Jump to content

Lupele, cătunul uitat


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Lupele, cătunul uitat

În mijlocul judeţului Galaţi, ascuns parcă de lume printre dealuri, un mănunchi de case vechi puse de-o parte şi de alta a unui drum născocit se zbat să mai însemne încă ceva. Sunt casele celor din cătunul Lupele, aşezare despre care nu prea a auzit nimeni, pe care hărţile nu o indică şi care nu înseamnă nimic pentru dregătorii de ieri şi de azi.

Locul acesta a fost, demult, un ghimpe în calea afirmării comuniştilor care au tras brazde curmeziş prin sat încercând să îi gonească pe toţi cei care locuiau aici şi să-i mute la oraş unde urma a fi construit socialismul.

Vatra satului s-ar fi transformat în felul acesta într-un petic de pământ, nu mai mult de un hectar, cu care ei să facă pe dracu` invocând înflorirea agriculturii româneşti. O mare parte din planul absurd le-a ieşit. Acum, în Lupele, nu poţi număra mai mult de 15 case, dar nu sunt toate locuite.

Cei mai mulţi dintre oamenii de aici sunt trecuţi de 60 de ani. Ei nu mai aşteaptă nimic, poate doar un drum mai bun care să nu-i împiedice să plece pe jos aproape zece kilometri spre Pechea sau Rediu.

Drumul cel bun

Am plecat spre Lupele fără să ştim precis ce fel de loc e acesta. Nu am fost mânaţi de vreun semn care să indice faptul că la câţiva kilometri am putea găsi şi altceva decât pălării uscate de floarea soarelui.

Aşa că, la ieşirea din Pechea, am întrebat un trecător dacă ăsta e drumul cel bun spre Lupele. Ne-a răspuns zâmbind: E bun, e bun! L-au reparat de curând. A râs de noi, cu siguranţă. Drumul era unul bătut de căruţe şi din loc în loc se iveau şleauri cât roata carului şi seluri uscate prin care îşi făcuseră loc apele ploilor.

Am putut zări cătunul de la vreun kilometru depărtare. Vârful dealului pe care ne aflam ne-a înlesnit priveliştea şi ne-a dezvăluit un loc uitat de lume de mult timp. Am continuat să mergem pe lângă stâlpii de electricitate şi la scurtă vreme am ajuns.

Am fost întâmpinaţi de o troiţă văruită aşezată blând la intrarea în sat. Nu ne-a lătrat nici un câine, nu s-a ivit nici un cap peste gardul vreuneia dintre case.

„Nu se mai joacă nimeni pe uliţă”

La poarta uneia dintre casele de la intrare în Lupele, o bătrânică număra parcă timpul, aşezată pe o băncuţă putredă. A ridicat privirea şi a aşteptat să-i dăm bineţe când am trecut pe lângă ea. A acceptat bucuroasă să vorbească, asta şi pentru că nimeni din cei străini n-o mai întrebase nimic de ani buni.

„Stau aşa, că-i sărbătoare mare azi”, şi-a justificat bătrâna Frosina Grosu statul degeaba. „Nu avem nimic aici. Nici la biserică nu ne mai putem duce. Am ani de zile de când nu am mai fost că pentru asta trebuie să o iau pe jos până la Pechea. Nu mai pot, că sunt bătrână. Avem aici o troiţă. Mai mergem şi ne mai închinăm la ea. E greu de noi!”, a rostit baba Frosina.

A continuat să se vaite, ca şi când am fi plecat înainte să ne zică tot ce avea pe suflet. „Aici, în Lupele, nu mai sunt nici măcar nepoţi. Nu se mai joacă nimeni pe uliţă”, ne spune cu tristeţe, răscolind cu toiagul praful din faţa curţii.

Priveşte oarecum neîncrezătoare către noi, dar totuşi bucuroasă că nişte străini trec pe acolo. „Am muncit la colhoz, de a trebuit să mă operez de trei ori după cât am muncit. Şi acuma am trei milioane de lei pensie. Da` şi cu banii ăştia... dacă nu avem magazin, nimic, aici, mai dăm la unul şi la altul care pleacă pe la Pechea şi ne mai aduc. Când se poate, că atunci când nu se poate stăm aşa... Vara mai e cum mai e, da` iarna nu mai ştie nimeni de noi”.

Am plecat, urându-i să fie sănătoasă. A tresărit pe jumătate indignată: „Apoi, ce să mai fiu sănătoasă, că nu mai sunt. Câte zile or mai fi o să le duc aşa...”

Simţind că discuţia se apropie de final, din senin, se opreşte brusc din vorbit, aşteptă câteva secunde şi strigă cât o ţin puterile: Zino! Continuă apoi ca şi când nimic un ar fi întrerupt discuţia noastră.

„Să vină şi ea să vă zică... E vecina de aici, de peste drum”, a încheiat bătrâna sperând că vom mai zăbovi alături de dânsa pe băncuţa din lemn pe care îşi petrecea ziua de sărbătoare în aşteptarea moşului său, plecat cătinel peste dealuri, la Pechea, să mai cumpere una-alta.

Puţină politică şi istorie locală

Am aflat apoi că unul dintre cei în putere, care mai pot munci cât este ziua de lungă este nea Ticu Grosu, care locuieşte la gardul albastru cu cutie roşie, de poştă.

