Jump to content

Mihai Dionisie - mărturii din temniţele iadului


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Mihai Dionisie - mărturii din temniţele iadului

Mihai Dionisie este unul dintre supravieţuitorii regimului de exterminare a deţinuţilor politici din închisoarea Gherla. 10 ani de schingiuire, foamete şi groază. Atât a ispăşit în lagărele comuniste de la Galaţi, Gherla, Jilava, Aiud, Baia Sprie şi Periprava.

Totul a început în 1949, când Securitatea începuse colectivizarea. Oamenii erau forţaţi să renunţe la toate proprietăţile pe care le aveau: teren, cereale şi animale. Toate bunurile trebuia duse la CAP, iar cine nu se supunea era ameninţat cu duba Securităţii. Silniciile la care au fost supuşi ai săi au stârnit răzvrătirea elevului de 16 ani, Mihai Dionisie. „Atunci se învăţa limba rusă. Profesoara ne spunea că trebuie învăţată şi de părinţii noştri pentru că Uniunea Sovietică este «sora noastră mai mare». Dragostea de ţară m-a făcut să mă opun”, povesteşte fostul deţinut politic.

În 1952, a fost arestat împreună cu alţi nouă colegi de la Grupul Şcolar CFR din Galaţi. Motivul: Nutrire de sentimente duşmănoase faţă de regimul comunist”.

Şocul primei detenţii

La momentul arestării avea doar 17 ani şi opt luni. A fost considerat „duşman al poporului” şi a stat închis în beciurile Securităţii nouă luni, după care a fost dus la Penitenciarul Galaţi. Pe 5 decembrie, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la opt ani de detenţie. A mai făcut încă doi ani de temniţă pentru că a refuzat să devină colaborator al Securităţii.

Prima dată a trăit ororile comunismului în penitenciarul de la Galaţi, care era condus de un om diabolic - Petrache Goiciu. El a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă. Teroarea lui Goiciu a cunoscut-o şi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi mulţi alţii). „Eram izolaţi fiecare într-o celulă, nu puteam comunica între noi decât prin alfabetul Morse. Când ne-au depistat sistemul comunicare a început „îmblânzirea” prin bătăi până la sânge. Nu prea mai erai om după astfel de schingiuiri”, povesteşte Mihai Dionisie.

Una din metodele cele mai dure de bătaie era „la tălpi”. Deţinuţii erau descălţaţi şi bătuţi cu bastoane de lemn sau metal. La Galaţi mai existau trei metode de bătaie crunte: covorul, rotisorul şi ringul. „Te înfăşurau într-un covor şi te loveau cu picioarele unde apucau. Asta era metoda covorul. Apoi, te aşezau ghemuit pe o bară de metal, te legau la mâini şi picioare şi te loveau cu picioarele în timp ce te învârteau. Ăsta era rotisorul. A treia metodă de tortură era ringul. Te puneau în mijloc şi te întrebau «De ce ai făcut asta banditule?, «Nu vei ieşi viu de aici!» şi te loveau cu bestialitate”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.

Închisoarea morţii

După Penitenciarul Galaţi a urmat „închisoarea morţii” - Gherla. Pentru că a îndrăznit să comunice cu un alt deţinut, a fost aruncat într-o celulă, în care a stat 100 de zile. „Mâncare îmi dădeau odată la trei zile şi consta în zeamă de varză. Dormeam pe jos, era frig, umezeală şi mucegai. Eram bolnav. Devenisem un cadavru viu”, spune fostul deţinut politic. „În 1956, când era Revoluţia din Ungaria, la Gherla s-a creat o adevărată revoltă. Pe vremea aceea nu aveai voie să vezi afară. Geamurile aveau jaluzele. În semn de revoltă, toţi deţinuţii au dat jos jaluzelele. S-au răzbunat şi ne-au zdrobit în bătaie. Cel mai cumplit lucru care se petrecea acolo era faptul că ucideau în sufletele oamenilor credinţa în Dumnezeu, te forţau să-ţi urăşti semenii. Închisorile erau pline de oameni nevinovaţi” , povesteşte cu groază Mihai Dionisie.

