240 răspunsuri la acest subiect

[dcp100168]

Rebeca Drăguţ - poliţista cu voce de aur de la Frontieră
Îşi iubeşte meseria de om al legii, dar nu poate trăi fără muzică. A absolvit Şcoala Populară de Artă încă de când era în liceu şi speră să ajungă la festivalul de la Mamaia.
Rebeca Drăguţ şi-a dorit dintotdeauna să devină poliţistă. A promovat examenul de admitere la Şcoala de perfecţionare a cadrelor la Poliţia de Frontieră Orşova în 2005 şi în anul 2007, a ajuns la Frontieră la Galaţi şi de atunci lucrează la Biroul Resurse Umane, comparimentul Pregătire Continuă. Este îndrăgostită de muzică şi a participat la diferite festivaluri naţionale, unde s-a clasat mereu pe unul dintre primele trei locuri. A început să cânte, la început după ureche, iar după ce a absolvit Şcoala de Artă Populare s-a perfecţionat pe zi ce trece.
Tot ea mai spune că îi place chitara, dar până acum nu a avut ocazia să îşi exerseze talentul. „Am început să cânt atunci când am început Şcoala Populară de Arte. Mai cântam şi înainte, dar aşa după ureche. Mi-a plăcut să cânt, am participat la o selecţie şi astfel am ajuns la Şcoala Populară. Am ales muzica uşoară. Mi-aş fi dorit să cânt la chitară. Îmi place foarte mult, dar nu am încercat. Am absovit Şcoala Populară de Arte - Canto, Muzică Uşoară, în perioada liceului. Am fost la mai multe festivaluri din ţară, am participat la diferite concursuri. Am fost la Suceava, la Festivalul «Inima mea», acum zece ani. Acolo m-am clasat pe locul III. Am mai fost la «Flori de mai», la Tulcea, unde am luat Premiul special al juriului. Am mai obţinut locul II, la Festivalul Rdiodifuziunea Română", spune Rebeca Drăguţ.
În momentul de faţă, de pregăteşte pentru un concurs important din cariera ei muzicală, Festivalul Internaţional de Muzică Uşoară „George Grigoriu", care va avea loc pe data de 14 mai, la Brăila. „Pe data de 13 martie, am participat la o preselecţie, tot la Radiodifuziunea Română, pentru Festivalul Internaţional de Muzică Uşoară „George Grigoriu". Dintre toţi concurenţii au fost selectaţi 18, între care şi eu. Concursul va avea loc pe data de 14 mai, la Brăila", a mai spus Rebeca.
Meseria de poliţist a fascinat-o mereu şi mărturiseşte că activitatea într-un colectiv în care majoritari sunt bărbaţii nu i-a creat neplăceri, dimpotrivă. Se mândreşte că a fost avansată de curând şi spune că şi-ar dori să ajungă să lucreze, la un moment dat, la Crimă Organizată. „M-am înţeles întotdeauna bine cu colegii, chiar dacă majoritatea sunt bărbaţi. Îmi place foarte mult ceea ce fac. La data de 1 decembrie, am fost avansată la gradul de Agent Principal. Chiar i-am zis şi comandantului că mi-aş dori să lucrez la Crimă Organizată. Din afară, pare o muncă foarte interesantă, dar ştiu că este şi foarte greu. Mă atrage faptul că la BCCO este mai multă acţiune", a povestit Rebeca.
Întrebări şi răspunsuri
- Ce planuri de viitor ai?
- Pe plan profesional îmi doresc foarte mult să ajung ofiţer. Pe plan muzical îmi doresc să particip la festivalul de la Mamaia, la secţiunea Creaţie, cu o piesă a compozitorului cu care am discutat despre imprimarea unui compact disc. Şi dacă va fi bine la Mamaia, să ajung şi la Cerbul de Aur. De asemenea, mi-aş dori un copil.
- La ce festivaluri ai mai participat?
- Conducerea Poliţiei de Frontieră organizează diverse activităţi culturale, cu diferite ocazii, Ziua Femeii, Ziua Poliţiei de Frontieră, 9 mai - Ziua Europei. Susţinem spectacole şi la Teatrul Muzical. Avem şi trupa noastră aici, în inspectorat, Border Band. Acest grup este înfiinţat din anul 2008 şi are trei membri.
Ce-i place
Îmi place sportul. Am practicat atletismul mai mulţi ani. Nu am avut rezultate deosebite, dar mi-a plăcut foarte mult. Am făcut şi judo. Îmi place muzica, evident şi în mod deosebit jazz-ul. Îmi mai plac dulciurile, cu toate că sunt nevoită să le evit.
Ce nu-i place
Nu-mi place ipocrizia. M-am lovit de multe ori de oameni ipocriţi. Nu-mi plac manelele. Ştiu că foarte multe persoane n-ar fi de acord cu mine, dar nu e genul meu. Nu-mi place să fumez şi nu suport fumul de ţigară. Nu-mi place să mă laud.
Profil
Născută: 16.02.1981, Brăila
Studii: Şcoala de perfecţionare a cadrelor la Poliţia de Frontieră Orşova, student în anul II la Drept
Familie: Căsătorită
http://www.adevarul...._242375834.html

[dcp100168]

Aurică Totolici, cântăreţul care are în suflet folclorului moldovenesc
A crescut  „sub aripa”  marilor interpreţi Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ion Dolănescu şi a învăţat să-şi pună în valoare minunata voce. A debutat în urmă cu mai bine de 25 de ani cu orchestra „Flacăra Prahovei” a Filarmonicii de stat din Ploieşti, într-un spectacol care a avut loc la Galaţi. Aurică Totolici a urcat atunci pe scenă alături de soliştii Mărin şi Ioana Cornea, Maria Crăciun, Ion Duca şi Vasile Bucur. De altfel, cu această orchestră, a făcut şi primele turnee în ţară, dar şi primele înregistrări la Radio Bucureşti (în 1983). A participat la multe festivaluri şi concursuri folclorice. A obţinut premiul I, pe ţară, la Festivalul „Cântarea României” şi premiul III la Festivalul „Corabia de aur”. În 1991 şi-a făcut debutul la Televiziunea Română, atunci când realizatoarea Niculina Merceanu l-a invitat la filmări, cu ocazia realizării reportajului despre festivalul „Corabia de aur”.
Aurică Totolici a avut bucuria de a fi susţinut în carieră de consacraţi solişti încă din anii 80. „Mentorul meu a fost profesorul Ion Nedelcu, de la Casa Armatei din Galaţi. Acesta este de altfel şi locul unde am învăţat ABC-ul cântecului popular şi unde am fost sfătuit să-mi alcătuiesc un repertoriu adecvat vocii mele”, spune Aurică Totolici. La un moment dat, înaintea unui turneu pe care urma să-l aibă cu Maria Ciobanu, a vrut să renunţe la cântat din cauza unor „răutăţi”. „În timpul turneului, am avut prilejul să discut cu doamna Maria Ciobanu despre suferinţele mele cu alţii, dar dânsa m-a sfătuit să rămân pe scenă, deoarece răutăţile sunt trecătoare. Talentul şi „muzica” rămân sensul existenţei artistice: «În mine s-a aruncat cu stânci, în tine cu pietricele», mi-a spus Maria Ciobanu. «Ai multe de arătat! Nu ştii că numai în pomul roditor se aruncă cu piatra?», m-a încurajat ea”, îşi aminteşte cu emoţie interpretul. Astfel sfătuit, Aurică Totolici a absolvit cursurile şcolii populare de artă. În scopul perfecţionării „tehnicii vocale” a apelat şi la cursurile cunoscutei Irina Loghin, cu care chiar a cântat în unele spectacole. Au urmat mai multe înregistrări cu formaţia de muzică populară Divertis din Galaţi, maestru de sunet fiind Arghir Năstase, cel care i-a promovat pe piaţă primele casete, prin intermediul Studioului Nasti, care înregistra şi comercializa casete audio. Astăzi, Aurică Totolici are 30 de producţii, la diferite case de discuri. Cel mai recent CD este realizat cu Taraful „Struguraş”, dirijat de Viaceslav Creul, unde a cântat cu Seva, una dintre „colegele lui de cântec”, care locuieşte de peste 15 ani în Australia. În prezent, Aurică Totolici înregistrează, în duet cu Mitriţa Cămară Velicu, noi interpretări ale unor cântece mai vechi.
Întrebări şi răspunsuri
- Aveţi vreo amintire plăcută legată de televiziunea naţională?
- Păi, îmi amintesc şi acum de emisiunea specială a Revelionului 1991-1992, în care am cântat alături de alături de Ion şi Ionuţ Dolănescu alături de Maria Cornescu. Tot la aceste filmări, am cunoscut-o şi pe regretata Maria Apostol, cea care mi-a fost parteneră, prietenă şi tovarăşă de cântec în multe turnee.
- Care au fost mentorii dumneavoastră ?
- Aşa cum v-am spus, am crescut sub aripa marilor cântăreţi Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ion Dolănescu şi cred că am prins ceva din „strălucirea” vocii lor. Acum, activitatea mea artistică este legată şi de Mitriţa Velicu Cămară. Împreună ne hrănim versul din dulcele grai moldovenesc.
Ce-i place?
Muzica şi tot ceea ce ţine de muzică. Îmi place să fiu înconjurat de oameni, să fiu aplaudat şi respectat atunci când urc pe scenă. De asemenea, mi-a plăcut şi îi place în continuare să învăt tot ce este bun în muzică de la oameni care au demonstrat că ştiu să aibă succes.
Ce nu-i place?
Răutăţile, invidia, ce mi-au stat în calea afirmării artistice, dar pe care le-am învins cu ajutorul unor prieteni adevăraţi, cum a fost Maria Ciobanu. Nu-mi place să se arunce cu pietre în munca de-o viaţă a unui om, mai ales când aceste pietre vin de nişte neicanimeni.
Profil
Data naşterii: 30 iulie 1965
Studii: Şcoala Populară de Artă
Stare civilă: căsătorit
http://www.adevarul...._245375515.html

[dcp100168]