„Teoharie mă cheamă, dar lumea îmi spune Ticu. Bine aţi venit pe la noi, că nu prea trece nimeni pe aici. L-am întrebat dacă vine des poştaşul în Lupele şi dacă ridică scrisorile din acea cutie de pe gardul său. A râs complice dezvăluind parcă un secret pe care nu ar fi trebuit să-l aflăm. „Au pus cutia asta aici, că trebuia pusă, da` nu vine nimeni să ia şi să aducă scrisori”.

Ne-a spus apoi că se bucură de venirea noastră şi că are un motiv serios pentru asta. „N-a mai fost nimeni aici de pe vremea lui Constantinescu. Atunci a fost ultimul, a venit de pe la Prefectură, de undeva, a trecut prin satul nostru să ne întrebe de sănătate. De atunci, au mai venit cu propaganda politică, cu campania”.

Omul se apleacă apoi şi şopteşte conspirativ: „Auzi domnule, da ce zici de PDL-ul ăsta? Că au venit mai mulţi atunci, la alegeri, cu pelerine, cu găleţi. Pe unii, pe alţii i-au prostit - sus în maşină şi la vot, la Pechea”.

Istorioara politică a celui din Lupele, dar şi amintirile sale îndepărtate despre incursiunile administrative prin cătunul dintre dealuri ilustrează cât se poate de limpede şi de hâtru interesul autorităţilor pentru oameni. Fie că vorbim despre locuitorii din Lupele, fie că ne referim la orice altă localitate din România.

Plouă cu pelerine şi găleţi din 4 în 4 ani. În rest este linişte, iar noutăţile răzbat doar prin televizoarele celor două - trei gospodării ai căror proprietari au fost ceva mai înstăriţi şi şi-au instalat antene.

„Când moare câte unul,... peste dealuri, la Pechea. E drumul rău, dar iarna nu se poate merge deloc. Doamne fereşte de aşa ceva! Am avut cimitir în sat, aici”, ne spune cu amărăciune nea Ticu, arătând cu degetul către un maidan năpădit de bălării, lipit de gardul ultimei case din sătuc.

Din lanul de ştir, ciulini şi dracilă crescute până la cer, răzbate o cruce putredă din lemn. „Aici e cimitirul, da` nu s-a mai ocupat nimeni de el. „Din Lupele s-a desfiinţat tot. De pe timpul comuniştilor s-a dărâmat tot. Era şcoală - se făceau patru clase aici - era conacul lui Ghiţă Vasiliu Erau grajduri. Au încercat să ne mute părinţii şi bunicii cu forţa la Galaţi. Unii au rămas, iar noi ne-am retras acum, la pensie, aici. Mai sunt bătrâni care trăiesc în Lupele de când se ştiu.”

Puţină Europă

Ne-am continuat vizita pe singurul drum din sat şi am găsit la un moment dat o grădiniţă bine îngrijită, cu pomi şi flori netulburate de praful stârnit de roata vreunei maşini. În colţul grădinii trona o figurină făcută dintr-o placă de metal pe care fusese pictat un cetăţean încrezător care ţine în mână un porumbel pe care scrie UE. Aşadar, un colţ de Europă în mijlocul pustiului.

Am bătut în poartă şi ne-a deschis o doamnă grăbită, pe care nu a interesat-o cine suntem şi ce căutăm înainte să ne deschidă larg poarta şi să ne poftească în curte. „Am mâncare pe foc. Intraţi şi vorbim pe urmă”, ne-a spus doamna Cojocaru Alexandrina. Ne-a povestit, preocupată de bucatele care clocoteau pe un aragaz că îi place foarte mult aici, la ţară, că e linişte şi aer curat.

„Am venit aici să muncesc, să trăim, eu şi soţul meu, liniştiţi. Ce era să facem la Galaţi? Nici prin cap nu îmi trece să ne întoarcem. Avem acolo casă, dar nu vreau să mă întorc”.

Foarte mândră că se poate lăuda cu o gospodărie ca-n poveşti încropită într-un loc atât de uitat de lume, doamna Cojocaru ne-a îmbiat să luăm mere din copaci, să gustăm vişinata şi ne-a poftit să îi trecem pragul dacă ne vom întoarce vreodată pe aici.

Drumul, de la un capăt la altul

Am ieşit din sat uimiţi de linişte şi gândindu-ne la spusele bătrânei pe care am lăsat-o pe aceeaşi băncuţă putrezită: „Nu mai avem nimic aici. Nici la biserică nu ne putem duce, nici nepoţi care să se joace pe uliţă nu mai sunt...” Locul ăsta poate fi numit cu uşurinţă nicăieri.

Pe când aşezarea rămânea în urmă ca un fel de pată verde între colinele pictate gălbui de toamnă, am întâlnit un bătrân care se întorcea în sat. Deşi gârbovit şi părăsit de puteri păşea sigur cărând în spinare o traistă neagră. Părea că a băgat acolo toate bunătăţile pe care a putut să pună mâna înainte de a pleca din civilizaţie şi de a se întoarce NICĂIERI.

http://www.viata-libera.ro/articol-Lupele_catunul_uitat__2.html

Link to comment
Share on other sites

  • 2 years later...