„M-au pus în faţa plutonului de execuţie”

Cel mai cumplit moment l-a trăit în ziua în care trebuia să fie eliberat. „Pentru că am refuzat să devin colaborator al Securităţii, m-au pus în faţa plutonului de execuţie. Am văzut moartea cu ochii, dar nu mi-am pierdut credinţa în Dumnezu şi poporul român. În acel moment a sunat procurorul închisorii şi i-a spus călăului că nu admite executarea sentinţei. Şi acum mă gândesc cu groază la acele momente”, mărturiseşte Mihai Dionisie.

Şi astăzi, după 50 de ani de la eliberarea din închisorile comuniste, Mihai Dionisie retrăieşte acele coşmaruri. „Mă trezesc noaptea transpirat şi doresc să-mi uit trecutul. Retrăiesc acele clipe de teroare. Nu pot uita momentul în care am fost pus în faţa plutonului de execuţie”, spune fostul deţinut politic.

Viaţa în „libertate”

Pe 30 martie 1962 a fost eliberat. Familia îl credea mort. Reîntâlnirea a fost extrem de emoţionată: „Tatăl meu a murit în război, dar mama a fost aproape să se piardă, avea senzaţia că nu sunt eu. Eram foarte slab, bolnav, credea că sunt o fantomă”, povesteşte cu ochii în lacrimi Mihai Dionisie. Ca marea majoritate a deţinuţilor politici, după eliberare s-a angajat în combinatul siderurgic din Galaţi, dar a rămas sub supravegherea autorităţilor poliţieneşti până în 1989. „Am lucrat în combinat până în momentul în care m-au descoperit securiştii şi au început persecuţiile. În 1969, s-a dat un Ordin general şi au fost daţi afară toţi foştii deţinuţi politici. Atunci mi-au desfăcut contractul de muncă şi m-am dus în agricultură”, spune fostul deţinut politic.

Mai tîrziu a aflat de la CNSAS că a fost turnat de un vecin de bloc şi o fostă colegă de serviciu. În 2009, a dat în judecată statul român cerând despăgubiri pentru suferinţa pricinuită în temniţele comuniste.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Marturii_din_temnitele_iadului-_-M-au_pus_in_fata_plutonului_de_executie_pentru_ca_nu_am_vrut_sa_devin_colaborator_al_Securitatii_0_389961057.html

Link to comment
Share on other sites

  • 6 months later...

Mihai Dionisie - omul care-şi cunoaşte torţionarii

* A devenit deţinut politic la 17 ani şi a fost închis 10 ani * A trecut pe la Galaţi, Jilava, canalul Dunăre - Marea Neagră, Capul Midia, Alba Iulia, Aiud, Gherla, Baia Sprie, la minele de plumb şi uraniu, din nou la Gherla şi apoi la Periprava * A fost bătut şi umilit prin toate metodele cunoscute * Unul dintre cei care l-au turnat locuieşte vizavi de blocul lui şi se întâlnesc zi de zi * La 77 de ani, Mihai Dionisie a iertat, dar nu uită *

Greutăţile şi suferinţa i-au modelat caracterul. Nu ştie dacă mai are ceva de dovedit, dar a învăţat un lucru: să ierte şi să nu uite. Când avea un pic peste 17 ani a devenit „bandit” şi „duşman al poporului”, după ce familia lui rămăsese fără pământ şi fără animale, iar el nu mai putea învăţa la Şcoala Normală, pentru că mama lui nu mai avea bani de taxă. Când unii se pregăteau să intre în viaţă, el îi transmitea preotului Ioan, prin codul Morse, spovedaniile deţinuţilor de la Gherla. În puşcărie, s-a răsculat alături de alţi condamnaţi şi apoi a stat în faţa unui pluton de execuţie.