Constantin Cristian a scris peste 10.000 de epigrame
A publicat prima poezie la 17 ani ani, apoi s-a „convertit” la epigramă. A intrat în vizorul Securităţii după ce una dintre epigramele lui a fost citită la „Europa liberă”
Constantin Cristian este un nume consacrat în lumea culturală din Galaţi. După ce a cochetat în tinereţe cu poezia, fiind un cititor frecvent prin cenacluri, a întrat în fascinanta lume a epigramei.
În 1980 a participat la primul concurs, care se desfăşura la Brăila.
A înfiinţat „Moftul Galaţilor”
„Era unul dintre primele concursuri naţionale de epigramă ale vremilor. Participau concurenţi de mare renume, precum Navara, Trifu, Ghiţescu, Clenciu, Stropcea  şi alţii. Aveam mari emoţii. Am obţinut marele premiu cu epitaful: «Întâia oară-m lunga-i viaţă/ Îşi calcă–un vechi canon acum/ Când i-a ieşit un popă-n faţă/ Şi nu s-a mai întors din drum...»”, îşi aminteşte epigramistul.
A lucrat la numeroase publicaţii locale, din ţară şi din străinătate, precum România literară, Urzica, Perpetuum comic, Revista mea din Israel, Pagini Dunărene, Porto Franco , Epigrama, Analele Brăilei. A publicat în peste 40 de volume colective şi antologii, mai ales în suplimentul umoristic  „Buzunar”, unde a avut peste 5.000 de epigrame, cronici rimate şi poezii. Este considerat unul dintre deschizătorii de pârghii în epigrama gălăţeană. A editat, în 1990, revista umoristică «Moftul Galaţilor» . Din păcate, din lipsă de resurse materiale, revista a avut viaţă scurtă. De-a lungul timpului a fost răsplătit cu peste 40 de distincţii la diferite concursuri şi festivaluri literare desfăşurate în toată ţara. A fost prieten bun cu regretatul poet basarabean Grigore Vieru, Nicolae Oancea, Giuseppe Navara şi Alexandru Clenciu.
A intrat şi în vizorul Securităţii. „Eram redactor şef adjunct la «Urzica» şi am avut o cronică rimată cu lipsurile din Galaţi. A fost dată la Europa liberă. Vă daţi seama că nu convenea tovarăşului să audă astfel de lucruri”, spune epigramistul gălăţean.
A mai avut câteva  emoţii şi după publicarea catrenului: „Apropo de o veche fabulă”:  „«Tâlcul s-a schimbat niţel/ Azi nepoţii au cătare/ dar viţelu-i tot viţel/ Chiar şi dacă bou-i mare....» . După aceea am avut probleme cu Securitatea. M-au chemat de multe ori, dar nu m-am dus”, a spus gălăţeanul.
Ultima carte lansată a fost în decembrie 2009 - «În Carmace şi Năvod», chiar în ziua când a împlinit respectabila vârstă de 74 de ani. „Constantin Cristian posedă un scris neastâmpărat, mereu prins în realitatea imediată, curajos, tupeist, chiar, de multe ori neîndurător cu subiecţii...Fiindcă şi acul epigramei ne face bine”, îl caracterizează colegul său, epigramistul Dan Plăeşu.
Întrebări şi răspunsuri
- Există epigramă fără umor?
- Categoric da. Deşi nu pare, eu sunt un om foarte serios. Toţi umoriştii sunt, în general, foarte serioşi. Eu m-am păzit să fac epigrama doar de dragul de a scrie ceva. Epigrama este un catren foarte serios, pentru cine scrie cu răspundere. Un exemplu de epigramist foarte apreciat în zilele noastre este Mircea Quintus.
- Mai este la modă epigrama?
- Da. Epigrama nu se demodează niciodată. Chiar şi tinerii sunt interesaţi de ea. De pildă, la Galaţi, funcţionează de ani buni Asociaţia Umoriştilor „Verva”. În prima miercuri din lună, ne întâlnim la mansarda Centrului Cultural de Jos. Vin în jur de 30 de persoane.
Ce-i place
Pe lângă epigramă, mai am ca ca pasiuni lectura şi sportul. Îmi place, de asemnea, distracţia, omul bun şi natura. Iubesc animale, în special pisicile şi câinii. Cea mai mare pasiune a mea este pescuitul.
Ce nu-i place
Nu-mi place sub nicio formă politica. Nu mi-a plăcut niciodată. Nu-mi place minciuna, făţărnicia şi ipocrizia. De asemenea, nu-mi place zgomotul.
Profil
Născut: 13 februarie 1935, Galaţi
Studii: Şcoala tehnică „Dimitrie Marinescu”, Bucureşti
Ocupaţie: tipograf
Familie: căsătorit, trei copii
http://www.adevarul...._245975426.html

[dcp100168]

Mitriţa Velicu - o împătimită a cântecului popular
A moştenit de la părinţii şi bunicii ei tainele câtecului popular moldovenesc şi le transmite mai departe discipolilor ei din Tecuci.
Mitriţa Velicu s-a născut în Gohor, judeţul Galaţi, dintr-o familie iubitoare de muzică şi de frumos, de tradiţie şi obiceiuri strămoşeşti. Bunicii din partea mamei şi ai tatălui au cântat, ca şi părinţii ei. Îşi aminteşte şi acum fluierul şi cavalul, frunza şi solzul de peşte, din care răsunau doinele duioase, cântate cu glas limpede de bunica Ruxandra, acompaniată de fluierul fermecat al bunicului Costache. „Am început să cânt de la doi ani şi jumătate. La opt ani evoluam pe scenă, la Căminul cultural al satului Gohor, cu cântecul «La cumătru' lăudat» - primul meu cântec interpretat pe vreo scenă", povesteşte Mitriţa Velicu.
După şcoala elementară a avut o viaţă de pelerinaj pe la rude. La 15 ani se afla la Petroşani (la o mătuşă) unde a urmat „Şcoala populară de artă". A debutat pe scena Casei de Cultură „Vasile Alecsandri" din Bacău. În 1991 a înregistrat şapte cântece populare româneşti, la Radio-Bucureşti, în emisiunea Angelei Marinescu.
În 1997 obţine atestatul de „Artist liber profesionist".
Mitriţa Velicu a cântat alături de Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Mina Pâslaru, Ion Drăgoi, Mariana Lungu şi Anton Achiţei. În 1993 este invitată să cânte la celebra emisiune de pe TVR „Tezaur Folcloric". I-a încântat pe telespectatori cu doina „Cântecul miresei" şi cântecul „Măi bădiţă, om hain". Din anul 2000, Mitriţa Velicu trăieşte la Tecuci, aproape de satul natal Gohor. Este angajată a Centrului Cultural „Dunărea de Jos", ca referent la secţia de „Cercetare şi valorificare a tradiţiilor populare". Este mândră de această „ocupaţie afectivă", dar şi de „numele folclorice"crescute de ea.
Întrebări şi răspunsuri
- Ce aşteptaţi de la cei pe care îi instruiţi?
- Vreau să rămână ceva după mine - atunci când eu n-oi mai fi - şi să cânte din ce am primit eu moştenire de la bunicii şi părinţii mei. Bogăţia mea cea mai mare nu este averea, care în paranteză fie spus este mică, ci cântecele pe care le am, multe din ele date copiilor pentru a merge cu ele la concursuri.
- Cam care este „averea" muzicală?
- Am multe cântece înregistrate, în jur de o sută la număr, atât cu orchestra „Doina Covurluiului" cât şi cu taraful „Mioriţa". Printre acestea sunt şi cântece de petrecere, pe care le cânt cu drag atunci când sunt invitată pe la petreceri.
http://www.adevarul...._246575390.html

[dcp100168]

Octavian Maftei - chirurugul cu peste 30.000 de operaţii
Şcoala generală şi liceul le-a absolvit la „Vasile Alecsandri" Galaţi şi, împreună cu un grup de colegi de clasă, au hotărât să urmeze Facultatea de Medicină. Astfel a ajuns la Bucureşti, în anul 1958, după un exament de admitere extrem de greu, la care 1.200 de candidaţi s-au bătut pe 50 de locuri.
După terminarea facultăţii a cerut să fie repartizat în judeţul Galaţi şi a debutat în meserie în comuna Griviţa. A mai lucrat la spitalele din Pechea şi Tg.Bujor (la care a profesat trei ani), după care a trecut la Spitalul Judeţean Galaţi, chiar în momentul în care această unitate medicală a fost deschisă, în anul 1975.
Din 1990 este şeful secţiei Chirurgie 2, iar în 1998 a început şi cariera didactică. „Primii mei studenţi vor fi anul acesta prima generaţie de absolvenţi de la Facultatea de Medicină gălăţeană, la care am contribuit şi eu la pregătirea lor didactică şi profesională", a spus doctorul Octavian Maftei.
Doctorul chirurg nu regretă niciun moment că a ales această meserie şi nici toţi aceşti ani petrecuţi în spitale şi în sala de opraţie. În întreaga carieră a abordat aproape toate sferele chirurgiei, de la cea abdominală şi vasculară, până la oncologie şi chirurgie plastică. „Am văzut în întrega activitate tot felul de cazuri şi de afecţiuni: oameni zdrobiţi, politraumatizaţi, oameni cu diferite forme avansate ale cancerului. Toate aceste operaţii necesită un efort psihic şi fizic foarte mare. S-a întâmplat să stau în sala de operaţie şi 12 ore. Lucram de la o masă la alta. Asta se întâmpla atunci când eram de gardă", ne-a mărturisit Octavian Maftei.
La fel ca în oricare altă meserie, dar mai ales în aceasta, unde boala nu evoluează cum vrea pacientul sau medicul, se întâlnesc şi eşecuri. „În această viaţă ai parte şi de dezamăgiri şi eşecuri profesionale. Au fost cazuri care m-au marcat pentru că nu am reuşit să salvez viaţa pacientului. Am depus toate eforturile şi totuşi nu am reuşit. Au fost persoane apropiate, prieteni, membri ai familiei. Am investit mult sufleteşte, pe lângă zilele şi nopţile nedormite", a povestit Octavian Maftei.
În ceea ce priveşte starea sistemului medical la ora actuală, chirurgul nu are o părere prea bună, pe care o rezumă sec: „Nu se investeşte deloc". Medicul se declară total nemulţumit de faptul că suntem mereu ultimii din Europa, la toate, nu doar la medicină. „Facem prea puţine", spune dr Maftei.
Întrebări şi răspunsuri
- Încotro se îndreaptă medicina?
- În situaţia aceasta, medicii buni vor pleca şi vor rămâne ceilalţi. Avem studenţi la medicină care sunt competitivi, care au potenţial şi vor ajunge departe. Sunt şi alţii mai puţini buni, iar restul sunt mediocri, în marea majoritate. Nu poţi ţine un medic rezident cu 900 de lei salariu. Nu ne comparăm cu cei din străinătate nici ca salarii, nici ca dotare. Suntem mult în urmă.
- Dacă nu medic, ce altceva?
- Atunci când am dat examen la medicină am încercat şi la teatru. Am fost admis la medicină şi am decis să rămân aici. Mi-a plăcut întotdeauna teatrul. Şi acum mă duc cu mare plăcerea să văd o piesă bună.
Ce-i place
Îmi place foarte mult sportul. Am practicat caiac-canoe, am fost campion naţional la juniori, am practicat şi voleiul, îmi place fotbalul. Sunt un fan al turismului: mi-am dorit tot timpul să văd cât mai mult din lume. Mi-a plăcut să merg în excursii, să vizitez locuri deosebite.
Ce nu-i place
Urăsc perversitatea. Nu îmi place murdăria morală, în toate sensurile posibile. Nu îmi place lipsa de colegialitate. Din păcate, în lumea medicală lipsa de colegialitate se manifestă mai des decât în oricare alt domeniu.
Profil
Născut. 26 februarie 1940, Galaţi.
Studii. Facultatea de Medicină „Carol Davila" Bucureşti.
Familie. Căsătorit, un copil
http://www.adevarul...._249575265.html

[dcp100168]

