240 răspunsuri la acest subiect

[dcp100168]

Mirela Mohjazi vede în acul de cusut un aliat de nădejde
Îi place să dea viaţă florilor cu ajutorul acului de cusut, din materiale vechi, nasturi, cercecei desperechiaţi sau mărgele rupte.
A copilărit în Valea Oraşului, zona care arhitectonic încă mai aminteşte Galaţiul de altă dată. În primii ani de şcoală o ajuta sa-şi facă lecţiile o mătuşă care fusese învăţătoare. "Bătrână, bolnavă, fumătoare şi mare... lucrătoare. Statea pe marginea canapelei şi lucra: dantele, macrame, pelerine, cape, tablouri, orice, ca să-i treacă timpul. În acest mod mai făcea şi un ban cu care îşi suplimenta pensia şi raţia de ţigări", îşi aminteşte Mirela Mohjazi despre una dintre persoanele care aveau să-i schimbe viaţa.
O a doua persoană de la care Mirela consideră că a moştenit pasiunea pentru lucrul manual este bunica ei, un om modest dar deosebit.
În clasa a treia, pe când învăţa tabla înmulţirii, mătuşa sa a prins-o că nu ştie cât fac şapte ori opt şi a obligat-o să scrie de sute de ori, până la miezul nopţii, înmulţirea cu şapte. A fost o lecţie despre ambiţie şi tenacitate care avea sa-i folosească şi în anul 1999, când Mirela a intrat în şomaj. Nu s-a descurajat. "Timp aveam, aşa că m-am apucat de «goblenit». Prietenele m-au iniţiat în arta goblenului şi m-au ajutat cu modele, aţe şi idei. Aşa am învăţat să fac trăistuţe din diferite materiale pe care mă jucam cu paiete şi mărgele. Parcă mereu aveam o jucărie nouă. La început, nu le-am comercializat, le făceam cadou, dar îmi pierdeam timpul frumos", spune artista.
Dacă ar fi să-şi definească marea deficienţă aceasta ar fi lipsa talentului la desen. În schimb, îi place să dea viaţă florilor cu ajutorul acului de cusut. O floricică de pus în piept dată unei prietene a fost pietricica aruncată în mare, care a făcut valuri. Prietena i-a recomandat să ia legătura cu organizatoarea unui târg de handmade. "Întâi am râs, n-aveam curaj, dar mi-am luat inima în dinţi şi în două săptămâni munceam din nou, dar cu cea mai mare plăcere din viaţa mea şi fără investiţii materiale. Cu ce aveam prin casă: materiale vechi, nasturi, cercecei desperechiaţi sau mărgele rupte. Prima mea participare la un târg de acest gen a adus la lumină lucruri uitate de vreo 20 de ani, când un un muline (n.r. - mouline - fir constând din două sau mai multe şuviţe de pretort de diferite culori contrastante răsucite împreună) era un leu şi pe care îl credeam fără nici o valoare", mărturiseşte Mirela Mohjazi.
Afland că tema târgului era "vintage şi handmade" a făcut un colaj din ilustrate alb negru, din 1932. Atunci i-a sărit în ochi o poză cu două doamne îmbracate de carnaval, poză din 28.12.1934, care a făcut-o să zâmbească şi să se gândească la faptul că un strop de veselie, de iubire, de haz de necaz face bine oricând, în orice vremuri. Cu această ocazie, a "uitat" de probleme, de facturi, de ştirile TV care să-i strice cheful. Dintr-o dată gandurile ei s-au luminat.
Întrebări şi răspunsuri
- Până când vă vedeţi lucrând cu acul?
- Mai mult ca sigur, nu o să mănânc prea mult cozonac din handmade, dar măcar fac ceva ce-mi place. Lumea ar plină de oameni fericiţi dacă aceştia şi-ar putea asigura existenţa, în plan material, din pasiunile lor.
- Despre sirieni mai auzim şi ştiri negative...
- Să ştiţi că eu am avut noroc de un soţ bun. Fără discuţie sunt şi sirieni buni, muncitori, familişti, oameni mai pe înţelesul tuturor. Cu Hussein, am şi doi copiii reuşiţi: Costas şi Basil.
Profil
Născută: 1964, Galaţi
Studii: Liceul de Filologie
Familie: căsătorită, doi copii
http://www.adevarul...._419958052.html

[dcp100168]

Inginerul Dragomir Pop are suflet de artist
Inventator, pictor, inginer şi om de suflet sunt câteva din caracterizările care i se pot atribui gălăţeanului născut în inima Ardealului.
Născut în Ardeal, într-o regiune unde saşii erau o populaţie destul de numeroasă, Dragomir Pop a ştiut de copil rigoarea muncii. Deşi a crescut într-o perioadă şi într-o zonă unde iniţiativa privată era suverană, inginerul spune că şi perioada comunistă - a avut, pe lângă multele rele, punctele sale care merită apreciate.
„Am lucrat de la 13 ani. Aşa era atunci obiceiul - să munceşti de mic. Am fost ucenic într-o fabrică de sticlă, care avea patron saş. Apoi am cunoscut regimul comunist. Nu se poate spune că era o periodă mai bună sau nu. Nici înainte de răboi, nici după. În anii '20-'30 patronul te putea da afară când dorea el, apoi în regimul comunist depindeai de alte structuri, de mofturile unor activişti", îşi aminteşte gălăţeanul.
Şi-a finalizat studiile tehnice în anul 1955 la Institutul de Industrii Uşoare din Iaşi. „Eram cam al treilea din ţară ca medie, repartizarea se făcea în ordine alfabetică, eu eram la litera P, deci pe la urmă. Când au ajuns la mine mi-au spus că eu nu pot alege nimic. Prima dată m-am speriat. Apoi mi s-a spus că deja am fost repartizat definitiv la Galaţi, asta pentru că lucrasem înainte ca maistru şi nu mai aveam nevoie de repartiţie temporară", ne mărturiseşte inginerul. Aşa a ajuns să lucreze la întreprinderea textilă din oraşul de la Dunăre.
Pe lângă munca la fabrică, Dragomir Pop şi-a mai cultivat două pasiuni. Este vorba de invenţiile şi arta plastică, mai exact pictura şi caricatura.
Invenţiile au devenit o pasiune după Revoluţie, când Dragomir Pop, patriot convins, a vrut să ajute la dezvoltarea judeţului. Printre invenţiile sale (nemologate) amintim de realizarea unei piste de schi la Gârboavele sau de conceperea unor ambarcaţiuni nautice. „Este o pistă specială, pe bază de rulmenţi. Toate echipamentele sunt pe această tehnologie. Nu am găsit pe nimeni interesat să investească în acest proiect. Cred că ar fi fost ceva reuşit, dar din păcate nu s-a realizat", ne explică gălăţeanul.
Calităţile de pictor ale lui Dragomir Pop sunt recunoscute de lumea artistică locală, unde plasticianul este considerat ca un florist de excepţie. „Pictura este un hobby încă din copilărie. Am început să pictez în clasa a VI-a, însă nu a devenit o pasiune doar la maturitate, după ce am înţeles mai bine culorile", spune gălăţeanul. Dragomir Pop are peste 100 de picturi şi o mulţime de caricaturi. De altfel, gălăţeanul a realizat recent şi un album cu picturile sale, denumit „Flori din Vatra Românească".
întrebări şi răspunsuri
- V-a tentat vreodată să alegeţi o meserie în domeniu artistic?
- Nu prea. Întotdeauna a fost greu să fii artist. Să-ţi câştigi pâinea din asta. Pre puţini pictori au avut succes în timpul vieţii, este deja un lucru de notorietate. Pe de altă parte, societatea actuală nu este deloc un loc propice pentru artişti. În ultima vreme, de fapt, nu mai este un loc propice pentru nimeni, dar asta e o altă poveste.
- Ce credeţi că lipseşte societăţii noastre?
- Pe scurt, aş răspunde că ne lipseşte „dictatura muncii" cum se spunea în perioada comunismului. Atunci parcă toată lumea vroia să muncească serios, acum fiecare încearcă să păcălească munca.
Ce-i place
Îmi place mult să citesc. Dintotdeauna am fost un iubitor de carte. Chiar dacă am ochii mai bătrâni, îmi face plăcere oricând să citesc ceva nou. Să aflu lucruri noi, să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu.
Ce nu-i place
Nu-mi place minciuna, pot spune chiar că o combat. Nu îmi place televizorul, pentru că programele de acolo deformează gândirea corectă. Au ajuns prostituatele la tv să se laude cu „munca" lor. Nu e normal aşa ceva.
http://www.adevarul...._424757524.html

[dcp100168]

Silvia Anton - vedetă la doar zece ani
Este pasionată de muzică de la vârsta de patru... luni, are deja o mulţime de premii câştigate şi vrea să fie o voce importantă a României.
Silvia Anton s-a născut pe 4 februarie 2001 în oraşul Vaslui. Numai patru luni mai târziu, fetiţa şi-a descoperit pasiunea pentru muzică. Nu e nicio exagerare! A plâns noapte de noapte şi de fiecare dată adormea abia dimineaţa. Părinţii au descoperit, într-o zi, că de câte ori îi puneau muzică, bebeluşul tăcea instantaneu. La grădiniţă şi-a descoperit talentul la desen participând la diferite concursuri, dar nu acesta s-a dovedit a fi destinul fetiţei, ci o altă formă a artei. Părinţii au decis să o ducă la Liceul de Artă "Dimitrie Cuclin" din Galaţi, unde Silvia a ales să studieze pianul, pentru că a fost impresionată de sunetele profunde ale acestui instrument.
Când a intrat în clasa a II-a, le-a spus părinţilor că-şi doreşte să facă şi canto. Prima reacţie a părinţilor a fost de refuz, pentru că gândul lor era la pian, pentru stiudiul căruia Silvia aloca două ore pe zi. „Am rugat-o pe mama de mai multe ori să mă lase să fac canto măcar până în clasa a treia. I-am spus la un moment dat: «Mamă, dacă nu mă duci să fac canto, eu nu voi fi un copil fericit. Nu ţi-am cerut jucării, ţi-am cerut să mă laşi să studiez»", îşi aminteşte tânăra interpretă. Mama şi-a călcat pe inima până la urmă şi a dus-o la Focşani, la un test cu profesoara de canto Aurelia Vaida, cea care s-a ocupat şi de o altă interpretă din Galaţi - Maria Crăciun. Când au aflat de la aceasta că Silvia chiar are potenţial pentru canto, părinţii au răsuflat uşuraţi, convinşi în sfârşit că nu au făcut o mutare greşită.
Silvia a evoluat foarte repede şi, în numai un an de studiu, ea a ajuns la concursuri importante pentru copii, de unde, evident, s-a întors cu premii. Festivalul care a marcat-o este „Steaua Carpaţilor", un concurs internaţional la care toţi cei nouă membrii ai juriului, veniţi din nouă ţări diferite, au decis să-i acorde Silviei marele premiu. Printre rezultatele deosebite se numără şi premiul al doilea la „Gala cântecelor de iarnă", premiul al treilea la Concursul de interpretare „Miniatura Românească" acelaşi premiu şi la Festivalului Naţional de Interpretare „Remember 2010" de la Constanţa, din luna decembrie a anului trecut. A mai fost premiată şi la alte concursuri şi festivaluri, dintre care amintim: „Ursuleţul de Aur", „Liga campionilor", „Constelaţia necunoscută", „Ghiocelul de Argint", „Ceata lui Piţigoi", „Super Star Fest" şi „Armonia".
Întrebări şi răspunsuri
- Crezi că vei reuşi să te afirmi în muzică, să devii o vedetă?
- Sper că da. Cu multă muncă şi un pic de noroc, voi reuşi. Ştiu că este foarte greu, că trebuie sa ai mare talent ca să fii remarcat, dar eu cred în şansa mea.
- Ce crezi despre manele? Le consideri muzică?
- Nu ştiu să vă răspund. Eu nu ascult manele, nu îmi plac maneliştii şi toată vâlva asta cu ei. Eu mă ocup mai ales de genul meu de muzică şi de genurile asemănătoare.
- Un artist trebuie să ştie de toate?
- Nu neapărat. Dar e bine să ştii să cânţi la mai multe instrumente. Uite, eu nu studiez doar canto. Merg şi la pian, şi la flaut. De asemenea, îmi place foarte mult să desenez.
Ce-i place?
Îmi place să am mulţi prieteni, cu care mi-ar plăcea să mă întâlnesc zilnic, dacă s-ar putea. Ne jucăm, fredonăm împreună cântece de-ale mele, unii chiar mă acompaniază la diverse instrumente. Este foarte frumos! Din păcate, avem pentru asta prea puţin timp faţă de cât am vrea.
Ce nu-i place?
Nu-mi place să mă cert cu prietenii. Aş prefera, de multe ori, să las de la mine de dragul prieteniilor. Însă se mai întâmplă să ne certăm şi-mi pare tare rău după aceea.
Profil
Născută: 4 februarie 2001, Vaslui
Studii: Elevă în clasa a IV-a la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin", Galaţi
Familie: nu are fraţi sau surori
http://www.adevarul...._425357533.html