Lupele - satul care nici măcar cimitir nu mai are

* Ultimul copil s-a născut aici acum aproape 40 de ani * De la vreo 300 de oameni, au rămas în sat 30, majoritatea bătrâni * Comuniştii au tras brazde peste sat * Oamenii trăiesc la kilometri depărtare de cel mai apropiat magazin, de biserică sau farmacie * Până şi cel din urmă drum al lupenilor este prea lung * Primăria a început să taie un drum, dar cei mai mulţi dintre localnici se tem că nu vor trăi suficient ca să-l vadă gata

Optsprezece bărbaţi şi douăsprezece femei care trăiesc într-un sat aflat în câmp deschis, la cel puţin şase kilometri de primul magazin, de biserică sau de farmacie - atât a mai rămas din satul pechean Lupele sau Lupa, cum îi mai spun localnicii. De la vatra satului şi cele 15 gospodării lupene sunt 6 kilometri până la Rediu, 7 până la Pechea şi 8 până la Cuca. Înainte de colectivizare, aici se înălţau peste 100 de case, în preajma conacului boieresc al lui Ghiţă Vasiliu, născut în 1892 şi fost primar de Galaţi. Comuniştii i-au momit, însă, spre comuna Pechea pe cei mai mulţi dintre ţărani din partea locului, iar în locul caselor sănătoase au tras brazde şi au întins câmpul. Cine n-a vrut să dea o casă la Lupele pe una la Pechea sau chiar la Galaţi, mai are încă unde să se tragă atunci când se întoarce în locul natal. De cele mai multe ori, însă, tinerii nu-şi mai croiesc drum până aici. Casele încep să îmbătrânească şi ele, pe măsură ce mâinile vârstnicilor care le locuiesc nu mai pot să le întreţină. Piatra e înlocuită de lut şi liniştea a luat locul zarvei care se ridica deasupra unui sat tipic de gospodari moldoveni.

Fără copii pe uliţă

Ionel Stoian are 50 de ani şi se ocupă de o mini-asociaţie agricolă a oamenilor din zonă, aşa că îi ştie pe toţi cei care trăiesc aici. A plecat la Galaţi, în adolescenţă, a făcut liceul de marină, a lucrat la vulcanizator, iar în anul 2000 s-a întors în sat. În anii din urmă şi-a reconstruit cu mâinile lui casa care îi luase foc. Ne povesteşte că ultimul copil născut la Lupele a văzut lumina zilei în anul 1974, adică acum aproape 40 de ani. Era o fată care a crescut, a făcut şcoală prin împrejurimi şi a plecat, lăsând satul în urmă. De fapt, cine nu moşteneşte pământ pe care să-l muncească sau nu vrea să trăiască la stână, nici nu prea are ce face la Lupele.
Doar o femei şi doi bărbaţi din sat au sub 60 de ani. La polul opus, cea mai bătrână femeie – baba Ruveica - a făcut deja 92 de ani. Copiii, trecuţi şi ei de 70 de ani, n-au mai adus-o afară, să stea de vorbă cu noi, pentru că întreaga familie era în doliu, în urma pierderii unui fiu. Doar gospodarii mai în putere reuşesc să îşi mai aducă vara nepoţii pe aici, ca să se mai audă şi pe uliţa lor râsete de copil.

30 de oameni singuri

Cum iau lupenii, izolaţi în câmp, contact cu lumea noastră, a oamenilor agitaţi şi aflaţi într-o permanentă căutare? În sat există electricitate, aşa că 11 dintre cele 15 gospodării au cablu TV. Mai exact, opt dintre antene sunt de RDS şi trei de Dolce. Ziare ajung puţine în mijlocul câmpului, aşa că oamenii trebuie să se mulţumească mai mult cu ceea ce văd la televizor. Apoi, pentru stat la vorbă, localnicii încă în putere şi care s-au împăcat mai bine cu viaţa de la oraş şi-au cumpărat telefoane mobile, cu care îi mai sună pe cei dragi, plecaţi în lume. Mai trece şi poştaşul pe aici, dar aduce mai mult pensii şi facturi de cablu şi mai rar scrisori.
„Suntem noi aici aşa, mai singuri, dar ne gospodărim. Pe uliţă avem stâlpi de electricitate. E adevărat că nimeni nu vine să ne ajute, dar cât e a cumpăra un bec pentru stâlp? Dacă nu-i pasă nimănui de noi, măcar aşa să ne descurcăm, nu? Mai reparăm un gard, mai cârpim ici-colo… cum putem ”, e de părere Ionel Stoian.
Oamenii îşi aduc aminte că, după 1990, Petre Roman, ajuns prim ministru, a dat dispoziţie să se electrifice toate satele mici. Aşa a ajuns principala invenţie a lui Edison să le fie de folos şi oamenilor din Lupa. Altfel, cine ştie dacă nu s-ar fi trăit şi astăzi la opaiţ, în Lupa.

Lupenii îşi iau istoria cu ei, în morminte

Dumitru Cojocaru are acum 75 de ani şi-a crescut ambii nepoţi în sat. Între timp, însă, copii au crescut şi au plecat. Unul a dus cu el amintirea copilăriei din Lupa până în Danemarca. „Aici, în câmp, era conacul lui Ghiţă Vasiliu. Tata a muncit la el. Puţin mai încolo era şcoala din sat, unde au învăţat cei mai mulţi dintre bătrânii de astăzi pe care părinţii i-au putut ţine la lecţii. Satul de întindea până departe, chiar şi prin '53 când am plecat eu la Galaţi. Dar acum, ce să mai cerem? Pământul acesta din jur – cât îl vedeţi – e al nostru, al lupenilor. Dar suntem oameni bătrâni, aşa că cel mai mult e dat în arendă”, ne spune gospodarul.
Până şi cel din urmă drum al lupenilor este prea lung. În coasta satului au rămas câteva morminte de îngrijit, dar dacă cineva se duce la Domnul, trebuie înmormântat la Pechea sau la Rediu. Adică la şase sau şapte kilometri depărtare de sat.