Ana Călin - procurorul care a anchetat tragedia vasului Mogoşoaia
Ana Călin a condus una din cele mai complexe echipe judiciare din România şi a scris peste zece cărţi de proză şi alte câteva zeci în domeniul Dreptului.
Profil
Născută: 18 martie 1935
Studii: Facultatea de Drept Iaşi (1967)
Stare civilă: căsătorită, un copil
A absolvit Facultatea de Drept din Iaşi, la 32 de ani, mai târziu decât colegii săi, din cauza sărăciei. Părinţii săi nu au avut bani să o ţină la şcoală, iar Ana Călin a reuşit să îşi realizeze visul de a deveni jurist, mult mai târziu, cu toate că era căsătorită şi avea un copil de crescut. „Am avut şi profesori buni. Nicolae Tatomir, Berthold Branstain, Mihai Jacotă, membru corespondent al Academiei Române", ne enumeră Ana câţiva dintre oamenii care i-au modelat caracterul şi au format-o ca magistrat. A avut probleme mari la susţinerea lucrării de doctorat întrucât aceasta viza rolul Parlamentului burghez în epoca contemporană, iar în perioada de glorie a regimului comunist în România, nu se găsea un profesor care să îi evalueze o asemenea lucrare.
I s-a cerut arestarea
Ana Călin este considerată de proprii colegi o personalitate controversată prin prisma funcţiei de procuror-şef al judeţului Galaţi, funcţie pe care a ocupat-o timp de nouă ani, dar şi cea de membru al Comitetului judeţean de partid. „Am muncit până în ziua în care a fost împuşcat Nicolae Ceauşescu", ne declară Ana. Imediat după căderea regimului comunist, noua conducere a hotărât că Ana Călin a servit nomenclatura de partid şi chiar unul din colegii săi, procuror, a propus arestarea ei. A depăşit acel moment, dar trecutul său a urmărit-o când a încercat să intre în avocatură. Zece ani au trecut până când justiţia i-a recunoscut dreptul de a profesa ca avocat. Admiterea în profesie a însemnat un nou început pentru Ana Călin, care a scris de atunci 10 cărţi de proză, la care se adaugă numeroase cărţi de Drept şi articole publicate în reviste de specialitate.
„Visez morţii, dar nu mă mai sperii"
Numele său va rămâne legat pentru totdeuna de tragedia vasului Mogoşoia, pe care a anchetat-o în 1989, ca procuror-şef al judeţului Galaţi. A coordonat atunci una din cele mai complexe echipe judiciare din România, formată din procurori, poliţişti şi medici, care s-au ocupat de identificarea celor peste 200 de victime ale catastrofei navale şi anchetarea circumstanţelor în care a avut loc tragedia. „Visez morţii, dar nu mă mai sperii", ne declară Ana Călin, care a participat şi la drama familiilor victimelor după ce i-a anunţat despre dispariţia celor dragi. La peste 20 de ani de la catastrofă, fostul procuror predă la Universitatea Danubius şi este dispus să renunţe la catedră în favoarea altor dascăli mai tineri, chiar dacă îi este foarte greu pentru că îi place enorm ceea ce face.
Ce îi place?
Îmi place corectitudinea, onestitatea, hărnicia. Sunt de părere că hărnicia la români ar trebui pusă în tiparele ei adevărate. Trebuie să ne aşezăm şi să muncim. Românul are gena hărniciei.
Ce nu îi place?
Nu mi-a plăcut niciodată lipsa spiritului de echipă, când tu dai totul şi simţi fisura.Tu oferi ideile tale, le pui în dezbatere şi apoi te pomeneşti descoperit total. Nu sunt de acord cu cei care speculează munca altora şi apoi prezintă totul ca şi cum ar fi ideile lor.
Întrebări şi răspunsuri
- Aţi fost procuror un sfert de secol. Cum aţi ajuns să profesaţi ca avocat?
- Este o întreagă poveste. După ce m-am retras din magistratură, am depus cerere să intru în Baroul Galaţi. Cu toate că îndeplineam condiţiile, m-am judecat 10 ani de zile pentru a putea profesa în avocatură pentru că iniţial mi se refuzase cererea.
- Sunteţi unul dintre puţinii avocaţi care au publicat proză, dar şi cărţi de Drept...
- Aveam diverse întâmplări din satul natal, pe care, de-a lungul timpului, le-am notat în nişte caiete. Pasiunea pentru scris o am din tinereţe, când am şi scris la un ziar local din Hârşova. Una din aceste poveşti este bună de un roman. Aşa am ajuns să îmi cunosc o verişoară după 50 de ani. Am avut obsesia de a povesti cuiva. Aşa am ajuns să scriu cărţi.
http://www.adevarul...._250774989.html

[dcp100168]

Ştefan Ambrozie a inventat conceptul de folclor urban
Imediat după Revoluţie a înfiinţat formaţia „Năzdrăvanii”. A compus în jur de 300 de melodii şi a fost premiat cu discul de aur pentru vânzările de casete şi compact discuri.
Ştefan Ambrozie s-a născut şi a copilărit în satul Tămăoani, pe malul drept al Prutului. Dragostea pentru cântecul popular i-au transmis-o bătrânii lăutari care cântau la hora satului, lângă biserică. A început să cânte încă de la grădiniţă şi la maturitate şi-a făcut o profesie din asta. „Erau în acele vremuri nişte concursuri în cadrul emisiunii  «Dialog de la distanţă», între judeţe, unde mereu obţineam locuri fruntaşe. Mi-aduc aminte că prima melodie care am cântat-o a fost «Vin ciobanii de la munte» şi a doua era «Radu Mamii», povesteşte Ştefan Ambrozie.
A absolvit Liceul Pedagogic şi Şcoala Populară de Artă şi a lucrat în diferite domenii. A fost dirijor la ansamblul folcloric al Regionalei CFR, electrician, barman, dar nu a renunţat nici o clipă la marea sa dragoste, muzica populară». A cântat în spectacole, restaurante, la nunţi şi show-uri radio-tv.
Părintele „năzdrăvanilor”    
Imediat după căderea comunismului a înfiinţat formaţia „Năzdrăvanii”, cu care a avut sute de spectacole în ţară şi străinătate, alături de marii artişti  Romică Ţociu, Gică Petrescu, Draga Olteanu Matei. „Totul a plecat de la o glumiţă. Am pus pariu pe două beri că, într-o săptămână, eu fac «Năzdrăvănii». Se scăpase de cenzură şi toată lumea cânta ceea ce simţea. Era o adevărată nebunie. Eu m-am dus acasă şi într-o săptămână am făcut un album, iar într-o lună de zile am fost în topul vânzărilor din ţară. Au fost foarte multe cântece de protest”, povesteşte omul Ştefan Ambrozie.
Aduce tradiţiile în nuntă
Împreună cu prietenul şi actorul Paul Buţa „se străduie” să reînvie tradiţiile de nuntă. „Floclorul este unul  dintre pilonii culturii naţionale şi încercăm să-l readucem, atât cât se poate, la nunţile românilor. O tradiţie care la noi s-a cam uitat este „Iertăciunea” . Când doi tineri îşi uneau destinele, se ieşea în curtea casei, se punea o rogojină, nişte scaune, perne şi copiii îşi cereau iertare de la părinţi pentru greşelile făcute, cu voie sau fără voie. Dar nu o făceau ei în mod direct, ci un lăutar, care cânta cu umor”, spune interlocutorul nostru.
A introdus concepul de folclor urban. Motivul: peste 50% din locuitorii oraşului sunt de la ţară şi fiecare a venit cu propriile obiceiuri. S-a oprit din cântat în 1997, rămânând  liderul  formaţiei «Năzdrăvanii».
A conceput un software (program informatic) cu stiluri româneşti pentru constructorul de instrumente marca Roland. Peste 60% dintre românii care utilizează claviaturi performante folosesc stiluri şi aranjamente create de Ştefan Ambrozie sau  derivate din conceptul acestuia pentru care i se recunosc drepturi de autor din anul 1998.
Întrebări şi răspunsuri
- Este necesar umorul în folclor?
- Este esenţial, nu necesar. Dacă observaţi, toate pildele din folclor pe care le folosesc bunicii sunt presate şi cu un pic umor. Împreună cu formaţia «Năzdrăvanii» şi actorul Paul Buţa am adus teatrul la nunţi. Scopul nu este băşcălia, ci încercarea de a exprima prin muzică obiceiuri, năravuri, atât de la oraş, cât şi de la sat, cu aspecte din tranziţie, ignoranţă şi chiar prostie.
- Care e povestea lui moş Scarlatache ?
- Colaborarea cu personajul Moş Scarlatache - personaj real de altfel din Murgenii Vasluiului, întruchipat strălucit de actorul Paul Buţa, este ţăranul hâtru şi şugubăţ, care face haz de necaz şi spune lucrurilor pe nume, în graiul lui, cum numai el ştie, poate chiar la fel ca marele Constantin Tănase.
Ce-i place
Iubesc copiii şi tot ce este frumos. Am o grădină la Tămăoani, în satul natal, şi imi place să muncesc la ea. Îmi place tot ce este nou. Îmi plac mult tinerii, chiar dacă au mentalităţi diferite.
Ce nu-i place
Nu–mi place să fac rău. Nu-mi plac oamenii nelalocul lor. Televiziunile ne bombardează cu oamenii care nu-şi au locul în faţa ţării. Nu-mi place să epatez în vreun fel. Nu-mi place lauda de sine.
Profil
Născut: 23 decembrie 1955, Galaţi
Studii: Şcoala Populară  de Artă
Familie: căsătorit, doi copiii
Ocupaţie: „ţăran tăcut”
http://www.adevarul...._251974929.html

[dcp100168]

Marin Boroghină - „părintele” fanfarei Centrului Cultural
Pasionat de muzică, dar şi de viaţa cazonă, Marin Boroghină a urmat tradiţia familiei sale şi s-a înscris la Liceul Militar din Bucureşti, la specializarea muzici militare. Cu toate că timp de 29 de ani a îndeplinit diverse funcţii în cadrul Inspectoratului Muzicilor Militare din Bucureşti, consacrarea sa în plan artistic s-a produs după ce a ajuns la cârma fanfarei Centrului Cultural „Dunărea de Jos". Este practic fondatorul uneia dintre cele mai cunoscute fanfare de la malul Dunării, pentru al cărei proiect a reuşit să obţină sprijinul finanaciar al autorităţilor. „Mulţi au venit cu proiect pentru înfiinţarea unei fanfare, dar nu au reuşit. Eu am convins autorităţile să finanţeze proiectul meu, prin seriozitate şi profesionalism", ne explică Marin Boroghină „reţeta" succesului. De atunci, la Galaţi, au fost organizate cinci festivaluri internaţionale de fanfare, evenimente inedite pentru gălăţeni.
A devenit de neconceput ca fanfara Centrului Cultural „Dunărea de Jos" să lipsească de la sărbători şi ceremonialuri, fie că vorbim de comemorarea eroilor naţionali sau de defilarea Gărzii de Onoare. Fanfara a devenit atât de cunoscută încât sute de gălăţeni, dar şi rarii turişti care ajung în urbea noastră, pot să o asculte, în fiecare săptămână, în pectacolele în aer liber oferite de formaţie pe Faleza Inferioară a Dunării. „Mă bucur foarte mult pentru că financiar stăm bine. Avem o fanfară profesionistă, cu instrumente noi şi costume frumoase", se mândreşte Marin Boroghină cu ceea ce a ajuns să reprezinte fanfara pentru gălăţeni. Mai sunt şi momentele amuzante. S-a întâmplat ca un membru al fanfarei să înceapă să cânte o altă piesă şi să revină la melodia cântată de colegii săi după ce a realizat confuzia. „Şi mie îmi venea greu să cred ce se întâmplă. M-am abţinut să râd, pentru că altfel ar fi început să râdă toţi colegii mei şi am rezolvat până la urmă. A revenit singur la melodia pe care o cântau ceilalţi", povesteşte râzând Marin Boroghină.
În loc de pianist, dirijor
Copil fiind, Marin şi-a dorit să ajungă pianist. În adolescenţă a devenit pasionat şi de instrumentele de suflat şi a învăţat să cânte la trombon şi la tubă. După retragerea din armată, s-a stabilit în Galaţi, la sugestia soţiei şi a realizat că îşi poate duce la îndeplinire un alt vis: să devină dirijor. Visul a devenit deja realitate, iar Marin nu îşi doreşte acum decât ca fanfara să se reîntregească cu membrii care au părăsit-o din motive independente de voinţa lor.
Ce vă place?
Îmi plac oamenii de onoare, care dovedesc că au demnitate în relaţie cu semenii lor. Am fost militar timp de 29 de ani şi am învăţat să respect mai mult decât orice aceste principii. Pe ele se formează structura oamenilor de calitate.
Ce nu vă place?
Nu-mi place duplicitatea, oamenii cu două feţe. Persoanele care spun una în faţă şi alta pe la spate. Nu am avut de suferit din cauza unor asemenea oameni, dar am cunoscut destui, din păcate. Cine ţine cont de existenţa lor, are grijă să-i şi evite.
Întrebări şi răspunsuri
- Aţi visat să ajungeţi dirijor?
- Nu am plănuit să ajung dirijor. Am parcurs toate etapele, pornind mai întâi ca instrumentist, pentru a ocupa diferite funcţii în cadrul Inspectoratului Muzicilor Militare din Bucureşti şi abia apoi am ajuns dirijor la Galaţi. Cu această ocazie, vă pot spune că vom sărbători opt ani de la înfiinţarea fanfarei Centrului Cultural „Dunărea de Jos".
- Fanfara a trecut prin momente grele ?
- Legea care interzicea cumulul pensiei cu salariul ne-a adus în pragul deciziei de desfiinţare a fanfarei.Ne-au plecat patru colegi deoarece pensiile lor de foşti militari depăşeau salariul mediu pe economie. Sperăm să se întoarcă, pentru că acum salariul mediu pe economie este de 1.800 de lei.
Profil
Născut: 2 noiembrie 1955 Râmnicu Sărat
Studii: Academia de Muzică Bucureşti (1996)
Stare civilă: căsătorit, un copil
http://www.adevarul...._253774667.html

