241 răspunsuri la acest subiect

[dcp100168]

Dumitru Cristea - Medicul care te face să respiri uşurat
Practică medicina de aproape 50 de ani şi este unul dintre cei mai cunoscuţi ORL-işti din Galaţi. Are chiar o colecţie cu obiectele extrase din gâturile, nasurile şi urechile pacienţilor
Profil
Născut: 4 decembrie 1938, Galaţi
Studii: Facultatea de Medicină – Iaşi
Profesie: medic
Doctorul Dumitru Cristea recunoaşte că a ajuns să practice specialitatea ORL printr-o conjunctură care, iniţial, nu l-a făcut din cale afară de fericit. Adept al chirurgiei de fineţe, medicul ar fi optat de la început pentru o specializare migăloasă, precum ginecologia sau chirurgia vasculară, mai ales că a moştenit de la mama sa o mare dexteritate în lucrul cu mâinile. Nu a fost să fie, aşa că a ajuns ORL-ist, ramură a medicinei care consideră că i s-a potrivit ca o mănuşă. „ORL-ul, ca şi chirurgia, necesită o mare abilitate a mâinilor, precizie, pentru că se lucrează cu microscopul şi trebuie o extraordinară fineţe. Sunt specializări în care dacă nu ai această îndemânare, nu poţi să le faci bine” explică doctorul.
35 de ani a condus secţia ORL
Cea mai mare parte din carieră, Dumitru Cristea şi-a petrecut-o în funcţia de şef al clinicii ORL din cadrul Spitalului de Urgenţă. Lucru deloc uşor, mai ales că a preluat un serviciu în care ajungeau pacienţi cu probleme de sănătate extrem de delicate şi a căror rezolvare urgentă era de multe ori vitală. La asta s-a adăugat veşnica problemă a dotării cu instrumentar şi echipamente dar şi inerentele deficienţe la capitolul resurse umane. „Dacă ar fi numai probleme logistice ar fi bine, dar sunt mult mai multe. Toate celelalte deficienţe care apar în sistem sunt mult mai grave. La ora actuală, dacă un rezident are noroc să dea peste un mentor bun, se formează în cinci ani, dar dacă nu, merge într-un loc de muncă şi nu ştie nimic. Aici e marea problemă” spune doctorul Cristea.
De-a lungul carierei, prin mâinile doctorului Cristea au trecut mii de pacienţi cu probleme care mai de care mai ciudate. Urgenţe de gradul zero au fost însă întotdeauna „înnecaţii” - persoanele care au fost la un pas de moarte după ce au înghiţit ori şi-au băgat în nas ori în urechi diverse obiecte. Intervenţia imediată şi mai ales aplicarea metodei corecte, preferabil una cât mai avansată, sunt factorii de succes, care rezolvă un astfel de caz. „Eu de exemplu prefer endoscopia. Este foarte avantajoasă pentru vizualizarea şi extragerea corpilor străini. Nu am avut aparatură, am facut rost de ea, am adaptat-o pentru anumite probleme. Endoscopia laringelui este, spre exemplu, deosebit de convenabilă. Sau endoscopia nazală, care exclude tăierea nasului ori incizarea obrazului” precizează specialistul.
Întrebări şi răspunsuri
- Mai trebuie umblat la mentalitatea oamenilor în halate albe?
- Eu tot am zis că mentalitatea se va schimba în momentul în care fiecare medic va fi conştient de poziţia lui în societate. Vor fi respectaţi numai dacă sunt profesionişti. Încă se mai strecoară unii care nu sunt pregătiţi şi urcă în ierarhie oameni care nu au ce căuta în funcţii de conducere sau chiar nu au înclinaţii pentru această profesie.
- Se mai îndreaptă tinerii medici spre ORL?
- Da, se îndreaptă. ORL-ul e o specialitae puţin cam aglomerată pentru că acum, la medicină, ponderea pe sexe este de 80 la sută femei. Femeile care termină facultatea de medicină preferă specialităţile chirurgicale finuţe. Nu fac chirurgie, neurochirurgie, urologie sau ortopedie, care cer inclusiv o condiţie fizică deosebită.
Ce îi place
Îmi place să călătoresc. Îmi place sportul, dar îl practic mai puţin. Am şi practicat tenisul şi înotul. Îmi place să citesc şi dau o mare importanţă gimnasticii minţii. În fiecare zi, ori dezleg un careu de cuvinte incrucişate, ori o problemă de logică.
Ce nu-i place
Nu-mi place oportunismul. Am făcut puţină politică, darasta nu poţi să o faci decât dacă esti înzestrat cu aşa ceva. Trebuie să fii oportunist şi să faci mişcările care trebuie, când trebuie. Mie nu mi-a plăcut asta şi m-am retras din politică. N-am luat decât bobârnace.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... surat.html

[dcp100168]

Nicu Mihai cântă la 30 de instrumente muzicale
* Gălăţeanul a scos peste 12 CD-uri de muzică uşoară şi populară, dar s-a consacrat la nivel naţional cântând la flaut
Este profesor la Liceul de Artă din Galaţi, catedra instrumente de suflat, unde predă flautul. Şi-a expus toate instrumentele muzicale achiziţionate de-a lungul anilor la casa părinţilor de la Braniştea. De fapt, este vorba de o nouă casă, construită după inundaţiile care au lovit localitatea în urmă cu câţiva ani, pe care Nicu Mihai a umplut-o cu peste 30 de instrumente muzicale. A cântat folk în studenţie, pe când activa în cenaclul „Flacăra” şi în „Amfiteatrul artelor”. Cariera şi-a început-o la Constanţa, în 1977, odată cu repartizarea la Liceul de Muzică. Acolo a creat o orchestră de muzică populară, cu care a organizat turnee în toată Dobrogea. Anul următor a venit la Galaţi pentru a lucra la Şcoala Populară de Artă, dar consacrarea avea să vină după numirea în funcţia de director la Clubul CFR. În această calitate a organizat o formaţie proprie, „Orfeu”, care a devenit cunoscută în municipiul Galaţi pentru spectacolele organizate în fiecare vineri seara în perioada 1983-1990.
Odată cu numirea în funcţia de director la Centrul de Creaţie, cunoscut astăzi ca Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, cariera profesorului a luat o nouă turnură. „ Am fost pasionat de această muncă. Mergeam în judeţ şi culegeam folclor, strângeam obiecte de artă, făceam etnografie”, ne declară profesorul Nicu Mihai. A scos până acum 12 CD-uri ca solist de muzică uşoară şi populară. Îi place în mod deosebit să cânte în duete cu fiica sa, Mădălina Mihai, care a terminat Conservatorul şi Facultatea de Litere iar acum este profesor de canto la Liceul de Artă din Galaţi. Au o priză atât de mare la public încât autorităţile locale din oraşele Năvodari şi Predeal şi-au făcut un obicei din a-i invita anual la festivităţile organizate pentru celebrarea zilelor celor două localităţi.
Nu vrea să fie văzut ca o persoană „trecută”, ci ca una deosebit de activă. Are satisfacţia de-a fi predat la elevi extrem de talentaţi, care au devenit ulterior cunoscuţi şi au optat la rândul lor pentru catedra de muzică. I-a rămas în minte o fetiţă din Braniştea, Ştefana Lepădatu, foarte talentată la flaut. Ca mulţi copii talentaţi din România, micuţa provenea dintr-o familie modestă, care nu îşi putea permite să îi cumpere un flaut. Ştefana şi-a văzut visul împlinit după ce profesorul Nicu Mihai a reuşit să obţină o sponzorizare, prin intermediul căreia fetiţa a primit flautul pe care şi-l dorea.
Întrebări şi răspunsuri
- De când aveţi pasiunea pentru instrumente muzicale?
- Din clasa a patra părinţii m-au dat la Liceul de Artă din Galaţi. Am ajuns să cânt în timp la 16 instrumente muzicale. Am cântat la acordeon, la orgă, dar cele mai mari satisfacţii mi le-a adus flautul. Am cântat apoi la saxofon, clarinet, piculină, nai, fluieraşe, ocarină, drâmbă, ocarină şi caval.
- Ce aţi alege între munca de profesor şi cea de solist?
- Nu pot să fac o alegere. Trebuie să fie amândouă. Nu aş fi nimic dacă nu aş mai concerta. Pe de altă parte, dacă nu aş mai preda, nu ar mai rămâne nimic după mine. În concluzie, doresc să predau, dar şi să continui să cânt.
Ce îi place
Îmi plac oamenii sinceri, consacraţi caracterului uman. Mă simt bine alături de persoanele care ştiu să-i respecte pe cei de lângă ei ca oameni în primul rând. Asta e ceea ce contează cel mai mult, să respecţi identitatea celorlalţi.
Ce nu îi place
Detest minciuna şi ipocrizia. Oamenii care nu ştiu să aprecieze ce se face. Cei care pun interesul lor personal înaintea celui colectiv şi cărora nu le pasă dacă binele lor poate însemna răul celorlalţi.
Profil
Data naşterii: 29 aprilie 1953
Studii: Conservatorul „George Enescu” Iaşi
Familie: are o fiică
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... flaut.html

[dcp100168]