[dcp100168]

Cătălin Grigorică - neurochirurgul gălăţean făcător de minuni
Şi-a început cariera la Bucureşti şi a revenit la Galaţi acum patru ani. De atunci a făcut peste 500 de operaţii. Este autorul „minunii" Loredana Jalbă.
Doctorul Cătălin Grigorică şi-a început cariera în anul 2000, la Bucureşti. S-a făcut medic pentru a urma cumva tradiţia familiei: tatăl său a fost medic veterinar.
Primii ani i-a petrecut la Spitalul Bagdasar-Arseni, după care, acum patru ani, s-a întors acasă, la Galaţi. „Şapte ani am fost acolo la specializare, la Spitalul Bagdasar. M-am întors acasă pentru că aici am familia. Soţia este gălăţeancă. În plus, în Bucureşti era foarte scumpă viaţa. Noi eram la început de drum. Acesta este un alt motiv pentru care am venit acasă", spune dr. Grigorică.
150 de operaţii pe an
Numărul operaţiilor la care a participat se ridică la peste 1.000. Acum, de când a venit la Galaţi, a avut aproximativ 150 de operaţii pe an. Media pe secţia Neurochirurgie este undeva la 500 pe an, aproape cât o secţie din Bucureşti. „Majoritatea cazurilor te marchează în Neurochirurgie. Reuşitele îţi rămân mereu în minte. Dar şi nereuşitele. Pe această specializare, cazurile sunt în general dramatice. La copii sunt cele mai grele. Am avut multe cazuri de genul acesta la Bucureşti. Într-adevăr, aceste cazuri te marchează", spune neurochirurgul.
În ceea ce priveşte situaţia dramatică a sistemului medial românesc, dr. Grigorică spune că este foarte greu de preconizat unde va ajunge medicina în acest caz. „E foarte greu să faci ceva în medicină fără bani. Este dificil de apreciat cum va evolua medicina la noi în România. Sunt foate mulţi colegi de-ai mei care pleacă în străinătate. Cauzele pentru care a ajuns sistemul în această situaţie sunt multe. Cert este că sănătatea este subfinanţată. De aici porneşte totul. Nu sunt bani de medicamente, nu sunt bani pentru plata serviciilor şi aşa se ajunge la colaps. Unde sunt banii, nu ştiu", mărturiseşte medicul.
La fel ca şi alţi colegi de-ai lui care au plecat deja în străinătate, medicul neurochirurg s-a gândit şi el la o astfel de eventualitate. „Dacă regret că nu am plecat? Şi da şi nu. Regret pentru că poate aş fi avut alt viitor, mai ale din punct de vedere financiar în străinătate. Nu regret pentru că stând aici a apărut copilul. Avem un copil. Este greu să iei totul de la capăt într-o altă ţară", mărturiseşte dr. Cătălin Grigorică.
Tot despre situaţia jalnică a spitalelor dr. Grigărică mai spune că unul dintre cele mai grele lucruri este că nu are cu ce să-şi facă treaba şi trebuie să le zică pacienţilor să-şi cumpere absolut toate materialele pentru tratament.
Întrebări şi răspunsuri
- Cazul Loredana Jalbă a fost dificil?
- Am primit pacienta în comă profundă, după un stop cardio respirator resuscitat, cu traumatism cranio cerebral grav. Bolta craniană era spartă în mai multe bucăţi. Fragmentele de os apăsau pe una dintre cele mai importante vene ale creierului.
Norocul fetei a fost că fragmentele de os nu au înţepat vasul respectiv.
- Care sunt problemele majore de pe secţie?
- În serviciul de Neurochirurgie din Galaţi ar trebuie reînnoit tot înstrumentarul. Este vechi de prin anii 70. Este dăpăşit complet. Le cârpim, le ungem. Au mai fost aduse câteva piese, dar niciodată o trusă completă. Este foarte greu.
Ce-i place
Îmi place sportul. Am practicat hocheiul de la vârsta de cinci ani până când am intrat la liceu. Îmi place să citesc, să călătoresc. Îmi place să descopăr lucruri noi. Îmi place să şofez. Îmi place să-mi petrec tipul liber cu familia. Prefer să stau cu cel mic să ne jucăm.
Ce nu-i place
Nu-mi place miciuna. Nu-mi plac oamenii cu două feţe. N-aşa accepta niciodată să fac politică. Să-i ascult pe polticieni e o chestie, dar să faci politică consider că e o pierdere de timp. În rest, mai sunt şi alte lucruri care nu-mi plac.
Profil
Născut: 2 iunie 1974, Galaţi
Studii: Facultatea de Medicină, Iaşi
Familie: Căsătorit, un copil
http://www.adevarul...._427157337.html

[dcp100168]

Camelia Gheorghe - expertul contabil care confecţionează bijuterii
A făcut parte din echipa Otiliei Bădescu şi a ajuns campioană de juniori la tenis de masă, iar în prezent realizează bijuterii şi pictează.
Camelia Gheorghe a avut şansa să înveţe în şcoala generală cu o profesoară de desen cam non conformistă, care îşi lăsa elevii să picteze pe geamuri sau linguri de lemn. „Dorea să vadă că ne punem imaginaţia la lucru. Dacă veneai cu desenul de acasă, te punea să desenezi din nou pentru a se convinge că l-ai făcut tu", îşi aminteşte Camelia. A practicat tenisul de masă începând din clasa I şi până într-a X-a, iar din clasa a V-a s-a mutat la Bucureşti pentru a face performanţă. A câştigat Cupa României cu echipa CSM Metal Râmnicu-Vâlcea, adjudecânduşi şi titlul de campioană naţională la cadete, proba de dublu. Interesant de amintit este că a fost colegă de pregătire la Centrul de Perfecţionare din Bucureşti cu Otilia Bădescu, celebra campioană la tenis de masă. „M-am revăzut cu Otilia pe Facebook şi am vorbit cu ea după 25 de ani", ne-a declarat Camelia Gheorghe.
De la muncitor necalificat la expert contabil
Vâlceanca stabilită la Galaţi a fost nevoită să renunţe la tenisul de masă pentru o problemă oarecum hilară. Federaţia de Tenis de Masă îi îndruma pe juniori să se înscrie la Liceul de Industrie Uşoară. „Aveau o relaţie mai specială cu acest liceu, în sensul că profesorii mai închideau ochii când lipseau fetele de la cursuri", ne explică fosta campioană la tenis de masă. Nu i-a fost ruşine niciodată să muncească, dovadă că s-a angajat ca muncitor necalificat la 17 ani, pe când era elevă la Liceul Economic. A muncit la o secţie de cartonaje până la 19 ani, când a fost admisă la facultate. Camelia Gheorghe este o fire independentă, iar acest lucru l-a înţeles foarte bine când a lucrat în calitate de contabil pentru mai multe societăţi comerciale. „Primul meu şef mă stresa cu tot soiul de situaţii de cele mai multe ori nejustificate şi mi-am dat seama că trebuie să devin independentă financiar", ne declară Camelia.
„Geniul" bijuteriilor
Şi-a deschis o firmă de contabilitate în 2004 şi a activat mai întâi ca şi contabil, iar apoi ca expert contabil, dar în ultima perioadă pasiunea sa a devenit confecţionarea bijuteriilor. A început să lucreze mai întâi cu mărgele, dar nu i-a plăcut cum ieşeau bijuteriile şi nici tehnica pe care o folosea. „Lucrez acum cu bijuterii din sârmă argintată. Le combin cu pietre semipreţioase şi îmi place ceea ce iese", ne-a explicat Camelia, tehnica pe care a adoptat-o în prezent. Bijuteriile pe care le-a realizat până acum au ajuns la prieteni şi familie, dar Camelia Gheorghe nu exclude pe viitor să îşi vândă creaţiile. Prietenii o numesc cu drag „geniul" bijuteriilor, însă în ultima perioadă Camelia a început să şi picteze.
Ce îi place
Îmi place optimismul. Mă deprimă pesimismul, dacă pot face acest joc de cuvinte. Îmi place sinceritatea la oameni, devotamentul şi recunoştinţa. Îmi place frumuseţea oamenilor, atât cea exterioară, dar mai ales cea interioară. Îmi place să îmi cresc cei doi copii.
Ce nu îi place
Nu-mi plac persoanele care trădează. Se întâmplă de obicei cu persoanele pe care le consideri prieteni. Detest egoismul. Nu-mi place când sunt neputincioasă în situaţii asupra cărora nu am control.
Întrebări şi răspunsuri
- De unde pasiunea pentru bijuterii?
- Pentru Revelionul care marca trecerea dintre anii 2009 şi 2010 mi-am dorit o bijuterie. N-am găsit colierul pe care mi-l doream, aşa că mi-am făcut singură o bijuterie. Imediat după aceea am început să concep bijuterii consultând forumuri de specialitate.
- Ce alte pasiuni mai aveţi?
- Tricotajul. Din facultate îmi făceam singură puloverele.Nu mă duceam la cursuri câteodată ca să termin puloverele. Este una dintre pasiunile mele. Mai nou, în vară am amenajat camera fiicei şi am început să pictez în ulei. Am încercat pe cât posibil să îi transmit şi fiicei mele această pasiune.
Profil
Născut: 27 martie 1970-Râmnicu-Vâlcea
Studii: Facultatea de Studii Economice Galaţi (absolventă a primei promoţii FSE din 1995 din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos")
Stare civilă: căsătorită, doi copii
http://www.adevarul...._428357236.html

[dcp100168]