[dcp100168]

Ion Moraru, un as al epigramei gălăţene
Este preşedintele Clubului Umoriştilor „Verva” din 1998 şi membru al societăţii scriitorilor „Costache Negri”. Este considerat unul din cei trei aşi ai epigramei gălăţene. Încă din liceu cochetează cu rebusul şi poezia. În perioada 1980-1985 a fost membru al Clubului rebusist „Dunărea”, fondat de regretatul Victor Feru.
Din anul 1987, a început să scrie epigrame şi a debutat  în revista „Urzica” cu un set de 10 epigrame. În acelaşi an, la întâlnirea epigramiştilor din România, a fost premiat pentru epigrama:  « Odată la sfârşit de vară/ Vreo câţiva hoţi se întrebară/ Va trebui să dăm şi noi ceasul înapoi» „Cu acel prilej, am avut onoarea să cunosc mari personalităţi ale stilului epigramistic, precum Alexandru Clenciu, Mircea Trifu, care era redactor şef revista „Epigrama” şi Nicolae Chiţescu. Premiul obţinut la Festivalul de la Brăila a fost ca un impuls”, povesteşte Ion Moraru.
Peste 60 de premii obţinute
La puţin timp de la debut a devenit membru al Clubului epigramiştilor „Păstorel Teodoreanu” din Galaţi şi a publicat epigrame în suplimentul umoristic „Buzunar”, „Caietele din Cenaclu” şi revista „Urzica”. „În decembrie 1993, mi-a apărut, la editura „Evrika”, volumul de debut „Epigrame”. De-a lungul timpului, am participat la festivaluri de epigramă organizate la Galaţi, Bucureşti, Brăila, Cluj, Timişoara. Am obţinut în jur de 60 de premii”, povesteşte epigramistul gălăţean.  
Ion Moraru consideră că poporul român are un umor contagios, iar limba română se pretează foarte bine la rebus şi epigramă. Regretă, totuşi, că în ultimii ani foarte puţini tineri sunt interesaţi de epigramă. „Poate nici noi nu am făcut prea multe în domeniul acesta. În perioada comunistă, era o efervescenţă deosebită în domeniul literar, chiar dacă trebuia să fim foarte atenţi la ceea ce scriem şi spunem. Se făceau multe cenacluri, se organizau festivaluri naţionale de epigramă. Acum, nu mai există interes”, spune Ion Moraru.
Una din epigramele preferate este „Sfat părintesc” cu care a luat preniul II la Chişinău. „Era preşedinte Ion Iliescu şi deţinuţii din penitenciare au făcut o grevă pentru condiţii necorespunzătoare. Epigrama sună astfel: «Aflând c-o duce bine în puşcărie/ I-a scris urgent băiatului aseară/ Să nu faci dragul mamii vreo prostie/ Ca să te dea disciplinar afară»”, povesteşte Moraru.
Piatra lu’ Moraru
În prezent, are o rubrică la revista «Porto Franco» care se numeşte „Piatra lu’ Moraru„ , unde prezintă activitatea umoriştilor din Galaţi sub formă sarcastică. Nu crede în epigrama licenţioasă. „Eu nu cred în puterea tămăduitoare a epigramei- în sensul că epigrama ar putea corija anumite deficienţe ale unor persoane sau ale societăţii. În schimb, are puterea de a menţine optismismul oamenilor. Epigrama şi literatura indecentă nu fac plăcere cititorului”, susţine Ion Moraru.
Întrebări şi răspunsuri
- Ce planuri de viitor aveţi?
- „În domeniul literar, încercăm să organizăm, în toamnă, a 13-a ediţie a Festivalului Naţional de Epigramă. De asemenea, pregătim volumul „O antologie a literaturii gălăţene contemporane”. Acest volum de antologie vine să completeze alte trei volume care au apărut anul trecut.
- Este esenţial umorul pentru a scrie epigramă?
- „Categoric. Trebuie să ai umor şi talent. Talentul trebuie să fie dublat de muncă. Trebuie să citeşti mult, să vezi ce au scris cei dinaintea ta şi să ai puterea de a discerne între ce e bun şi ce e rău. Românul are în rădăcinile lui spiritul acesta sarcastic şi umoristic. În felul acesta, încearcă să scape de necazuri”
Ce-i place
Îmi place să călătoresc, să merg pe bicicletă şi să conduc maşina. Îmi place, de asemenea, literatura umoristică şi romanele marilor scriitor. Iubesc liniştea şi animalele.
Ce nu-i place
Nu-mi place literatura licenţioasă, snobismul, mizeria şi dezordinea. Îmi pare rău că, nici după 20 de ani de la Revoluţie, nu am reşuşit să avem un nivel de viaţă aşa cum au alte ţări. Nu-mi place forforta şi poluarea din oraş.
Profil
Născut: 27 martie, 1951, Vaslui
Studii: Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi”, Iaşi
Ocupaţie: inginer
Familie: căsătorit, doi copii
http://www.adevarul...._256774386.html

[dcp100168]

Mitruț Popoiu - un tânăr adept al non-violenței și al toleranței
Consideră că Sacrul este o parte structurală a noastră, în vreme ce profanul nu are consistenţă reală, dovadă fiind faptul că nu trece dincolo de moarte.
Mitruţ Popoiu este un personaj cu care ai ce să discuţi. Este tânăr doctorand în teologie (Universitatea Bucureşti), bursier în 2008-2009 la Philipps Universitat, Marburg, şi între 2009-2010, la Eberhard-Karls Universitat, Tubingen. Are şi aptitudini muzicale, el fiind şi membru în mai multe coruri cu care a susţinut numeroase turnee şi concerte în câteva ţări occidentale, printre care Franţa, S.U.A., Italia.
A publicat articole ştiinţifice (cu tematică etnoculturală sau teologică), precum şi poezii în revistele „Dunărea de Jos" şi „Porto Franco" - Galaţi, Analele Universităţii Dunărea de Jos, Ziarul Lumina, Observator cultural şi „Idei în Dialog" - Bucureşti.
Interesul său pentru domeniul istoriei religiilor se manifestă de prin 1996 când îşi cumpăra cărţi din toţi banii de alocaţie. Pe vremea aceea era la Seminarul teologic şi a descoperit Istoria credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade. Tot atunci i s-a trezit şi pasiunea pentru a descoperi culturi şi civilizaţii noi. Este un tânăr care apreciază toleranţa (dar nu cea prostească) şi are un deosebit spirit de echipă.
Redobândirea Paradisului
În privinţa întrebării dacă nu cumva specia umană e predispusă la agresiune şi comportament violent, Mitruţ consideră că specia umană este, dimpotrivă, predispusă la a (re)dobândi Paradisul şi că agresiunea este învăţată de la cei din jur. El mai numeşte comportamentul violent "o ieşire din fire", aşa cum se zice în popor şi nu o constantă definitorie pentru umanitate.
Mitruţ mai crede că specia umană s-ar putea schimba în bine , numai că noi suntem fiinţe specific-raţionale şi nu ne schimbăm "în bloc".
Apocalipsa înseamnă Revelaţie
Mitruţ este convins de sfârşitul istoriei, dar atrage atenţia asupra unei interpretări greşite. Însuşi cuvântul Apocalipsă înseamnă Revelaţie şi nu sfârşitul lumii în urma unui cataclism cosmic. "Noi aşteptăm Apocalipsa, nu încercăm să o evităm. Creştinismul este o religie eshatologică. Suntem îndreptaţi cu faţa către transfigurarea omului. Transfigurarea a venit prin Hristos, însă noi trebuie să ne transformăm individual, să ne facem după „chipul lui Dumnezeu" , să ne îndumnezeim, cum spune Atanasie cel Mare. Ăsta e scopul nostru şi asta e singura predestinaţie acceptată în Ortodoxie", conchide Mitruţ.
Întrebări şi răspunsuri
- Crezi că predarea religiei în şcoli mai este eficientă, în condiţiile recrudescenţei violenţei în şcoli?
- Predarea religiei la şcoală este necesară. Trebuie însă schimbat discursul, nu dogma. Discursul trebuie eliberat de limbajul de lemn, dar dogma trebuie să rămână, pentru că Dumnezeu nu se schimbă. Mai ales acum, când în şcoli creşte violenţa, e nevoie măcar de o oră de religie. Ar trebui să se revină la sistemul sever al liceelor interbelice şi de exemplu, să fie exmatriculaţi mai mulţi elevi cu probleme de disciplină şi nu doar „avertizaţi". Violenţa creşte din cauza teoriei seci şi a lipsei de comunicare reală, mai ales acum când toţi stau în faţa calculatorului în cea mai mare parte a timpului.
Ce-i place
Îmi place masa bună de după Liturghie alături de prieteni sau familie, dar până la masă, prescura de la sfârşitul slujbei, pe care o înfulec aproape fără răsuflare. Îmi plac vinul bun, muzica bună, discuţiile încâlcite, fructele de mare, aerul tare de munte, soarele dimineaţa la mare, ciupercile, comportamentul prietenos pentru cei de lângă noi şi răspunsurile civilizate şi argumentate.
Ce nu-i place?
Nu îmi plac violenţa, cearta prostească, filmele horror sau poliţiste, manelele, mârlănia, mizeria din România, aeroportul prost organizat şi murdar de la Băneasa precum şi Gara de Nord, limbajul vulgar, politica duplicitară, argumentele false şi mai ales nu îmi place intoleranţa celor care se pretind corecţi.
Profil
Născut. 23 iunie 1981, jud. Galaţi.
Studii. Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, bursier la Eberhard-Karls Universitat, Tubingen.
Ocupaţie. Profesor de religie.
Familie. Necăsătorit.
http://www.adevarul...._257374315.html

[dcp100168]