Marian Stanciu - la 47 de ani, fuge mâncând pământul
Agentul şef principal Marian Stanciu este responsabil cu logistica în cadrul Poliţiei Gălăţene şi în timpul liber este atlet de performanţă
Profil
NĂSCUT: 26.10.1962- comuna Nămoloasa, judeţul Glalţi
STUDII: Şcoala Militară „Nicolae Bălcescu”, Sibiu
FAMILIE: Căsătorit, un copil
Responsabil de dotările Inspectoratului Judeţean de Poliţie este un om ce deţine nu mai puţin de cinci recorduri naţionale, la diferite probe de sprint. Agentul şef principal Marian Stanciu este sportiv de performanţă din 1997, de la vârsta de 35 de ani. Totuşi, el nu era străin de fenomenul sportiv, având în vedere că, din 1984, activa ca arbitru de fotbal, la diviziile inferioare. De altfel şi acum a rămas aproape de fenomenul fotbalistic, rămânând observator pentru liga a IV-a şi liga a III-a.
Campion naţional şi balcanic
Din momentul în care s-a apucat de alergat într-un mod organizat, Marian Stanciu a strâns o colecţie impresionantă de trofee şi medalii. „La Campionatele Naţionale ale Ministerului de Interne am strâns, până acum, 13 medalii, dintre care zece sunt de aur. În primul an de participare am obţinut locul al treilea la grupa mea de vârstă, după care am avansat constant. În al doilea an a urmat o medalie de argint, iar în anii următori am strâns zece medalii de aur şi o medalie de argint”, povesteşte poliţistul. Din anul 2002, Stanciu a trecut la nivelul următor, la grupa Masters, în care concurează atleţii cu vârste cuprinse între 40 şi 44 de ani. Pe plan internaţional, la cele patru balcaniade la care a participat, poliţistul a strâns trei medalii de aur la probele sale favorite, 100 şi 200 de metri plat, cinci medalii de argint şi două locuri patru. „Am vrut să-mi măsor forţele şi cu cei mai buni atleţi din lume la grupa mea de vârstă, aşa că anul acesta am participat la Campionatele Mondiale de atletism de la Lahti, din Finlanda. La proba de 200 de metri am obţinut locul 19 din 40 de participanţi, cu record naţional”, mai spune Marian Stanciu. Totuşi, din Finlanda, poliţistul a venit şi cu o mare părere de rău, aceea că diferenţa dintre Galaţi şi Lahti în ceea ce priveşte posibilitatea de a face mişcare este uriaşă. „Acolo ai piste de alergare inclusiv prin pădure”, a spus el.
Colecţionar de recorduri
În acest moment, Marian Stanciu deţine nu mai puţin de cinci recorduri naţionale, atât la grupa de vârstă 35-39 de ani cât şi la grupa de vârstă 40-44 de ani. Pentru a îmbina cu succes căsnicia cu pasiunea pentru sport, el i-a insuflat şi soţiei microbul mişcării. ”Cam în fiecare deplasare în care am fost a venit şi soţia. De alfel, până acum puţin timp a concurat şi ea la proba de aruncarea greutăţii. Acum din păcate însă are probleme de sănătate şi nu mai poate participa”, spune cu regret sportivul.
Întrebări şi răspunsuri
- Fiul dumneavoastră vă urmează pasiunea?
- Pot să spun că şi fiuli meu îi place mişcarea, însă nu este atlet. Îi plac alte sporturi, în săecial cele de echipă. La înălţimea sa s-a apucat de baschet. Să vedem acuma ce o ieşi.
- Care este cea mai ciudată întâmplare din cariera de arbitru?
- Înainte de 1989 eram la tuşă la un meci în judeţ. Prin minutul 75, după ce fusese înjurat tot meciul, arbitrul de centru nu a anunţat pe nimeni şi pur şi simplu a ieşit de pe teren şi a plecat acasă. La un alt meci am ajuns la teren şi, dar nici măcar echipele nu au venit. Nu ştia nimeni că meciul fusese programat.
Ce-i place
Fotbalul a rămas prima mea dragoste, chiar dacă niciodată nu am ajuns, ca şi arbitru, la nivel de primă ligă. Pe de altă parte, nu am neglijat nici cariera din atletism, şi am absolvit în anul 2006 Şcoala Naţională de Antrenori de la Bucureşti.
Ce nu-i place
Nu-mi plac bazele sportive din Galaţi. Pur şi simplu nu ai unde să alergi, nu ai unde să te antrenezi. Eu alerg de trei-patru ori pe stadionul Dunărea, pe o pistă de zgură, mai dură decât betonul. Nici măcar în parcuri nu poţi să faci mişcare.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... antul.html

[dcp100168]

Niculai Ungureanu îi învaţă arte marţiale pe agenţii de pază
* Practică Aikido de la vârsta de 22 de ani, iar de opt ani le predă tehnicile de contraatac agenţilor de pază din oraşul nostru
Niculai Ungureanu avea doar 14 ani când, influenţat de colegii de la şcoală, a păşit pentru prima dată într-o sală de lupte. S-a înscris la judo, acesta fiind singurul sport care, în perioada comunistă, îi permitea să se exprime liber. „Părinţii erau foarte ocupaţi şi eu trebuia să îmi găsesc o activitate extraşcolară. Mergeam la Şcoala nr. 10 unde toţi colegii mei făceau judo. Pe vremea aceea, nu exista copil care să nu facă sport”, îşi aminteşte Ungureanu. Gălăţeanul s-a făcut remarcat încă de la început, chiar dacă reuşitele sale în calitate de practicant de judo au fost minore în comparaţie cu cele pe care avea să le realizeze câţiva ani mai târziu. Astfel, după doar ani de antrenamente, la vârsta de 16 ani, Niculai a obţinut mai multe medalii la competiţiile judeţene de judo. Puţin mai târziu a fost nevoit să-şi întrerupă antrenamentele pentru că, la vârsta de 19 ani, a plecat în armată.
O carte i-a schimbat viaţa
Cum obişnuia să citească foarte mult, Niculai Ungureanu a găsit într-o zi cartea „Shian” scrisă de Dan Corneliu Ionescu. Aşa a aflat, pentru prima dată despre „Aikido – Arta Armoniei”. A fost dragoste la prima vedere. S-a hotărât, pe loc, să înveţe aceste tehnici de apărare, fără să bănuiască ce satisfacţii îi va aduce acest sport. „Aveam 22 de ani când împreună cu prietenul meu, Mihai Răducan, ne-am hotărât să învăţăm tainele acestui sport. Am început la Liceul Mihail Kogălniceanu în sala domnului profesor Eugen Vicol”, spune gălăţeanul. Drumul până la succes a fost greu dar sigur. În 1992 a primit atestatul de antrenor pentru a-i putea învăţa tehnicile Aikido şi pe alţi gălăţeni. „La 28 de ani am ajuns la centura neagră, un dan. Acum am centura neagră cu cinci dani, adică cel mai înalt grad obţinut în urma examinărilor cu comisia. Din 2007 sunt vicepreşedintele Federaţiei române de Aikido”, declară antrenorul. Niculai Ungureanu nu s-a oprit doar la a-i învăţa arte marţiale pe gălăţenii care doresc să facă sport. El a fost ales să le predea tehnicile de contraatac şi agenţilor de pază din Galaţi, astfel încât îi poate ajuta, într-o mică măsură, pe toţi locuitorii oraşului nostru. „Aikido cere foarte multă coordonare. Psihicul şi fizicul intră într-un echilibru. Acest sport te ajută să priveşti altfel lumea şi să analizezi dintr-un alt unghi situaţiile conflictuale”, menţionează sportivul. Cele mai importante rezultate ca şi antrenor obţinute de Niculai Ungureanu au fost medalia de argint de la Campionatul European din Franţa şi medaliile de aur, argint şi bronz de la Campionatul Naţional organizat anul acesta la Eforie Nord.
Ce-i place
Îmi place să studiez. În general, citesc cărţi din domeniile care mă interesează, respectiv psihologia şi artele marţiale. Am nevoie de informaţii pentru a fi un bun antrenor. Îmi place corectitudinea, lucrurile de bun gust şi oamenii corecţi.
Ce nu-i place
În primul rând, nu-mi place minciuna şi oamenii care „nu au coloană vertebrală”. Nu-mi place cum sunt trataţi oamenii de rând de către oficialităţi. Nu sunt de acord cu modul în care este promovat sportul în România, se caută să-l submineze fără motiv.
Întrebări şi răspunsuri
- Ne puteţi descrie acest sport în câteva cuvinte?
- Aikido a apărut oficial în 1924, în Japonia şi a fost înfiinţat de maestrul Morihei Ueshiba. Este un mod de apărare personală, bazat pe tehnici de contraatac.
- Aikido este un sport costisitor?
- Un începător plăteşte o cotizaţie de 60 lei, însă pe măsură ce obţine rezultate la competiţii, acesta plăteşte din ce în ce mai puţin.
- Care este vârsta minimă de la care se poate practica Aikido?
- Pentru a putea „intra pe saltea”, copilul trebuie să aibă minim şase ani. Noi avem şi micuţi de cinci ani, dar nu „intră pe saltea”.
Profil
Născut: 24 martie 1968, Galaţi
Educaţie: Şcoala de antrenori din Bucureşti
Stare Civilă: căsătorit, are o fiică de 19 ani
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... -paza.html

[dcp100168]