Cornel Gingăraşu - medic veterinar, fotograf şi pictor
Lucrările sale de artă fotografică au fost selecţionate la peste 25 de concursuri şi expoziţii internaţionale de profil.
Şi-a descoperit pasiunea pentru pictură şi fotografie în liceu după ce a început să studieze cele două arte cu un profesor de pictură. "Întâmplător, am aflat că făcea fotografii şi de la el am învăţat şi eu", ne explică Cornel Gingăraşu.
A urmat totuşi sfatul părinţilor, care i-au recomandat să urmeze o facultate pentru a avea o slujbă din care să se întreţină pentru că înainte de 1989 nu se putea trăi din pictură. Şi-a dorit să devină medic veterinar, dar a realizat repede limitările acestei profesii, în perioada comunistă. "Nu prea erau animale de companie pe atunci. Trebuia să te axezi pe animalele de fermă", ne-a declarat Cornel Gingăraşu.
A lucrat la "Avicola" până în 1990, iar apoi la laboratorul Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Galaţi. Din 1994 a devenit independent financiar după ce şi-a deschis propriul cabinet de medicină veterinară. "Nu am avut în intenţie să fac bani, ci am dorit să vindec animale", vine explicaţia doctorului Gingăraşu.
Fotografiatul, o evadare din cotidian
Şi-a dat seama că pictura înseamnă foarte mult exerciţiu şi a decis să se axeze mai mult pe fotografiat pentru că este o artă spontană, care oferă autorului o viziune asupra lumii. Este dezamăgit pentru că oamenii sunt limitaţi la propriile rutine zilnice şi au uitat să aprecieze lucrurile simple. "I-am întrebat când au privit ultima oară un răsărit de soare, dar lumea este necăjită. Se gândeşte la ziua de mine şi se uită ciudat la tine. Dimineaţa, adesea mă îmbrac şi plec repede pe Faleză ca să prind răsăritul", ni se destăinuie artistul. Şi-a cumpărat primul aparat foto digital în urmă cu şapte ani şi de atunci s-a perfecţionat în continuu.
25 de selecţii internaţionale
Recent, o parte din fotografiile sale au fost prezentate în cadrul unei expoziţii la Galeriile "Mantu" fiind admirate de pasionaţii artei fotografice. "Principala miză sunt expoziţiile şi consursurile internaţionale", ne dezvăluie Cornel Gingăraşu obiectivul său principal în artă. Pasiunea sa pentru fotografie a depăşit stadiul de amator, dovadă fiind cele două fotografii selecţionate la Sibiu în 2009 pentru un concurs internaţional. Medicul veterinar a adunat în ultimii ani peste 25 de selecţii la concursuri şi expoziţii internaţionale de fotografie. "Este o provocare şi cu ocazia asta afli ce valoare ai. Mă preocupă şi ca România să devină mai vizibilă prin ceea ce fac eu", declară Cornel Gingăraşu.
Îşi doreşte să-şi continue perfecţionarea în arta fotografică, dar nu va renunţa la medicina veterinară pentru că îndrăgeşte animalele şi păsările de companie.
Ce îi place
Îmi plac persoanele punctuale. Admir inteligenţa şi frumuseţea, dar inteligenţa primează. Consider că cea mai mare bogăţie a cuiva este să fie deştept. Apreciez ceea ce eşti, nu ceea ce ai.
Ce nu îi place
Nu îmi place redundanţa, detest persoanele pisăloage. Nu îmi plac cei care nu sunt minţi deschise şi sunt incapabili să iasă din tiparele dogmatice.
Întrebări şi răspunsuri
- Dacă ar fi să alegeţi, pentru ce aţi opta: pictură sau medicina veterinară?
- Mi-ar plăcea să fiu jurnalist, om de presă. Mi se pare o meserie foarte complexă, care te pune în permanenţă în contact cu noul. Îţi oferă adrenalină, îţi ascute simţurile. Te aduce în situaţia de a prinde momentul decisiv. Jurnalismul este o provocare .
- Ce vă place să faceţi în afară de îngrijirea animalelor şi păsărilor?
- Fotografiatul. E un hoby puternic. Fac multe portrete, este un fel de fotojurnalism de artă. În weekend-uri plec în ţară fără o destinaţie clară şi pozez ce găsesc pe drum: oameni, clădiri. Fotografiatul a venit ca o eliberare geografică.
http://www.adevarul...._429557107.html

[dcp100168]

Mitică Dudău: „Matematica? Nimic mai simplu!”
Deşi are - după unii - una dintre cele mai dificile meserii de pe pământ, profesorul de matematică Mitică Dudău glumeşte şi spune că a apucat-o pe acest drum pentru că matematica este o ocupaţie foarte... uşoară. „Eu mereu le spun şi actualilor mei elevi, că la matematică este cel mai puţin de învăţat. Aici ai o teoremă de învăţat pe săptămână. La alte ştiinţe sunt pagini de învăţat în fiecare zi", spune Mitică Dudău.
Născut în judeţul Bacău, profesorul a ajuns la Galaţi prin repartiţie guvernamentală, după terminarea studiilor. Pasiunea pentru ştiinţa exactă a actualului profesor de la Colegiul Naţional „Costachi Negri" (Liceul Pedagogic) a apărut încă din copilărie: „Am ştiut de atunci că voi deveni matematician".
A intrat în învăţământ în anul 1977. Prima sa experienţă de profesor a fost una neaşteptată. Avea să-şi dea seama că oamenii nu sunt mereu corecţi ,aşa cum sunt ecuaţiile. „Spre exemplu, eu am fost mereu crescut cu credinţa că este bine să spun ce gândesc. Să nu ascund nimic. Însă, după ce am intrat în educaţie, am învăţat pe propria piele că asta îţi atrage numai probleme. Şi dacă vorbeşti prea mult, îţi creezi probleme, dar şi dacă vorbeşti prea puţin", îşi aduce aminte profesorul.
După 1989, Mitică Dudău a ajuns de trei ori în funcţia de inspector general adjunct funcţie din care a demisionat tot de atatea ori („Am accepat funcţia crezând că pot fi util sistemului"). Când ideea de utilitate a devenit confuză a renunţat, revenirea la catedră fiind de preferat acceptării unor situaţii în totală contradicţie cu principiile sale. „Sigur dintr-o astfel de poziţie vezi altfel problemele învăţământului. Poate dificultăţile pe care le aveai în şcoală nu le mai vezi aşa de urgente din Inspectorat. Însă de acolo ai o privire de ansamblu, poţi vedea mai bine priorităţile", ne explică profesorul.
Revoluţia a trăit-o în sânul familiei. „În primul rând nu ştiam ce se întâmplă. Am dat drumul la televizor şi, în mod surprinzător, era o emisiune, era program. Nu ştiam cum e posibil aşa ceva. Programul trebuia să înceapă peste 2-3 ore", îşi aminteşte amuzat Mitică Dudău.
„Ce s-a schimbat de la Revoluţie şi până acum în rândul elevilor? Copiii au mai mult tupeu. Asta e adevărat. Dar din perspectivă educaţională, lucrurile sunt la fel. Doar cu precizarea că extremele sunt mai depărtate. Copiii buni sunt mult mai inteligenţi ca înainte, iar cei de la limita opusă au cunoştinţe şi mai puţine", ne explica Mitică Dudău.
„Eu am avut mereu o viziune optimistă asupra vieţii şi asupra celorlalţi. Am vrut mereu să cred că binele va învinge", a mai declarat dascălul, care este foarte mândru de faptul că elevii lui au avut mereu rezultate bune la examenele naţionale şi la concursurile la care au participat.
Palmares
Este vorba de trei premii I la concursurile interjudeţene, cinci premii la Olimpiada judeţeană, două medalii de argint şi una bronz la Olimpiada naţională, Premiul II pe ţară la „Concursul Rezolvitorilor de Probleme de Matematică", locul I pe ţară la „Lumina Math"." Însă aici meritul principal revine elevilor" ține să precizeze dascălul, adaugănd că un rezultat de excepție este rezultatul efortului comun profesor-elev.
Un alt rezultat cu care se mândreşte profesorul este faptul că în anul 2010 a obţinut la clasa a XII-a la care a predat toate notele mai mari ca 7, majoritatea mediilor peste 9 ,iar media clasei peste 9, la examenul de matematică de la Bacalaureat.
A publicat articole şi probleme în revistele de specialitate. Este autor principal la trei culegeri de matematică. „Puteam scrie mai multe dar nu am vrut să scriu de dragul scrisului. Culegerile mele au fost la data apariţiei lor o necesitate pe piaţă, nu o altă variantă a ceea ce exista deja", a mai spus dascălul.
Întrebări şi răspunsuri
- Care credeţi că este principala problemă a învăţământului?
- Dacă e să rezum, aş spune că pentru a se îmbunătăţi calitatea învăţământului de la noi din ţară ar trebui să crească nivelul salarizării cadrelor didactice, situație în care poate crește și exigenșa faţă de cadrele didactice. Sunt prea multe interese care lasă urme, atât la nivelul sistemului, cât şi în destul de multe unităţi şcolare.
- Ce sfat le-aţi da tinerilor profesori?
- Să renunţe la invăţământ, dacă nu le place meseria! Să facă meseria cu sufletul. Eu mereu aveam o vorbă:"o carieră de succes nu se construieşte uitându-te la ceas".
Ce îi place?
Imi place să joc volei sau să fac dansuri populare. Mi-au plăcut fotbalul, handabalul şi am ajutat cât am putut echipele şcolii la aceste sporturi (în 1978 am condus echipa de fotbal Şcolii Nr.30 Galati, din care făcea parte şi Dănuţ Lupu, ocupând locul 6 pe țară!)
Ce nu îi place?
Nu-mi plac oamenii care după ce au ocupat o funcţie încep să critice sistemul din care au făcut parte. Trebuia ca ei să ia măsurile bune, nu să critice acum. Nu-mi plac cei care dau lecții criticând acum la alții ceea ce ei înşişi făceau fără nică o jenă altă dată.
Profil
Născut. 4 august 1954, comuna Vultureni, Bacău
Studii. Facultatea de Matematică Iaşi , Facultatea de Ştiinţele Economice Galaţi, Facultatea de Ştiinţe Galaţi (masterat în management educaţional)
Familie. Căsătorit, doi copii
http://www.adevarul...._431356919.html

[dcp100168]

