonard renunţă la şcoală pentru o carieră grea: după tentative repetate, convinge directorul unei trupe de operetă, Nicu Poenaru, să-l angajeze cu doi lei pe zi şi, la 16 ani, îndură, într-un turneu la Iaşi, frigul şi foamea. Artistul îşi vopseşte pielea ca să nu se vadă găurile din haine şi doarme îmbrăcat. Atrage publicul, ridică opereta, devine celebru şi peste hotare. Succesul îl îmbogăţeşte apoi în Capitală, dar cheltuie fără măsură, îmbrăcând şi hrănind actori, ajutând săraci, risipind. Se spune că odată, terminând banii, şi-a tăiat fularul ca să-l împartă la doi copii ai străzii… Leonard s-a îmbolnăvit grav în 1924 când era angajat la Paris. Un am mai târziu avea mare succes la Lyon. În Franţa, are succes în 40 spectacole, la Marsilia, deşi joacă fiind foarte bolnav, cu frisoane. Acelaşi succes şi la Paris, în 1926. Revenit la Bucureşti, a pus în scenă opereta „Contesa Maritza” - pe care o va asculta, la gramofon, şi în clipa morţii, în 1928, la numai 42 de ani. Jucând fără să se cruţe, i s-a făcut rău pe scenă. Boala de plămâni l-a ucis mai apoi.

Figură europeană

Vorbea fluent germana şi şi-a făcut prieteni printre creatori în această limbă. La Viena a cumpărat drepturile de producţie în ţară pentru operetele lui Lehar (nu o dată, acesta l-a acompaniat la pian pe tenor) şi ale lui Kalman, de la Berlin şi Viena a comandat decoruri fastuoase. Vine însă Primul Război Mondial, iar teatrul său este interzis de cenzura ocupanţilor, deoarece Leonard interpretase în 1914, într-o mică scenetă, rolul Ardealului, pe atunci sub austro-ungari, care se căsătorea cu România!

Fenomenul Leonard - un Rudolph Valentino român

Succesul frumosului tenor, cu glas de neuitat, a creat printre femei o adevărată isterie naţională, alimentată şi de chipul tipărit (o afacere pentru editori!) pe mii de cărţi poştale, în diferite roluri. Primea mii de scrisori, flori. În turneu la Chişinău, incredibil: de la teatru la hotel „Londra”, „nărăvaşele” neveste ale procurorului, chestorului, „chiar primăreasa”, deshamă caii şi… se înhamă ele la sanie!

Risipea sumele exorbitante câştigate prin contract sau dăruite: ajuta, dar şi cheltuia. Fuma mult, bea nopţile cu colegii. La puţin peste 20 de ani, Leon Popescu, proprietar al „Teatrului Liric”, îl plătea cu 6.000 de franci aur pe lună, în timp ce ministrul de Interne primea doar 1.500. Leonard devenea primul actor cu automobil din România.

Merita banii chiar şi… „mort”

La 22 de ani, după un atac de pneumonie, se zvonea deja că… murise. Un oarecare Moriţ Goldemberg îi scria apoi, disperat: „D-lui Leonard care a înviat din morţi. Domnule Leonard, cine dracu te-a pus să mori sau mai bine zis pentru ce te-ai ţinut de haloimăsuri şi-ai înviat?... M-ai nenurucit şi pă mine şi pă toată familia mea!... Auzind că ai murit am vrut să-ţi fac puţină reclamă şi am investit tot capitalul meu în fotografii [trucate] cu tine pe catafalc! Dacă vrei să mă scapi de mizerie, ori achită-mi costul fotografiilor, ori te rog să fii atât de jentil şi să mori”