Ion Avram este comisarul scriitor
* Lucrează în domeniul protecţiei mediului de aproape două decenii, dar profesiunea sa de credinţă este scrisul. A publicat trei cărţi şi o pregăteşte pe a patra.
Ion Avram reuşeşte să îmbine două ocupaţii care aparent nu au nimic în comun: protecţia mediului şi literatura. Într-un mod fericit, marea sa pasiune, scrisul, i-a oferit ocazia să lucreze în domeniul protecţiei mediului, unde l-a adus un vechi „amic de litere”. „Până în `90 am fost constructor. Un prieten literar de la Apele Române a ajuns în situaţia să fie numit primul inspector şef la Protecţia Mediului din Galaţi. Atunci el m-a racolat pe mine şi aşa a început să-mi placă munca de la mediu. A devenit şi asta un soi de pasiune”, povesteşte Ion Avram.
La începuturi, a scris „amintiri”
Ion Avram a avut primele contacte cu scrisul prin clasa a şaptea, când compunea scrisori în versuri, pentru un unchi militar. „Mătuşa mea m-a rugat. Aşa am scris amintiri despre căţel, despre purcel, despre pământ, despre arat, despre orice. Erau un fel de pasteluri în versuri, care aveau chiar şi un fir epic”, spune amuzat comisarul-poet.
La „Junimea” a descoperit adevărata literatură
Ajuns la Iaşi, ca student al Facultăţii de Construcţii, Ion Avram nu avea cum să nu fie pătruns de spiritul artistic al oraşului, care se manifesta puternic mai ales în mediul universitar. Primul contact cu poezia şi creaţiile studenţeşti le-a avut prin intermediul cenaclului „Moldavia”, în cadrul căruia s-a afirmat ca autor de poezii pentru spectacole. „Acest cenaclu nu era atât de genul muzică şi poezie, cât spectacol pe scenă. Interveneam în timpul spectacolului cu nişte recitări, şi văzând că prinde la public, am început să scriu o poezie pentru spectacol, oarecum şocantă, care ieşea în evidenţă, era între satiră şi umor”, mai spune Ion Avram.
Călit la „Moldavia” în Parcul Copou şi sub Teiul lui Eminescu, a făcut următorul pas, la „Junimea”. „Acolo am fost puţin descurajat, deoarece ceea ce scriam noi pentru cenaclul „Moldavia” nu era chiar literatură. Atunci mi-am dat seama că literatura este cu totul altceva decât tehnica de a versifica. Am luat-o de la un fel de capăt, m-am pus la punct cu critica, cu literatura sud-americană, cu literatura rusă, Dostoievski în mod deosebit. Foarte mult mi-a plăcut cum scrie Asturias, e un mare creator de atmosferă, are un talent extraordinar de a introduce cititorul într-o lume aparte", mai povestit Ion Avram.
Până în prezent, Ion Avram a publicat trei cărţi. Două dintre ele, „Aşteaptă-ne Lazăre” şi „Prin Văile Golgotei” sunt legate una de alta iar a treia, „Zgomotul şi hârtia”, s-a născut din proză scurtă. Acum o pregăteşte pe a patra şi speră să o lanseze în viitorul apropiat.
Întrebări şi răspunsuri
- Cum se împacă mediul cu scriitura?
- În mod fericit. Unele întâmplări, unele cazuri de la protecţia mediului, capătă la un moment dat şi valenţe literare în sensul că ele devin subiecte de tratat la modul satiric. Sunt şi aspecte chiar tragice în zona mediului, dar acolo trebuie trecut deja în zona romanului, se depăşeşte proza scurtă.
- Pe care dintre scriitorii contemporani v-ar fi plăcut să-i întâlniţi?
- L-am întâlnit deja pe Cezar Ivănescu, aş fi vrut să-l întâlnesc pe Nichita Stănescu. Dintre gălăţeni, îmi place cum se manifestă Theo Parapiru. Asturias rămâne însă de referinţă, când am citit „Oameni de porumb” am ieşit greu din acea atmosferă.
Ce îi place
Ca o pasiune cotidiană este tenisul de câmp. Am un grup de prieteni cu care joc, după care mergem la o bere, discutăm, conversăm. Asta pe lângă literatură, care este pentru mine o profesie de credinţă. E un lucru pe care te poţi considera norocos dacă îl ai de la o anumită vârstă.
Ce nu-i place
Nu-mi place politica, mai ales cea care se face în zilele noastre. Nu-mi plac hoţii de niciun fel, de la cei care fură fabrica cu totul la cei de buzunare. Nu-mi plac oamenii răi, orgolioşi, mândri, care nu au niciun pic de personalitate, fără să merite.
Profil
Născut: 10 decembrie 1951, Cudalbi – jud Galaţi
Studii: Facultatea de Construcţii din Iaşi
Carieră: comisar în cadrul Gărzii de Mediu Galaţi
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... iitor.html

[dcp100168]

Silviu Ioan - avocatul căruia arbitrajul i-a adus notorietatea
Silviu Ioan Veronel, care l-a avut drept mentor pe Ioan Chirilă, celebrul cronicar sportiv, a arbitrat 234 de meciuri în Liga I şi 52 de meciuri internaţionale, iar Traian Băsescu, actualul şef al statului, a intervenit pe lângă autorităţile comuniste pentru a fi lăsat să plece în străinătate.
Şi-a dorit să intre în avocatură, dar era greu în perioada comunistă să îşi împlinească visul, astfel că s-a orientat spre o societate unde putea să profeseze ca jurist. Silviu Veronel Ioan s-a angajat astfel la Portul Galaţi, unde a activat din 1980, până în 1994. A avansat treptat în carieră, ajungând căpitan adjunct al Portului Galaţi şi şef al Siguranţei navigaţiei. Apoi şi-a continuat cariera în avocatură, profesie pe care o practică şi în prezent.
A început să joace fotbal de la 12 ani, fiind legitimat la FCM Galaţi şi Progresul Bucureşti. Până la urmă, a optat pentru arbitraj, îndrumat fiind şi de unchiul său, Ioan Chirilă, cunoscutul jurnalist sportiv şi autor de cărţi pe teme sportive. În 1977, a urmat Şcoala de arbitri, iar în 1982, a fost convocat în lotul de arbitri pentru Divizia C. Doi ani mai târziu, promova în divizia secundă, iar ulterior în A. Între 1992 şi 1998 a fost delegat ca arbitru FIFA. Se poate lăuda cu 234 de meciuri arbitrate în Liga I, dar şi cu 52 de meciuri internaţionale în Liga Campionilor, Cupa Cupelor, Cupa UEFA
Actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, care a ocupat pe vremuri şi funcţia de inspector-şef al navigaţiei, a intervenit pe lângă autorităţile comuniste pentru ca Silviu Veronel Ioan să poată pleca în străinătate şi să arbitreze meciuri contând pentru calificările la campionatele Mondial şi European. Cel mai important meci din cariera sa de arbitru fost Anglia - Polonia (0-0) pe stadionul Wembley, când i-a avut alături pe Marcel Lică şi Valeriu Argăseală, actualul preşedinte al Stelei. A arbitrat, de şase ori, eternul derby Steaua - Dinamo. Regretă că a oficiat la centru doar în semifinalele Cupei României, un meci între Steaua şi Universitatea Craiova. A participat la două turnee organizate în 1996 şi 1997, la Dallas, sub egida FIFA, pentru fotbaliştii sub 20 de ani. Până în luna august 2009, a fost şi avocatul Comisiei Centrale a Arbitrilor, dar a plecat odată cu debarcarea lui Aron Huzu şi nu mai are de gând să se întoarcă vreodată. Preferă să nu vorbească despre motivele care l-au determinat să ia această decizie şi scrie articole în revista de specialitate a structurii din care face parte de atâţia ani. Şi-a început cariera în divizia A, în 1986, ca arbitru în meciul Steaua-FC Timişoara şi a încheiat-o în 1998, într-o partidă Dinamo-FC Timişoara. În prezent, îşi continuă activitatea în domeniul arbitrajului ca observator în Liga I. Povesteşte cu emoţie despre ultimul meci arbitrat, când a şi fost răsplătit simbolic pentru întreaga activitate. „Domnul Nicolae Rainea, care este o legendă în arbitrajul internaţional şi pe care nimeni nu poate spera să îl poată egala vreodată, mi-a înmânat o cupă pentru întreaga activitate şi o diplomă”, rememorează momentul Silviu Veronel Ioan.
Întrebări şi răspunsuri
- Sunteţi nepotul lui Ioan Chirilă. Cum v-a influenţat cariera de arbitru acest lucru?
- Decisiv aş putea spune. Dacă nu era Ioan Chirilă, nu ajungeam arbitru. Este greu să pătrunzi în lumea mare a arbitrilor. Pot spune că mentorul meu în viaţă a fost Ioan Chirilă.
- Vi s-au adus injurii sau ameninţări pentru modul în care aţi arbitrat anumite meciuri?
- Am rămas prieten cu toate echipele de fotbal din România. Nu este echipă în România, care să poată spune că am nedreptăţit-o.
Ce îi place
Îmi plac doar oamenii buni. Şi când spun asta, mă refer la oamenii care zâmbesc, care ştiu să se facă plăcuţi. M-am apropiat întotdeuna de oamenii deschişi, care au ştiut să arate acest lucru.
Ce nu îi place
Detest laşitatea, ipocrizia şi minciuna. M-am confruntat în viaţă cu diverse situaţii, când anumite persoane au dat înapoi atunci când puteau să acorde o mână de ajutor. De aceea nu am vrut niciodată să am de-a face cu persoanele care au fugit de răspundere.
Profil
Data naşterii: 17 august 1953
Studii: Facultatea de Drept Bucureşti
Stare civilă: căsătorit, un copil
http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... tatea.html

[dcp100168]