Viorel David - avocatul pasionat de pictură
Pictura a fost prima lui dragoste, cum singur o numeşte. În gimnaziu Viorel David a făcut primele încercări cu acuarele, iar profesorul de desen l-a remarcat imediat. L-a sfătuit să urmeze Liceul de Arte Plastice pentru că avea talent, lucru care s-a şi întâmplat ulterior. Este pasionat de pictura impresionistă, în special de lucrările lui Van Gogh şi Monet, dar îi place şi muzica. „Fac parte din generaţia care a crescut cu Beatles şi Rolling Stones, dar ascult la fel de mult şi muzică clasică", ni se destăinuie Viorel David. Nu şi-a propus să trăiască din pictură. Lucrările sale le-a dăruit familiei, dar a avut şi două expoziţii la terminarea facultăţii şi la 20 de ani de la absolvirea Liceului de artă.
A creat o generaţie de avocaţi
Dragostea pentru pictură a fost doar începutul. A urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, iar după absolvire, s-a angajat ca avocat şi nu regretă că a făcut acest pas. În timp a urcat treptele profesionale, ajungând consilier în cadrul Consiliului Baroului Galaţi, funcţie pe care o exercită neîntrerupt din 1981. Din 1997 este prodecan al Baroului Galaţi. Este autorul mai multor articole în Revista Română de Drept, iar în prezent este lector la Institutul Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor Galaţi pe specializarea Drept Civil şi face parte din comisia de admitere în avocatură. A creat în propria familie o adevărată generaţie de avocaţi după ce soţia, fiul şi nora au îmbrăţişat pe rând această profesie.
Clientela îşi alege avocatul
Prodecanul crede că doar un sfert dintre avocaţii care urmează cursurile Institutului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor sunt bine pregătiţi, dar este loc de mai bine. „Baroul este o şcoală de Drept, unde avocaţii trebuie să se perfecţioneze pentru a asigura o asistenţă juridică de calitate. Lupt pentru primirea tinerilor în avocatură. Sunt tineri care au în jur de 10 ani vechime în avocatură şi care au prestaţie de adevăraţi profesionişti", ne spune cu mândrie Viorel David.
Prodecanul nu ascunde faptul că avocatura i-a adus foarte multe satisfacţii morale, dar şi profesionale. Acesta recunoaşte totuşi că în momentul de faţă sunt prea mulţi avocaţi în Barou, dar este o vorbă: „rămâne cine poate". „Clientela îşi alege avocatul şi nu invers", susţine Viorel David. Cea mai mare bucurie din viaţa sa este momentul în care va deveni bunic şi aşteaptă această zi cu nerăbdare.
Ce îi place
Îmi place seriozitatea, sinceritatea şi buna credinţă. Apreciez la oameni foarte mult conştiinciozitatea. Am fost plăcut impresionat acum doi ani când am aniversat 35 de ani de la terminarea facultăţii şi ne-am întâlnit cu toţi colegii. Am făcut o plimbare cu vaporaşul pe Dunăre şi m-am simţit din nou tânăr.
Ce nu îi place
Detest minciuna, lipsa de bună credinţă, omul care nu este de cuvânt, persoanele ascunse. Am avut un caz unde ştiam sigur că am dreptate, dar am pierdut procesul. Am avut o dezamăgire pentru că câştigasem la primele două instanţe, dar am pierdut în ultima cale de atac.
Întrebări şi răspunsuri
- Când aţi început să pictaţi?
- Prima dată a fost în gimnaziu. Am avut o expoziţie de grup la terminarea facultăţii şi încă una la 20 de ani de la absolvirea Liceului de Muzică şi Arte Plastice. Tot ce am pictat până acum, am dăruit familiei mele.
- Dacă ar fi să alegeţi din nou, pentru ce aţi opta: pictură sau avocatură?
- Avocatura, fără discuţie. Profesia mi-a adus mari satisfacţii morale, dar şi materiale, trebuie să recunosc. Drumul pe care am pornit cu pictura a fost bun, dar a rămas doar la nivel de hoby şi pot spune că prin ea mi-am desăvărşit simţul frumosului.
Profil
Născut: 16 iulie 1949, Iaşi
Studii: Facultatea de Drept A.I. Cuza Iaşi (1973)
Stare civilă: căsătorit, un copil
http://www.adevarul...._257974301.html

[dcp100168]

Eduard Şişu, actorul care a şi dormit pe scenă
Actorul Eduard Şişu a ajuns la Teatrul Gulliver în anul 2000. „Eu cred în valoare, dar valoarea şi munca au uneori nevoie şi de puţin noroc şi eu cred că am avut. Cred că destinul m-a adus la teatru", mărturiseşte actorul. Păpuşarul a absolvit facultatea în anul 1997, dar a preferat să lucreze în domeniul privat, ca director la o firmă importantă din Galaţi. „Faptul că Stelian Stancu mi-a fost profesor, m-a ajutat atunci să intru în teatru. Am avut noroc că am înlocuit un alt actor şi mi-au fost repartizate roluri principale, chiar de la început. M-am pregătit bine şi am avut prestaţii bune aşa că mi-am ocupat locul în teatru", povesteşte interlocutorul.
Anii petrecuţi pe băncile facultăţii de actorie de la Bucureşti au fost pline de momente frumoase din timpul cărora păstrează amintiri dintre cele mai plăcute. „Acolo am învăţat ce înseamă, cum spun actorii << că te cheamă scândura>>. Era ceva nemaipomenit să fii pe aceeaşi scenă cu Mitică Popescu, Valeria Seciu şi alţi actori mari. Era un sentiment care nu poate fi descris şi mi-a rămas în adâncul sufletului", ne mărturiseşte actorul. „Îmi aduc aminte că lucram la o piesă de Shakespeare şi, din cauza programului şi a oboselii aţipeam chiar pe scena pe care jucau aceşti monştri sacri ai teatrului. Era nemaimpomenit acest sentiment", a mai adăugat actorul.
Păpuşarul recunoaşte că unul dintre aspectele frumoase ale meseriei de actor într-un la un teatru de marionete este energia pe care o primeşti de la copiii-spectatori. „Dacă la un teatrul dramatic, spectatorii adulţi rabdă şi o piesă mai puţin reuşită, la păpuşi, copiii îşi pierd imediat răbdarea dacă piesa este nereuşită", a explicat actorul. „Ţin minte un episod amuzant, eu ieşisem de pe scenă şi eram în hol ca să iau un pahar cu apă, iar acolo erau doi băieţi care se ţineau de mână şi le era frică să intre în sală fiindu-le frică de un personaj negativ dintr-o poveste. Eu încercam să-i încurajez şi să le spun că bărbaţii nu ezită să intre în sală, însă ei au replicat: <<Nu suntem bărbaţi, sunt doar doi copiii>>", a mai spus actorul.
Eduard Şişu crede că ar fi o idee bună ca actorii din teatrele gălăţene să mai schimbe scena din când în când. „Cred că ar fi bine pentru teatre, dacă din când în când ar apare feţe noi pe scenă. Cu siguranţă că spectatorii ar aprecia asta", crede tânărul actor.
PROFIL
NĂSCUT: 05 mai 1974
STUDII: Universitatea Hyperion din Bucureşti
STAREA CIVILĂ: căsătorit
Ce-i place
Îmi place să călătoresc, iar prin natura meseriei, am umblat mult prin lume. Parisul m-a impresionat cel mai mult. Este un oraş fascinant care oferă la fiecare pas o bucată de istorie.
Ce nu-i place
Mitocănia şi lipsa de caracter a unor oameni. Nu înţeleg caracterele care nu au verticalitate în modul în care gândesc şi acţionează. Iar în România trebuie să recunosc că sunt mulţi oameni care renunţă la verticalitate, care se vând.
Întrebări şi răspunsuri
- Cum îţi caracterizezi generaţia?
- Societatea actuală nu este aşezată pe baze morale puternice. Azi este o ruşine să spui că eşti patriot. În România au fost mereu, după '89, generaţii de sacrificiu, cred că aşa este şi acum. În România sunt numai generaţii de sacrificiu.
- Ce actori îţi plac de la Hollywood?
- Normal îi apreciez pe Al Pacino, De Niro, dar şi pe Kevin Spacey, Dustin Hoffman, Tom Hanks, Viggo Mortensen, Cristian Bale şi Edward Norton. Despre Brad Pitt crede că are noroc că e frumuşel, în rest face partituri foarte proaste, deşi are roluri în filme bune. Johnny Depp e bunicel, dar a avut noroc de colaborare cu regizorul Tim Burton.
http://www.adevarul...._259174220.html

[dcp100168]

Dan Patache, antrenorul cu două finaliste de Liga Campionilor
Toată activitatea profesională şi-a dedicat-o handbalului feminin juvenil. Steluţa Luca şi Adina Meiroşu, care joacă în această seară returul finalei Ligii campionilor, l-au avut ca prim antrenor. O viaţă dedicată junioarelor, depistării şi creşterii de handbaliste pentru marea performanţă. Mai are doar câteva luni până la pensionare, iar în toţi aceşti ani peste 30 de jucătoare care au început handbalul cu Dan Patache au ajuns în prima ligă, multe dintre ele chiar la echipa naţională.
A început ca profesor de ţară
Primul post: profesor de sport în satul Suhurlui. „Pe vremea aceea toţi absolvenţii de facultate, cu excepţia şefului de promoţie, erau obligaţi să înceapă de la ţară. Conta enorm pentru sportul şcolar, de acolo începea selecţia, dar şi pentru noi era o experienţă care s-a dovedit extrem de utilă", poveşteşte Dan Patache.
Spune că cel mai mare regret al său este că nu s-a păstrat nimic din sistemul sportului şcolar din acele vremuri.
„Fiecare şcoală era obligată să aibă o echipă de tetratlon şi una de sporturi. Acum, doar profesorul Manu mai încearcă ceva pentru handbal la Şendreni. Extrem de puţin, ne-ar trebui zece ca el ca să avem de unde scoate măcar două handbaliste pentru marea performanţă. De aceea avem sportul în moarte clinică. Ies la pensie trist, când văd cum totul se năruie. Şi se năruie cu nonşalanţă", se destăinuie profesorul Patache.
A ajuns în 1986 la Clubul Sportiv Şcolar, de unde va ieşi la pensie peste câteva luni. „Avem condiţii excelente la CSŞ, specialişti de primă mână, dar nu mai avem material uman. Lipseşte determinarea copilului, pasiunea pentru sport nu se mai educă în familie", oftează antrenorul. Pentru a fi şi mai convingător, a povestit o întâmplare dintr-un cantonament cu junioarele de 18 ani: „Eram la o pensiune şi i-am luat plasma proprietarului, să vadă fetele un meci al Oltchimului la Nurnberg. Am plecat de la lângă ele două minute, când m-am întors nu mai era niciuna în faţa televizorului. De unde să-şi aleagă modele dacă nici măcar nu se uită la marile meciuri?"
Printre cele mai cunoscute handbaliste care au fost formate de Dan Patache, sunt două dintre actualele finaliste ale Ligii Campionilor, cu Oltchim, Steluţa Luca şi Adina Meiroşu. Sora mai marea a Adinei, Diana, alături de Cătălina Cioric, sunt alte două cunoscute handbaliste crescute de el, ambele campioane europene de junioare şi tineret, din generaţia cu care a luat titlul naţional la junioare II, în 1998.
Steluţa Luca, revoluţionară în '89
Evenimentele din decembrie '89 l-a prins într-un cantonament la Slănic Moldova, cu Steluţa Luca printre jucătoare.
„Am avut de tras atunci. Se trezise spiritul de revoluţionar în Steluţa. Gigi, unul dintre fraţii ei, făcea armata la Bucureşti. Ştia una şi bună, că ea se duce la Bucureşti, cu revoluţionarii din Slănic, să-şi salveze fratele. Parcă o văd şi acum, cu cizme verzi şi steagul în mână", a mai depănat Dan Patache din amintiri.
Întrebări şi răspunsuri
- Poate recupera Oltchim acea diferenţă de şapte goluri cu care a pierdut turul finalei Ligii Campionilor?
- Speranţa moare ultima, am mare încredere în ele. Cu un public vulcanic, se poate. Fetele îşi doresc enorm, şi motivaţia totală ne poate aduce un meci de poveste. Chiar dacă este oarecum un echilibru valoric între cele două echipe, Oltchim poate întoarce finala.
- Unde credeţi că a fost, în tur, diferenţa între Oltchim şi Viborg?
- Eu încă rămân la părerea că Oltchim chiar este mai valoroasă ca Viborg. Acolo s-a văzut că echipa daneză e la a cincea finală, nu prima ca în cazul nostru, experienţă care le-a dat linişte în joc, au dus tactic meciul mai uşor.
Ce-i place
Îmi iubesc câinele, Black, un bătrân cocker spaniol. Îmi place compania umană şi viaţa în aer liber. Mai e şi pescuitul, dar mai mult ce e după, să prepar şi să mânânc peştele, la capitolul acesta cam sunt bucătarul clubului.
Ce nu-i place
Politica, cu toate minciunile şi mizeriile ei. Nu-mi place unde se îndreaptă societatea noastră, dominată de răutate. Plus ce se întâmplă în sistemul educaţional, unde lipsa motivaţiei îi goneşte pe tinerii care ar avea har. Mi-aş fi dorit o altfel de bătrâneţe, mai liniştită şi mai încrezătoare.
http://www.adevarul...._262173839.html