La arat, cu caii

"Hoţii ne mai calcă pe aici. Este un bătrân căruia i-au furat bani, nutreţ pentru animale şi lemne. Sunăm noi la Poliţie, în Pechea, dar până vin de acolo, pe cine să mai găsească? Încercăm şi noi să ne ajutăm unii pe alţii, atât cât putem”, ne spune Teoharie Grosu, în vârstă de 59 de ani. El unul nu se teme. Este destul de voinic – după o viaţă de muncă la ICMRSG şi poate încă să are cu cei doi bidivii. În plus, are un câine mare, care i-ar rupe pe hoţi. Cineva vrea să fure, n-o va face din avutul lui.

Fără biserică, cimitir, magazin sau farmacie

Oamenii din satul Lupa simt că îi desparte o lume întreagă de Pechea. Nu au în sat nici biserică şi, potrivit oamenilor, preotul ajunge mai mult pe la Crăciun şi Bobotează. Nu au nici un magazin, aşa că trebuie să urcea dealuri şi să coboare văi ca să-şi poată cumpăra pâine sau zahăr. Acelaşi drum chinuitor îl fac şi până la doctor şi farmaciile de unde îşi cumpără medicamentele. Şi până la Poliţie, când îi pradă cineva. Sau până la Poştă când au de trimis un plic. Cu toţii, 30 de oameni, sunt mai singuri decât cei mai mulţi dintre pământeni. La binele lor nu se gândeşte, deocamdată, nimeni.

„Drum! Drum! Drum!”

Sacadat, ca sunetul de tren, vocile lupenilor cer un singur lucru: „Drum! Drum! Drum!”. Aşa cum le-au cerut şi edililor dinainte, acum îi spun şi lui Mihăiţă Măncilă să le facă drum până la Pechea, pe care să poată intra uşor o maşină sau o cursă săptămânală. Să mai ajungă şi ei în sat, după ce le mai trebuie ca să-şi ducă zilele. „Am plecat la Pechea la ora 12.00 ziua şi am ajuns acolo la 15.00. Eram atât de obosită că nici nu-mi mai venea să mă mai întorc acasă. Nici nu ştiu cum am mai ajuns şi înapoi. Ce să facem dacă suntem bătrâni? E vina noastră că nu mai putem? Nu este! Pe aici, cine are maşină se duce pentru el. Iar căruţe mai sunt vreo două-trei. Mai cumpără şi pentru noi, dar trebuie să plătim. Pentru căruţă dăm şi peste 300 de lei, că altă soluţie nu avem… Nu cumpăr injecţii de la Pechea, îmi înţepenesc picioarele de tot şi nu mai pot să merg. Dar e greu tare de tot de noi, aici”, ne-a spus Floarea Dajbog, de 83 de ani
„Eu am lucrat în oraş, dar vara mai vin aici, la Lupele. Am grădină de legume. E rău când sunt inundaţii, că ne ia apa. Mai sunt şi ceva hoţi, dar ne descurcăm. E păcat că nu mai sunt deloc tineri aici. Doar bătrâni. Am mai aduce şi noi câte un copil sau un nepot, dar nu vrea nimeni să vină când văd cum e drumul. Iarna nu pot sta nici eu aici. Dar şi vara e rău, că dacă plouă nu se mai poate ieşi. Şi ce tânăr ar vrea să vină până aici fără să ştie când poate să plece”, se întreabă Ghiţă Petrea, de 78 de ani.
 „Drum am vrea şi noi. E greu de nu se mai poate. Abia reuşim să mai ajungem în oraş. Mai ales iarnă, dacă ne ia cu rău într-o noapte, murim aici până reuşeşte salvarea să intre până la noi. Acum, ne-am mai pierdut şi al doilea băiat. Primul s-a dus de tânăr, al doilea acum. Noi suntem bătrâni. Am auzit că s-ar face un drum, dar oare o să mai trăim noi ca să-l vedem gata?”, a spus Maria Capră, de 74 de ani.
„De cum a căzut zăpada, satul se închide. Şi chiar şi aşa, doar prin praf, tot greu este. Am umblat cu actele pentru subvenţii şi cred că în 2 săptămâni am bătut peste 150 de kilometri pe jos”, a declarat Ionel Stoian, în vârstă de 50 de ani.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 3 years later...

Lupele, satul care-şi exportă morţii. Comuniştii au arat mormintele drept pedeapsă pentru că lupenii n-au vrut să se mute din aşezarea ştearsă de pe hartă

Cel mai tânăr locuitor al satului are 57 de ani, ultima nuntă s-a făcut în 1988, iar ultimul copil s-a născut în 1974. Cea mai apropiată aşezare este Pechea, unde se ajunge pe un drumeag de pământ bătătorit, cale de şapte kilometri. Cei 25 de locuitori din Lupea trebuie să facă acest drum pe jos ori cu căruţa, fie că merg la medic, la biserică, să-şi cumpere chibrituri ori sare, sau pe ultimul drum.

Ca să ajungi în cătunul Lupele (comuna Pechea, judeţul Galaţi) este o adevărată aventură. Teoretic, minuscula aşezare cu 14 case şi 25 de locuitori este legată de Pechea de un drum comunal, lung de şapte kilometri. Practic, însă, amintita cale de comunicaţie (DC 31, conform hărţilor) este un un drum de tarla, simplu, care n-a văzut în viaţa lui asfalt ori pietriş. Şoseaua e plină de gropi şi de bălţi pe care trebuie să le ocoleşti cu tehnică, exact ca într-o competiţie de off-road, iar pe margine lui n-o să găseşti niciun indicator sau bornă kilometrică, ci doar lanuri de porumb, de rapiţă şi de floarea soarelui, întrerupte din loc în loc de câte-n petic de vie cu nuc în capăt. Nu ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi. Şi nici nu ştii unde ai ajuns, căci la intrarea în Lupele te întâmpină, mai degrabă curioşi decât furioşi, doar câţiva câini ciobăneşti. La „poarta” satului nu există nici măcar umila tăbliţă de intrare în localitate (obligatorie prin lege, de altfel).