Vasile Pocovnicu a băgat în gips de la boschetari şi până la prefect
* După 37 de ani de muncă în secţia Ortopedie a Judeţeanului, „nea Vasile ghipsaru” a început să-şi facă planuri pentru călătoriile pe care le va face după ieşirea la pensie
Profil
NĂSCUT 18.10.1947, Glăvăneşti -Bacău
STUDII Şcoala Tehnică Sanitară din Bacău
FAMILIE Căsătorit, doi copii
Dacă ţi-ai rupt un picior sau o mână, ai alunecat pe gheaţă sau pur şi simplu ai doar o entorsă, sunt şanse mari să intri pe mâna lui „nea Vasile”, aşa cum cu afecţiune îl numesc colegii de serviciu. Este cel mai vechi asistent medical ortoped din Spitalul de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” şi a „băgat în gips” pacienţi din absolut toate categoriile sociale, inclusiv generali de securitate, un prefect precum şi nenumăraţi oameni obişnuiţi, chiar şi „boschetari”. S-a apucat de această meserie pentru că i se părea cea mai „bărbătească” specializare pentru un asistent. „În 1969, nu prea găseai asistenţi medicali bărbaţi şi eu am zis că este mai bine să vin la ortopedie, deoarece aici ai parte şi de muncă fizică, brutală, mai potrivită pentru un bărbat”, ne-a povestit Vasile Pocovnicu.
Profesor pentru cei tineri
De trei ani şi jumătate, le împărtăşeşte tainele meseriei colegilor săi mai tineri, pe care-i învaţă să lucreze corect şi eficient cu bandajele gipsate. „În primul rând, cei care vin să lucreze aici, trebuie să stăpânească foarte bine arta bandajului. La noi, dacă se greşeşte ceva, se vede imediat, deoarecce o greşeală poate duce la afectarea circulaţiei şi poate creea sensibilitate crescută în zona acoperită de gips. Cu o astfel de faşă, trebuie să ai mişcări de balerin pe care, pentru a le dobândi, ai nevoie de foarte mult timp”, susţine nea Vasile. Pe lângă secretele meseriei, le predă ucenicilor săi şi arta de a vorbi cu pacienţii. „Respectă, ca să fi respectat. Omul care soseşte la noi vine deja cu un mare disconfort şi dacă nu ştii să-l detensionezi, lucrezi mai greu cu el, în detrimentul stării lui. În ultimul timp, oamenii au devenit agresivi, chiar şi atunci când suferă, iar noi suntem un fel de secţie tampon între cei de afară şi spital. Chiar şi atunci când secţia este supraglomerată, trebuie să ne păstrăm calmul şi să fim eficienţi astfel încât perioada de aşteptare a celor care suferă să fie cât mai scurtă”, consideră asistentul ortoped ale cărui principii demne de admiraţie, par, astăzi, desuete.
Revoluţia a venit prea târziu
Pentru Vasile Pocovnicu, mirajul banilor câştigaţi în străinătate a venit cu zece ani prea târziu. „Când vroiam eu să plec, nu se putea, iar după aceea, mi-am întemeiat familia şi m-am trezit deodată bătrân. Singurul meu regret este că, acum, când am învăţat şi stăpânesc bine această meserie, trebuie să ies la pensie. După noua lege, în trei ani va trebui să mă pensionez”, ne-a mărturisit cu regret imposibil de mascat. Totuşi în Occident a ajuns ca turist: „Până acum am reuşit să văd Palatul Sans Souci, am vizitat lagărele de concentrare de la Auschwitz, Birkenau I şi II şi Buchenwald, Cracovia, Varşovia, Weimarul, Leipzigul”. După ce va ieşi la pensie, Vasile Pocovnicu are de gând să vadă marile muzee ale Europei, primele pe lista sa fiind Hermitage-ul din Sankt Petersburg şi Versailles-ul din Franţa.
Ce-i place
Îmi place foarte mult sportul, dar mai ales tenisul de câmp, fotbalul, voleiul sau tenisul de masă. În tenisul de câmp, există cea mai mare satisfacţie, deoarece trebuie să munceşti foarte mult pentru fiecare punct. Pe de altă parte, în tenisul de masă, nu trebuie să alergi atât de mult.
Ce nu-i place
Nu-mi plac fariseismul, minciuna şi fuga de muncă. Nu-mi place când văd că tinerii din ziua de azi vor să aibă parte de mult confort, cu foarte puţin efort. Asta e valabil pentru toată masa tinerilor, care nu vor să stea absolut deloc să înveţe însă, pe de altă parte, îşi doresc salarii cât mai mari.
Întrebări şi răspunsuri
- Ce faceţi în timpul liber?
- Îmi place foarte mult să mă uit la documentare, să citesc şi chiar să călătoresc virtual pe hartă. Este o plăcere deosebită să-mi completez noţiunile de cultură generală, chiar şi acum, la vârsta mea.
- Care sunt cei mai celebri oameni pe care i-aţi băgat în gips?
- Păi, înainte de Revoluţie i-am pus un guler cervical unui fost general de securitate, iar acum, în plină democraţie, la un Paşte, i-am pus piciorul în gips fostului prefect Claudiu Brânzan. Niciunul dintre ei nu a făcut abuz de nume sau de funcţie. De obicei, mitocani sunt cei care au parvenit şi cred că, dacă au bani, pot să cumpere absolut orice.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... efect.html

[dcp100168]

Bogdan Stancov - ortopedul care cântă folk
În decursul a 34 de ani de activitate muzicală, medicul a susţinut 30 de concerte şi a cântat în recital cu Mircea Baniciu şi cu Gheorghe Gheorghiu. A început să cânte în 1975, la liceu. „Am pus mâna pe o chitară şi am compus nişte piese”, ne declară cu umor Bogdan Stancov. Şi-a început cariera muzicală cântând folk clasic, cum se obişnuia la Cenaclul „Flacăra”. Talentul său muzical nu a trecut neremarcat. Anul 1977 i-a adus prima recunoaştere a talentului muzical, premiul doi la un festival de folk organizat de regretatul George Genes, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Galaţi. Culmea „gloriei” o va cunoaşte cântând în recital alături de Mircea Baniciu şi Gheorghe Gheorghiu. „Eram atât de emoţionat, că nu ştiam ce să mai fac. Mircea Baniciu a venit şi m-a liniştit”, îşi aminteşte Bogdan Stancov. A urmat colaborarea de-o vară cu grupul folk „Cantemir”, din care făceau parte printre alţii Marian Corjos şi Cristi Diamant. Nici în armată, „microbul” numit muzică folk nu i-a dat pace. A participat la un concurs organizat de Ministerul Apărării şi s-a clasat pe locul trei pe ţară.
Şi-a vândut „basul” ca să devină „om serios”
A dorit să urmeze şi o carieră, alta decât cea muzicală şi aşa a ajuns să se înscrie la Facultatea de Medicină în 1978. Un an mai târziu îşi încânta colegii, la seratele studenţeşti, împreună cu Mihaela Bustuchină. În 1981, îşi înfiinţează prima trupă de jazz-rock -„Tentacule”. „Cântam o muzică atractivă, care <> lumea de scaune. De aici şi denumirea formaţiei”, ne explică Bogdan. După terminarea Facultăţii de Medicină, a luat decizia radicală de a-şi vinde chitara-bas. „Doream să devin om serios”, ne spune Bogdan. Cariera sa de folkist a cunoscut un nou moment important după ce a cântat pe aceeaşi scenă cu „Sfinx”, „Timpuri Noi” şi formaţia „Gong”. A ajuns până în finala Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti la Iaşi. Nu poate trăi fără muzică, astfel că ajutat de doi prieteni, Ciprian Postolache şi Daniel Bordeiu, a schimbat din nou repertoriul şi a început să cânte blues acompaniat de muzicuţă.
Cariera este la fel de importantă
În 1985, şi-a început cariera de medic ca stagiar la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Galaţi. Din 1991, a început să lucreze ca medic secundar la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Acum este medic ortoped la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Galaţi, dar colaborează şi cu Spitalul CFR. În 2006, a creat trupa „Jam Band United” împreună cu Daniel Bordeiu, Silviu Matală, Lulu Satnoianu, trupă care a rezistat până în 2008. Avea să participe la crearea trupei „Strada Mare”, cu care cântă şi în prezent compoziţii prelucrate în stil folk şi country-folk. A scos un single cu două piese, iar acum lucrează la definitivarea primului său album, care speră să fie gata până la sfârşitul lunii noiembrie.
Profil
Data naşterii: 19 iulie 1959, Iaşi
Studii: Facultatea de Medicină Generală Bucureşti (1985)
Stare civilă: necăsătorit
Ce îi place
Îmi doresc sinceritate şi onestitate la oameni. Vă pot spune că toţi prietenii mi-au sărit în ajutor la nevoie, dar şi la bucurii. Astfel de oameni vreau lângă mine.
Ce nu îi place
Nu îmi place minciuna, zâmbetul de faţadă, linguşeala, dar şi lipsa de cultură. Mă enervează când vorbesc cu unii despre ceea ce fac, dar este evident că nu ştiu despre ce vorbesc.
Întrebări şi răspunsuri
- Cum se împacă medicina, cu muzica?
- Absolut perfect. Orice pasiune te ajută să ieşi din tiparul zilnic. Cele mai mari realizări, în muzică, le-am avut cu prietenii, dar şi profesia mi-a adus multe satisfacţii. Ortopedia este 90% muncă de reconstrucţie.
- Este greu să scoţi un album de muzică folk?
- Foarte greu. Este multă muncă în spatele unui album. Fără colegii mei din trupă nu aş fi reuşit să fac nimic. Când vedeţi diverşi artişti, care spun că au scos nu ştiu ce album singuri, nu este tocmai adevărat. În spatele lor, este o întreagă muncă de echipă. Doar cu ajutor au ajuns să se facă cunoscuţi.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... -folk.html

[dcp100168]

Ioan Iulian Vizitiu - comisarul care-a tras la rame
Puţină lume ştie că în Poliţia gălăţeană îşi desfăşoară activitatea un fost vicecampion olimpic la Barcelona, în 1992
Profil
Născut. 3.2.1970, Bârlad
Studii. Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, promoţia 1998
Familie. Căsătorit, o fetiţă
În anul 1992, echipa României a ratat aurul olimpic la proba de 8+1 la numai 14 zecimi de secundă. În barca medaliată cu argint s-a aflat şi Ioan Iulian Vizitiu, actualmente comisar la Serviciul Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Galaţi. Pentru el, care era de numai un an în lotul de seniori, această medalie a reprezentat un salt normal în cariera sportivă.
Antrenamente la galere
Vizitiu îşi aminteşte de antrenamentele istovitoare care au dus la performanţele de mai târziu. „Stăteam aproape tot anul în cantonament, mai exact 11 luni pe an. Făceam antrenament de dimineaţa de la şase-şapte, cu pauze. Când îi văd pe fotbaliştii ăştia că se plâng că-i bagă în cantonament două zile, mor. În astea 11 luni, numai duminica aveam liber. Era ca la galere”. Comisarul s-a apucat de canotaj din adolescenţă. „M-am apucat de canotaj pe la 13 ani şi jumătate, la Constanţa, la Clubul Sportiv, în iarna 1983-1984”, povesteşte el.
Palmares de invidiat
Rezultatele obţinute de Vizitiu ar face mândru orice sportiv. „Sunt campion mondial de juniori, titlu obţinut la Milano, la proba de 2+1, în 1988, în 1991 am avut locul patru la Viena, la Mondiale, de altfel a fost şi primul an în care intrasem în lotul de seniori. A urmat Olimpiada, argintul de la Mondiale din 1993 - de la Rudnice , din fosta Cehoslovacie, campion mondial universitar - în 1993, la Buffalo, în Statele Unite”, povesteşte Iulian. „În 1994 am luat bronzul la Mondiale, la Indianapolis. În 1995 am fost în Finlanda, la Tampere, dar am mers prost de tot, deoarece tot lotul s-a îmbolnăvit. Am făcut salmonella. Ne-au dat o smântână, de am zis că a fost sabotaj. 30 de inşi am intrat în comă atunci. Era chiar înainte de Mondiale şi ne-a stricat tot antrenamentul. Nimeni nu a zis ce a fost. După acel incident, performanţele mele nu au mai fost ca înainte”, adaugă el.
Dor de apă
După ce s-a lăsat de sportul de performanţă, comisarul Vizitiu a mai urcat de foarte puţine ori într-o barcă. Costurile ridicate ce le implică un echipament complet de canotaj cât şi lipsa unei piste în România l-au făcut aproape să renunţe la munca de o viaţă. „Mi-ar plăcea să închiriez o barcă şi să mai ies pe apă din când în când. O pereche de vâsle costă vreo 1.400 de euro, iar din astea româneşti nu se mai fabrică.Nu am mai ieşit pe apă de prin 2000, de când m-am dus la o întâlnire prilejuită de „Zilele Canotajului Românesc”, povesteşte dezamăgit fostul vicecampion olimpic.
Întrebări şi răspunsuri
- E greu să fii poliţist după ce ai fost sportiv de performanţă?
- Pe lângă canotaj, ce fac acum este floare la ureche. Îţi dă o altă atitudine şi sportul ăsta de performanţă. La noi de pildă, ultimii 500 de metri îi tragi cu „lumina stinsă”. Nu mai vezi nimic, doar îl auzi pe cârmaci când urlă în căşti.
- Cum a fost când aţi renunţat la canotaj?
- Decizia de a mă lăsa a fost una foarte grea. Am zis că stau puţin în Poliţie şi după aceea mă fac antrenor. După ce îţi intră meseria în sânge, este greu să renunţi.
- V-aţi îndruma fata spre sport?
- Aş încuraja fata spre atletism sau spre volei, nu cred că spre canotaj totuşi.
Ce îi place
Îmi place să fac sport în continuare. Noroc cu şeful nostru că ne mai scoate în fiecare vineri. Programul îmi ocupă tot timpul şi pe locul doi e fetiţa, aşa că sunt foarte rare dăţile în care mai pot să alerg.
Nu-i place
Nu îmi place că suntem o ţară fără busolă şi pe toţi îi doare în cot şi nu fac nimic pentru amărâţi. Mă deranjează foarte tare dezinteresul pentru oamenii simpli. Mă şochează stilul românilor, care nu se implică. De asta zic să se dea copiii la sport, măcar cei mici să vadă ce e afară.
http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... -rame.html

