Jump to content

Gheorghe Ion Duca şi Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Gheorghe Ion Duca şi Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele

Şcoala a avut, are şi va avea un rol important în formarea elitei unei naţiuni. Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a jucat un rol important în formarea inginerilor din România. Aici au primit învăţătură nume sonore din ingineria românească şi care, mai apoi, i-au dus renumele şi pe alte meleaguri. Aşa cum se întâmplă de obicei, în istoria unei instituţii, apare un om care, prin forţa şi viziunea sa, îi schimbă radical destinul. În istoria Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele acest om s-a numit Gheorghe Ion Duca, de al cărui nume este legat începutul învăţământului ingineresc în ţara noastră prin reorganizarea acestuia şi prin construcţia localului din strada Polizu, colţ cu Calea Griviţei, în care a funcţionat multă vreme Institutul Politehnic din Bucureşti.

Incursiune biografică

Gheorghe Duca s-a născut pe 3 februarie 1847 la Galaţi. Tatăl său, Ion Duca, a fost ministru în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Studiile liceale le-a făcut la Liceul „Louis le Grand“ din Paris. De educaţia şi supravegherea lui la Paris s-a ocupat Iancu Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri, care în vremea aceea era unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Alexandru Ioan Cuza. A susţinut bacalaureatul în 1864 şi s-a înscris imediat la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii, obţinând diploma de inginer în 1869.

S-a reîntors în ţară în acelaşi an şi s-a angajat ca profesor de geometrie descriptivă la Liceul Militar din Iaşi, unde s-a remarcat pentru spirit organizatoric şi rigoare pedagogică. Aşa se face că pe 8 aprilie 1881 a fost numit profesor şi director al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Având modelul şcolii franceze pe care o absolvise doar cu 12 ani mai înainte, a îmbunătăţit programele analitice ale disciplinelor, modul de desfăşurare a activităţilor didactice, astfel încât rezultatele obţinute de absolvenţii şcolii să fie la nivelul celor din Franţa, din Europa. Noul director a introdus o disciplină foarte severă. Prin raportul nr. 109 din 16 iunie 1881, aprobat de minister, a propus măsuri care să permită declararea ca repetenţi, corigenţi sau îndepărtarea din şcoală a elevilor care nu învaţă ritmic sau nu corespund la examenul general. Gheorghe Duca spunea: „O condiţie esenţială de izbândă este o severitate absolută atât pentru conduită, cât şi pentru studii“. Cu raportul nr. 205 din 19 septembrie 1881 a propus pentru noul an şcolar 1881-1882 introducerea unui an preparator pentru a completa lipsurile absolvenţilor de liceu în domeniul ştiinţelor matematice. Criticând tendinţa de a face ingineri din toate ramurile (poduri, şosele, căi ferate, construcţii, mine, metalurgie, industrie etc.), Gheorghe Ion Duca a susţinut necesitatea ca statul, care face mari sacrificii băneşti, să caute înainte de toate să-şi formeze personalul trebuincios lucrărilor publice (adică poduri, şosele şi drumuri de fier). Gheorghe Duca a organizat o selecţie extrem de riguroasă. Numărul celor care reuşeau în anul I nu trecea de 15, deşi „nimic n-ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 elevi în fiecare clasă, dar atunci şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi“. Într-un document al vremii se spunea că „a reorganizat şcoala din temelii“.

Istoria Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele pe scurt

La 1 octombrie 1864 a luat fiinţă o şcoală de inginerie, după un proiect elaborat de Mihail Kogălniceanu şi care se numea Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură, care avea ca obiectiv formarea agenţilor specialişti pentru conducerea lucrărilor publice din ce în ce mai numeroase. Durata studiilor era de doi ani. La 30 octombrie 1867, aceasta devine Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine cu durata de cinci ani dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune şi un ultim an de cursuri de specializare, cu două secţii de specializare: „Secţia de Poduri şi Şosele“ şi „Secţia de Mine“. Acesta este considerat un început stabil de organizare a învăţământul ingineresc din ţara noastră, început care se va finaliza în 1881 prin numirea lui Gheorghe Duca la conducerea acestei şcoli.

La 1 aprilie 1881, sub conducerea lui Gheorghe Ion Duca, instituţia capătă o nouă structură sub denumirea de Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Înfiinţarea ei, la numai doi ani de la înfiinţarea Şcolii Politehnice din Berlin-Charlottenburg, este una din dovezile de maturitate tehnică a marilor noştri înaintaşi. Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a pregătit ingineri în diferite specialităţi, în domeniul lucrărilor edilitare, al construcţiilor, al exploatării minelor şi petrolului etc. Nivelul cunoştinţelor teoretice era foarte ridicat şi a permis unora dintre absolvenţi să abordeze domenii ale ştiinţei şi să fie chiar creatori de noi ştiinţe, cum a fost inginerul Gogu Constantinescu s.a. A introdus practica obligatorie în scopul formării ofiţerilor de geniu şi, odată cu diploma de inginer, absolvenţii primeau şi gradul de sublocotenent în rezervă.

Începând cu anul 1890, absolvenţilor de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele li s-a asigurat aceeaşi recunoaştere ca pentru cei ai politehnicilor din străinătate. Gheorghe Duca a considerat că o şcoală bună trebuie să aibă spaţii pe măsură şi, de aceea, a mutat sediul de pe Calea Craiovei, Calea Rahovei de azi, într-un sediu impunător situat pe strada Ştirbei Vodă, unde funcţionează acum Conservatorul „Ciprian Porumbescu“.

Din iniţiativa lui Gheorghe Duca, în 1884, au început lucrările pentru construirea unui nou local pe strada Polizu, colţ cu Calea Griviţei. Este Corpul A, parter şi etaj, în care a funcţionat mai apoi, mulţi ani, Institutul Politehnic din Bucureşti. La 2 octombrie 1886, a avut loc inaugurarea noului local, într-un cadru solemn. Localul era destinat pentru 100 de studenţi, avea o suprafaţă de 7.000 mp şi cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, biblioteca şi un muzeu.

Gheorghe Duca a condus Şcoala până în martie 1888, când a fost numit director general al căilor ferate. De altfel o bună parte din activitatea lui a fost legată de calea ferată. În anul 1874, a fost numit director al liniei Iaşi – Ungheni. Între anii 1876–1881, a lucrat la Direcţia Centrală a Antreprizei Guilloux, la linia ferata Ploieşti – Predeal. În 1897, a fost numit director general la CFR, calitate în care a introdus multe soluţii inovative, a dezvoltat reţeaua de căi ferate, a introdus aparate specifice pentru creşterea siguranţei traficului feroviar şi reducerea numărului de accidente, a redus tariful pentru călători. Pentru a creşte calitatea profesională a personalului, a înfiinţat o şcoală pentru mecanicii de tracţiune (1890), o şcoală pentru şefii de întreţinere (1892) şi alta pentru manipulanţi (1893).

A fost preşedinte al Societăţii Politehnica în 1883 şi 1890.

S-a stins din viaţă, prematur, pe 7 august 1899. Avea 52 de ani.

Bustul său, din bronz, este plasat între vechea clădire a Politehnicii şi Gara de Nord, două instituţii cărora le-a dedicat cea mai mare parte din energia sa.

http://www.gds.ro/Cultura/2010-11-13/Gheorghe+Ion+Duca+si+Scoala+Nationala+de+Poduri+si+Sosele

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.