TOTAL DE ACORD CU CELE DE MAI JOS!
Ne mor ziarele pentru că suntem leneşi
Eu sunt ziaristă şi atât. Aşadar o să spun ce cred despre ”noi”, ”trepăduşii”, oamenii de teren, nu despre ”ei”, adică redactorii şefi, mogulii, patronii de ziare sau managerii de presă.
Cred că ne mor ziarele pentru că suntem leneşi (da, noi, redactorii, reporterii) şi nu mai ieşim din redacţii, pentru că nu citim ziarele în care publicăm şi pentru că deşi e ora 11 habar nu avem cu ce subiect ”a deschis” concurenţa. Pentru că nu avem chef să ne întâlnim cu oamenii, nici să mergem să îi căutăm, pentru că ni se pare că suntem foarte ocupaţi şi când sună câte cineva la telefonul fix din redacţie nu avem răbdare să ascultăm şi spunem imediat ”Cine vrea să vorbească cu ăsta? E un <<nebun>> care zice că are nu-ştiu-ce informaţie!”.
Ne mor ziarele pentru că în loc să întrebăm ”Când aveţi timp să ne întâlnim?” spunem ”Vă pot trimite întrebările pe e-mail?”.
Ne mor ziarele pentru că noi ştim deja ce e important şi ce nu şi cu siguranţă editorul ne pune să facem un articol pentru că a visat urât şi are ceva cu noi. Şi pentru că ziaristul nu trebuie să creeze informaţie, ci să o transporte, să o ”traducă” cititorului şi să-l facă să înţeleagă de ce îşi pierde timpul şi banii ca să citească ce e scris în ziar şi cum îi afectează viaţa informaţia aia. Dar noi nu mai avem nicio tragere de inimă să facem asta pentru că, desigur, cititorul oricum e un prost, care nu înţelege nimic. Noi nu suntem o ştire, ea începe sub numele nostru sau deasupra, depinde unde e pusă pe machetă semnătura.
Ne mor ziarele pentru că dacă avem o sursă, nu o mai sunăm şi pe a doua, ce să mai zic de a treia, pentru că nu ne place vocea sursei şi nici cum arată şi decât să pierdem timpul la telefon, mai bine mai bem o cafea şi mai râdem cu colegii. Păi chiar aşa, dacă ne-a spus unu ceva, înseamnă că aşa e, ce atâta neîncredere!
Ne mor ziarele pentru că nu ne mai ”batem” cu redactorii de la alte ziare în exclusivităţi, ci în argumente meschine, pe modelul ”mogulul tău e mai rău, deci tu şi munca ta sunteţi compromişi iremediabil!”.
Ne mor ziarele pentru că atunci când vine redactorul şef şi spune că un material la care am muncit nu va fi publicat, nu ripostăm, nu ne mai obosim să aducem argumente pentru publicarea lui, nu ne mai revoltăm şi nici nu mai aderăm la revolta celor de lângă noi, ci ne promitem în gând sau cel mult şoptit, la fumoar, unde nu ne aud decât doi, trei colegi, că mai înghiţim puţin, până găsim un alt serviciu. Şi la un moment dat chiar suntem angajaţi în altă parte şi ni se pare că aşa ”le-am arătat noi lor, mogulilor” cum sancţionăm noi cenzura şi ingerinţele editoriale. Nu acceptăm noi aşa ceva şi gata, pa!, să se spele pe cap cu ziarul lor. Dar de fapt nu cred că sancţionăm ceva. Nu facem decât să părăsim ziarul, să-l lăsăm în urmă, singur, să moară. Ne lepădăm de instituţia (în mintea mea, ziarul e o instituţie) fără de care nu am fi fost ziarişti mai uşor decât un ginere de soacră şi după aia ne întrebăm de ce fug cititorii de gazete. Probabil pentru că noi înşine am fugit de ele, cu gândul sau cu fapta, şi le-am lăsat să se lupte singure cu mofturile şi lipsa de viziune a patronilor – pe care le amintim de câte ori avem ocazia – fără să ne gândim că e o luptă inegală. Ziarul e de fapt o bucată de hârtie. Şi o bucată de hârtie nu prea are cum să învingă un om, fie el un şef şantajabil, lacom, lipsit de imaginaţie, rău intenţionat sau doar incapabil să înţeleagă ceva.
Ne mor ziarele pentru că suntem nişte ipocriţi şi credem că noi facem un favor unui ziar că scriem în el şi nu invers, că el ne suportă producţiile. Şi pentru că nu scriem cu bucurie, ci cu gândul la ziua de salariu. Ne-am pierdut plăcerea de a scrie, de a găsi cea mai bună expresie şi cea mai simplă comparaţie; poate unora dintre noi nici măcar nu le-a plăcut vreodată să se gândească la cuvinte şi să le pună pe hârtie, dar au ajuns într-o redacţie pentru că acolo era nevoie de oameni şi li s-a părut că dă bine să fii ziarist.
Nici eu nu sunt mai brează. Am făcut şi eu crimele astea într-o mai mare sau mai mică măsură. Dar nu sunt atât de infatuată încât să cred că ziarele mor din cauza mea şi că, vai, sunt atât de importantă în industria asta încât gata, am ajuns la final.
Din fericire, mai mult decât cred în cele de mai sus, cred că ziarele de fapt nu or să moară. Cred, ştiu că facem aceste greşeli, dar mai cred şi că există oameni mai buni ca noi, care ne pot ajuta, care pot face ziare bune, care pot coagula şi motiva echipe. Dacă o să fim mai cu băgare de seamă, dacă o să citim mai mult decât o să scriem şi dacă o să avem curajul şi decenţa să recunoaştem că mai avem multe de învăţat, cred că ziarele nu o să moară. Abia atunci ar fi sfârşitul.
Liviana Rotaru
voxpublica
0
Sus