[dcp100168]

Liviu Coman Kund - Expertul în administraţie publică
Profesorul Kund este pionier în acest domeniu, după 1989 fiind primul secretar al Consiliului Judeţului Galaţi, întemeietor al Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative şi al Biroului Teritorial al instituţiei Avocatul Poporului. CV-ul său este mult prea bogat pentru a putea fi redat în doar câteva rânduri. Şi-a început activitatea ca secretar al Consiliului Popular din comuna Nocrich, judeţul Sibiu, localitatea natală a baronului Samuel von Brukenthal. „În facultate, eram în elementul meu, dar pus să aplic cele învăţate în realitate mi-am dat seama că nu ştiu nimic. În prima zi, a venit la mine un sătean, care mi-a cerut un aviz de porc şi nu ştiam ce înseamnă asta”, ne povesteşte cu umor profesorul. Între 1980 şi 1990 a ocupat funcţii de conducere în aparatul de specialitate al Consiliului Popular din judeţul Galaţi. După evenimentele din decembrie 1989, conducerea locală a Frontului Salvării Naţionale l-a fost chemat la Palatul Administrativ din Galaţi pentru a- i oferi funcţia de secretar al Primăriei judeţului Galaţi (cum se numea la vremea respectivă) şi a acceptat. „Orice s-ar crede, nu am făcut-o pentru funcţie. Era o provocare. Practic, noi cream noua administraţie locală şi mi-am asumat răspunderea de a face asta”, spune Liviu Coman Kund.
Avea să devină primul secretar al Prefecturii judeţului Galaţi între anii 1990 şi 1992 şi secretar al Consiliului Judeţului Galaţi în perioada 1992-2004. Îşi aminteşte cu plăcere de perioada de specializare din Franţa, unde a văzut ce înseamnă cu adevărat administraţie publică locală şi a încercat să o aplice şi la Galaţi. „Am fost primul care a vorbit de calculatoare la Consiliul Judeţului”, îşi aminteşte Liviu Coman Kund de perioada de pionerat a administraţiei publice locale gălăţene. În 1993, a punctat un nou moment important în cariera sa, dar şi în istoria învăţământului gălăţean, fiind intemeietorul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative din urbea noastră, unde activează şi în prezent ca şef al Catedrei de Drept Public. În 2006, renunţă la activitatea în administraţia publică locală şi îşi leagă numele de instituţia Avocatul Poporului după ce înfiinţează Biroul Teritorial la Galaţi. Persoane importante din administraţia publică locală şi justiţie au fost formate de profesorul Liviu Coman Kund. Printre cei care i-au fost studenţi se numără preşedintele Tribunalului Galaţi, judecătoarea Carmen Sandu, expertul cordonator al instituţiei Avocatul Poporului din Galaţi, Iuliana Păduraru şi secretarul Consiliului Judeţului Galaţi, Paul Puşcaş. Profesorul Kund consideră că formarea noii generaţii de funcţionari publici este cea mai mare realizare a sa şi va continua pe acelaşi drum până la retragerea din activitate: „Ca să putem schimba ceva este important să ne asumăm răspunderea pentru cei care vin după noi”.
Întrebări şi răspunsuri
- De ce administraţia locală din Occident este mai eficientă decât cea din România?
- Vă pot da exemplu din Franţa. Birocraţia este la fel de stufoasă ca şi la noi, numai că la ei funcţionează foarte bine. Nu o să vezi acolo funcţionari care să vorbească urât. Cea mai bună administraţie este cea care nu se simte deoarece rezolvă rapid problemele oamenilor.
- Vă place mai mult să activaţi în administraţie sau să fiţi la catedră?
- Eu am ştiut când a fost vremea să mă retrag. Mulţi din generaţia mea nu recunosc că vremea noastră a trecut. Îmi place să rămână ceva în urma mea. Este foarte important modul cum formăm noile generaţii şi îmi place să cred că am reuşim să fac asta cu studenţii care mi-au trecut prin mână.
Ce îi place
Simţul serviciului public. Modul cum se manifestă el în alte ţări. La noi nu am văzut să se manifeste mândria de-a fi funcţionar public sau consideraţia faţă de cetăţean, ba dimpotrivă.
Ce nu îi place
Funcţionarii publici au ajuns la mila politicului. S-a modificat Legea funcţionarilor, iar secretarul Consiliului Judeţului poate fi schimbat printr-o simplă evaluare negativă făcută de preşedintele instituţiei. În egală măsură, trăim un cancer administrativ. Se multiplică agenţiile şi scade eficacitatea administraţiei.
Profil
Data naşterii: 03.04.1949
Studii: Facultatea de Ştiinţe Economice Sibiu (1976), studii postuniversitare
Stare civilă: căsătorit, doi copii
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... blica.html

[dcp100168]

Cătălin Fetecău - profesorul care aplică mecanica în medicină
Născut: 15 iunie 1959, Galaţi
Familie. Divorţat, un copil
Studii: Universitatea „Dunărea de Jos”, Facultatea de Mecanică, specializarea TCM
Decanul Facultăţii de Mecanică nu lasă nimic la voia întâmplării, fie că este vorba de studenţi sau de cercetare. Din anul 1987, le împărtăşeşte tinerilor politehnişti tainele construcţiilor de maşini, pe parcursul întregii sale activităţi academice punând pe primul plan calitatea pregătirii studenţilor. După ce a lucrat ca inginer în industria constructoare de maşini, prof.dr.ing Cătălin Fetecău a decis că vocaţia sa este aceea de dascăl, aşa că s-a întors la facultate pentru a contribui la formarea generaţiilor de specialişti în construcţii de maşini. Spune că a avut o adevărată chemare pentru cariera didactică. ”Am simţit că am vocaţie pentru catedră, iar experienţa pe care am acumulat-o, timp de trei ani, la Întreprinderea de Utilaje Grele pentru Construcţii mi-a fost de un real folos”. Şi a dovedit asta vreme de mai bine două decenii. „În 1987, am venit la Universitate, mai exact la Catedra de Tehnologii ale Construcţiilor de Maşini, şi de atunci nu mi-am întrerupt deloc activitatea”.
Faptul că un procent însemnat de absolvenţi ai Politehnicii îşi găsesc de muncă după ce ies de pe băncile şcolii, reprezintă, pentru decanul şi profesorul Fetecău un motiv de mândrie: „Bucuria mea este că 85 la sută dintre absolvenţi îşi găsesc de lucru în primii doi ani de la terminarea facultăţii”. Cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Mecanică ajung să lucreze în companii multinaţionale, cum ar fi Renault. În ultimii ani, la Galaţi, au avut loc mai multe conferinţe academice, la care au fost invitaţi reprezentanţi ai multinaţionalelor, tocmai pentru a apropia studenţii de câmpul muncii. Deşi poate părea ciudat, la Facultatea de mecanică, sub îndrumarea prof dr. Ing Cătălin Fetecău, se face muncă de cercetare pentru îmbunătăţirea anumitor componente ale protezelor utilizate în Ortopedie. Un astfel de proiect de cercetare, a cărui valoare se ridică la peste un milion de lei, are ca obiect de studiu îmnunătăţirea unui anumit tip de proteză de şold. „Realizarea unui astfel de dispozitiv necesită o analiză complexă din punct de vedere biomecanic, care să conducă la realizarea unei proteze-replică perfect funcţionale, la fel ca şi cea naturală. Proteza metal-polietilenă este cel mai larg utilizată, protezând total articulaţia coxofemurală după rezecţia colului femural şi pregătirea canalului medular femural si a acetabulului”, explică profesorul. De altfel, cu ajutorul unor medici din Galaţi, la facultatea de Mecanică se derulează încă alte trei proiecte de cercetare destinate domeniului medical.
Întrebări şi răspunsuri
- Este greu să faci cercetare în România?
- Dintr-un anumit punct de vedere, da este, deoarece, cu un buget ciopârţit, se doresc rezultate comparabile cu ce se reuşeşte în străinătate, ori aşa ceva este absolut imposibil. Noi ne-am îndreptat către segmentele industriale, pentru a vedea cu exactitate care sunt necesităţile şi pentru a face cercetări aplicate.
- Cărui fapt credeţi că se datorează criza economică?
- Criza a fost generată de faptul că lumea s-a îndepărtat de producţie şi din ce în ce mai puţini tineri se îndreaptă către inginerie. Dacă nimeni nu mai produce, este imposibil să fie evitată o astfel de situaţie.
Ce îi place
Îmi place muzica şi cumpăr foarte multe CD-uri, de altfel chiar am o colecţie destul de mare, având în vedere că eu cumpăr un CD chiar şi dacă îmi place numai o bucată muzicală. Cumpăr obiecte de artă, îmi place foarte tare să joc tenis de masă şi tenis de câmp.
Ce nu-i place
Nu-mi place dezordinea, incorectitudinea şi mai ales lipsa de interes faţă de tot ce se întâmplă. Chiar le spun studenţilor mei ca, atunci când se apucă de un lucru, să-l şi ducă până la capăt.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/cata ... icina.html

