Jump to content

Marian Băilă: „Vreau un oraş bogat!”


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Marian Băilă: „Vreau un oraş bogat!”

Cu o avere de 13 milioane de euro, clădită pe afaceri în agricultură, în sectorul imobiliar şi în sectorul auto, gălăţeanul Marian Băilă ocupă anul acesta locul 375 în Topul Forbes 500 de milionari. A câştigat primii bani înainte de Revoluţie, când făcea mărţişoare şi le vindea în faţă la „Modern”. A refuzat invitaţia perversă a Securităţii.

După 1989, a intrat cu foame şi curaj în afaceri. A cumpărat terenuri pe care, un deceniu mai târziu, le-a vândut cu bani grei marilor lanţuri de supermarketuri.

Se uită la Constanţa şi spune că vrea un Galaţi la fel de bogat, astfel încât averea lui să-şi păstreze valoarea. Crede că Mugur Isărescu este salvatorul României.

Îşi pune toate speranţele în noua generaţie, dar mărturiseşte că i-ar plăcea să se mute în Elveţia după ce se va retrage din afaceri. Mai multe, în interviul pe care Marian Băilă l-a acordat „Vieţii libere”.

Reporter: Ce părere aveţi despre topurile milionarilor?

Marian Băilă: Probabil că e ceva care se vinde, creează un soi de mister în jurul fiecărei averi. Va fi, însă, interesant de urmărit evoluţia acestor averi în următorii 6-7 ani, pentru că s-a ieşit de numai trei-patru ani dintr-un soi de capitalism imperialist, în care acumulările şi viteza de mişcare pe o piaţă neclară făceau ca doar curajul şi dorinţa de risc să fie suficiente ca să faci bani. În momentul de faţă, totul depinde de modul de organizare a afacerii.

Interesant este că topurile astea reprezintă în proporţie de 80-90 la sută acumulările anilor `90-2000. Dinamica economiei va fi dată, însă, de tinerii care îndrăznesc să intre în business, pentru că ei vin lipsiţi de orice fel de prejudecată şi se presupune că vin şi pregătiţi. În anii `90, câţi dintre noi ştiam capitalism? Făceam şi noi nişte chestii în virtutea inerţiei. În momentul de faţă sunt copii pregătiţi, copii plimbaţi afară.

Rep.: Mulţi spun că tinerii din ziua de azi nu vor decât să facă bani mulţi şi repede, urmând modele de succes din sport, din show-biz.

M.B.: Există o masă luată de val şi preocupată de lucrurile astea care ţin de aparenţe, dar există şi un nucleu de copii serioşi, care-şi cunosc foarte bine interesul şi care înţeleg că România reprezintă în continuare o oportunitate.

Rep.: Aţi susţine ideea de afaceri a unui tânăr? Aţi investi în ea?

M.B.: În general, îmi place să dau undiţa, nu peştele. Sunt liberal ca mod de gândire şi ca fel de a fi.

Rep.: Atunci ce sfat le-aţi da tinerilor care vor să înceapă o afacere?

M.B.: Să înveţe meserie, să strunească foarte bine ceea ce au de făcut, fie că sunt jurişti, economişti şi să înţeleagă că banii mulţi şi frumoşi se fac din idei.

Rep.: Copiii dvs. sunt interesaţi de afacerile dvs.?

M.B.: Sunt încă mici: 14 ani, 13 ani, 8 ani. Nu ştiu. Să-i văd mai departe. La nivel declarativ, la nivel de joacă, par interesaţi. E colosal să vezi că o afacere pornită de cineva în anii `90 este preluată şi dusă mai departe, îmbunătăţită de copiii care s-au educat în şcoli străine şi care sunt capabili să facă faţă oricăror provocări.

Rep.: Ce vă place cel mai mult la societatea din ziua de azi?

M.B.: Libertatea, faptul că avem libertate.

Rep.: Şi ce vă deranjează?