Coca Teodosiade - corista îndrăgostită de vioară
Cântă de 18 ani pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard" şi a câştigat medalia de aur la un concurs coral susţinut în Grecia. Vocea artistei de la Teatrul Muzical „Nae Leonard" a încântat mii de spectatori de-a lungul anilor. Coca Teodosiade cântă de mic copil, dar este în egală măsură şi o foarte bună violonistă.
Îşi aminteşte că educatoarele de la grădiniţă o puneau să cânte pentru că avea o voce impresionantă. A studiat cu unii dintre cei mai buni solişti din ţară, cum ar fi Elena Patrichi, fost prim solist al Teatrului Muzical „Nae Leonard", soţii Pinghireac sau Arta Florescu, fosta şefă a catedrei de canto clasic la Conservatorul din Bucureşti. „Am fost obişnuită cu publicul şi am dăruit prin pregătirea mea muzică de calitate", ne declară artista. Şi-a început activitatea la Teatrul Muzical din Galaţi în 1993 cântând la vioară, iar ulterior a intrat în corul instituţiei de cultură. Activitatea i-a fost răsplătită în anul 2000, când a câştigat medalia de aur cu formaţia „Vox Danubi" la un concurs coral cameral susţinut pe insula Rhodos din Grecia.
Copiii îi calcă pe urme
Soţie de preot, Coca Teodosiade cântă în prezent şi în corul Catedralei. A participat de-a lungul carierei la şapte turnee în ţară şi străinătate alături de colegii săi de la Teatrul Muzical „Nae Leonard". Nu îşi poate imagina că ar fi putut face altceva în viaţă, iar talentul său a fost moştenit şi de cele două fiice. Fata cea mare, Silvia, este coristă în corul „Madrigal", iar Teodora este soprană şi colaborează cu Opera Naţională. Ambele fete cântă în cunoscutul cor „Accustic", condus de Daniel Jinga. „Sunt foarte mândră de ele. Îmi este răsplătită munca pe care am realizat-o cu ele când erau mici şi mă simt împlinită sufleteşte", ne mărturiseşte Coca Teodosiade.
„Nabucco", eterna iubire
Dintre toate piesele interpretate pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard", cel mai mult i-a plăcut să joace în „Nabucco". „Piesa a fost foarte bine lucrată şi mi-a plăcut întotdeuna să joc în ea", ne declară Coca Teodosiade. Unul dintre cele mai importante turnee la care a participat a fost cel din Germania din 1998, unde împreună cu colegii săi s-a făcut remarcată printre prestaţii remarcabile.
După 18 ani de activitatea culturală, artista îşi doreşte să termine Facultatea de Canto şi nu are regrete pentru că îşi desăvârşeşte studiile muzicale la finele carierei. „O văd ca pe o împlinire sufletească şi mă rog să-mi dea Dumnezeu sănătate ca să-mi cresc nepoţii", ne spune emoţionată Coca Teodosiade.
Ce îi place
Îmi place foarte mult să citesc. Preferatele mele sunt romanele de dragoste. Îmi place teatrul, îmi iubesc colegii şi, mai presus de toate, îmi iubesc copii, care sunt continuatorii meseriei mele. Îmi place foarte mult să studiez muzica.
Ce nu îi place
Nu îmi place actuala situaţie politică din ţară, degradarea culturală a poporului, sărăcia în care trăim, atât morală, cât şi materială, dar şi nesiguranţa în care ne-au adus politicienii. De aici toate conflictele care se nasc între clasele sociale.
Întrebări şi răspunsuri
- La ce vârstă aţi început să cântaţi?
- Cânt de când mă ştiu. Am cântat la Şcoala de Artă, am cântat şi cânt în corul Catedralei Episcopale din Galaţi. Cred că am o voce frumoasă. Mi-a dăruit Dumnezeu acest talent special, şi sunt tare fericită că îl am.
- Aveţi un compozitor preferat?
- În mod special îmi place tot ce a scris Puccini. Sunt foarte mult fericită de modul cum s-au jucat la Teatrul "Nae Leonard" piese precum „Aida", „Nabucco", „Boema" sau „Madam Butterfly".
- Voce sau instrument?
- Voce. Dar ador şi să fac game pe pian, să iau vioara din cui şi să cânt anumite studii care mi-au plăcut de-a lungul pregătirii violonistice.
Profil
Născută: 20 iulie 1958, Galaţi
Studii: Şcoala şi Liceul de Artă, secţia vioară, anul III la Facultatea de Canto a Universităţii „Dunărea de Jos"
Familie: căsătorită, trei copii
http://www.adevarul....#commentsPage-1

[dcp100168]

Marinel Radu - omul care vede moartea în fiecare zi
Marinel Radu a intrat în branşa „chirurgilor de cadavre" în urmă cu aproape patru ani. Meseria de autopsier este grea, iar pentru a o practica este nevoie de tărie şi de un psihic foarte bun. De aproape patru ani, Marinel Radu, în vârstă de 38 de ani, practică o meserie câtuşi de puţin atractivă, dar necesară: aceea de autopsier, la Laboratorul de Medicină Legală. A lucrat mai întâi ca brancardier, apoi a facut un curs de autopsier la Institutul Naţional de Medicină Legală din Bucureşti.
Dacă pentru cei mai mulţi dintre noi meseria de autopsier este înspăimântătoare, pentru Marinel a devenit una ca oricare alta. Vede moartea în fiecare zi, dar, paradoxal, asta l-a ajutat să nu-i mai fie frică de ea.
Peste 2.000 de autopsii
„Cei care nu fac parte din sistemul sanitar o privesc cu alţi ochi. Pentru mine este o meserie normală. Am făcut peste 2.000 de autopsii. Meseria de autopsier te căleşte. Depinde mult de caracterul omului. Dacă eşti slab de înger şi ţi-e frică de morţi, nu rezişti. Prima zi este decisivă. Dacă faci faţă e bine, dacă nu, pleci şi gata", spune autopsierul.
Cuţit, foarfece, daltă, ciocan şi fierăstrău, mănuşi, mască de protecţie şi trusa de îmbălsămare. Acestea sunt ustensilele care nu trebuie să-i lipsească unui autopsier.
"Câteodată am avut şi 11 cadavre de autopsiat într-o zi. Alteori nu e aşa de aglomerat: numai două-trei. O autopsie durează două-trei ore. Meseria de autopsier implică foarte multă responsabilitate.Trebuie să ştii foarte bine anatomie şi să fii meseriaş. Dacă ai dat cu cuţitul pe lângă, deja ai compromis toată autopsia", spune acesta.
Autopsia la Medicină Legală diferă foarte mult de cea la Anatomie patologică. „Noi începem cu examenul hainelor, dezbăcăm mortul, forografiem absolut tot, ciorapi, cămaşă, pantaloni. Îl examinăm dacă are semne, cicatrici, echimoze provenite în urma unor lovituri. Apoi deschid cadavrul. Examenul se face de la cap până sub abdomen. Scot toate organele, îmbălsamez, după care le pun iar la loc", spune Marinel Radu.
Un moment dificil a fost în momentul în care a trebuit să facă autopsia unui copil de patru ani. „Mi-a rămas în minte primul copil autopsiat. Avea doar patru anişori şi murise într-un accident rutier. Acest lucru m-a marcat. Pentru mine a fost ceva cutremurător. Să vezi un pui de om sfârtecat în urma accidentului.", spune interlocutorul nostru.
Altă întâmplare nefericită a trăit-o atunci când i-a murit un apropiat. „Era un cumătru de al meu, avea 36 de ani. A avut cancer la pancreas. M-am dus seara la el în vizită, iar dimineaţa când am ajuns la muncă l-am văzut mort pe targă. Am avut un şoc. Copilărisem cu el, am fost colegi de şcoală. Mi s-a făcut rău. Am vorbit cu şefii şi am plecat. Au chemat un al coleg de-al meu să se ocupe. Când e prieten sau rudă e dureros. În rest, asta e munca. Dacă aş sta să plâng la fiecare mort, aş ajunge la nebuni. Cred ca eram la Găneşti de mult dacă mă afecta meseria asta", încheie autopsierul.
Pe lângă condiţiile grele în care munceşte un autopsier, pe lângă riscul de îmbolnăvire, în momentul în care ajungi la uşa Serviciului de Medicină Legală te doboară un miros greu. „Te obişnuieşti cu timpul. Stând acolo zi de zi nici nu mai simţi. Ca la oricare alt loc de muncă", adaugă Radu Marinel.
Responsabilităţile unui autopsier de la Medicină Legală sunt unele greu de crezut. „Când facem autopsia unui cadavru trebuie să fim foarte atenţi. Respectăm etapele, pas cu pas şi nu pierdem nimic din privire. Dacă doamne fereşte uităm să punem la loc o parte a organelor interne am zburat. Dupe examinarea organelor, formolizăm cadavrul şi îl închidem. O bucăţică, oricât ar fi ea mică, dacă uităm s-o băgăm la loc e jale. Nu contează despre ce parte a organelor este vorba. Am greşit, suntem arestaţi", mai spune autopsierul.
Salon „de înfrumuseţare" la morgă
Tunsul, bărbieritul sau alte metode de aranjare al cadavrelor înainte de predare către familie intră tot în responsabilităţile lor. „În mod normal brancardierul se ocupă de asta. Dar dacă el este în concediu, tot noi facem. Îi tundem, îi bărbierim, îi aranjam. Ca la salonul de înfrumuseţare. Dacă tot ne-am apucat de cadavru, trebuie să-l facem ca la carte, nu? Sunt lucruri normale pentru noi", spune zâmbind Marinel Radu.
http://www.adevarul....#commentsPage-1

[dcp100168]

Florin Iordache - un medic dedicat copiilor din Galaţi
A început să practice medicina în urmă cu aproape 30 de ani, a ales să lucreze cu cei mici pentru că sunt cei mai sinceri pacienţi şi spune că sistemul sanitar are nevoie de 50 ani pentru a-şi reveni.
Dr. Florin Iordache poate spune că o emisiune TV i-a schimbat viaţa. În urma acestei experienţe a fost determinat să aleagă medicina. „M-au atras foarte mult copiii. Mi s-a părut mie interesant că am văzut la televizor, în perioada în care eram copil, la ţară, un medic care consulta copii. Nici nu ştiam ce înseamnă pediatrie. L-am întrebat pe tata. De atunci am zis că mă fac medic pediatru", spune dr. Iodache.
Cariera şi-a început-o în anul 1984 în Suceava, a intrat la rezidenţiat în anul 1988 în Galaţi şi nu a mai plecat din acest oraş. Soţia, gălăţeancă, a reprezentat un alt motiv pentru care a ales să rămână aici. „Nu se dăduse rezidenţiat de şapte ani. Am intrat al doilea. Am ales Galaţiul pentru că soţia era gălăţeancă. Am venit şi nu am mai plecat de aici. Am terminat specializarea în 91 şi de atunci am rămas la Spitalul de Pediatrie", mai spune Florin Iordache.
În anul 2003, a fost numit şef al Unităţii de Primiri Urgenţe a Spitalului de Copii şi în anul 2004, a fost numit director medical al unităţii. În ceea ce priveşte munca într-o unitate de urgenţe, tăria de caracter şi viteza de reacţie sunt cele mai importante în opinia medicului pediatru. „Toate cazurile sunt grele la copii. Trebuie să intervii promp. Trebuie să acţionezi fără teamă, fără stres şi poţi să ai succes sau nu. Nu trebuie sa amâni intervenţia. Sigur, depinde cât de gravă este starea copilului. Sunt copii care i-am salvat de la moarte. Acum aceştia sunt părinţi şi vin cu copiii lor la mine şi-mi amintesc cum i-am salvat, cu ani în urmă", mai spune dr. Iordache.
Printre cele mai importante evenimente de care a avut parte la locul de muncă, doctorul Iordache menţionează episodul cu romii din urmă cu cinci ani. „Au fost odată nişte copii, ţigani, care erau în comă. În urmă cu cinci ani. Erau doi copii, în comă profundă, la care am intervenit în UPU. Erau extrem de grav. Unul a scăpat pe moment. Luaseră medicamente şi erau intoxicaţi. Ţiganii au asaltat swpitalul şi făceau presiuni. Veniseră cu vreo 10 maşini. I-am liniştit, pentru că riscam să omor copiii din cauza lor. Dacă nu intervii în linişte, concentrndu-te poţi să faci mai mult rău", îşi aminteşte acesta.
Dacă nu ar fi îmbrăcat halatul alb, dr Florin Iordache s-ar fi văzut în uniformă de poliţist.
Despre sistemul sanitar, medicul pediatru spune scurt şi apăsat: „Este defect, lipsit de mijloace şi resurse şi de aceea merge foarte greu".
Întrebări şi răspunsuri
- Cu cine se lucrează mai uşor? Cu copiii sau cu adulţii?
- Cu un copil e mult mai uşor de lucrat. Copilul spune întotdeauna adevărul. Copiii suportă mult mai uşor durerea. Cu toate că fug de medic, am observat că frica este mai mare când cresc. Ori din cauză că nu conştientizează, nu le este frică, nu ştiu.
- Care sunt cele mai mari greşeli ale părinţilor?
- Cele mai mari greşeli pe care le fac părinţii sunt legate de faptul că nu se prezintă la medic când trebuie. Dacă se simte rău, vii la medicul de familie sau dacă starea copilului este gravă, la Urgenţe. Părinţii se duc acum la farmacie şi cumpără pastile ca la piaţă. A ajuns farmacia să fie la fel ca un magazin alimentar.
Ce-i place
Îmi plac călătoriile. Îmi place cel mai mult muntele. În perioada de studenţie mergeam în fiecare săptămână la munte. Îmi place politica însă doar să urmăresc disputele altora. Sportul îmi place. Nu am practicat la nivel profesionist, dar sunt la curent cu toate noutăţile. Îmi place fotbalul şi tenisul de masă.
Ce nu-i place
Nu-mi place cearta deloc. Tot timpul o ivit. Când văd cearta caut să mă retrag. Nu-mi plac nici oamenii mincinoşi, cei pe care-i prind cu minciuna. De asta am şi ales să lucrez cu copiii. Nu-mi place sărăcia. Nu-mi place să vâd pe cineva suferind, bolnav. Mă duc foarte greu la o înmormântare, nu-mi place să văd oamenii plângând. Chiar dacă e persoană apropiată.
Profil
Născut: 27 februarie 1956, Cetate, Dolj
Studii: Facultatea de Medicină Cluj-Napoca
Familie: Divorţat, un copil
http://www.adevarul...._437956261.html