[dcp100168]

Ioan Toderiţă, matematicianul care scrie versuri
* În ultimii 35 de ani, profesorul de matematică a scris nu mai puţin de 21 de cărţi, de poezii, romane şi evident cărţi de specialitate.
Ioan Toderiţă este profesor de peste 45 de ani ! De două decenii, predă la Colegiul Economic “Virgil Madgearu”, Grupul Şcolar „Radu Negru” şi Colegiul Tehnic „Paul Dimo”. Pasiunea pentru scris proză şi-a descoperit-o pe vremea când era elev al Liceul „Vasile Alecsandri”. Ca poet a debutat în revista „Pagini Dunărene”, în 1973. De la debut şi la până la Revoluţia din ’89, Ioan Toderiţă nu a mai scris nimic. “Am simţit că nu puteam să scriu în contextul de atunci, observând foarte atent realităţile totalitarismului, până am ajuns la o stare de repulsie”, îşi aminteşte profesorul de matematică. S-a reapucat de scris publicând o culegere de probleme care s-a bucurat de mare succes. Probleme, dintre care multe au apărut şi în faimoasa Gazeta Matematică, au fost adunate într-o primă carte apărută în 1990, într-un tiraj de 70.000 de exemplare. “A fost cea mai mare bucurie a mea de atunci”, mărturiseşte profesorul. Următoarele cărţi au fost de poezie şi au avut ca sursă de inspiraţie matematica, titlurile acestora fiind sugestive: “Sume finite”, “Sume infinite” şi “Sume algebrice” sunt volume care au avut acelaşi scop: exerciţiul poetic de purificare a categoriilor matematice, care pot fi transformate în expresie lirică şi simbol.
Încă două cărţi, în pregătire
Ioan Toderiţă spune că nevoia de reprezentare a filozofiei matematice în plan literar s-a manifestat în aceste scrieri. Fiecare carte de poezii a apărut “la pachet” cu câte un roman. “Cărţile de poezii fac sinteza romanelor, sinteză de tip convergent. Eu am scris poezie dintr-o nevoie de a călători în alte domenii filozofice, începând cu cele platoniene şi sfârşind cu filozofiile raţionaliştilor Decartes-Pascal-Leibnitz”, mai afirmă profesorul de matematică. Ultima carte apărută „Lumină, cât să vezi”, reprezintă o critică a învăţământului românesc şi argumentează concluzia nefericită că acesta nu oferă suficientă „lumină” generaţiilor actuale de elevi. “Am în lucru două cărţi – una de poezie, cealaltă un roman. Volumul de poezie se doreşte a fi o replică la ermetismul de tip silabic şi fonologic al lui Malarme, iar romanul tratează cel de-al doilea Război Mondial, din spaţiul românesc. Scot în evidenţă două tipuri de invazie: morală şi politică, una cea nemţească – severă şi nesentimentală, alta cea rusească – plină de rapt şi devastare”, spune Ioan Toderiţă. Profesorul-scriitor nu este un om al găştilor literare şi nici nu se regăseşte în mediul provincial al disputelor de tip genialitate antologică antumă.
Profil
Născut: 2 mai 1943, Tuluceşti, jud. Galaţi
Studii: Facultatea de Matematică – Universitatea Bucureşti
Stare civilă: Căsătorit
Ce-i place?
Muzica, marile simfonii, începând cu Hyden şi sfârşind cu Beethoven. Nu Wagner! Îmi mai place pictura, chiar o să-mi vernisez o mică expoziţie cu tablouri în pastel, în ulei şi acuarele. Şi nu în ultimul rând, îmi place să realizez cronici ale scrierilor gălăţene, în colaborare cu Florina Zaharia de la Centrul Cultural Dunărea de Jos.
Ce nu-i place?
În niciun fel, învăţământul prezent şi confuzia care se face între libertinaj şi libertate în multe domenii sociale. Nu-mi place, spre tristeţea constanţei mele de român, politicianismul demolator de specific naţional şi ideal naţional, ca scriitor care ţine la etnicul românesc şi care crede în el.
Întrebări şi răspunsuri
- La ce mai este bună creaţia literară în ziua de azi?
- Poezia este singura dogmă care nu te îngenunchează în faţa Dumnezeului altora, mai mult decât în faţa propriului Dumnezeu. După cum proza este singura lume în care te poţi găsi mai bun, mai simţitor, mai moral.
- Ce înseamnă să ai un destin de profesor-scriitor?
- Să fii mijlocitorul purificării prin adevăr, asta înseamnă un destin de scriitor. Nu predestinat pentru asta, ci luându-ţi foarte în serios misiunea socială şi imboldul afectiv. Misiunea socială, ca profesor, imboldul ca scriitor.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... rsuri.html

[dcp100168]

Inspectorul bancar care dirijează coruri bisericeşti
A colecţionat 700 de pagini cu partituri bisericeşti şi a format peste 200 de corişti de-a lungul a peste 30 de ani de activitate ca dirijor. A vrut să se facă preot, dar nu a putut din cauza prigoanei comuniste. Securitatea avea misiunea să trimită după gratii cât mai mulţi preoţi iar Costică Şelaru nu a dorit să fie unul dintre ei. Nu a putut totuşi să stea deoparte de cele sfinte şi în 1977 a înfiinţat un cor bisericesc, care cânta la capela cimitirului Eternitatea. A început să compună repertorii corale pentru liturghia bisericească, dar a devenit şi un pasionat colecţionar de partituri bisericeşti. „Pe unde mergeam, luam partituri. Le-am scris de mână pe toate pentru că nu exista xerox pe vremea aceea”, ne declară Costică Şelaru. A devenit astfel autorul unui record greu de egalat după ce a scris nu mai puţin de 700 de pagini de partituri muzicale pentru corul bisericesc.
După ce a renunţat la preoţie, s-a angajat ca inspector bancar la Banca de Investiţii. Nici aici nu a scăpat de persecuţia comunistă. „La un moment dat a venit directorul la mine şi m-a întrebat dacă sunt dirijor la corul bisericesc. După ce i-am confirmat, mi-a spus că trebuie să aleg între funcţia de inspector şi cea de dirijor”, îşi aminteşte Costică Şelaru. Nu putea renunţa la profesia de inspector pentru că avea o familie de întreţinut, dar până la urmă lucrurile s-au rezolvat de la sine. După jumătate de an şi-a reluat activitatea ca dirijor şi nimeni nu a mai spus nimic. Nu a dorit ca munca sa de o viaţă să se piardă în vreun sertar şi i-a donat toate partiturile corale lui Carmen Mistreanu, care dirijează în prezent corul bisericesc de la biserica Pantelimon.
Activitatea ca dirijor de coruri bisericeşti i-a adus notorietatea. Cele mai importante lăcaşe de cult din Galaţi unde a dirijat sunt bisericile „Adormirea Maicii Domnului”, Mavramol, „Sfântul Pantelimon” şi Ovidenia. „Mi-au trecut prin mână peste 200 de corişti”, ne povesteşte octogenarul. Coriştii l-au apreciat în mod deosebit pentru bunul simţ şi tactul care îl caracterizează pe Costică Şelaru. A fost adjunct al profesorului Nicolae Meiroşu, dirijorul cunoscutului cor „Filarmonia” din Galaţi. S-a retras nu pentru că a ajuns la o vârstă la care ar face bine să se dea deoparte, aşa cum s-ar putea crede, ci pentru că soţia are nevoie de îngrijire constantă. „Noaptea când mă trezesc, încep să se frământe în mintea mea melodiile bisericeşti”, ne explică pasiunea care îl mistuie. Chiar dacă nu mai dirijează, gălăţeanul va continua să meargă la biserică pentru a asculta corul cântând.
Ce îi place
Categoric, pun pe primul plan cinstea şi corectitudinea. Am fost un om căruia nu i-a plăcut să înşele pe nimeni. Nu m-am dezis niciodată. Am fost corect şi respectuos cu toată lumea.
Ce nu îi place
Detest manelele. Cred că ne distrug cultura muzicală şi influenţează negativ muzica. Îmi displace şi maniera în care unele persoane se exprimă la televizor. Cred că trebuie invitate persoane care ştiu cât de cât să se exprime şi să aibă un dram de civilizaţie.
Întrebări şi răspunsuri
- Dacă s-ar da timpul înapoi, aţi mai alege să fiţi preot?
- Nu ştiu. E foarte complicat de spus. Chemarea există, dar nu ştiu cum aş face. Atunci exista prigoana comunistă şi studenţii fugeau de la seminar ca să nu fie arestaţi de Securitate.
- De ce tinerii nu mai aleg să cânte în corul bisericesc, cum făceau odată?
- Evoluţia televiziunii a influenţat foarte mult tineretul. Unii au luat ce-i bun, alţii numai ce este rău. Foarte mulţi părinţi lasă educaţia tineretului în grija şcolii şi a televizorului. Nu aşa se face. Trebuie să te ocupi serios de tineri pentru că altfel îi scapi din mână.
Profil
Născut: 11.05.1926, Galaţi
Studii: Seminarul Teologic din Galaţi, Facultatea de Teologie Bucureşti
Stare civilă: căsătorit, un copil
http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... cesti.html

[dcp100168]