[dcp100168]

Lenuţa Vâlsan - mama florilor
Este o argeşeancă prin naştere. S-a stabilit de 40 de ani pe malul Dunării, la Galaţi, şi a amenajat peisagistic aproape toate locurilor de recreere din oraş.
A fost atrasă de floricultură şi peisagistică încă din copilărie. I s-a părut un domeniu foarte interesant şi şi-a spus că de asta trebuie să se ocupe în viaţă. Practic, şi-a transformat pasiunea în profesie.
Flori şi gimnastică
Dar dragostea pentru flori nu e tot: a făcut şi gimnastică de performanţă, fiind la un moment dat cooptată la lotul naţional. „Am fost pasionată şi de gimnastică. Am ajuns chiar şi în lotul lotul naţional, unde antrenoare îmi era Elena Dobrovolschi Niculescu. Era o perioadă frumoasă, în care puteai face şcoală, învăţai o meserie şi putea face şi sport de mare performanţă", îşi aduce aminte Lenuţa Vâlsan.
După terminarea anilor de studii a ajuns la Galaţi, ca proaspăt inginer horticultor, unde a început să lucreze în domeniul peisagistic. „În anul 1971 am ajuns la Galaţi. Pe atunci oraşul de la Dunăre era cunoscut ca oraşul trandafirilor şi al teilor. Cred că erau vreo 56.000 de trandafiri în oraş, apoi au început să se piardă aceste bogăţii. Acum mai sunt doar 16.000-17.000 de trandafiri în tot oraşul, şi mai puţin de jumătate din teii de acum 20-30 de ani", povesteşte inginera. De-a lungul şederii la Galaţi a amenajat mai multe spaţii verzi din municipiu. Faleza Dunării, Parcul Cloşca, părculeţul de la monumentul Eroilor sau zona de la Casa de Cultură a Sindicatelor sunt doar câteva exemple.
Din 1997, odată cu inaugurarea Rosariumului şi a serelor de trandafiri de la Complexul Muzeal din Galaţi, a ajuns muzeograf şi responsabilă acestor spaţii expoziţionale. Este practic „mama florilor", de peste13 ani. „Avem peste 6.000 de exponate, din 370 de specii. La Galaţi s-a reuşit amenajarea celei mai cochete sere de trandafiri din ţară. Nicăieri în România nu o să mai găsiţi aşa ceva", se mândreşte muzeografa.
În legătură cu vremurile actuale, trăieşte un un sentiment de dezamăgire. „Nimeni nu mai caută specialişti. Oricine ajunge să facă ceva 1-2 ani, este apoi pus să se ocupă de altceva şi tot aşa. În final nu ajunge specialist în vreu domeniu. Asta lipseşte societăţii actuale: să-şi crească specialişti, iar noi cei mai în vârstă să creştem noi generaţii de tineri care să continue munca".
Cu toate că traieşte printre trandafiri, Lenuţa Vâlsan nu are flori acasă, în apartament. „La bloc nu prea cred că este locul florilor, ci doar la case. Eu şi stau toată ziua printre flori şi probabil că nu mai simt nevoia să amenajez şi acasă flori. La casa din Argeş da, am foarte multe flori", spune inginera.
Ce-i place?
Îmi place să mă plimb prin natură, printre flori. Probabil că de asta mi-am ales meseria asta. Drept urmare, din fericire, pot să-mi fac plăcerea chiar şi la muncă. Muzica lui Julio Iglesias şi teatrul de operetă mai sunt alte două pasiuni ale mele, la care ţin.
Ce nu-i place?
Mă indispune indiferenţa oamenilor şi grosolănia unora dintre ei. La asta aş mai putea adăuga şi nerespectarea valorilor. Consider ca asta deste una dintre cel mai amri tare ale poporului român. Tindem prea des să negăm valorile doar de dragul de a nega.
Întrebări şi răspunsuri
- Care ar fi cele mai bine aranjate oraşe din România din punct de vedere al spaţiului verde?
- Cred că Piteştiul e un oraş minunat, cu o mulţime de flori, cu mult spaţiu verde bine amenajat. Mai sunt şi alte oraşe frumoase din punct de vedere peisagistic, cum ar fi Clujul, Bârladul, Iaşiul, Brăila şi chiar Vasluiul sunt oraşe bine ornamentate.
- Unde este Galaţiul într-un astfel de top al amenajării spaţiului verde?
- Până acum vreo doi-trei ani oraşul nostru era unul dintre ultimele. În ultimii ani s-au mai mişcat lucrurile şi cred că am mai urcat un pic, însă mai avem mult de lucrat pentru a ajunge în frunte.
Profil
Născută: 18 iunie 1948, Piteşti
Studii: Facultatea de Horticultură din Bucureşti
Ocupaţie: muzeograf
Familie: Căsătorită, un copil
http://www.adevarul...._262773906.html

[dcp100168]

Gabriel Bulancea, o viaţă câştigată de Muzică
Este profesor de istoria muzicii şi folclor muzical la Facultatea de Arte a Universităţii Dunărea de Jos. Crede în conceptul de “artă totală”. Gabriel Bulancea este un profesionist care a realizat nenumărate studii de muzică, de la „Aspecte expresioniste în creaţia lui Johann Sebastian Bach”, şi „Universul artistic wagnerian între agape şi ero”, la „Metode de îmbunătăţire a învăţământului muzical preşcolar şi primar”.
A publicat până acum două lucrări, „Gândirea creatoare şi estetică a lui Claude Debussy”, Ed. MediaMusica, Cluj, 2008 şi „Istoria muzicii – Notiţe de curs”, Ed. Galaţi University Press, Galaţi, 2009. Are, de asemenea, o bogată activitate publicistică şi multiple apariţii tv.
Din 2007 până în 2009 a fost membru în mai multe comisii de jurizare la festivaluri muzicale, precum „Miniatura romantică şi Olimpiada Naţională Zonală”. Actualmente, este profesor de istoria muzicii şi folclor muzical la Facultatea de Arte din cadrul Universităţii Dunărea de Jos.
În perioada 19 – 23 mai 2010, va fi unul dintre cei care vor juriza Concursul internaţional pentru elevi „Miniatura Romantică”, desfăşurat la Liceul de Artă ”Dimitrie Cuclin” din Galaţi. Evenimentul este organizat de Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, Centrul Cultural Dunărea de Jos şi Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” .
Un „adorator” al muzicii
Este un elogiator al muzicii clasice. Priveşte tot timpul către ea, o ascultă şi se raportează la ea aproape ca într-un condiţie religioasă. El crede că toţi suntem chemaţi să o iubim, dar puţini suntem aleşi să avem parte de ea. Crede în sacrificiu personal, crede în lucrul îndeaproape cu tânărul, prin stabilirea unei relaţii în care cel care predă ştie că la rândul lui învaţă, iar cel care învaţă ştie la rândul său că poate avea ceva de spus.
El crede că muzica influenţează inclusiv sănătatea trupească şi mintală, de fapt, întreg echilibrul sufletesc al omului. Muzica poate reprezenta şi o cale de cunoaştere, forţa de a continua un anumit drum, soluţia la conflictele interioare.
Gabriel Bulancea consideră că apropierea de o operă de artă înseamnă negarea a tot ce este formal în tine, recâştigarea unei atitudini sau a unei stări naturale, simple, neprefăcute, un fel de ”graţie edenică ce are în vedere lucrarea nevăzută a harului cu sufletul uman. Rolul ei este demascarea formelor pe care le întrupează răul. Ea distruge barierele naturale, psihologice, culturale, religioase şi aspiră la plenipotenţa spiritului uman”.
Gabi Bulancea crede că muzica poate exprima mai bine, uneori, acele aspecte ale omului care ţin de particularitatea lui de a simţi şi de a trăi.
Întrebări şi răspunsuri
- Care este compozitorul tău preferat? Cel mai vibrant? Cel mai puternic?
- Nu ştiu dacă există la modul absolut un astfel de compozitor. Muzica fiecăruia poate la un moment dat să exprime cel mai bine o anumită stare sufletească, astfel că vine în întâmpinarea acelui moment. Există un compozitor preferat numai pentru o anumită conjunctură existenţială, lucru care nu se poate generaliza. Perotinus, Guillaume Dufay, Johann Sebastian Bach, Ludwig van Beethoven, Richard Wagner, Gustav Mahler, Igor Stravinski, Serghei Rahmaninov, Olivier Messiaen sunt repere care pot să domine afectiv viaţa mea sufletească.
Ce-i place
Îmi plac oamenii sinceri, care preţuiesc mai mult adevărul şi binele decât prefăcătoria şi răutatea. Îmi plac oamenii care speră şi luptă în continuare în pofida condiţiilor uneori potrivnice. Îmi plac florile şi cadrele din natură care se descoperă în singurătate. Îmi place tot ceea ce este bine gătit.
Ce nu-i place
Nu-mi plac grosolănia, prostul gust, tupeul deşănţat, mediocritatea, barbaria şi lipsa de răbdare în aprecierea şi descoperirea celuilalt. Egoismul urâţeşte foarte mult oamenii. Îi usucă de viaţă.
http://www.adevarul...._263973717.html

[dcp100168]