[dcp100168]

Ciprian Vântdevară le arată elevilor tainele cerului
Tânărul s-a mutat din Galaţi la Bârlad acum mai bine de un an pentru a ocupa funcţia de coordonator al Planetariului de la Muzeul „Vasile Pârvan“.
Pe lângă proiecţiile astronomice cu care delectează publicul bârlădean, Ciprian Vântdevară a înfiinţat şi un club de astronomie. La Astroclubul „Perseus“ sunt înscrişi 18 bârlădeni, majoritatea liceeni, cu care Ciprian organizează diferite activităţi de observare şi cunoaştere a spaţiului cosmic. „În fiecare joi avem program de observare la telescop. Tinerii se arată destul de interesaţi de aceste activităţi. Din păcate, nu putem face aceste observaţii decât dacă ne permite vremea. În ultimele săptămâni, de exemplu, nu s-a putut pentru că a fost înnorat“, ne-a spus Ciprian Vântdevară.
A învăţat singur
Pasiunea pentru astronomie şi-a descoperit-o de când era copil. „Eram la sfârşitul clasei a IV-a şi am primit de la învăţătorul meu o carte de SF ca premiu. Am citit cartea aceea pe timpul vacanţei şi am rămas impresionat. După aceea, mi-a plăcut foarte mult geografia atât în gimnaziu, cât şi în liceu“, ne-a mărturisit muzeograful Vântdevară. El ne-a mai spus că toate cunoştinţele pe care le are din domeniul astronomiei le-a învăţat de unul singur, prin lecturi suplimentare. De altfel, acesta este şi unul dintre regretele lui Ciprian Vântdevară, care consideră că astronomia ar trebui inclusă măcar ca materie opţională în programa şcoalară.
Cinci ani de voluntariat
„E important ca elevii să ştie care sunt fenomenele care se petrec sub pământul pe care calcă sau pe cer. Dacă aş face un sondaj referitor la aceste lucruri, cred că foarte puţini ar fi cei care ar avea măcar cunoştinţe elementare. Şi e păcat“, a mai spus acesta.Timp de cinci ani, Ciprian a făcut muncă de voluntariat la Astroclubul „Călin Popovici“ din Galaţi, oraşul său natal.
„De fapt, la acest club din Galaţi sunt membru fondator împreună cu o altă persoană. În cei cinci ani de voluntariat am desfăşurat diferite activităţi din acest domeniu: prezentam cursuri, mergeam în tabere de astronomie. A fost o perioadă foarte frumoasă“, îşi aminteşte Ciprian Vântdevară. Muzeograful bârlădean a terminat Masterul în meteorologie, însă, spre dezamăgirea sa, nu a apucat până acum să profeseze în acest domeniu. „Mai fac, din când în când, câteva prognoze, în funcţie de anumite fenomene meteorologice pe care le observ pe diferite site-uri“, spune Ciprian.
Profil
Născut. 13 aprilie 1984, Galaţi.
Studii. Master în Climatologie Aplicată şi Protecţia Mediului Aerian, urmat la Universitatea Bucureşti.
Familie. Este necăsătorit.
Întrebări şi răspunsuri
- Ce învaţă elevii când vin la Observatorul Astronomic?
- Cei care vin pentru prima dată trebui să înţeleagă, în primul rând, cum funcţionează telescopul. De regulă, le arăt lucruri mai spectaculoase, pentru a le atrage atenţia. Îi las să admire Luna, craterele sau munţii de pe aceasta, sau alte planete din sistemul nostru solar, cum ar fi Jupiter sau Saturn.
- Credeţi că vine sfârşitul lumii anul viitor?
- Din punctul meu de vedere, astrologia este o pseudoştiinţă şi mi-aş dori să combatem aceste superstiţii. O vină pentru acest lucru o are şi mass-media, care dă amploare nejustificată acestor aberaţii. Cum s-a întâmplat, recent, şi cu explozia solară, care este un fenomen ce se petrece periodic. Cât despre 2012 şi calendarul mayaş care se va sfârşi anul viitor, nici nu merită să mai aducem vorba.
Ce-i place
Muzeografului bârlădean îi place să călătorească foarte mult. „Pe timpul facultăţii am avut ocazia să văd foarte multe locuri din ţara noastră“, spune acesta. De asemenea, Ciprian spune că îi mai plac meteorologia şi geografia.
Ce nu-i place
„Niciodată nu am reuşit să fiu foarte bun la matematică. Este o disciplină care nu mi-a fost la suflet niciodată“, ne-a spus Ciprian Vântdevară. Acesta a mai precizat că nu suportă persoanele care nu sunt punctuale.
http://www.adevarul...._437956345.html

[dcp100168]

Simona Andrei imortalizează fotografic clipe
Nici măcar n-a visat să devină fotograf profesionist, dar a ajuns să-şi propună o prezentare a Japoniei, prin obiectivul aparatului foto.
Simona este o visătoare, care vine dinspre filosofie şi se duce înspre fotografie. "Sunt o boemă şi am învăţat să savurez clipa. Nimic din ce am trăit n-a prefigurat faptul că mă voi apuca de fotografie. Iau lucrurile aşa cum vin şi mă bucur de toate poveştile frumoase din viaţa mea", povesteşte Simona. Pasiunea ei pentru fotografie a început "subit", undeva prin 2007. Aşa ca într-o joacă şi-a spus că trebuie să găsească un limbaj aparte, o modalitatea cât mai sugestivă pentru a comunica sentimente. "Într-o zi, mi-a picat în mână un aparat foto digital şi a fost un adevărat «coup-de-foudre». Nu l-am mai lăsat neutilizat nici măcar o singura zi", îşi aminteşte Simona.
Fotografia a apărut în viaţa Simonei într-un moment delicat, atunci când existau nişte probleme de sănătate. Nu poate să uite prima şedinţă foto cu un model, o fostă colegă de facultate. "Eu de-abia puteam să merg şi totuşi m-am ambiţionat să lucrez. Au ieşit nişte cadre extraordinare, cu o încărcătură emoţională foarte mare, îmi sunt dragi şi acum", mărturiseşte Simona Andrei.
Artista se poate lăuda cu participări la numeroase saloane naţionale şi trei expoziţii personale: "Dor de Eva", "Cuşca" şi proaspătul "Semn de apă", găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi. "«Semnul de apă» vorbeşte despre elementul apă ca interioritate, meditaţie, despre ceea ce nu mai poţi vedea într-o fotografie cu ochiul fizic, ci cu cel sufletesc", ne explică artista.
Este o colecţie de atmosferă, o colecţie de sinteză, cadrele sunt realizate de-a lungul ultimilor trei ani şi ne poartă prin Galaţi, Sulina, Marea Neagră şi Marea Nordului.
Anul acesta Simona va expune şi la Bucureşti într-un proiect colectiv, alături de oameni dragi, fotografi foarte talentaţ. De curând, pe 11 martie, Simona şi-a vernisat "Semnul de apă" la Craiova, în cadrul Fotoclubului Dan Mihai Călinescu.
Crede cu tărie că un fotograf trebuie să nu intre în criză de idei şi să fie sănătos. Mulţi nu ştiu că munca de fotograf implică şi mult efort fizic.
Ca să poţi fotografia oameni trebuie să le câştigi încrederea şi trebuie să faci un efort ca să îi înţelegi şi să îi accepţi aşa cum sunt. Dincolo de vanitatea acestui "scoate masca - pune masca" într-o şedinţă foto trebuie să pătrunzi în intimitatea sufletelor oamenilor, trebuie să îi faci să se deschidă şi să se arate aparatului foto aşa cum sunt. Lucrul cu oamenii este sfânt.
Întrebări şi răspunsuri
- Ce vă doriţi să faceţi şi n-aţi făcut?
- Din punctul de vedere al fotografiei? Visez să fotografiez Japonia. Reprezintă o paradigmă de cultură şi civilizaţie atât de diferită de cea românească, încât nu poate să nu mă facă să mă întreb oare cum este să descoperi Japonia într-un studiu fotografic.
- Aveţi cui să mulţumiţi pentru ce faceţi?
- Mulţumirile mele se îndreaptă către fiecare om pe care îl cunosc, pentru că ei îmi oferă experiente noi din care am mult de învăţat. Zilnic.
Ce-i place?
Sunt pasionată de plimbările lungi, discuţiile cu prietenii. Nu mă dau deopate când este vorba de jazz ascultat la o cafea aromată, la fel cum ador bomboanele uitate prin buzunare.
Ce nu-i place?
Dintotdeauna am urât iubirile neîmpărtăşite. Au ceva sublim şi trist în acelaşi timp.
Profil
Născută: 11 martie 1977, Brăila
Studii: Licenţiată în filosofie
Familie: căsătorită
http://www.adevarul...._443955665.html

[dcp100168]