M.B.: Superficialitatea şi chestia asta „Merge şi aşa”.

Rep.: În mediul de afaceri ce aţi întâlnit mai des, superficialitate sau „Merge şi aşa”?

M.B.: În mediul de afaceri, fiecare şi-a proiectat afacerea atât cât a putut intelectul lui, sufletul lui, caracterul lui. În ultimii 20 de ani, în România s-au pierdut extraordinar de multe starturi şi s-au irosit extraordinar de multe resurse pe lucruri care nu au o utilitate viitoare. Cred că dacă era o mai mare deschidere şi dacă ne-am fi definit mai clar ce dorim… Probabil că nici nu aveam cu cine, pentru că toţi eram educaţi în anii comunismului. Domnul Isărescu (Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, n.r.) este omul care a făcut ca România să reziste până în momentul de faţă, este omul care a salvat România.

Rep.: A mai fost cineva care a făcut un asemenea act?

M.B: Nu. În afară de Isărescu, eu nu am un model pe care să-l admir. L-am văzut undeva unde a fost premiat şi, chiar dacă înainte se dăduseră tot felul de chestii foştilor şi actualilor preşedinţi, a fost singura persoană care a fost aplaudată timp de un sfert de oră, în picioare. Deci nu este numai o opinie personală, este o opinie generală.

Isărescu este un om care a reuşit, într-adevăr, să acopere orice greşeală politică în toţi aceşti ani şi să-i dea Dumnezeu să meargă mai departe!

Rep.: Aţi pleca din România?

M.B.: Sunt într-un soi de dualism. Plec în străinătate şi, după 20 de ani în care am văzut America de Nord, America de Sud, toată Europa, o parte importantă din Asia şi ceva din Africa, plimbările în afară sunt pentru mine sursă de inspiraţie, dar şi sursă de oftică.

Sursă de inspiraţie pentru că văd o groază de chestii pe care încerc să le aplic aici. Sursă de oftică pentru că acolo nu este mai multă bogăţie şi mai multă frumuseţe decât la noi. În schimb, este o altă atitudine faţă de muncă, faţă de frumos şi faţă de modul în care trăiesc oamenii.

României îi lipseşte o atitudine faţă de muncă dintr-un exces de libertate prost înţeleasă şi din greşeli pe care le-au făcut şi angajatorii, şi angajaţii şi a apărut un soi de lehamite şi de adaptare la viaţa de pe o zi pe alta.

Rep.: Aşadar aţi pleca şi nu aţi pleca din România...

M.B.: Probabil că plecatul din România va fi, să zicem aşa, după ieşirea la pensie. Acum două săptămâni am fost în Elveţia. Mi-a plăcut totul. Casele lor sunt de o simplitate şi de un bun gust extraordinare. Nu sunt case de-astea de neam prost, cum sunt la noi, de 600 de metri pătraţi. Am şi eu una din asta.

Nu, acolo sunt case cu dormitoare de 10-12 metri pătraţi, cu sufragerii decente, atât cât poţi să întreţii fără să ai costuri mari. Sunt case extraordinar de intime, în care simţi atmosfera de familie.

Este colosal să vezi în Elveţia cum, la 2.000 de metri înălţime, pe toate şoselele de munte sunt canalizări care preiau apa pluvială poluată de cauciucuri şi de fumul de la maşini, o filtrează, o curăţă şi o redau naturii. Te apucă dracii să vezi că ei pot face treaba asta.

Rep.: Unde v-aţi muta, dacă ar fi să părăsiţi ţara?

M.B.: În Elveţia, care îţi oferă foarte multe, dar care este extrem de dură. În Elveţia nu poţi să cumperi o proprietate fără acordul comunităţii. În Elveţia nu există pământ în proprietate. Tot pământul este al statului. Ai un drept de folosinţă a terenului pe care e construită casa şi un drept de folosinţă, mai restrâns, a terenului pe care îl ai în jur.