Adrian Enache, artistul înnebunit după fotbal
* Cântăreţul, căpitan al echipei naţionale de fotbal a artiştilor, este mândru că i se mai spune şi „preşedintele de onoare al Oţelului".
Unul dintre cei mai celebri gălăţeni, Adrian Enache a trăit în adolescenţă pentru fotbal şi muzică. Părinţii au vrut pentru el un altfel de viitor, „o meserie serioasă", astfel că după ce a urmat Şcoala nr. 6 şi Liceul „Alexandru Ioan Cuza", a ajuns la Institul Politehnic, absolvind Facultatea de Metalurgie. Fostul junior de la CSŞ şi FCM Galaţi a renunţat la fotbal la vârsta de 19 ani. Nu însă şi la muzică. A început cu rock, prima sa trupă fiind Phoebus, unde a cântat alături de cunoscutul chitarist Nicu Patoi. În 1988, a fost ofertat să devină vocalistul trupei Compact, după plecarea lui Paul Ciuci în America, dar a refuzat mai mult de dragul părinţilor - fiind student în ultimul an - şi al prietenilor din Phoebus.
Întâlnirea cu regretata Mihaela Runceanu i-a marcat cariera. Graţiei ei a ajuns la cursurile de canto ale Şcolii Populare de Artă, clasa Mihaela Runceanu - Ionel Tudor, acesta fiind pasul decisiv în trecerea de la rock, la pop. A avut de tras de pe urma regimului comunist. În 1989, a fost descalificat la Festivalul de la Mamaia, stilul său non-conformist, de show-man, a fost considerat de comunişti inacceptabil de occidental. În anul următor, cu piesa „O zi", prima a lui Adrian ca solist pop, câştiga locul doi la Mamaia. În 1991, a făcut furori cu piesa „Moartea mea e dragostea", al cărei videoclip a fost filmat acasă, la Galaţi. Din acel moment, a avut parte numai de succese. Concerte, festivaluri, dar şi spectacole memorabile în teatrele de revistă de la Galaţi, Ploieşti precum şi în Capitală, la Teatrul Constantin Tănase". În acea perioadă, a format vestitul trio al muzicii româneşti cu artiştii şi prietenii săi Daniel Iordăchioaie şi Aurelian Temişan.
Dacă „muzica reprezintă modul meu biologic în care îmi duc existenţa", aşa cum spune artistul, fotbalul a rămas prima sa pasiune. Practic, ghetele puse în cui la 19 ani nu au stat prea mult timp nefolosite, deoarece, încă din 1991, este căpitanul echipei naţionale a artiştilor. Echipa sa favorită, nici nu se putea altfel, este Oţelul Galaţi. „Cum să nu fiu fan Oţelul când am copilărit cu câţiva dintre fotbaliştii echipei chiar în acelaşi bloc? Tase (n.r. - Viorel Tănase) este unul dintre ei, îmi place să-l tachinez spunându-i că eu l-am crescut ca fotbalist", spune Adi Enache. De altfel, „Foorzza Oţelul", imnul echipei gălăţene, îi aparţine, piesă pe care a compus-o împreună cu Papa jr., iar la meciuri vine de fiecare dată când programul îi permite,
Întrebări şi răspunsuri
- Pe când următorul concert la Galaţi?
- Îl aştept cu nerăbdare, o să cântăm, în sfârşit, noaptea. Se poate să lipsim de la inaugurarea nocturnei tocmai noi? Venim cu toată echipa naţională a artiştilor, să sărbătorim evenimentul cum se cuvine?
- Vă băgaţi iar la joc?
- Normal, că o să fim superantrenaţi. Am ajuns să jucăm fotbal mai mult decât o fac jucătorii profesionişti. Echipa noastră, a artiştilor, este sponsorizată de Puma, iar ei au acum o campanie şi trebuie să-i susţinem la rândul nostru. Aşa am ajuns să jucăm cinci zile din cele şapte ale săptămânii, mai mult timp pentru fotbal decât pentru muzică
Ce-i place
Nu prea am stare, îmi place să călătoresc. Turism la greu. Dar şi dacă mă scăpi la shopping, e jale. Stau cu orele, am răbdare mai multă decât 10 femei la un loc.
Ce nu-i place
Nu suport să mă trezesc dimineaţa, e boală veche, din armată. Nu suport nici snobismul tot mai sufocant din ţara asta şi nici felul în care este promovată incultura.
http://www.adevarul...._265173626.html

[dcp100168]

Ion Caşu, un istoric dat afară pentru că îşi făcea treaba
A lucrat ca profesor, apoi, mânat de pasiunea pentru arhivistică, a renunţat la catedră, iar ca răsplată primită pentru corectitudinea muncii sale de cercetare a fost dat afară şi declarat incompetent.
Atracţia pentru istorie a început în copilărie. „În podul bunicilor găseam ziare vechi, bancnote chiar şi diverse obiecte. Aşa am învăţat să iubesc lucrurile care au o istorie a lor şi implicit a vremurilor din care provin", îşi aminteşte Ion Caşu. După finalizarea studiilor a devenit profesor. „Aveam pasiunea pentru istorie şi visul meu era să devin profesor. Nu mă vedeam decât la catedră", ne mărturiseşte istoricul.
În anul 1990, Ion Caşu a ajuns la Arhivele Statului, unde a rămas până în 2003. „Aveam de ales între învăţământ şi dorinţa unui loc de muncă mai bun.Am ales să mă <<pervertesc>> şi am ajuns la Arhive", ne poveşteşte Caşu cu ocazia reîntâlnirii unei promoţii de la Liceul Cuza unde a fost dascăl. „Din decizia de a lucra într-o instituţie publică a ieşit şi ceva bun. Aici am aflat foarte multe informaţii despre oraş, despre fiecare casă, stradă şi despre urmaşii fiecărei familii. Am învăţat să caut orice hârtie care poate spune ceva despre o casă, persoană etc din istoria oraşului", spune istoricul. Pasiunea sa i-a ajutat pe foştii proprietari gălăţeni care veneau la Arhive să fie ajutaţi să-şi recapete moştenirile confiscate abuziv de comunişti. Pentru că nimeni altcineva nu-i sprijinea, aveau nevoie de omul şi istoricul Ion Caşu. „Arhivele noastre nu sunt organizate sistematic. Venea un om şi spunea că tatăl său avusese în anul cutare o casă pe o animită stradă. Se cauta o dată în arhiva primăriei şi dacă nu se găsea nimic, omul nu putea avea parte de retrocedare. Eu învăţasem să caut în toate arhivele: ale Prefecturii, a altor instituţii publice şi mai ales în arhivele Tribunalului, acolo se găsea orice notificare asupra vechilor proprietăţi. Îmi făcea plăcere să descopăr istoria cuiva", ne declară gălăţeanul.
În anul 2003, a venit şi răsplata. „Mi s-a spus s-o las mai uşor, că nu se poate să-i ajutăm pe toţi. M-au declarat incompetent şi m-au dat afară de la Arhive. Mi-au oferit loc de muncă la Covasna, Satu Mare, Botoşani şi în toate judeţele aflate la distanţă mare de Galaţi. Vroiau să scape de mine". După ce a rămas fără loc de muncă, Ion Caşu a ajuns la Direcţia de Cultură. „Făcusem fişe cu toate clădirile de patrimoniu, le ceream tuturor să plătească corect taxele pentru astfel de clădiri. S-au făcut multe presiuni asupra mea pentru că vroiam să se respecte legea". Urmarea: Ion Caşu a fost schimbat din funcţia de director al Direcţiei şi apoi marginalizat, până în anul 2006, când a plecat din Galaţi. „Mi s-a oferit o slujbă la Bucureşti, la Romtelecom. Cei de acolo vroiau să-şi organizeze arhivă de date într-un proiect şi am ajuns la ei", declară Caşu.
Deşi are un salariu pe care nu l-ar fi putut avea în Galaţi, Ion Caşu regretă că s-a îndepărtat de Galaţi şi de istoria acestuia. „Normal că regret într-un fel că am plecat din oraş, dar viaţa aici m-a dus. Nu mă puteam schimba. Eu ăsta sunt!".
Ce îi place?
Îmi place să citesc, dar în primul rând îmi place sportul şi mai ales meciurile de fotbal. Asta pentru că îmi place să cred că sportul a rămas locul unde se poate desfăşura onest o competiţie, iar cei mai buni câştigă.
Ce nu-i place?
Lipsa de morală. Situaţia în care ne aflăm se poate explica uşor prin lipsa de morală, nimănui nu-i mai pasă să fie moral. Caragiale a prins cel mai bine aspectul prin „Unde nu e moral, acolo e corupţie" replica lui Zaharia Trahaneche. Aşa e şi socieatea noastră.
Întrebări şi răspunsuri
- Mai poate fi salvată istoria Galaţiului?
- Oraşul e pierdut din punct de vedere istoric, asta e realitatea. Nu s-a făcut mai nimic în ultimii ani, în Galaţi, pentru a ne proteja identitatea. Galaţiul e mort de mult timp din acest punct de vedere. Este păcat, dar asta e realitatea. Şi nici nu mai cred că se va schimba ceva şi se va începe un proiect pentru apărarea oraşului. Fiecare distruge căt poate mai mult, în funcţie de interes.
- Şi totuşi, care ar fi soluţia?
- Soluţia ar fi simplă: legea. Sunt multe legi bune în domeniul patrimoniului, dar cine să le aplice? Dacă fiecare construcţie de lângă o clădire de patromoniu ar fi taxată conform legii, ar fi bani destui pentru protejarea istoriei. Suntem în anul 2010, nu se mai pot aştepta alocări de fonduri de undeva, trebuie să punem mâna şi să muncim pentru a face rost de fonduri.
Profil
Data naşterii. 10 decembrie 1950 Şiviţa
Studii. Facultatea de Istorie Bucureşti
Familie. Căsătorit, un copil
http://www.adevarul...._268773183.html

[dcp100168]

Dida Agache cântă de la şapter ani
Este una dintre puţinele interprete de muzică populară din Galaţi care cântă şi muzică uşoară deşi marea ei pasiune rămâne folclorul.
Profil
Născută: 9 mai 1955, Galaţi
Studii:Şcoala de Artă Galaţi, secţia Canto
Stare civilă: căsătorită, doi copii
A cântat alături de cunoscuţi interpreţi de muzică populară din România precum Irina Loghin, Geta Postolache, Ionuţ Dolănescu. A cochetat şi cu muzica uşoară, cântând împreună cu Luminiţa Anghel şi Nico, iar în prezent face parte din ansamblul „Doina Covurluiului" al Centrului Cultural „Dunărea de Jos". „Nu îmi mai amintesc toate locurile în care am cântat. Din câte îmi amintesc acum, am fost în Franţa, unde s-a organizat un festival de muzică populară, la Sibiu, dar şi în Basarabia", ne declară Dida Agache.
Nu s-a dat în lături să cânte la nunţi sau alte evenimente cu specific popular unde a fost invitată. Se regăseşte în cântecele pe care le interpretează, deoarece reflectă diverse momente din viaţa sa. „Îmi place să cânt omului. Eu sunt mai dramatică, mai lirică, îmi plac cântecele de descântec. Îmi cânt viaţa, familia", ni se destăinuie Dida Agache.
A cântat cu mortul pe masă la o nuntă
În cariera de interpret de muzică populară a avut parte şi de momente tragicomice. La o nuntă, la care fusese invitată să cânte, nuntaşii i-au spus să nu intre într-o singură cameră a casei, fără să îi explice motivul. L-a aflat singură câteva minute mai târziu, când trecând peste interdicţia impusă de gazde a intrat în camera interzisă şi a constatat că acolo era depus într-un sicriu socrul mare. „Am ţipat de spaimă şi am plecat repede de acolo. Mi-au explicat mai târziu că omul murise cu puţin timp înainte de nuntă şi nu mai aveau timp să amâne nunta pentru că toate pregătirile erau făcute", ne-a declarat uşor amuzată Dida Agache. A depăşit repede momentul şi le-a cântat nuntaşilor de parcă nimic nu se întâmplase.
Sprijină tinerele talente
Nu ezită să ajute tinerele soliste de muzică populară aflate la început de carieră. Le oferă melodii din repertoriul propriu şi chiar costume populare. „Mă interesează în special cele care au talent, la care se vede că au potenţial", ne explică cântăreaţa de muzică populară.
Doreşte cu ardoare să înfiinţeze o formaţie de trei fetiţe, care să cânte şi să danseze muzică populară, dar este mândră de familia sa, care i-a călcat pe urme. „Cânt alături de băiatul meu şi nora mea la diverse evenimente. Este bucuria vieţii mele. Nepoţica mea face dans sportiv şi sper să cânte şi ea muzică populară", spune cu emoţie în glas Dida Agache.
Îşi doreşte în continuare nepoţi pentru că, alături de muzica populară, copii sunt cei care i-au oferit cele mai mari satisfacţii sufleteşti în viaţă.
Ce îi place?
Îmi place sinceritatea, îmi plac oamenii care nu sunt inutili. Dacă ar fi să-mi fie frică de ceva în viaţă, este teama de a nu deveni la un moment inutilă. Din acest punct de vedere, cred că orice persoană trebuie să aibă un scop în viaţă şi să se facă utilă aşa cum crede mai bine.
Ce nu îi place?
Nu îmi plac oamenii răutăcioşi. M-am lovit de nenumărate ori de ei în viaţă, dar mi-am continuat drumul căci că am un caracter puternic. Îmi displace să las lucrurile neterminate. Tocmai de aceea, de fiecare dată, planific bine ceea ce vreau să fac pentru a duce la capăt cu bine ceea ce mi-am propus.
Întrebări şi răspunsuri
- La ce vârsta aţi cântat pentru prima oară?
- Nu o să vă vină să credeţi, dar la şapte ani fredonam deja, iar „rampa mea de lansare" a fost un cireş din satul Viile, unde m-am născut. Mă adăposteam între crengile lui şi cântam. Directorul şcolii din comună m-a îndrumat să urmez Şcoala de Artă, iar de la 17 ani am început să cânt la diverse evenimente.
- Ce proiecte de viitor aveţi ca interpret de muzică populară?
- În viitorul apropiat, intenţionez să înregistrez un CD cu melodiile pe care le-am cântat până acum. Am şi un proiect de suflet. Vreau să înfiinţez un grup de trei fetiţe, care să cânte muzică populară, dar şi să facă dansuri populare. Este cred ceea ce ne lipseşte în momentul de faţă şi cred că ar da culoare muzicii populare moldoveneşti.
http://www.adevarul...._269373161.html