Stan Gheorghiu - unul din uriaşii fotbalulului românesc
A fost unul dintre portarii de calibru din fotbalul românesc al anilor '70, avându-i ca adversari pe Dobrin, Lucescu, Dudu Georgescu şi mulţi alţii. În '74 promova în prima divizie cu FCM Galaţi.
S-a născut în cartierul gălăţean „Ţiglina III", aproape de stadionul Oţelul de astăzi, loc în care a luat pentru prima dată contactul cu fotbalul. „În zonă era o cărămidărie, i se spunea «Groapa lui Oatu» şi acolo ne strângeam în fiecare duminică şi jucam fotbal. Eu eram portar şi mi s-a spus că aş avea calităţi. Vă daţi seama, eram în clasa a şaptea şi purtam 44 la picior, aveam mâini lungi şi palme uriaşe. Aşa că la vârsta de 14 ani m-am legitimat la Gloria CFR Galaţi", îşi povesteşte Stan Gheorghiu primii ani de formare ca fotbalist.
În fotbalul mare a debutat la vârsta de 16 ani, iar un an mai târziu era deja titular în echipa Gloriei Galaţi, care evolua în Divizia „C". După efectuarea stagiului militar, timp în care a jucat pentru echipa militară buzoiană Şoimii Bobocu, Stan Gheorghiu se transferă la FCM Galaţi, echipă cu care în 1974 a reuşit să promoveze în prima ligă valorică a ţării.
Calităţile sale de veritabil portar l-au ajutat să iasă repede în evidenţă, intrând în atenţia marilor echipe din România. Marea lovitură o dă în 1975, când se transferă la echipa UTA Arad, campioană a ţării de două ori. „Antrenor îl aveam pe Coco Dumitrescu şi eram coleg cu Silviu Iorgulescu, Domide, Broşovschi, Axente, pe vremea aceea componenţi de bază ai echipei naţionale. Îmi aduc aminte că am debutat cu UTA într-un meci cu Jiul Petroşani, pe care l-am pierdut cu 2-0. Eram rezervă şi l-am înlocuit pe Iorgulescu, care se accidentase şi de atunci am apărat poarta până la sfârşitul campionatului. Am avut şi meciuri foarte bune, precum cel cu Dinamo, echipă la care juca Lucescu, Sătmăreanu, Dumitrache, Dudu Georgescu, care se afla în lupta pentru titlu şi pe care i-am bătut cu 1-0, dar am suferit şi un eşec usturător, 0-8 cu Steaua. La un meci cu Reşiţa, câştigat de noi cu 2-1, Adrian Păunescu a scris în cronica jocului că Stan Gheorghiu a apărat fenomenal, fiind notat cu 10. Păstrez şi astăzi ziarul", povesteşte Stan Gheorghiu despre momentele sale de glorie.
Cariera de fotbalist a încheiat-o la „Unirea" din Focşani, oraş în care s-a stabilit definitiv din 1976, jucând sub culorile echipei fanion de aici şase sezoane. A renunţat la fotbal la vârsta de 33 de ani, în urma unei accidentări, dedicându-se muncii de antrenor la echipele Unirea Focşani, FC Panciu, Foresta Gugeşti şi FCM Adjud. În două rânduri a fost preşedintele clubului de fotbal Unirea Focşani, iar din 1991 şi până în 2010 a fost preşedintele Asociaţiei Judeţene de Fotbal Vrancea. De 15 ani este observator federal.
Întrebări şi răspunsuri
- Cum vedeţi fotbalul de astăzi?
- Fotbalul se face cu bani. Şi în vremea mea a fost la fel, numai că atunci erau bani, acum nu. Şi asta se vede. De zece ani echipa naţională nu se mai califică la nici un campionat mondial sau european, echipele de club nu au performanţe şi nu văd să vină ceva din urmă. Este păcat pentru că fond de jucători există, dar fotbalul trebuie ajutat.
- De ce vi se spune Banks?
- Mi s-a spus aşa încă de când jucam la Galaţi, pentru că semănam izbitor la fizic cu celebrul portar al naţionalei Angliei, Gordon Banks. Era doar o asemănare fizică, nu şi valorică, ţinând cont că Banks a făcut parte din echipa Angliei care a câştigat Campionatul Mondial din 1966.
Ce-i place
Sunt un pasionat al meciurilor de fotbal transmise la televizor. Sunt zile când văd şi cinci-şase meciuri, din toate campionatele europene. Sunt la curent cu tot ce înseamnă fenomenul fotbalistic şi dimineaţa, la prima oră, citesc ziarele de specialitate. Îmi place să mă recreez la pescuit.
Ce nu-i place
Nu-mi plac vremurile astea pe care le trăim, în care oamenii oamenii nu mai merg la stadion. Pe vremea mea veneai cu două ore înainte la meci să prinzi loc, iar acum stadioanele sunt goale. Mă întristează faptul că oamenii sunt săraci şi lipsiţi de perspectivă.
Profil
Născut. 21 martie 1949, Galaţi
Studii. Şcoala Naţională de Antrenori
Ocupaţia. Observator FRF
Familia. Căsătorit
http://www.adevarul...._445155561.html

[dcp100168]

Crina-Paula Purice caută cadrul perfect în fotografie
Crina-Paula Purice este unul dintre cei mai tineri fotografi profesionişti din România. Născută în urmă cu 27 de ani, gălăţeanca s-a mutat recent la Bucureşti pentru că a considerat că în Capitală sunt mai multe oportunităţi pentru a-şi putea construi o carieră. De la peisajele din natură şi până la portrete ale unor modele cunoscute din România, toate au fost imortalizate de Crina-Paula Purice.
Pasionată de artă
Cum se întâmplă de obicei, marile pasiunui se nasc încă de la vârste mici. „Încă din copilărie am avut tangenţe cu artele vizuale. Îmi plăcea foarte mult desenul, chiar am câştigat şi câteva concursuri la vremea aceea. Dar simţeam că nu aveam un viitor pe acest segment", îşi aminteşte tânăra.
Întâlnirea cu fotografia a fost într-un fel întâmplătoare. „Aşa se face că în anul 2004, un bun prieten mi-a împrumutat un aparat foto profesional. Mi-a plăcut foarte mult trecerea de la desen la fotografie şi de atunci am ştiut că asta vreau să fac", ne povesteşte Crina-Paula Purice.
Deşi majoritatea dintre noi avem un aparat foto digital pe care îl folosim pentru a face poze de familie, Crina-Paula Purice consideră că acestea nu se pot compara cu cele ale unui profesionist. „În România, foarte mulţi oameni cred că oricine îşi cumpăra un aparat foto digital este, în mod automat fotograf profesionist. Nu e chiar aşa", e de părere artista.
După click-urile aparatului foto urmează munca migăloasă din faţa calculatorului. „Foarte puţini ştiu că o fotografie reuşită necesită nu doar creativitate ci şi cunostiinţe avansate de utilizare a calculatorului", ne mărturiseşte fotografa.
Întrebări şi răspunsuri
- Care a fost şedinta foto pe care o consideri cea mai reuşită?
- Sincer vreau mereu să progresez. Nu mă mulţumesc şedinţele foto precedente. Mereu vreau să progresez şi să iasă şi mai bine următoarea. Trebuie însă să recunosc că şedinţele foto care implică modele sunt preferatele mele şi mai ales portretele.
- Se câstigă bine din această profesie în România?
- În general nu prea se câştigă bine. Acum depinde şi de noroc şi seriozitatea ambelor părti, mă refer la fotograf şi la client. Trebuie să ştii să îmbini, să ştii să îţi vinzi munca, dar şi să fotografiezi din pasiune.
Problemele meseriei
Deşi este o profesie foarte frumoasă, fotografia naşte şi unule mari probleme pentru practicanţii săi. „Meseria de fotograf nu este apreciată la adevarata sa valoare în ţara noastră. Un mare dezavantaj îl reprezintă partea financiară, pentru că efortul pe care îl presupune meseria de fotograf este enorm, iar oamenii din pacăte nu înţeleg acest lucru", mai explică Crina Paula Purice.
Ce-i place?
În afară de fotografie îmi mai place alpinismul. În general îmi petrec serile în săli de escalada pentru antrenament sau ies în oraş cu prietenii.
Ce nu-i place?
Nu-mi place societatea în care trăim astăzi. Stresul de zi cu zi pe care ni-l impune şi normele aberante pe care trebuie să le respectăm.
http://www.adevarul...._446355371.html

[dcp100168]

Claudiu Şovăilă, studentul pasionat de robotică
La doar 23 de ani, Claudiu se poate lăuda cu o bogată experienţă în domeniu în baza căreia a reuşit să obţină o bursă de studii în străinătate.
Profil
Născut: 15 iunie 1987 Galaţi
Studii: Student la facultatea de Mecanică Galaţi
Familie: Un frate
Tânărul, unul dintre studenţii de vârf ai Facultăţii de Mecanică din cadrul Universităţii Dunărea de Jos Galaţi, recunoaşte că pasiunea pentru tehnologie o are încă din primii ani de viaţă. „Încă de mic copil mi-a plăcut să <<meşteresc>> mai tot ce îmi trecea prin mâini. Multe din jucăriile mele nu rezistau mai mult de câteva ore, pentru că le demontam şi încercam să le găsesc alte întrebuinţări în afară de cele pentru care au fost creeate. Poate că de aceea sunt astăzi la o facultate tehnica", povesteşte Claudiu.
Colecţionar de diplome
Încă din primul an de facultate a reuşit să obţină două premii I, la un proiectele cu care a rezolvat o temă la disciplina Mecanică. Apoi în anul II a vrut să-şi îmbunătăţească performanţele şcolare şi a reuşit să obţină încă şapte distincţii: două premii I, două premii II , un premiu III şi o menţiune, împreună cu un alt coleg de la facultate, Aurelian Crăescu.
Cei doi au reuşit să construiască , doar cu cunoştintele dobândite într-un an şi jumătate de facultate un manipulator cu şase grade de libertate, adică un robot industrial, cu multiple aplicaţii.
„Cu acest proiect i-am impresionat pe profesorii de la facultate, am obţinut premiul I şi am participat la o sesiune de comunicări ştiintifice la Oradea unde am obţinut Premiul II. Datorită acestor performanţe, în anul trei de facultate am obţinut cu cel mai mare punctaj, o bursă de performaţă acordată de Facultatea de Mecanică", a mai spus Claudiu.
De la roboţi la modele off-road
După aceste performanţe, Claudiu şi-a continuat să-şi îmbunătăţească performanţele. „În anul trei m-am ambiţionat şi am mers la mai multe sesiuni ştiinţifice, toate cu caracter naţional unde au participat studenţi de la facultăţi cu profil tehnic de la Cluj şi Constanta. Cel mai important premiu obţinut a fost Premiul de Special, la secţiunea Inginerie Mecanică, unde am creat un automodel off-road de la zero cu design propriu. În anul patru, datorită performanţelor obţinute, am reuşit iarăşi să câştig una din bursele de Performaţă în valoare de 500 de ron acordată lunar timp de 12 luni", a mai spus acesta.
În anul patru, la cererea Prof.dr.ing. Cătălin Fetecău, împreună cu alţi colegi de la Facutatea de Mecanică a reuşit să creeze şase lucrări care au fost tipărite într-un calendar proiect. „Lucrarea mea a fost alocată paginii lunii ianuarie şi a reprezentat un model virtual a unui automodel de tip rock-crawler", a mai explicat studentul
Întrebări şi răspunsuri
- Provii dintr-o familie de ingineri?
- M-am născut într-o famile simplă. Am un singur frate mai mic , Paul. Mama mea a lucrat la Snif SA, Galaţi ca asistent social, iar tatăl meu lucrează ca mecanic utilaj greu. Am absolvit Liceul Radu Negru Galaţi, unde am petrecut unii dintre cei mai frumoşi ani de şcoală.
- A fost greu cu banii?
- Încă din clasa XI-a mi-a plăcut să muncesc în fiecare vacanţă de vară. Primul meu loc de muncă a fost în combinat, unde am lucrat ca muncitor necalficat, iar după aceea am mai muncit la staţie PECO, dar şi în constucţii.
Ce îi place
Cel mai mult îmi plac animalele, şi de multe ori stau şi pierd zeci de minute în faţa acvariului meu în care am nişte Ciclide Africane tare simpatice. Astfel mă relaxez şi încerc să îmi creez în minte următoarele proiecte care mă vor ţine preocupat.
Ce nu îi place
Indiferenţa umană! Nu îmi place când îi văd pe unii dintre semenii noştri fiind indiferenţi faţă de problemele altora. Drept consecinţă, în anul doi de facultate, împreună cu iubita mea, am reuşit să strângem, de la colegii noştri de facultate, o importantă sumă de bani cu care am făcut în jur de 40 de pachete pe care le-am dăruit copiilor de la Fundaţia Împreună, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. La această fundaţie am făcut voluntariat un an.
http://www.adevarul...._456554767.html

[dcp100168]