Legăturile cătunului cu cel mai vrednic primar al Galaţiului

Nu se ştie exact când s-a făcut prima casă din Lupele, căci nu s-a străduit nimeni să cerceteze vreodată istoria micii localităţi. Bătrânii satului (sintagma sună oarecum ciudat pentru o aşezare cu doar 25 de locuitori, în care cel mai tânăr are deja 57 de ani) spun că bunicii lor ştiau satul mare, cu peste 100 de case şi sute de suflete. „Era cât cam toate satele de pe lângă noi, Rediu sau Cuca. Numai Pechea era ceva mai mare, că era târg”, povesteşte localnicul Dumitru Cojocaru (78 ani).

Foarte interesant este că în urmă cu un secol aici, la poalele unui deal împădurit cu stejari (codru din care n-a mai rămas acum nici măcar un exemplar)  se afla conacul familiei Vasiliu, nimeni alta decât cea care avea să-l dea pe cel mai vrednic primar pe care l-a avut vreodată oraşul Galaţi: Ghiţă Vasiliu. De altfel, familia Vasiliu este cea care a pus şi bazele spitalului din Pechea, donând pentru acesta cinci hectare de teren (pentru amplasament) şi alte 430 de hectare pentru a se putea întreţine, din venituri, unitatea spitalicească.

O lume mică, ce a cunoscut teroarea roşie

Satul  Lupele (sau Lupa, cum mai este cunoscut), avea să cunoască timpuri cumplite în perioada  comunistă, atunci când autorităţile au încercat cu toate puterile să desfiinţeze aşezarea. În anul 1952, pe când energia electrică pătrundea în aşezările rurale, Lupele a fost exclusă din programul de electrificare. Mai mult, s-a dat ordin ca aşezarea (care avea în jur de o sută de case şi peste 400 de locuitori) să fie rasă urgent de pe faţa pământului, pentru a face loc agriculturii.

După câte îşi amintesc localnicii, în perioada 1955-1970 circa 50 dintre familiile din Lupele şi-au abandonat casele şi şi-au făcut case noi, la Pechea, în zona numită „Cartier” (în vecinătatea spitalului), însă restul de 50 de familii au refuzat să plece. „Asta l-a supărat foarte tare pe şeful CAP-ului, unul pe care-l chema Negoiţă. Era membru în Marea Adunare Naţională, că era mare activict de partid. Ăsta a dat ordin să se dărâme şcoala primară şi să se are cimitirul. L-au arat cu tractoarele şi au pus păpuşoi. Nici nu se mai ştie, acuma, că a fost cimitir”, rememorează Dumitru Cojocaru.

Acţiunea în forţă a comuniştilor a mai determinat încă 30 de familii să-şi abandoneze vatra, însă alte 20, însumând vreo 50 de suflete, au rămas acolo, chiar dacă nu mai aveau niciun orizont.

Ultimul politician de care-şi aduc aminte este Petre Roman

La Lupele, politica nu-i chiar o îndeletnicire de bază. Oamenii de acolo - acum mai sunt doar 25 - au rămas şi acum „setaţi” pe Petre Roman, cel care, în 1990, a semnat actele prin care satul a primit, în sfârşit, curent electric. De ceilalţi nu ştiu prea multe, poate şi pentru că la Lupele nu face nimeni campanie electorală. Cele 25 de voturi de acolo nu-s o miză, motiv pentru care, de la Revoluţie încoace, n-au avut niciodată secţie de votare. Pentru a-şi exercita dreptul constituţional, trebuie să meargă, pe jos, şapte kilometri dus şi şapte kilometri întors, până la Pechea. Sau să solicite urna mobilă. Asta dacă nu cumva vremea rea nu desfundă drumurile şi le blochează implacabil dreptul la vot. În rest, n-au amintiri plăcute despre niciun politician. Nu li s-au pus afişe colorate, nu li s-au cerut voturile, nu li s-a promis, dar nici nu li s-a oferit nimic. Uliţele satului sunt ca acum o sută de ani, din pământ bătătorit, apă curentă n-au avut niciodată, canalizarea e de tip „în fundul curţii”, iar de transport public nici măcar nu poate fi vorba.

Singura lor legătură cu lumea este drumul pieptiş către Pechea şi televizorul (căci mai toţi au pe acoperiş „castroane” de la operatorii de televiziune şi de telefonie). În rest, în sat nici măcar un magazin de unde să cumpere sare n-au, farmacia este doar un vis, iar poşta nu mai trece de vreo două decenii. Pensiile se iau de la oficiul poştal din Pechea. Sau pe card, iar de scosul banilor se ocupă nepoţii. Însă la ce le-ar trebui lor bani, acolo, în pustietatea Lupelor?

„Ori că trăieşti, ori că mori, e totuna”

Dar cel mai dureros lucru pentru cei 25 de locuitori ai satului rămâne sănătatea. Medic de familie n-au avut niciodată, decât pe hârtie, căci nu bate nimeni drumul până la Lupele decât dacă e urgenţă mare. Ambulanţa ajunge cu greu. Şi numai dacă n-a plouat de curând. Iar când ninge, Lupele rămâne izolată de lume câte două-trei săptămâni, ba chiar şi o lună, aşa cum s-a întâmplat acum două ierni. Ferească Dumnezeu să se îmbolnăvească cineva pe aşa vreme, că nu are prea multe şanse de salvare.