[dcp100168]

Chitaristul Nicu Patoi pregăteşte lansarea unui nou album
Muzicianul gălăţean lucrează de câţiva ani la un album instrumental, cu 12 piese compoziţii proprii, pe care doreşte să-l lanseze la toamnă acasă, în Galaţi.
Să întâlneşti un chitarist precum Nicu Patoi este o plăcere, să-l asculţi, o desfătare. Un interpret cu rigoare de matematician şi suflet de artist, ce străluceşte în orice moment în care interacţionează cu chitara. Un artist complet prin instrumentul său, considerat de specialişti cel mai valoros chitarist român al momentului.
A fost atras din copilărie de tot ce înseamnă muzica. A moştenist talent şi chemare spre arta sunetelor de la familia mamei sale, iar la vârsta de şapte ani i-a fost dăruită prima chitara. Şi-a început recitalurile cu prietenii copilăriei şi la serbările şcolare. „Eram convins că ştiu să cânt, dar scoteam doar zdrăngăneli din chitară, le acopeream cu vocea", glumeşte Nicu amintindu-şi primele acorduri. Abia la 13 ani a început cu adevărat studiul chitarei, cu profesorul Ioan Roşca. Chitara electrică l-a cucerit de la prima atingere. A urmat formaţia şcolii, iar de atunci chitara i-a devenit un mod de a trăi. În primul an de liceu, a cântat în formaţia Zamolxe, primul act rock în cariera lui. În acelaşi timp, a început colaborarea cu Orchestra de Estradă a Casei Armatei din Galaţi, unde mărturiseşte că şi-a pus baze solide în armonie şi acompaniament, graţie dirijorului Mihai Tonu.
Au urmat trupele rock gălăţene: Sprint, Phoebus, Autograf, Voievod şi Deja-vu. O colaborare aparte a fost cea cu trupa Cristal, condusă de regretatul Puiu Creţu. „Această trupă şi liderul ei au reprezentat un model, o ţintă, o treaptă importantă în evoluţia mea", spune Nicu Patoi.
În 1995, Nicu Patoi a înfiinţat Platonic Band, un proiect personal, instrumental. Trupa a ajuns în 2003 gazda emisiunii Taverna de la TVR. Ca o urmare firească a acestei emisiuni, în 2004, a apărut Duo Berti Barbera & Nicu Patoi. În prezent activitatea lui Nicu se împarte între Platonic, Duo Berti Barbera & Nicu Patoi şi Rock'n Roll Band (trupa lui Ştefan Bănică Jr.)
„Cânt gratis pentru gălăţeni"
Succesul nu l-a schimbat. A rămas un om simplu, de o modestie frapantă. A mers vreme de trei ani la concerte prin ţară, până mai ieri, conducând un Tico, de care spune că s-a despărţit cu greu. La un festival de jazz de la Galaţi, în 2007, a acceptat cu greu un onorariu simbolic, de o sută de dolari, doar pentru a nu face notă discordantă faţă de Berti Barbera şi colegii din Platonic. „Cânt acasă, plăcerea e de partea mea. Pentru gălăţenii mei, nu e nevoie de onorariu", a explicat Nicu Patoi episodul de acum trei ani.
Nicu lucrează de trei ani la un proiect pe care-l va finaliza în toamnă. Este vorba de un album, cu Platonic Band, "Come-back" sau "Sweet Little 6String". Acesta va conţine 12 piese instrumentale, fussion jazz-rock, toate compuse si orchestrate de Nicu Patoi. Albumul va avea un sound cu adevărat profesional graţie studioului Ines Sound&Video. „Am avut o şansă uriaşă oferită de Doru Badea, cel care ne-a pus studioul la dispoziţie gratuit. Este de departe studioul cel mai bine echipat din ţară şi altfel nu am fi avut bani să-l scoatem la un nivel tehnic atât de bun. Masterizarea se va face la Sony Audio din New York", a precizat Nicu Patoi.
Întrebări şi răspunsuri
- În albumul pe care-l scoţi în toamnă eşti doar cu Platonic?
- Pe lânga formula de bază a trupei Platonic, pe disc apar invitaţi şi alţi muzicieni. Cinci clăpari, suflători şi nu numai, acestia fiind unii dintre cei mai valoroşi şi mai în formă muzicieni din ţară. Se vrea o super-producţie şi sper să reuşim să iasă aşa.
- Pe când următorul concert acasă, în Galaţi?
- Cel mai probabil, la toamnă, când o să scot noul album. Îmi doresc să lansez acest album chiar acasă. În Galaţi, mereu am avut seri fenomenale, fie că am venit cu Platonic, fie cu Berti, ceea ce îmi dă convingerea că aici aş putea avea succesul cel mai mare.
Ce îi place
"Îmi place să citesc, să văd un film bun, când reuşesc să am timp pentru aşa ceva. Să predau lecţii de chitară, e o altă plăcere a vieţii".
Ce nu îi place
"Oamenii complicaţi, ascunşi. Minciuna, non-valoarea în general. Încerc să evit pe cât posibil contactul cu tot ce nu e valoare după reperele mele"
Profil
Născut: 12 februarie 1971, Galaţi
Studii: Facultatea de Ştiinţe, secţia Matematică - Informatică
Familie: căsătorit, un copil
http://www.adevarul...._270573046.html

[dcp100168]

Vasilica Tonu - Irina Loghin de Galaţi
De peste 10 ani Vasilica Tonu încântă românii cu muzica populară pe care o cântă şi va face cunoscute melodiile moldoveneşti printr-un album înregistrat la Chişinău.
Profil
Născută: 15 februarie 1966
Studii: Facultatea de Muzică Galaţi
Stare civilă: căsătorită, doi copii
Prima impresie pe care ti-o face Vasilica Tonu este a unei persoane pline de viaţă, a cărei energie debordantă o transmite şi celor din jur. De mic copil i-a plăcut să cânte, mai ales după ce mama sa i-a oferit adevărate recitaluri de muzică populară în casă. Nu a reuşit din cauza condiţiilor financiare precare să îşi termine studiile muzicale odată cu ceilalţi colegi de generaţie, dar asta nu a împiedicat-o să cânte muzică populară.
„Am cântat melodiile Irinei Loghin, în ale cărei cântece mă regăsesc. Şi cântecele Mariei Ciobanu m-au emoţionat de fiecare dată", ni se destăinuie Vasilica Tonu. Vă vine sau nu să credeţi, marea interpretă de muzică populară Maria Ciobanu a ajuns să joace în horă la una din melodiile interpretate de gălăţeancă. „Acum două săptămâni am făcut un videoclip, iar Maria Ciobanu este prinsă în horă. Te încearcă un sentiment unic când se întâmplă aşa ceva", spune gălăţeanca.
Vasilica Tonu face parte din ansamblul „Doina Covurluiului" din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos" şi a pierdut de mult şirul nunţilor şi evenimentelor la care a participat. Îşi aminteşte că a fost invitată până acum la cinci festivaluri de muzică populară, de unde nu s-a întors cu mâna goală. A câştigat premiul „Cununa Ceahlăului" la Tr. Măgurele şi „Narcisa de Aur" la Piteşti. „Mi-a făcut plăcere să cânt oriunde am fost invitată. Am cântat din suflet peste tot şi cred că oamenii au înţeles asta", ne declară interpreta de muzică populară.
Are un uşor regret pentru că este mai mereu pe drumuri. Vorbeşte cu noi, dar este din nou pe picior de plecare. Merge la Iaşi să cânte la un eveniment organizat de o bună prietenă.
Este anul trei la Facultatea de Muzică din Galaţi şi îşi doreşte mult să ia examenele pentru a încheia şi această etapă din viaţa sa.
Cu atâtea nunţi şi festivaluri de muzică populară la activ, nu îşi mai aminteşte decât fazele amuzante. Una dintre cele mai tari s-a consumat la o nuntă, unde Vasilica Tonu a fost invitată să cânte. Toate bune şi frumoase până când interpreta a dorit să urce pe scena căminului cultural unde avea loc nunta. „Am constatat cu uimire că nu erau scări ca să urc pe scenă. Pur şi simplu nu erau trepte. Mi-au adus nuntaşii un scaun şi s-a rezolvat", ne spune râzând Vasilica.
Îşi doreşte cu ardoare să scoată cât mai repede pe piaţă un album de muzică populară moldovenească înregistrat deja la Chişinău pentru a face cunoscute în lume cântecele din zona noastră.
Ce îi place
Îmi plac, aşa cum este şi normal, cântecul, voia bună, înţelegerea, armonia, oamenii sinceri şi locurile natale. Îmi plac fructele şi legumele, să gătesc cozonaci. Sunt înebunită după plăcinta cu brânză pe care o face mama la ţară.
Ce nu vă place?
Eu am o vorbă: „Fereşte-mă Doamne de oamenii făţarnici, că de duşmani mă feresc singură". Nu îmi place cearta, drumurile prea lungi şi oboseala de la nunţi, dar orice satisfacţie cere sacrificii. Altfel nu se poate!
Întrebări şi răspunsuri
- La ce vârstă aţi cântat prima dată în public?
- Eram la grădiniţă, nu aveam mai mult de şase ani. Atunci am cântat pentru prima dată. Cântam şi acasă după mama. Are o voce de privighetoare, cum spune preotul nostru, Ionaşcu. Îi place foarte mult cum cânt, dovadă că am şi fost invitată la cânt de Crăciun la biserica „Sfânta Mina" din Galaţi.
- De unde aveţi bucuria de a trăi, care se reflectă atât de bine în cântecele dumneavoastră?
- Ştiu să discern bine lucrurile. Mulţi mă întreabă cum mă menţin. Adevărul este că îmi place să cânt şi să transmit voie bună celor din jur. Mă regăsesc în cântecele Mariei Ciobanu şi Irinei Loghin.
http://www.adevarul...._271172949.html