Deci sunt destul de multe restricţii. În schimb, este siguranţa că ceea ce spune statul că ai dreptul, aia într-adevăr aşa este şi se transmite de la o generaţie la alta. Bătălia pentru proprietate vine din dorinţa de a-ţi întări un anumit drept. Dar atunci când dreptul acela mai mic este sigur pe sute de ani, dispare interesul pentru proprietate la modul în care este la noi.

Rep.: La noi, construirea încrederii în instituţiile statului pare un proces similar cu cel al construirii mănăstirii de către Meşterul Manole.

M.B.: Dacă ne uităm în istoria noastră, perioada bună a României a fost sub regalitate. Am avut undeva acolo sus, la nivel de primă decizie, oameni care aveau fermitate în ceea ce spuneau şi aveau o anumită conduită, fără a-şi neglija viaţa şi interesele lor, dar înţelegeau că aveau supremul egoism de a fi bogaţi într-o ţară în care se trăieşte bine.

Pentru că a fi bogat într-o ţară în care se trăieşte prost nu este un chin, dar e ca şi cum te-ai duce într-o şcoală de analfabeţi şi le-ai explica câte limbi străine ştii tu. E nefiresc, e aiurea.

Rep.: De ce credeţi că s-a ajuns aici? De ce e aiurea?

M.B.: O lipsă e conştientizarea unui interes general în care să încapi şi tu şi să te simţi bine în el. Stau şi mă uit: Constanţa. Nu discut despre primarul de la Constanţa că este exotic, că este plin de nebunii şi are tot felul de alte chestii.

Discut de faptul că toate lucrurile astea el şi le permite pentru că a lăsat ceva în jurul lui şi le-a oferit şi celorlalţi foarte mult. Şi lumea îşi schimbă atitudinea într-un asemenea oraş, pentru că atunci când oferi mult, suficient, când ridici ştacheta la comportament, la civilizaţie, lumea vine după tine.

Rep.: Cum vedeţi Galaţiul?

M.B.: Galaţiul? Un oraş uitat de Dumnezeu, de capitalism, de bune maniere şi cu insule de oameni care încearcă să se conecteze la o civilizaţie europeană. Galaţiul se află la gurile Dunării, se află la câţiva kilometri de Ucraina, de Moldova şi ar trebui să devină un loc în care să se întâlnească Estul cu Vestul. Galaţiul are doar această şansă.

De ce mă preocupă pe mine chestia asta? Am o avere muncită în 20 de ani cu taxe şi impozite – cred că am peste 30 de milioane de euro taxe şi impozite plătite statului român – dar mă gândesc că o adâncire a crizei economice la Galaţi ar face ca tot ceea ce avem noi aici, că au părinţii mei un apartament, că are prietenul meu o casă sau că am eu averea asta, ea poate să fie mult mai valoroasă într-un oraş bun, puternic şi activ sau să nu mai valoreze nimic într-un oraş părăsit de toţi şi de toate. Sunt egoist şi spun: „Vreau un oraş bogat ca averea mea să-şi păstreze valoarea!”.

Rep.: Indicaţi două simboluri din Galaţi care să reflecte oraşul aşa cum este el acum şi aşa cum ar putea sau ar trebui să devină.

M.B.: O chestie care reprezintă Galaţiul este sala aia de lângă Prefectură, care nu se mai termină. Este simbolul negativ, peiorativ al Galaţiului. Iar simbolul capitalismului pur instalat la Galaţi sunt supermarketurile.

Rep.: Povestiţi-mi, vă rog, cum aţi câştigat primii bani, înainte de a intra în afaceri.

M.B.: Înainte de 1989 făceam mărţişoare din scoici, cu imortele şi cu melcişori, şi le vindeam în faţă la „Modern” ca să-mi suplimentez leafa de 1.600 de lei pe care o aveam la IELIF şi care, în funcţie de planul pe care şi-l realiza IELIF-ul, o luam întreagă sau luam 50-60 la sută din ea.