În teorie, medicul de familie al lupenilor este la Pechea. Se numeşte Iulia Vârgolici şi recunoaşte că nu ajunge foarte des în cătun. „Drumul este un dezastru”, spune doctoriţa. Ca urmare, cel mai bun medic din sat rămâne maşina rudelor de la oraş. Noroc că telefoanele mobile au semnal şi aici. Aproape comic este că toţi sătenii au primit anul trecut carduri de sănătate. Cei mai mulţi nici măcar n-au desfăcut plicul, căci oricum n-au ce face cu peticul din plastic. „Ori că trăieşti, ori că mori, e totuna. Oricum, nu-i pasă nimănui de noi”, spune Ioana Cojocaru (59 ani).

Oricum, ultima nuntă din sat a avut loc în 1988, iar ultimul copil  s-a născut în 1974, adică acum 42 de ani. Nici mirii, nici copilul (acum matur), nu se mai află în sat. S-au mutat la Pechea, căci au socotit, pe bună dreptate, că Lupele nu-i deloc un teritoriu în care să te încrezi în viitor.

„Ultimul drum” are conotaţii materiale la Lupele

De obicei, când vorbim despre „ultimul drum” ne gândim la o călătorie spirituală, din lumea materială în cea aflată dincolo de moarte. La Lupele, însă, ultimul drum are conotaţii cât se poate de materiale, căci înseamnă şapte kilometri de drumeag, peste câmp, până la cimitirul din Pechea. Cimitirul lor, din moşi-strămoşi, zace ascuns sub un lan de rapiţă, după ce comuniştii l-au transformat în ogor. Ar fi vrut să îl refacă, dar nu li s-a dat voie. Trebuie o groază de autorizaţii pentru un cimitir, aşa că nimeni nu şi-a bătut capul. Nici măcar preotul care, cam de două ori pe an, ţine o slujbă de pomenire la troiţa şubrezită de ani de la intrarea în sat.

Uneori, moartea vine în vreme năpraznică, cu nămeţi sau cu noroaie până dincolo de genunchi. Şi-atunci ultimul drum devine o chestiune complicată, căci doar cu tractorul se mai poate răzbi. Sau cu răbdarea, cum s-a întâmplat acum vreo şapte-opt ani, când unul dintre bătrânii morţi în toiul viscolului a fost ţinut în casă trei săptămâni, până s-au desfundat drumurile. „După o vreme nici nu l-au mai privegheat. Au pus capacul la sicriu şi l-au urcat în podul şurii, ca să nu se ia vreun animal de el”, îşi aminteşte Teoharie Grosu (62 ani).

„Satul ăsta n-are niciun viitor”

Pe la Lupele nu ajunge prea multă lume. Doi-trei oameni într-o lună, iarna mai nimeni. Mai vine, când şi când, un electrician, pentru a verifica instalaţiile şi contoarele. Uneori trece preotul, alteori doctoriţa de la Pechea, „dar numai dacă trage cineva să moară şi nu are cine să-l ducă la spital”, după cum spune Petrica Jorăscu (57 ani), cel mai tânăr locuitor al cătunului. „În partea asta de sat nu mai stă nimeni. Nea Stan o murit, vecinii de vizavi s-au mutat la Galaţi, la copii, după ce inundaţiile le-au distrus totul, nici a lu’ Mieluţă nu mai stă aici, de când i-a murit nevasta. Doar eu mai stau pe aici, pe uliţă. Am ajuns să fiu cea mai tânără din Lupele”, spune femeia.

De altfel, inundaţiile din 2012 au fost cel mai important prilej pentru ca lumea să afle că, acolo, pe o vale de obicei seacă, la vreo opt kilometri de Rediu, trăiesc oameni. „Au venit atunci cu ajutoare. La noi a fost jale. Toată apa aceea mare care s-a adunat la Cuca şi la Rediu, aici a ajuns, la noi. Am avut noroc că s-a mai întins peste câmp, dar tot a ajuns la un metru şi ceva. Tot ne-a distrus”, îşi aminteşte Petrica Jorăscu.

Cât despre viitor, oamenii din sat nu se gândesc la prea mult. Parcă ar vrea să le facă primăria un drum mai bun. Atât. În rest n-au nicio nădejde, căci viitorul n-are contur în lipsa tinerilor. Cei 25 de locuitori de la Lupele ştiu că satul moare odată cu ei, aşa că şi-au acceptat, patriarhal, destinul care converge-n deplina uitare.

adevarul.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 3 years later...

Lupele moare pentru a doua oară

Pierdut între dealurile din comuna Pechea, la cel puţin şase kilometri de satul cel mai apropiat, cătunul Lupele se stinge încet, dar sigur. Cândva o comunitate stabilă şi înfloritoare, aşezarea numără acum mai multe case decât locuitori. Omorât pentru prima oară de comunişti, satul Lupele este acum la un pas de a muri a doua oară.