Florin Olaru - comisarul care-i destinde pe poliţişti
* Sportiv de ocazie, comisarul se ocupă de schimbarea mentalităţii poliţiştilor gălăţeni şi, când are timp, „coboară în iarbă”
PROFIL
NĂSCUT - 14 aprilie 1968
FAMILIE - Căsătorit
STUDII - Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (ANEFS) Bucureşti-Specializarea Tenis de câmp
Comisarul Florin Olaru este, de la începutul acestui an, preşedinte al Internaţional Police Association (IPA) – Regiunea I Galaţi. O organizaţie non-profit a breslei poliţiştilor, cu ramificaţii în mai toată lumea. Deviza acestei asociaţii non-profit a poliţiştilor este Servo per Amikeco, în traducere liberă „Servicii prin prietenie”. Comisarul Florin Olaru spune că a făcut tot posibilul pentru a schimba mentalitatea poliţiştilor gălăţeni şi pentru a atrage cât mai mulţi dintre ei în structura IPA. „Am încercat să imprim activităţilor un caracter organizat şi să creez noi punţi de legătură cu alte regiuni I.P.A”, a spus el. În ultimele şase luni, de când este preşedinte al IPA, a organizat pentru membri şi familiile acestora excursii la Viena, aris, Roma, Milano, Veneţia, Nisipurile de Aur din Bulgaria. La sfârşitul acestei luni, copiii membrilor urmează să aibă parte de o petrecere surpriză , pentru ca, în decembrie, să fie organizat şi minirevelionul copiilor, pentru cei mai mici membri ai familiei IPA. Comisarul Olaru se mândreşte că a reuşit să atragă încă 250 de membri şi să deschidă căi de comunicaţie cu organizaţii similare ale poliţiştilor din peste 60 de ţări.
Fan înfocat al echipei de fotbal Dinamo, comisarul Olaru a fost responsabil de reamenajarea stadionului Victoria din Bucureşti, arenă pe care îşi dispută meciurile echipa secundă a clubului din Ştefan cel Mare. „Am rămas prieten cu toţi conducătorii de acolo şi acum, când Dinamo joacă la Galaţi, ne mai întâlnim în tribună”, a spus el. Pentru că nu putea sta departe de teren, în calitate de preşedinte al IPA, a format o echipă de fotbal competitivă, care acum se poate întrece de la egal, la egal, cu toate formaţiile din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Galaţi. De altfel, echipa IPA a reuşit să câştige chiar primul turneu la care a participat, Cupa Poliţiei Iveşti-Lieşti, detronând echipa Serviciului Regional de Poliţie Transporturi, care îşi adjudecase ultimele patru trofee. În calitate de căpitan şi antrenor, se mândreşte că a reuşit să-şi pună pe picioare o formaţie atât de competitivă, într-un timp atât de scurt. „Înseamnă că avem sportivi foarte buni printre noi şi că, de acum încolo, toate echipele care vor juca împotriva noastră vor avea de ce să se teamă”
Întrebări şi răspunsuri
- La un meci Oţelul - Dinamo, cu cine ţineţi?
- Având în vedere că sunt gălăţean, dar că am rămas cu sufletul alături de Dinamo, sincer îmi doresc să câştige echipa cea mai în formă din momentul respectiv, nu de alta, dar au fost foarte multe dăţi când nu s-a întâmplat aşa.
- Cât timp petreceţi la IPA?
- Timpul afectat pentru munca în cadrul IPA este aproape egal cu cel pe care-l dedic muncii de poliţist, deoarece îmi doresc să las o amprentă pe acolo pe unde trec.
Ce-i place
Ce orice om de pe acest Pământ, am şi eu plăceri vinovate. Deşi sunt un pasionat al sportului, nu pot să ascund faptul că una dintre mâncărurile mele preferate este musacaua. Pe de altă parte, dacă sunt liber, mă distrez uitându-mă la „State de România”
Ce nu-i place
Nu suport formalismul şi lipsa de iniţiativă. În momentul în care văd că cineva are o nepăsare vecină cu nesimţirea, simt că iau foc. Nu pot să-i înţeleg pe oamenii aceştia care nu încearcă să-şi schimbe situaţia.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... tisti.html

[taxon]

cum asa? vai, se poate?

[dcp100168]

Stelian Chivu deţine diamante şi cristale vechi de milioane de ani
* Este vicepreşedintele Centrului de Consultanţă Ecologică, iar de 19 ani face tratamente prin terapii alternative. A adunat mii de cristale şi diamante, vechi de milioane de ani
După ce mai mulţi ani a lucrat în domeniul naval, Stelian Chivu s-a decis să acorde mai multă atenţie pasiunilor sale: autocunoaşterea şi tratamentele prin terapii alternative. Imediat după 1989, bărbatul a început să studieze psihologia şi să călătorească, reuşind, astfel, să aducă şi să pună în practică, la Galaţi, tratamente specifice tibetanilor şi şamanilor. „Cu aceste pasiuni m-am născut. A trebuit doar să le fac mai palpabile. Astfel, am făcut Facultatea de Psihologie, însă mi-am dat seama că a fi psiholog nu era suficient”, spune Stelian Chivu. A urmat mai apoi: Institutul Internaţional de Programare Neurolingvistică, Institutul de Medicină Tibetană, unde a învăţat cum se lucrează cu plantele şi mineralele, a făcut şi cursurile „Tai Ci”, „Gi Cong” şi „Reiki”.
A tratat mii de oameni
După ce a acumulat suficiente cunoştinte cât să-i poate ajuta şi pe cei din jurul său, Stelian Chivu a început să ţină diferite cursuri de parapsihologie şi programare neurolingvistică: „Aceste cursuri te ajută să te regăseşti şi să-ţi explici stările emoţionale prin care treci”, explică psihologul. În paralel, gălăţeanul face tratamente prin terapii alternative, fie cu ajutorul cristalelor, fie prin intermediul unor dispozitive de încărcare şi echibrare energetică, dar şi bioterapie şi vindecări reconective. „Singura evidenţă pe care o ţin este cea a persoanelor care au fost tratate cu ajutorul dispozitivelor. Este vorba despre 3.751 de români. Dar numărul celor care au apelat la tratamentele prin terapii alternative a fost mult mai mare”, declară interlocutorul.
Are cristal de provenienţă extraterestră
Una dintre cele mai mari pasiuni ale lui Stelian Chivu este cristaloterapia. Aproape din fiecare ţară în care a ajuns şi-a adus pietre preţioase. Acum are mii de cristale, toate în forma lor naturală, aduse din ţările lor de origine. „Am cristale foarte rare. Dintre acestea vă pot spune moldavitul care este de provenienţă extraterestră şi l-am adus din Bolivia. La fel de rar este şi cristalul cu două vârfuri, cu apă în el, vechi de peste 15 milioane de ani. Pe acesta l-am adus din Mexic, din zona Cihuahua”, precizează Stelian Chivu. Interlocutorul mai povesteşte: „Cele mai vechi cristale pe care le am sunt aduse de la Baia Mare. Datează de peste 32 de milioane de ani. De asemenea, cele mai scumpe pietre, evaluate între şapte şi zece mii de euro, sunt diamantele Heineken aduse din Mexic şi Bolivia”.
Profil
Născut: 22 februarie 1963, Tulcea
Educaţie: Master „Roata Medicinii” în România cu traineri din Anglia
Starea Civilă: necăsătorit
Ce-i place
„Bineînţeles că îmi plac pietrele, cristalele, de aceea le şi achiziţionez şi le folosesc. Îmi plac, de asemenea, înălţimile, din orice domeniu. Din psihologie. Din vindecări. Din peşteri.Am vizitat multe peşteri pentru că îmi plac foarte mult. Înălţimile cele mai înalte pe care le-am putut atinge cu deltaplanul. Sunt pasionat de psihologie şi autocunoaştere”.
Ce nu-i place
„Nu îmi place să nu reuşesc, atunci când îmi propun ceva. De asemenea, nu îmi plac energiile joase, meschine şi lipsa de optimism. În general, nu îmi plac persoanele manipulate şi care manipulează la rândul lor”.
Întrebări şi răspunsuri
- Câte ţări aţi vizitat?
- „Am fost prin multe locuri, dar nu ştiu numărul exact al ţărilor în care am ajuns. Am vizitat Europa, dar şi zone precum Insula Paştelui, Insula Soarelui (de pe lacul Titicaca), dar şi jungla Amazoniană”.
- Planuri de viitor? O experienţa inedită trăită?
- „Cea mai inedită experienţă a fost în Tibet, unde am mers la o mănăstire situată la 5.200 de metri altitudine. Pentru a urca acolo am exersat câţiva ani modalitatea de respiraţie, să nu am nevoie de aparate speciale. Intenţionez să plec într-o excursie în regiunea Antai, din Rusia, unde ştiu că trăiesc şamani”.
http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... e-ani.html

[George]

Phiu drace da cati bani are asta de a vizitat lume-an lung si in lat? Ce ii urasc eu pe de-astia.