Angela Mihăilescu a format multe generaţii de pianişti
Face parte din prima generaţie de dascăli de la Liceul de Artă şi a câştigat cu elevii săi numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale de pian.
Angela Mihăilescu şi-a început activitatea artistică la doar trei ani, când a intrat într-o grupă de balet. „Mi-a plăcut la nebunie ce făceam. Îmi amintesc şi acum", ni se destăinuie profesoara de la Liceul de Artă din Galaţi. Ar fi vrut să facă în continuare balet, dar asta presupunea să plece din oraş, iar părinţii săi nu au dorit acest lucru. Grupa s-a destrămat ulterior, dar asta a fost şansa Angelei Mihăilescu de a-şi descoperi pasiunea care i-a marcat viaţa: pianul.
Face parte din prima generaţie de profesori care şi-a început activitatea la Liceul de Artă din Galaţi, iar rezultatele sale vorbesc de la sine. În fiecare an participă cu elevii săi la olimpiade şcolare şi concursuri de pian, la care a câştigat până acum numeroase premii I. Pianiştii formaţi de Angela Mihăilescu s-au făcut remarcaţi şi la nivel internaţional, fiind suficient să amintim de concursul de muzică din Franţa, unde din trei participări elevii săi au obţinut de două ori premiul I şi un premiu II.
39 de ani de activitate didactică
Elevii Angelei Mihăilescu au ajuns muzicieni cunoscuţi în întreaga lume. Adrian Nichiteanu este dirijor în Elveţia şi corepetitor, Lavinia Condurat predă pianul la New York, iar Livia Teodorescu ocupă în prezent funcţia de decan al Facultăţii de Compoziţie în cadrul Conservatorului din Bucureşti. „Ce satisfacţie poate fi mai mare când îţi spun aceşti oameni că au reuşit datorită muncii pe care ai realizat-o cu ei?", ne declară emoţionată profesoara de pian. Predă pianul de 39 de ani la Liceul de Artă din Galaţi, care a devenit pentru Angela Mihăilescu o a doua familie, dar şi acum are emoţii înaintea concursurilor la care participă cu elevii săi. „Fiecare notă, fiecare sunet contează. Este o stare foarte stresantă", ne declară artista.
A iniţiat un concurs de pian
O încununare a muncii de o viaţă a Angelei Mihăilescu o reprezintă concursul de pian „Miniatura românească", un eveniment iniţiat, organizat şi sponsorizat de profesoara de pian. „Vin elevi de la Bucureşti, Tulcea, Bacău şi Brăila pentru concursul de canto. Acest concurs este şi o metodă de popularizare a elevilor şi în special a muncii lor", explică Angela Mihăilescu motivele care au determinat-o să organizeze evenimentul. Ajuns deja la a zecea ediţie, concursul pornit iniţial de la nivel local, s-a extins de la pian la canto, iar apoi la nivel naţional, dând dimensiunea seriozităţii organizatorilor şi a valorii elevilor care participă la acest eveniment organizat de 1 decembrie, de Ziua Naţională a României.
Profil
Născută: 11 decembrie 1949-Galaţi
Studii: Conservatorul „George Enescu" din Iaşi,
Facultatea de Instrumente şi Canto, secţia pian
Stare civilă: căsătorită, doi copii
Ce îi place
Îmi plac persoanele deschise. Îmi place să port discuţii cu copii şi părinţii, dar şi cu colegii mei. Am această dorinţa de a-i convinge pe cei din jurul meu de ceea ce trebuie să facă pentru a ajunge acolo unde îşi doresc. Îmi place să îi conving pe părinţi şi copii deopotrivă cât de grea este munca aici.
Ce nu îi place
Nu îmi place ipocrizia, neseriozitatea şi superficialitatea. Nu îmi place nesinceritatea. Doresc să mi se spună în faţă ceea ce crede cineva despre mine. Nu suport conflictele şi de aceea caut să le evit pe cât posibil.
Întrebări şi răspunsuri
- La ce vârstă aţi cântat prima oară la pian?
- Cred ca aveam şase sau şapte ani când am cântat pentru prima dată la pian la Şcoala de Artă, aşa cum se numea atunci. Învăţătoarea a vorbit cu părinţii şi le-a spus că se va înfiinâa o şcoală de muzică. Părinţilor mei le-a plăcut foarte mult ideea ca eu să cânt la pian.
- Cum vedeţi actuala generaţie de copii?
- Sunt bulversaţi de actuala situaţie socială şi economică. Înainte exista o ierarhie a valorilor, acum nu mai au nicio stabilitate. Copii cred că trebuie să realizezi foarte repede ceva. Nu mai au răbdare. Asta îi învăţăm noi la Liceul de Artă.
http://www.adevarul...._460754446.html

[dcp100168]

Mihaela Brumar - artista căreia îi place să se imagineze „stăpâna apei”
Tânăra plasticiană, care este şi profesoară de desen, spune că, în viziunea ei, arta a devenit mediul în care totul poate deveni perfect.
Dacă întrebi în lumea artiştilor cine este cel mai sufletist tânăr plastician din Galaţi, majoritatea răspunsurilor se vor îndrepta spre un singur nume: Mihaela Brumar. Artista în vârstă de 33 de ani spune că s-a îndrăgostit iremediabil de artă, care a devenit a doua sa natură. De altfel, profesoara de artă plastică încearcă să surprindă în toate creaţiile sale momente speciale din viaţa sa.
Îndrăgostită de apă
Pasiunea sa pentru desen s-a născut ca o joacă. O relaxare. Un joc firesc al copilăriei. „Nu am vrut să devin plastician. Nici acum nu ştiu dacă sunt. Sunt profesoara de desen. Nu ştiu dacă mă pot numi cu adevărat plastician", ne explică plasticiana.
Mihaela Brumar este cunoscută în cercul ei de artişti ca „stăpâna apei". În majoritatea lucrărilor ei, apa este o temă predilectă, dar nu e o obsesie. Cel puţin aşa afirmă, răspicat, artista. La ultima tabără de creaţie „Alandala", gălăţeanca şi-a reconfirmat crezul artistic, cu lucrarea non-conformistă "Meduza". „Fundamentul lucrării mele se referă la acest mediu care este indispensabilă pentru orice formă de viaţă: apa. Mesajul meu este legat de respectul pe care este necesar să-l acordăm acesteia, la solidaritatea pe care trebuie să o avem atunci când milităm pentru protecţia apei. În lucrarea mea coexistă două imagini: o umbrelă ce susţine ideea de protecţie a mediului şi o meduză, un organism care se înmulţeşte excesiv din cauza dezechilibrului creat de om în lanţul trofic", ne-a explicat artista.
Plastiaciana face parte şi din grupul de artişti nonconformişti „Athanor", care îşi propune teme mai puţin convenţionale, cum ar fi expoziţiile cu lucrări din materiale reciclate, interferenţa dintre arte sau simbioza dintre natură şi arta plastică. De altfel, Mihaela Brumar a fost unul dintre participanţii cei mai bine primiţi de public la tabăra de creaţie din materiale reciclabile „Alandala", organizată în vara trecută la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi. Grupul „Athanor" este constituit din tinerii plasticieni gălăţeni Cristina Bujeniţă, Eduard Costandache, Daniela Cristofor, Laura Dumitrescu, Mihaela Lefterache, Mihaela Brumar, Gabriela Moisi Alexandrescu, Tudor Şerban, Adrian Vădeanu şi Sorina Fădor-Vădeanu. Scopul grupului, aşa cum l-a definit sculptorul Eduard Costandache, liderul acestuia, este acela „de a ieşi din conformism, de autodepăşire, de a ajunge la realizări îndrăzneţe, care să definească propria identitate artistică".
Întrebări şi răspunsuri
- Se poate trăi din artă?
- Acum nu. Poate peste câţiva ani. Din păcate, în România nu există respect pentru arta modernă. Sunt mulţi oameni care văd, dar sunt foarte puţini care înţeleg. De aceea, arta modernă nu are preţ, nu are căutare. Deocamdată.
- Sunt pregătiţi artiştii români să facă faţă concurenţei celor străini?
- Eu zic că da. Avem artişti foarte valoroşi în România. De altfel, străinii cumpără artă de la noi. Este un semn că există valoare.
- Este greu să faci rost de cele necesare pentru lucrări?
- Depinde ce construieşti. Arta monumetală din materiale reciclabile e ieftină. Se munceşte foarte mult, dar nu trebuie mulţi bani. Dacă, însă, e nevoie de materiale speciale, cum ar fi inoxul sau cuprul, mai bine de gândeşti de două ori înainte de a investi.
Ce-i place
Îmi place mult să ies cu prietenii, să mă plimb, să fac drumeţii. Bineînţeles, îmi place să desen, să pictez, să sculptez. Sunt extrem de incitată de nevoia de a mă documenta în domeniul artelor, să intru în contact cu ceea ce este nou în domeniul acesta.
Ce nu-i place
Detest oamenii falşi, oamenii care nu au cuvânt, oamenii care mint. Din nefericire, în societatea noastră actuală sunt foarte mulţi oameni de acest gen. Se minte, se falsifică, se fură... Pe undeva e descurajant, dar eu am încredere că, mai devreme sau mai târziu, vom intra în normalitate.
http://www.adevarul...._469753258.html

[dcp100168]

Iulia Carmen Florea, soprana pasionată de astronomie
A cântat în zeci de spectacole de operă şi operetă ca soprană şi coristă la Teatrul Muzical „Nae Leonard" şi a participat la concursul internaţional de canto „Haricleea Darcle"
Şi-a început cariera muzicală la îndemnul colegilor de clasă de la Liceul „Mihail Kogălniceanu" din Galaţi, care i-au remarcat talentul. „O cunoştinţă m-a îndrumat către o profesoară de canto de la Iaşi, căreia i-a plăcut foarte mult vocea mea. Aşa am început", ne dezvăluie Iulia Carmen Florea.
I-a fost greu să se adapteze, ţinând cont că a început destul de târziu cursurile faţă de ceilalţi elevi, dar a reuşit. Un an a fost înscrisă la clasa Margaretei Kiş, unde a cântat muzică uşoară, dar îi plăcea foarte mult Andreea Bocceli şi din acest motiv a început să cânte şi muzică clasică. În cursul anului 2000, Luciano Pavarotti a venit la Bucureşti pentru un concert şi, ascultându-l, a realizat că trebuie să se axeze pe muzica clasică. „Atunci mi-am dat seama cât de profund este acest gen muzical", explică artista.
Lucrează din 2006 la Teatrul Muzical „Nae Leonard", unde a ajuns să lucreze întâmplător. „Am fost colaboratoare după terminarea facultăţii, dar, ulterior, am ajuns în corul teatrului, iar acum activez şi ca soprană, şi în cor", ne explică Iulia Carmen Florea. A jucat în zeci de spectacole ca soprană şi coristă, dar cel mai mult îi place să interpreteze rolul Gildei din „Rigoletto", de Giuseppe Verdi şi în egală măsură, „Tosca", de Giacomo Puccini. Îşi doreşte să fie doar solistă de operă şi operetă, pentru că asta o reprezintă ca artist. „Am înclinaţii şi spre actorie. Cred că este o trăsătură indispensabilă oricărui solist care doreşte să realizeze ceva în muzica clasică în special, şi în muzică în general", ne declară Iulia Carmen Florea.
Îi place mult astronomia, dar datorită înclinaţiei spre artă şi mai puţin spre ştiinţele exacte nu a reuşit să depăşească stadiul de pasionat al acestui domeniu. A compensat însă prin participări cu Teatrul Muzical la mai multe turnee în Elveţia, Belgia, Franţa, Germania şi Luxemburg.
Cea mai mare realizare profesională a sa, de până acum, sunt participările concursul internaţional „Haricleea Darcle", dar şi la concursul de lied românesc de la Braşov. Invitaţiile de participare la aceste manifestări artistice de primă importanţă sunt o certificare a talentului. Visează să cânte alături de Andreea Bocceli, dar este conştientă că trebuie să muncească la fel de mult ca şi până acum pentru a-şi realiza visul.
Ce îi place
Îmi place să citesc romane clasice. Preferatul meu este „Mândrie şi prejudecată", dar şi „La răscruce de vânturi". Îmi place să desenez , să vizionez filme şi să ascult muzică de orice fel. Îmi place să călătoresc, dar şi să particip la concursuri de karaoke.
Ce nu îi place
Nu îmi place ipocrizia, nedreptatea şi minciuna. Arma mea în viaţă este adevărul. Spun întodeuna ce cred, chiar dacă acest lucru nu este tocmai bine. Îmi displace faptul că nu te poţi baza pe oameni. Am avut nevoie de sprijinul celor din jur în anumite ocazii, dar nu l-am primit.
Întrebări şi răspunsuri
- La ce vârstă aţi început să cântaţi?
- La trei ani. Aveam în casă casete cu muzică, iar tatăl meu îmi punea căştile şi ascultam muzică. Cânt de când mă ştiu. Consider că datoria mea este să perfecţionez ceea ce Dumnezeu mi-a dat, adică talent muzical.
- Care este cea mai mare pasiune pe care o aveţi?
- Îmi place mult Astronomia. Am fost interesată dintotdeuna să ştiu cât mai multe despre ceea ce ne înconjoară şi cum se întâmplă anumite lucruri. Nu am fost niciodată însă prea bună la matematică şi fizică. Am rămas pasionată de acest domeniu, pe care îl consider fascinant şi despre care încerc să aflu cât mai multe lucruri.
Profil
Născută: 26 iulie 1981-Galaţi
Studii: Universitatea de Arte „George Enescu" din Iaşi
Stare civilă: necăsătorită
http://www.adevarul...._475752489.html