Un drum de doar 40 de kilometri de la Galaţi la Lupele este ca o călătorie înapoi în timp, cu cel puţin un secol. La numai o oră de mers cu maşina, zgomotul, agitaţia şi poluarea oraşului sunt înlocuite de o linişte ireală. Calea de acces către cătun porneşte din satul Pechea. Este un drum pietruit care şerpuieşte printre terenuri agricole pe cel puţin şapte kilometri distanţă. La capătul său, ascunse parcă între dealurile din valea râului Lozova, se observă o mână de acoperişuri împrăştiate printre copaci şi lăstăriş. 26 de case, în total, sunt tot ce-a mai rămas din Lupele. Odată ajuns pe uliţa principală, doar un lătrat de câine rupe tăcerea care înconjoară locul. Unele dintre casele observate de la distanţă par părăsite de ani buni. Au fost locuite până ce proprietarii au murit, luând cu ei tradiţii, poveşti, bucurii şi regrete. Cu prispele şi cu pereţii prăbuşiţi, locuinţele abandonate au fost înghiţite deja de buruieni.

Mai multe case decât oameni

Cei mai tineri locuitori din Lupele au peste 50 de ani. Sunt însă o excepţie, întrucât media de vârstă depăşeşte 70 de ani. Oficial, în micul sat îşi au domiciliul permanent doar 17 oameni. Lor li se adaugă câteva rude venite temporar aici, în sezonul cald. "Eu şi cu soţul ne-am retras de la oraş, după ce am ieşit la pensie. Am venit în locul unde am crescut şi unde au trăit părinţii mei. Ne place viaţa tihnită pe care o avem aici. Nu este zgomot, aerul este curat, foarte rar eşti deranjat de cineva. Te uiţi în spatele casei şi vezi întindere nelocuită cât curprinzi cu ochii", spune Mitriţa Dinu, o femeie de 63 de ani.
Cam acestea sunt însă toate părţile bune ale traiului câmpenesc din Lupele. În sat nu este magazin, nici medic sau farmacie. Clopotele celei mai apropiate biserici, aflată în Rediu, la peste şase kilometri distanţă, nu răzbat până aici. Oamenii văd preotul doar la Crăciun şi Bobotează. Nici cimitir nu mai există în sat, bătrânii plecând pe ultimul drum până la Pechea, la peste şapte kilometri distanţă.
"Cu alimentarea este mai greu. Depindem pentru aducerea alimentelor şi a celor necesare de vecinii care au maşini şi merg în Pechea. Se întâmplă însă să mai rămâi fără câte ceva. Oamenii sunt bătrâni şi nu mai pot merge pe jos. Înainte, când erau în putere, străbăteau cam 15 kilometri, dus - întors, pentru a-şi procura cele necesare", îşi aduce aminte Anghel Dinu, 69 de ani.

Electricitate şi un drum pietruit

 

În ciuda faptului că populaţia satului scade constant, deoarece vârstnicilor nu le ia nimeni locul, câteva lucruri s-au schimbat totuşi în Lupele. După 1990, la dispoziţia Guvernului Petre Roman, localitatea a fost electrificată, fapt care a uşurat viaţa locuitorilor. În fiecare iarnă însă, cu prima zăpadă mai serioasă sau după perioadele ploioase, drumul comunal care leagă satul de Pechea devenea impracticabil. Lupele rămânea izolat pentru perioade mari de timp. Nici salvarea şi nici poliţia nu puteau ajunge decât cu greu. Situaţia s-a rezolvat în urmă cu câţiva ani, atunci când Drumul Comunal 31, pe toată lungimea sa de şapte kiloemtri, a fos pietruit. Deşi modestă în sine, aceasta a fost o investiţie aproape la fel de importantă ca electrificarea pentru cei câţiva săteni. Chiar şi aşa, nimic şi nimeni nu pare să poată stopa declinul populaţiei, fenomen care ar putea să ducă la dispariţia câtunului de pe hartă, în doar câţiva ani.

Lupele nu s-a aflat însă mereu în această criză existenţială. În perioada interbelică, comunitatea de aici era stabilă şi chiar înfloritoare pentru standardele acelor vremuri. Satul se întindea pe o suprafaţă mult mai mare decât în prezent, gospodăriile dezvoltându-se în jurul moşiei boierului Ghiţă Vasiliu, personaj marcant în istoria Galaţiului. Copiii învăţau primele patru clase în localitate, iar majoritatea adulţilor şi a tinerilor munceau pentru boier. Nu era nici pe departe o viaţă uşoară, însă oamenii păreau să trăiască împăcaţi cu sărăcia lor.

Colectivizarea a distrus comunitatea

Totul avea să se schimbe odată cu venirea la putere a comuniştilor. Revoluţia vieţii la ţară adusă de noii apostoli ai doctrinei proletare a însemnat pentru săteni colectivizarea. Valorile vechi de sute de ani, care guvernau viaţa ţăranului şi pe care cei mai mulţi le credeau veşnice, au fost şterse rapid cu plugurile, fiind înlocuite de reguli artificiale, impuse de multe ori cu forţa bâtei şi a pistolului. Comuniştii le-au promis locuitorilor din Lupele gospodării noi în Pechea, în locul celor din satul lor natal. Mulţi s-au lăsat sau au fost convinşi să plece de aici, într-un fel sau altul. Peste casele şi grădinile rămase în urma lor au trecut cu brazda, transformând totul în teren agricol. În vreme ce unele familii au primit cămine noi, altele au rămas doar cu promisiuni, rămânând practic fără un acoperiş deasupra capului, aşa cum încă îşi mai amintesc unii dintre cei mai vechi locuitori. Satul a fost omorât practic, din dorinţa regimului de a transforma unele localităţi rurale în oraşe, indiferent de consecinţe şi de dramele create. Unii locuitori, destul de puţini, ce-i drept, nu s-au lăsat însă duşi. Au preferat să rămână în locul unde văzuseră lumina zilei, deşi lumea din jurul lor se năruia.

