0
Dimineţi de neuitat
* Coşmarul călătoriei zilnice cu maxi-taxi
Am primit prin poşta electronică, de la o gălăţeancă, o scrisoare interesantă, care, suntem siguri, reflectă sentimentele încercate de mulţi dintre noi. Iată ce spune Cătălina Marin. "Vă scriu la o oră târzie, pentru a semnala un lucru care se va întâmpla mâine. Poate mă veţi întreba dacă am calităţi de vizionar, nu, nu am deloc, doar că ştiu ce va fi mâine pentru că se petrece acelaşi lucru în fiecare dimineaţă. Se întâmplă ca locul meu de muncă să fie undeva prin Micro 19, iar domiciliul, ghinion, în zona Parcului CFR. Până aici, nimic neobişnuit: nu mă plâng de distanţă, de trezitul de dimineaţă etc. Cu toţii trecem prin asta, mă refer la toţi cei care nu au autoturism şi sunt nevoiţi să meargă cu microbuzul. Însă, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, în fiecare dimineaţă, ajung la serviciu îngrozită, cu inima cât un purice şi cu stomacul în gât (ştiţi senzaţia aceea când n‑ai de lucru şi te dai în montaigne russe?)
Vrei, nu vrei ‑ muzică la maximum
Scenariul e acesta: urc în microbuz, ce bine, e o oră rezonabilă, încă o zi de muncă, asta e. Sunt fresh, pregătită sufleteşte. Dar începe: în microbuz, muzică de‑ţi sparge urechile, diverse posturi de radio ce prezintă la prima oră subiecte mondene, cu conotaţii mai mult sau mai puţin sexuale (în general foarte mult, că puţin nu prea mai există). Buun, ne acomodăm şi cu asta. Cât mai trece timpul până la plecare, mai urcă cineva, nu apucă să se aşeze, că se trezeşte aruncat dintr‑o parte în alta a microbuzului. Ce să fie oare? Aaaa, maşina a pornit demult, dar cine să stea să se asigure că toţi călătorii s‑au aşezat, sunt în regulă? Că şoferul e deja ocupat cu o convorbire telefonică de genul: "Măi boule, măi animalule....", desigur, volumul vocii sale fiind cu nimic mai prejos decât al radioului sus amintit.
Trafic pe valuri
Şi cât mai e până în Micro 19! Peripeţiile sunt departe de a se fi terminat! Fiind deja în trafic, vaaaai! Încep frânele atunci când nu te aştepţi, în spatele unor maşini care circulă regulamentar, dar de, dacă viteza microbuzului e peste limită, când ajunge fix în spatele ăluia, cum să nu te trezeşti cu o frână care te dezechilibrează şi dacă stai pe scaun? Dar ce păţesc cei care urcă pe traseu, bieţii de ei... Dacă nu au inspiraţia (sau loc) să se aşeze imediat, mai, mai să plonjeze pe podeaua maşinii sau în braţele altui călător, strivindu‑l pe scaun. Şi cine ştie sub cine te trezeşti? Că nu prea parcurg de‑alde Brad Pitt sau George Clooney traseul Parc CFR‑Micro 19 cu microbuzul! Şi mergem mai departe, mai stăm pe la semafoare, unde are loc repetiţia "Măi boule, măi animalule", de data asta cu capul pe geam, ca domnul Goe, fiindcă a ajuns în dreptul unuia care s‑a strecurat pur şi simplu printre benzi şi i‑a luat‑o înainte. Cum o fi îndrăznit, nu ştia ce‑l aşteaptă? De fapt, de ce mă mir, că doar face parte din aceeaşi categorie, cine ştie ce păţesc şi călătorii din maşina lui. Şi uite că se angajează şi într‑o depăşire, dar vai, tocmai se apropie o maşină din sens opus! Şi ce dacă, nu se mai poate încă o frână? Sau un slalom printre alte autoturisme care, în loc să‑şi vadă de treabă, mai încurcă şi ele circulaţia de dimineaţă!
Ultimul hop
Şi, în sfârşit, nu mai am mult şi o să ajung, mă aflu în sensul giratoriu de la Ultimul Leu. Încă puţin! În interiorul sensului giratoriu, ce să vezi? Nu ştiam că suntem la curse! Ba uite că suntem, fiindcă urmează dealul acela spre Mc Donald's şi acolo să vezi demonstraţii de viteză. A, am uitat să specific de trecerile pe roşu la semafor, fiindcă verdele e deja la ultima secundă. Care‑i problema? Doar din intersecţie vin maşini, dar nu‑i nimic, noi să ne facem treaba!
În sfârşit, ajung în Micro 19, cobor, tremur din toate încheieturile, încerc să‑mi revin, să‑mi înving spaima, pentru că urmează o zi de muncă, şi, credeţi‑mă, nu am un job foarte simplu. Chiar nu‑mi trebuie stări emoţionale extreme înainte de a fi început bine ziua.
Asta mi se întâmplă absolut în fiecare dimineaţă. Iar dacă mai adaug că uneori şi la plecare mai trăiesc tot câte o aventură din‑asta, cred că am spus tot.
Rugămintea mea este să trageţi un semnal de alarmă, fiindcă nu avem de ce noi, călători liniştiţi, să trecem prin astfel de momente, în care siguranţa noastră este pusă la colţ de microbuz.
Mulţumesc şi scuze, acum merg la culcare, să mă odihnesc, că deja ştiţi ce urmează dimineaţă, nu?"
N.R. Tocmai fiindcă ştim, de, oameni suntem, trecem şi noi prin asta, i‑am publicat scrisoarea cititoarei noastre, în speranţa că atât Poliţia Rutieră, cât şi şoferii de maxi-taxi înşişi vor înţelege că avem cu toţii dreptul la un transport civilizat. Cu menţiunea că există şi excepţii de la regula prezentată mai sus şi că, în ultima perioadă, transportul public asigurat de Transurb e mult mai ritmic şi mai confortabil, nu putem decât să le spunem gălăţenilor că aşteptăm şi alte păreri pe această temă şi nu numai.
http://www.viata-lib... ... l&id=27323
Sus
" atunci chiar ca mi-a sarit mustarul . s-a lasat cu injuraturi dar pana la urma am castigat ! 
.