[dcp100168]

Ion Cordoneanu - cel mai iubit profesor de filozofie
* Studenţii îl apreciază pentru metoda inedită de predare, care presupune discuţii interactive şi evaluări făcute la o cafea
Face parte din prima promoţie de absolvenţi ai Facultăţii de Istorie şi Filozofie de la Galaţi iar profesorii l-au rugat să se alăture corpului didactic din Universitate pentru că are valenţe de dascăl. Ion Cordoneanu s-a specializat în sociologie, chiar dacă a terminat filozofia. În 1999 era angajat ca preparator la Facultatea de Istorie, Filozofie şi Teologie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos", pentru a deveni apoi asistent universitar şi lector. Tânărul s-a făcut remarcat aproape imediat prin metodele inedite de predare. Cursurile clasice, care presupun ca profesorii să vorbească iar studenţii să asculte cuminţi în bănci, sunt învechite. Ion Cordoneanu preferă să vină în mijlocul studenţilor şi să discute cu ei liber. „Important este să te relaxezi şi să le transmiţi informaţiile prin viu grai, pentru că studenţii nu prea mai citesc în ziua de azi", ne explică profesorul metoda prin care a ajuns cunoscut în toată Universitatea.
Cursuri la cafeneaua din colţ
Modul neobişnuit de predare nu se opreşte aici. Lui Ion Cordoneanu îi place să facă evaluările la o cafenea, unde poate vorbi lejer cu studenţii şi îi poate cunoaşte mult mai bine decât în cadrul formal dintr-o sală de curs. O parte dintre ei i-au devenit prieteni şi se întâlnesc în oraş pentru a se relaxa la o partidă de baschet. „Unii studenţi chiar m-au surprins plăcut", ne dezvăluie profesorul de filozofie. Ion Cordoneanu s-a făcut remarcat şi prin specificul celor două cărţi pe care le-a scris până acum. De fapt, sunt tezele de doctorat şi masterat ale tânărului lector, pe care profesorii săi le-au apreciat atât de mult încât i-au cerut să le publice. Ion Cordoneanu va face acelaşi lucru şi cu teza de licenţă, care va fi revizuită. Profesorul se numără astfel printre puţinii studenţi din România, ale cărui lucrări s-au transformat în cărţi, modele, de fapt, pentru generaţiile viitoare.
Cimitirele, loc de pelerinaj cultural
Este fascinat de Mircea Eliade, care a şi fost obiectul său de studiu în studenţie. Ion Cordoneau se face din nou remarcat prin modul în care înţelege să pătrundă operele sale, dar şi ale altor autori celebri. „Îmi place să merg la mormintele scriitorilor celebri: Cioran, Monica Lovinescu. În străinătate cimitirul este un parc unde lumea se plimbă cu bicicleta. Este altceva când stai lângă monument, pe o băncuţă, şi îţi aminteşti de ce a scris autorul. Este un sentiment deosebit", ne declară profesorul. Are o mare pasiune, şahul. Pierde nopţi întregi jucând şah şi citind din cărţi de specialitate. Jocul îi permite să fie opusul a ceea ce este în realitate. „Şahul este ordine, raţionalitate, dar eu joc violent, îmi place să atac, să fac sacrificii", concluzionează Ion Cordoneanu.
Întrebări şi răspunsuri
- Cum ai vrea să fie studenţii tăi?
- Îmi place dacă sunt curioşi. Adică să nu stea în bancă fără să pună întrebări. Inerţia de genul ăsta mă lasă fără reacţie. Unii dintre studenţii mei ştiu de la început ce vor. Vin la mine şi îmi spun unde vor să ajungă şi ce fac ca să realizeze asta.
- Ce trebuie făcut pentru a scoate învăţământul din starea de inerţie actuală?
- În afară, învăţământul se bazează foarte mult pe studii şi mai puţin pe teoria din cărţi. S-au făcut totuşi paşi importanţi în ultima vreme. Înainte nu aveam acces la baze de date internaţionale. Acum putem citi ce au scris şi autorii din străinătate.
Ce îi place
Apreciez oamenii inteligenţi, cu care nu te plictiseşti, chiar dacă ai discuţii contradictorii. Important este să existe argumente. Îmi place să am o relaţie deschisă cu oamenii, dar mai ales una relaxată.
Ce nu îi place
Nu îmi place că muncesc pe bani puţini. Nu sunt genul de intelectual ipocrit, care susţine că aspectul financiar nu este important în viaţa unui om.
Profil
Născut: 19.02.1975-Galaţi
Studii: Facultatea de Istorie şi Filozofie Galaţi (1997)
Stare civilă: căsătorit, un copil
http://www.adevarul.ro/locale/galati/Ce ... 84545.html

[dcp100168]

Triplă campioană naţională în scaun cu rotile
* Alina Puţanu este triplă campioană naţională şi ocupă locul patru pe Europa la power-lifting
Din cauza unei erori medicale produse la naştere, Alina Puţanu (21 de ani) a fost condamnată să trăiască într-un cărucior. Cu toate acestea, a luptat cu boala în fiecare zi. Nu a clacat, chiar dacă mulţi se aşteptau să o facă. „Medicii nu i-au spus mamei că va avea gemeni, iar la naştere au apărut complicaţii. Eu m-am născut prima, iar sora mea la o diferenţă de 35 de minute. Ea este perfect sănătoasă, însă eu nu-mi pot folosi picioarele. S-a spus că nu am avut suficient loc să mă dezvolt, deşi am fost în placente diferite”, povesteşte tânăra sportivă. La patru ani medicii i-au operat piciorul stâng. Deşi, iniţial, operaţia părea că a reuşit, la scurt timp boala a recidivat. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic.
O lecţie de viaţă!
Alina a dovedit că sportul poate fi practicat şi de persoanele care au avut mai puţin noroc în viaţă. În urmă cu şase ani s-a înscris la Asociaţia Sporting Club din Galaţi, locul unde a descoperit pasiunea pentru power-lifting. De atunci nu a lipsit la nicio competiţie sportivă destinată persoanelor cu dizabilităţi, devenind în scurt timp triplă campioană naţională. În prezent, munceşte din greu pentru a-şi îndeplini visul, acela de a concura la Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012. La antrenamente o ajută campionul olimpic la haltere Aurel Berbec. „Am început în urmă cu trei ani la campionatul mondial din Grecia. Anul acesta am fost dublă campioană la categoria 60 de kilograme. Sper să pot ajunge şi la campionatele de la Londra, din 2012”, spune interlocutoarea noastră.
Când nu face sport, Alina ne-a mărturisit că iubeşte să scrie. „Obişnuiesc să aştern pe hârtie visele mele. Ce mi-aş fi dorit să devin, dacă aş fi fost sănătoasă”.
Campionii power-liftingului gălăţean
Power-liftingul este un sport de forţă, care presupune ridicarea halterelor din poziţia culcat. Printre campionii gălăţeni (în scaun cu rotile) la power-lifting se numără campionul Aurel Berbec (deţine mai multe titluri naţionale, trei participări la jocurile olimpice) şi Corina Custură, multiplă campioană naţională.
http://www.adevarul.ro/locale/galati/Tr ... 84274.html

[dcp100168]

Costin Barbu - Meseria lui e riscul
* Purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi Galaţi nu a lipsit la niciunul dintre evenimentele dramatice din judeţ, de la inundaţii la accidente teribile
PROFIL
NĂSCUT: 5 februarie 1979, Comăneşti, Bacău
STUDII: Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti-Arma Jandarmerie
FAMILIE: Necăsătorit
A fost repartizat la Galaţi în 2003, după ce şi-a finalizat studiile la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti, iar din 2006 este purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Galaţi. Din 2004, în calitate de ofiţer, Costin Barbu a participat la toate inundaţiile care au afectat această zonă a Moldovei. Pericolul este cuvântul de ordine al carierei lui.
Acţiune în localitatea natală
În anul 2004 a fost detaşat împreună cu grupa de jandarmi pe care o conducea în judeţul Bacău, lângă Comăneşti, localitatea natală a locotenentului Barbu. „Nu-mi venea să cred că un pârâu, care în mod normal de-abia se vede, a adus la vale bolovani de zece tone”, povesteşte el. De altfel, de atunci, de la prima inundaţie la care a fost prezent a rămas cu un gust amar despre modul în care tratează oamenii o mână de ajutor. „Munceam în fiecare zi să salvăm ce se putea scoate din casele oamenilor. La un moment dat, un bărbat de vreo 30 de ani pur şi simplu a plecat la oraş, pentru că era sărbătoarea Sfintei Marii. În momentul acela, pur şi simplu mi-am luat trupa şi am plecat la altă casă, pentru că nu se poate să îţi baţi joc chiar în halul ăsta de munca oamenilor”, povesteşte jandarmul.
Au urmat, în 2005, inundaţiile de la Cosmeşti, când a alergat prin apă după vacile satului, care erau mânate de hoţi către Mărăşeşti şi, în 2006, în Galaţi, când a pus saci de nisip pe faleză. Cele mai grele momente le-a trăit în 2007, când Tecuciul fusese acoperit de ape în proporţie de 80%.
Inundaţie trăită cu camera video în mână
În calitatea sa de purtător de cuvânt al IJJ Galaţi, Costin Barbu - sau Barbone, aşa cum îl ştiu apropiaţii - a fost printre cei care au filmat momentele de groază prin care a trecut Tecuciul. „Eu nu ştiu să înot, dar în momentul în care am văzut ce era acolo, am lăsat camera din mână, am coborât în apă şi am început să ajut oamenii”. În acele momente, cele mai grele misiuni au revenit jandarmilor gălăţeni. „Am lucrat 24 de ore. Au existat câţiva jandarmi ale căror case au fost înghiţite de ape, dar au continuat să muncească”. Nici la Tecuci locotenentul Barbu nu a fost scutit de surprize. „Am dat şi peste hoţi, care au profitat de necazurile oamenilor, dar în momentele alea nu prea aveai ce să le faci. Am recuperat ce era de recuperat de la ei şi le-am dat drumul”, povesteşte jandarmul. „Atunci a fost salvat şi cine nu a vrut să fie salvat. Inclusiv oamenii care se încuiaseră în case”, îşi mai aminteşte el.
Întrebări şi răspunsuri
- Care au fost cele mai şocante imagini pe care le-aţi văzut?
- S-au petrecut la Tecuci. Când a venit cel de-al doilea val de viitură a măturat tot ceea ce se putea mătura. Am văzut maşini de pompieri blocate de ape, iar mai mulţi colegi din oraş care se duseseră acasă s-au refugiat împreună cu familiile pe acoperişurile caselor. Acele zile cred că au fost printre cele mai dificile din viaţa mea.
- Vă pare rău că aţi optat pentru Jandarmerie?
- Nu, absolut deloc. Au existat perioade când se putea face trecerea spre alte structuri ale Ministerului de Interne, dar eu am refuzat mereu. Dacă am făcut Academia la Arma Jandarmerie, acolo rămân!
Ce-i place
Sunt un mare pasionat de fotbal. Mai şi joc din când în când, dar cel mai mult îmi place să mă uit la meciurile Stelei. Sunt fan stelist de la şapte ani, de când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, iar de atunci încerc să văd absolut toate meciurile.
Ce nu-i place
Nu pot să suport oamenii care nu se ţin de cuvânt şi pe cei care te bârfesc, pentru că aceştia din urmă îţi aduc atingere imaginii, în timp ce pe cei dintâi nu te poţi baza în nicio situaţie. De asemenea nu-mi plac scandalurile şi încerc să le evit pe cât de mult posibil.
http://www.adevarul.ro/locale/galati/Lo ... 84301.html