"Fiecare familie avea de la patru copii în sus"

Trecut de 80 de ani, Dumitru Cojocaru îşi aduce încă limpede aminte cum era viaţa comunităţii din Lupele în acele vremuri negre. "Din ce ştiu, înainte de a veni comuniştii erau 150 de case în sat. Fiecare familie avea de la patru copii în sus şi cu toţii lucram pentru boierul Ghiţă Vasiliu. Aveam şcoală în sat, însă nu învăţam într-o clădire anume. Învăţătorii mergeau cu elevii prin diferite case, unde sala de clasă era improvizată într-o odaie mai mare. Se făceau aici patru clase, după care cine avea posibilitatea urma şcoala în alte localităţi. Şi cu patru clase învăţai însă destul cât să te descurci în viaţă şi ceva mai mult. După ce casa boierească a fost luată de comunişti, şcoala s-a mutat acolo, unde era loc destul", rememorează Dumitru Cojocaru.
Deşi trecut de 80 de ani, bărbatul are o gospodărie model. Casa este trainică şi bine îngrijită, iar grădina din faţă pare desprinsă dintr-o revistă. La Pechea ajunge uşor, pentru că merge cu maşina pe care ne-o arată parcată în garajul din curte. A crescut în acelaşi loc împreună cu alţi opt fraţi, dintre care doar doi mai sunt în viaţă. Are doi copii despre care vorbeşte cu drag, însă ochii şi vocea îi trădează emoţia puternică care îl stâpâneşte atunci când îşi aduce aminte de fata plecată la mii de kilometri distanţă, în Danemarca.

Inundaţii şi hoţi

Amintirile celorlalţi locuitori din sat confirmă cele petrecute aici pe timpul comunismului. Oamenii sunt de părere că satul ar fi fost deja dispărut în totalitate dacă nu venea momentul decembrie 1989. O comunitate extrem de mică şi îmbătrânită cum este cea din Lupele este deosebit de vulnerabilă. De-a lungul timpului, puţinii oameni rămaşi aici s-au trezit fără apărare în faţa şuvoaielor care le-au inundat casele. Ultimele inundaţii puternice au fost în 2013. Atunci, apa intra pe uşă şi ieşea cu tot cu obiecte pe fereastră. Maşini şi căruţe au fost luate de torent şi duse în râpă sau pe vârf de deal. Apa a trecut însă, iar oamenii au refăcut tot ceea ce fusese distrus.
Tot la trecut vorbesc locuitorii din Lupele şi despre hoţi. Aceştia loveau la fix, acolo unde ştiau că au ce fura. Precizia lor se explică prin faptul că cei mai mulţi erau foşti angajaţi la stânele sau în gospodăriile din zonă. Acum, nici infractorii nu mai calcă pe aici, pentru că nu prea mai este nimic de luat. A rămas doar timpul, cel mai lacom hoţ, să înghită şi puţinul care a mai rămas din Lupele.

Cel mai cunoscut dintre primarii Galaţiului

Ghiţă Vasiliu, boierul evocat de numeroşi locuitori din Lupele, s-a născut în 1892. A deţinut moşia de la Lupele împreună cu mama sa, Elena. Este considerat cel mai renumit dintre primarii Galaţiului, din cauza ghinionului de a inaugura cu propriul cortegiu funerar clopotniţa pe care a ridicat-o în mandatul său la intrarea în cimitirul „Eternitatea”. Se întâmpla pe 8 decembrie 1942, potrivit scriitorului şi jurnalistului Victor Cilincă.
Folclorul local spune că primarul era cunoscut pentru firea aprigă cu care le cerea subalternilor să lucreze corect - îi şi pălmuia pe cei de care se plângeau nevestele, făcea controale prin pieţe, travestindu-se într-un om nevoiaş, mergea la lucru chiar foarte bolnav fiind. Presa vremii a relatat episodul în care cei doi boieri, fiind atacaţi de tâlhari pe un drum pustiu spre Galaţi, doamna Elena a scos pistolul şi i-a pus pe fugă pe atacatori. Mama i-a supravieţuit, trăind până la 14 ianuarie 1964. Mama şi fiul au donat şi o clădire pentru înfiinţarea unui spital la Pechea, aşa cum îi mărturisea lui Victor Cilincă, în urmă cu şapte ani, Elisabeta Gheorghiu, fiica fostului primar.

Istoria merge în urmă cu un secol

Satul Lupele a fost inclus în târgul Pechea în anul 1908. 13 ani mai târziu, localitatea îşi schimbă denumirea în Gura Lupele, potrivit datelor care ne-au fost puse la dispoziţie de Primăria Pechea. În 1929, în componenţa comunei au intrat şi satele Cuza-Vodă, Izvoarele şi Slobozia Conachi. Doi ani mai târziu, comuna Pechea rămâne din nou doar cu satul omonim şi cu Lupele, celelalte localităţi devenind comune de sine stătătoare.

Ambulanţa ajunge la timp

Deşi izolat între dealuri, la şapte kilometri de Pechea, satul Lupele este privilegiat atunci când vine vorba de viteza cu care echipajele medicale de urgenţă ajung la pacienţii de aici. Cum la Pechea există o substaţie a Serviciului de Ambulanţă Galaţi, salvărilor le ia doar câteva minute pentru a interveni la Lupele. Acest lucru nu era valabil însă până în urmă cu doar câţiva ani, atunci când drumul comunal devenea adesea impracticabil.

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.