Rep.: Câţi ani aveaţi atunci?

M.B.: 23-24 de ani. Vindeam mărţişoare şi făceam la un 1 Martie şi la un 8 Martie bani cât luam într-un an de la IELIF. Făceam 15.000 de lei, 18.000 de lei. Am făcut şi 20.000 de lei. Mă duceam pe litoral, aduceam scoici micuţe, perforate. Aveam câteva modele (de mărţişoare, n.r.) şi le munceam singur, nopţi întregi, în garsoniera în care stăteam.

Rep.: Spuneaţi la început că aţi intrat în afaceri cu mult curaj.

M.B.: Şi cu foame, şi cu şansa că, chiar cu 2 ani înainte de 1989, am avut curajul să spun „Nu” unei chestii foarte… Cu doi ani înainte de 1989 m-am dus să mă angajez la Vamă şi, după ce-am avut uniforma făcută, am fost chemat de directorul adjunct al Vămii să semnez la Securitate adeziune ca informator.

Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut tăria să spun „Nu”, chiar dacă s-a stat 8 ore pe mine cu insistenţe, cu ameninţări, cu tot ce vrei, finalizând povestea doar cu o declaraţie prin care mă angajam să nu povestesc nimănui că au încercat să mă racoleze şi evident că nu m-au mai angajat la Vamă. Pentru că probabil că, dacă mă prindea Revoluţia vameş, mă perverteam la stilul şi modul de viaţă de atunci. O ţigară, un…

Rep.: Ce v-a ajutat în afaceri după ce aţi depăşit etapa curajului? Au fost întâmplări, oameni care v-au sprijinit pe parcurs?

M.B.: Norocul meu cel mare a fost că în primii ani de activitate am avut colaboratori câţiva pensionari de la IELIF: contabilul-şef, juristul, directorul comercial, domnul Drozan, domnul Serghie, doamna Scurtu, domnul Pascale. Dumnezeu să-i ierte! Unii dintre ei au decedat. La vremea respectivă eu aveam doar curajul, dorinţa şi foamea de a face. Ei m-au învăţat cum se conduce o afacere.

Juristul meu m-a învăţat importanţa unei hârtii. Ani de zile mă bătea la cap: „Ai o problemă, scrie, transmite-o, ţine-o acolo! Hârtiile vorbesc după ani de zile, nu vorbele pe care le-ai făcut cu unul şi cu altul”.

Erau momente în care vroiam să iau bani din firmă, iar contabilul-şef îmi spunea: „Nu-ţi dau. Plec dacă nu faci ceea ce îşi recomand, că e bine şi e în folosul tău”.

Eu aveam 27-28 de ani, ei aveau 60-65 de ani. Era vorba de respectul faţă de oamenii în vârstă, care munceau pentru mine şi care erau încântaţi că îşi pot arăta utilitatea într-un sistem nou. Oameni bătrâni fizic, dar cu o minte foarte actuală.

Rep.: Care este dorinţa dvs. neîmplinită?

M.B.: Un lucru perfect. Încă nu am făcut un lucru perfect dus în amănunt până la capăt. Am încercat multe, am făcut diverse, nu am făcut un lucru perfect.

Cât priveşte contextul în care aş putea realiza un lucru perfect, opinia mea este că salvarea României poate veni doar dintr-o societate civilă conştientă, capabilă să creeze agenda de lucru a politicienilor.

Mai devreme sau mai târziu, foamea de bine, de frumos, de curat, de ordine va face să apară oameni care, din lucrurile bune pe care le-au făcut în insulele lor, să dea tonul unei chestii generale. Asta e speranţa.

http://www.viata-libera.ro/articol-Marian_Baila_%E2%80%9EVreau_un_oras_bogat_ca_averea_mea_sa-si_pastreze_valoarea%E2%80%9D_2.html

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.