A devenit deţinut politic la 17 ani şi a ieşit din temniţele comunismului la 27 de ani, dar după 10 ani de puşcărie a intrat într-un alt lagăr, cel al comunismului, care timp de aproape 30 de ani nu l-a iertat pentru că nu a vrut să adere la Partidul Comunist. Azi are 77 de ani şi priveşte în urmă fără mânie.

A fost urmărit, ascultat, „invitat” în fiecare an în casele conspirative şi sfătuit să dea informaţii. A refuzat de fiecare dată, dar asta nu i-a liniştit niciodată pe securişti, care l-au urmărit pas cu pas până în decembrie 1989, nelăsându-l să-şi găsească locul într-o lume şi aşa străină lui. Şi-a terminat printr-o minune liceul, a dat de trei ori admitere la facultate, dar de fiecare dată nu s-a regăsit printre înscrişi. Tot o minune a fost că şi-a găsit de lucru.

La 22 de ani după Revoluţie, Mihai Dionisie declară că nu este convins că urmărirea lui a încetat odată cu evenimentele din decembrie. Şi-a întâlnit torţionarii, informatorii şi chiar turnătorii, însă niciodată nu a fost tentat să le facă rău. „La cât rău au făcut aceşti oameni, am simţit că, dacă încerc să le spun ceva, n-aş fi fost cu nimic mai bun”, a spus liniştit Mihai Dionisie.

Pe torţionar l-a văzut înainte de Revoluţie, lucra la Poşta secretă. L-a văzut şi în zilele acelea cumplite din decembrie ´89, l-a observat şi torţionarul, a avut o tresărire şi a fugit. „Puteam atunci să-l demasc şi ar fi fost linşat, dar nu am făcut-o.”

Pe unul dintre cei 20 de informatori, care apar în dosarele sale, îl ştie, pentru că în prima lui notă informativă şi-a folosit la semnătură numele real. Interesant este că locuieşte vizavi de blocul lui şi se întâlnesc zi de zi, dar nu este tentat să-i spună nici măcar o vorbă.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 2 years later...

Mihai Dionisie - zece ani de temniţă comunistă: "Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”

Mihai Dionisie are aproape 80 de ani, din aceştia zece i-a petrecut în temniţele de iad ale comunismului. Viaţa l-a făcut să treacă prin multe încercări, dar nu l-a îngenuncheat niciodată. A suferit torturi inimaginabile şi totuşi nu crede că durerile lui au fost mai cumplite decât ale celorlalţi ca el. Astăzi, găseşte puterea să-şi ierte torţionarii, dar nu-i uită.

În beciurile Securităţii, la 17 ani

De-a lungul celor zece ani pe care i-a petrecut în temniţă, Mihai Dionisie i-a cunoscut pe Ion Ficioru şi Petrache Goiciu, doi dintre cei 35 de torţionari pentru care acum s-au deschis investigaţii pentru crime ale comunismului. Avea 17 ani când a fost luat din şcoală şi dus în beciurile Securităţii. Sovieticii îi invadaseră ţara, viaţa, familia, iar singura lui modalitate de a reacţiona a fost să-şi facă o asociaţie: Societatea Tineretului Antisovietic (STAS). Erau zece în STAS printre care şi un „fiu de chiabur”, care a fost scos din internatul Şcolii Normale. Pentru că erau la şcoala CFR-ului, care le oferea un salariu, dar şi o bursă, Dionisie şi alţi membrii au decis să-i plătească o gazdă pentru a-i oferi şansa de a-şi termina studiile. În acelaşi timp, au făcut manifeste cu mesaje antisovietice şi le-au aruncat din tren. „Noi nu ştiam atunci, dar Securitatea era deja cu ochii pe noi pentru că unul dintre noi cedase”, ne-a spus Mihai Dionisie. Aveau să afle după nouă luni de anchetă că „fiul chiaburului” a cedat.
Pe Mihai Dionisie l-au ridicat din biroul directorului Şcolii CFR, de unde a ieşit cu mâinile legate şi cu un pistol la tâmplă. Aşa a ajuns la Securitate, unde a început calvarul. Bătăi, foamete, lipsa somnului, torturi inimaginabile şi „metode” ingenioase de a îngenunchia spiritul, prin toate astea a trecut Mihai Dionisie, dar nu a trădat niciodată şi nu a spus nimic din ce ar fi putut compromite pe alţii. La Securitate erau păziţi de nişte lipoveni, care nu ştiau limba română. Îi auzeau că încearcă să discute între ei şi urlau cât îi ţineau plămâni: „Orrrrrrrrba, orrrrrrrrbăăăăăăria”. Pe unul dintre ei, Dionisie l-a întâlnit după 1989, într-un magazin, l-a recunoscut imediat. „Dumneata ai fost la Securitate”, i-a spus el. „Nu eu, fratele meu”, a spus lipoveanul, plecând repede din magazin.