[dcp100168]

Beniamin Fericean promovează medicina naturistă
Este absolvent al Facultăţii de Teologie şi a moştenit tainele medicinei naturiste de la bunicul său. Aşa a ajuns să coordoneze activitatea de producţie a unei firme de profil.
Beniamin Fericean a terminat Facultatea de Teologie dar viaţa l-a îndreptat către un domeniu total străin de preoţie.
A crescut într-o familie în care s-a pus mare preţ pe medicina naturistă. Totul a pornit de la bunicul său, care se ocupa cu prepararea unor amestecuri de plante absolut miraculoase. În urmă cu cinci ani a pătruns şi el în acest domeniu, dar la altă scară, devenind producător de medicamente naturiste. „La început am lucrat în cadrul unei firme şi apoi am vrut să-mi deschid eu o afacere de genul acesta. Am considerat că pot să duc lucrurile la un alt nivel. Acolo se făcea totul într-un mod restrâns. Am vrut să fac ceva bine organizat, profesionist. Astfel a luat fiinţă firma asta", spune Beniamin Fericean, consultant terapeut în produse neturale.
În momentul de faţă, tânărul este cel care coordonează întreaga producţie. „Eu sunt cel care încurajează întreaga producţie a acestor produse. Nu se fac amestecurile, nu se ambalează nimic fără ca eu să verific. Nu se fac preparatele fără ca eu să mă implic în prepararea lor", se mândreşte acesta.
În ceea ce priveşte amestecurile miraculoase de care se îngrijeşte zi de zi, lista este lungă şi complexă. „Avem amestecuri de ceaiuri, tot felul de formule pentru diferite boli. Pornind de la cele pentru afecţiuni renale şi până la medicamente hepato-protectoare şi pentru boli respiratorii. Mai avem pentru obezitate, sistem nervos, probleme cardiace, probleme ale prostatei, ale pancreasului, etc. Avem şi creme. Crămă antireumatică, cicatrizantă, alifie pentru eczeme şi ciuperci şi alifie de rostopască. Mai avem siropuri de toate tipurile: mugure de pin, pătlagină, propolis", explică Beniamin Fericean.
Avantajele acestei alternative la medicina clasică sunt clare şi bine stabilite. Cel mai important este faptul că plantele acţionează pe cauză şi nu pe efect. „În primul rând eliminăm o serie de reacţii adverse care sunt la pachet cu medicamentele alopate. Consider că este foarte important faptul că planta, spre exemplu păpădia, este foarte bună pentru multe alte afecţiuni. Planta acţionează pe cauză şi nu pe efecte. Ai o durere de cap. O pastilă omoară durerea, dar cauza nu. Plantele identifică cauza şi acţionează. Plantele acţionează multilateral", mai spune Beniamin Fericean.
În ceea ce priveşte preţurile acestor produse, ele nu sunt deloc exagerate. „Având în vedere că e un număr mare de plante într-o cutie. Ceaiurile sunt la 30 de lei. Tincturile sunt tot la 30 de lei. Alifiile sunt 15 lei. Siropul este 25. Preţuri accesibile", afirmă Beniamin Fericea.
Întrebări şi răspunsuri
- Care este cel mai important lucru în medicina naturistă?
- Foarte important este faptul că totul este produs manual. Nu facem uz de procese tehnologizate. Asta este foarte bine. Nu se pierde nimic. Nu pierdem din vedere niciun detaliu. Pot să spun că tot ce este acolo este perfect natural.
- Ce planuri de viitor ai?
- Vreau să creez un alt palier al firmei în ceea ce priveşte cosmetica. Săpunuri naturale, fără coloranţi. Vrem să aducem pe piaţă creme de întreţinere. Atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.
- Cum privesc gălăţenii medicina naturistă?
- Particip la toate târgurile din ţară. Oamenii din Galaţi sunt receptivi. Se vede că au o dorinţă mare de a-şi schimba viaţa. Se vede faptul că sunt interesaţi de produsele naturale. Sunt oameni oameni tineri care cumpără aceste produse. Cei mai buni cumpărători sunt cei cu vârste cuprinse între 25 şi 40 de ani.
Ce-i place
Îmi plac foarte mult plimbările şi cafenelele. Îmi plac foarte mult cărţile. Îmi place foarte mult să socializez. Este nou pentru mine. Înainte eram o persoană introvertită. Îmi place să mă las un pic mai vulnerabil acum. Consideram că nu trebuie să vorbesc foarte mult despre mine să nu pic într-o capcană. Îmi place sportul. Mai merg la sală din când în când. Întreţinere atâta tot.
Ce nu-i place
Nu-mi place ca cineva să-mi spună că părerea lui este cea mai importantă. Nu-mi place să aud: „Ţi-am spus eu că am avut dreptate". Nu-mi place ca cineva să facă din părerea lui o lege. Nu este adevărul absolut. Nu-mi plac oamenii îndoctrinaţi. Nu-mi place politica. Doar s-o urmăresc sau să citesc cărţi de politică. Nu politica de la noi.
Profil
Născut: 26 august 1983, Beiuş/Bihor
Studii: Facultatea de Teologie
Familie: Necăsătorit
adevarul.ro

[dcp100168]

Rivi Versace - avocatul gălăţean care a dat autografe la Festivalul de la Mamaia
A fost selecţionat la Festivalul de la Mamaia din 1987 şi a participat ca invitat la emisiunea Big Brother în 2003, devenindu-le familiar spectatorilor acestei emisiuni.
Pe numele său adevărat Rivelinio Ţirică, „Rivi" pentru prieteni, este un personaj renumit nu numai în Galaţi. Cunoaşte patru limbi străine (engleză, franceză, italiană şi germană), este invidiat pe oriunde merge pentru stilul său de viaţă liber. Şi-a început cariera muzicală în 1985 la Casa de Cultură din Tecuci, când a fost ales să cânte în deschiderea spectacolului de muzică uşoară susţinut de Ilie Micolov şi Carmen Rădulescu. Un an mai târziu s-a înscris la Şcoala Populară de Artă din Iaşi, iar în 1987 a fost selecţionat printre primii 30 de concurenţi participanţi la Festivalul de Muzică Uşoară de la Mamaia. Printre participanţii din acel an s-au numărat Cătălin Crişan, Daniel Iordăchioaie şi Anca Ţurcaşiu.
La Revoluţia din 1989 a fost la un pas să fie împuşcat. „Făceam armata la Trupele de Securitate. În seara de 22 decembrie 1989, au venit de la Ministerul Apărării Nationale, ne-au scos în curte în pijamale şi ne-au ţinut o oră în frig. Am crezut că ne împuşcă, dar spre norocul nostru, a venit un ordin, în care se spunea că Securitatea a trecut de partea Armatei", ne explică râzând Rivi.
Din anul 1995 şi-a căpătat porecla „Versace" după ce a devenit un client fidel al celebrei case de modă. „Cumpăram atât de multe haine de la ei, încât au ajuns să îmi facă reduceri de 35% la orice produs", ne spune nonşalant Rivelinio.
În 1998, şi-a surprins foştii colegi de liceu, la 10 ani de la absolvire, invitându-i pe toţi să sărbătorească evenimentul la conacul de la Ţigăneşti, pe propria lui cheltuială.
Selectat pentru Big Brother
În perioada 1994-2000, a fost, pe rând, patron al unor săli de jocuri de noroc, jurist, director economic, iar anul 2003 i-a adus notorietatea după ce a decis să participe la concursul Big Brother. A ajuns între primii 20 de candidaţi selecţionaţi (din 18.000 de solicitanţi), dar o circumstanţă nefericită a făcut să nu poată participa efectiv la concurs. A fost însă invitat la emisiune şi replicile sale au fost savurate şi a avut plăcuta surpriză de a i se cere autografe pe stradă. De-a lungul anilor, sute de oameni au dorit să aibă semnătura lui Rivi Versace.
La un pas să devină primar
În 2008, a decis să candideze pentru funcţia de primar în comuna gălăţeană Barcea. Doar 61 de voturi l-au despărţit de turul doi, în condiţiile în care Rivi a candidat ca independent. În campania electorală de atunci, având alături un prieten devotat, i-a adus pe Irina Loghin şi Fuego, în două spectacole la care au venit mii de oameni. A preferat sa organizeze evenimente culturale în campanie, decât să dăruiască găleţi sau bani pentru a fi votat. În 2009, a luat examenul de intrare în avocatură, dar nu a renunţat la gândul de a candida din nou pentru funcţia de primar în 2012.
Ce îi place
Îmi plac oamenii cu suflet bun. Îmi plac oamenii de cuvânt, educaţi, dar în special oamenii simpatici, care au umor, eu fiind un pasionat al bancurilor. Îmi plac femeile elegante, inabordabile, dar charismatice. Îmi place să socializez, să vorbesc cu oricine, indiferent de naţionalitate, pregătire sau statut social.
Ce nu îi place
Nu îmi place intriga şi bârfa. Nu îmi plac oamenii care au uitat de unde au plecat, care sunt aroganţi sau autosuficienti. Nu îmi place actualul trai din România. Oamenii au ajuns, din pacate, să regrete perioada comunistă. Nu îmi plac oamenii falşi, care-şi uită originea, cei aroganţi sau autosuficienţi.
Întrebări şi răspunsuri
- De ce au ales părinţii să îţi dea numele Rivelinio?
- M-am născut în timpul Campionatului Mondial de fotbal din Mexic. În naţionala Braziliei era un jucător pe nume Rivelino, dar părinţii au mai pus un „i" pentru ca numele să fie mai exotic, Rivelinio. Oricum, prietenii îmi spun Rivi.
- De unde pasiunea pentru muzică?
- Am cântat prima dată la 13 ani, iar prietenii mi-au spus că am talent. Îmi amintesc că era o melodie a lui Stevie Wonder. În liceu am înfiinţat o formaţie, unde eu eram solist vocal si uneori chitarist. La chitară am învăţat să cânt singur.
Profil
Născut: 5 iulie 1970
Studii: Facultatea de Drept din Iaşi (1995)
Stare civilă: necăsătorit, un copil
adevarul.ro