viata-libera.ro

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

  • 5 months later...
Nae Leonard, „Prinţul operetei” şi idolul româncelor în perioada interbelică, a fost un adevărat Casanova
De la şcolăriţe şi pănă la femei măritate, toate, dormeau cu fotografia lui sub pernă. În cele din urmă însă, cinematograful a învins opereta, iar Rudolf Valentino i-a luat locul în inimile nenumăratelor sale admiratoare.
Nae Leonard va rămâne, în istoria culturii naţionale, unul dintre cei mai mari artişti români, supranumit „Prinţul operetei”, iar în memoria publică, drept bărbatul cuceritor care a creat o adevărată isterie amoroasă în rândul nenumăratelor sale admiratoare. Legendarul tenor a conferit operetei o fortă de atracţie extraordinară, în perioada de vârf a carierei sale, acest gen muzical atingând o popularitate fără precedent. De la şcolăriţe şi pănă la femei măritate, toate, dormeau cu fotografia lui sub pernă. „Diamantul din noroi” Nae Leonard s-a născut în 1886, la Galaţi, în mahalaua noroioasă a Bădălanului, pe malul Dunării. A fost rodul iubirii dintre Constantin Nae, un modest mecanic de locomotivă, şi Carolina Schäffer, o frumoasă austriacă. Deşi a murit tânără, aceasta a apucat să-i insufle fiului său pasiunea pentru valsul vienez, pentru muzică şi poezie în general. De la tatăl său, marele tenor a moştenit dragostea de libertate si mandria. Nae Leonard a păşit întâia dată pe o scenă la Teatrul Moldavia din Buzău, cu ocazia unei serbări şcolare. Peste ani însă, avea să devină coleg de scenă cu celebrul Tony Bulandra. Constantin Naie şi-a înscris fiul la Institutul Otescu, una dintre şcolile bune din Bucureşti. Încă de pe atunci chipeşul adolescent primea deja biletele de dragoste. În 1903, a absolvit şcoala şi, pentru a-şi putea continua studiile, s-a angajat în trupa lui Nicu Poenaru. Era sărac, dar avea 16 ani şi trăia fericit în lumea actorilor. În iunie 1907, Leonard a fost distribuit în rolul Danilo din "Vaduva Vesela", spectacol jucat la Grădina Oteteleşanu. Publicul l-a aplaudat frenetic minute în şir. Succesul său lui Leonart a fost de-a dreptul fulminant. Cădura vocii tânărului tenor, magnetismul privirii sale şi mai ales calităţile luie de artist dramatic au vrăjit publicul. După triumful din "Vaduva Veselă", Leonard a devenit artistul român cu cea mai mare priză la public, în special la cel feminin. Au fost tipărite mii şi mii de ilustraţii cu chipul său pentru că toate femeile doreau să-l aibă. A devenit idolul româncelor din perioada interbelică. Toate îl adorau, fie ele adolescente sau femei rostuite. Pasiunea pentru Leonard căpătase accente de isterie naţională. Nicio femeie nu-i putea rezista aşa că nu-i de mirare că a avut nenumărate relaţii amoroase. Primea zilnic buchete de flori şi teancuri de scrisori parfumate. Dimitrie Gusti este cel care i-a sugerat lui Leoard reţeta succesului: rolul tânărului înflăcărat, plin de vervă, îndrăgostit. Sfatul s-a dovedit mai mult decât inspirat. Nu numai succesul la femei i-a atras ura bărbaţilor, şi mai cu seamă cea a soţilor şi amanţilor înşelaţi cu el, ci şi cel material. Devenise cel mai bine plătit artist al momentului fiind copleşit cu daruri. Poate că tocmai de aceea cei din jurul său „l-au ajutat” să redevină sărac. Declinul şi ultima cădere a cortinei La 40 de ani, Nae Leonard avusese deja nenumărate aventuri şi două mariaje desfăcute. După divorţul de fiica moşierului Guriţă, de la Focşani, Elena, s-a îndrăgostit de Dora Steuermann, cea care avea să-i devină a treia sotie. Viaţa trăită cu intensitate maximă i-a ruinat sănătatea faimosului tenor. Era fumător şi băutor de cafea „înrăit”. Tuşea dar credea că de vină sunt ţigările. În acea perioadă, a fost angajat pentru a susţine spectacole în Franţa. Avea frecvent febră, iar în timpul unei reprezentaţii, s-a prăbuşit pe scenă. Abia atunci a acceptat să fie consultat de un medic şi avea să afle că suferă de tuberculoză. Este momentul în care îl va părăsi şi a treia soţie. Trăia nu doar declinul vieţii şi carierei sale, ci şi pe cel al operetei. Cinematograful devenise distracţia la modă în acele timpuri, iar vedetele nu mai erau pe scenă, ci pe banda de celuloid. Cuceritorul Nae Leonard fusese detronat de Rudolf Valentino. Şcolăriţele şi femeile purtau în ghiozdane şi poşete poza noului lor idol. Bolnav şi sărac, pentru că nu-şi putea permite internarea într-un sanatoriu, Leonard s-a retras la Câmpulung, unde se mutase tatăl său după pensionare. Acolo avea să moară, într-o seară de decembrie a anului 1928, privind pe ferestră în timp ce asculta la gramofon "Contesa Maritza". Avea doar 42 de ani.

adevarul.ro

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

Creați un cont sau conectați-vă pentru a comenta

Trebuie să fiți membru al comunității pentru a putea adăuga comentarii.

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitatea nostră. Este simplu!

Înregistrează un cont nou

Autentificare

Ai deja un cont? Autentifică-te aici.

Autentifică-te acum
×
×
  • Creează nouă...

Informații importante

Pentru a personaliza conţinutul şi pentru a asigura o experienţă de utilizare sigură, folosim module cookies. Dacă folosiți acest site, ne permiteți să colectam informații prin intermediul modulelor cookie. Puteți modifica setările cookie-urilor. Prin continuarea navigării pe acest site confirmați acceptarea utilizării fișierelor cookie conform Politicii de utilizare a cookie.