Turnătorul - ofiţer de securitate

Mihai Dionisie a vorbit şi despre cedarea camaradului său. „Ştiu că a devenit ofiţer de securitate, deci s-a predat cu totul şi ca recompensă pentru tot ce a făcut a terminat şcoala normală a fost ofiţer de securitate şi l-am întâlnit în 1989. Prima grijă a fost să-l întâlnesc, era şeful Biroului Tehnic de la Şantierul Naval din Brăila şi avea pe conştiinţă doi camarazi pe Amza Cornel şi pe Curcă Petre, ambii de la Şcoala Normală, deci ambii consăteni cu el şi colegi ai lui. Îi ai pe conştiinţă, de ce ai făcut asta? S-a făcut alb la faţă, am simţit un miros specific, s-a scăpat pe el. I-am spus: Dumnezeu o să te pedepsească şi am plecat. Ce mai puteam face în situaţia aia?”, a încheiat Dionisie povestea întâlnirii cu cel care a aruncat opt oameni în puşcărie. Dionisie, un văr al lui şi un camarad, care iniţiaseră STAS-ul, au primit câte opt ani de puşcărie, restul câte trei sau patru. Dionisie a făcut zece ani de temniţă, doi ani a fost „reţinut” administrativ ca să uite tot ce ar fi putut comunica celor de afară: mesaje, adrese, nume. În cele 24 de luni de detenţie administrativă, pentru că nu a vrut să pactizeze cu Securitatea, a fost pus în faţa plutonului de execuţie. S-a întâmplat la Gherla, puşcăria care i s-a părut cea mai grea, şi asta în condiţiile în care a  trecut prin mai toate închisorile comunismului.

Întâlnirile cu torţionarii care încă mai trăiesc

Pe Goiciu l-a întâlnit la Galaţi şi la Gherla, pe Ficioru în colonia Periprava. „La Galaţi a fost o închisoare de grea cumpănă, directorul Goiciu era un tiran. Făcea un fel de careu şi trecea pe lângă tine şi odată te lovea. Te întreba cum te cheamă, îi răspundeai şi-l auzeai Dumnezeii … şi te călca în picioare. Altădată te întreba de unde eşti şi apoi îl auzeai: las’ ca te învăţ eu minte. M-am întâlnit cu el la Gherla. M-a întrebat: de unde eşti? De la Galaţi. Aşa faci Galaţiul de râs. Şi te călca în picioare”, a povestit Mihai Dionisie. De la Galaţi a plecat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, apoi la Capul Midia, la Jilava, la Alba Iulia, la Aiud, la Poarta Albă, din nou la Jilava, apoi la Gherla, la Cavnic, din nou la Gherla, iar cele 24 de luni administrative a stat în colonia Periprava, unde l-a întâlnit pe Ficioru, care astăzi încasează o pensie de 5.100 de lei şi care a mărturisit într-un interviu că nu regretă nimic. Iarna şi vara stăteau în apă ca să taie stuf, fără îmbrăcăminte adecvată, fără hrană şi supuşi terorilor. „Ne ţinea discursuri la intrarea în colonie că n-am făcut norma, că suntem o batjocură, ne spunea cuvinte urâte. Eu cu părintele Capotă i-am spus că am face norma dacă am avea hrană, îmbrăcăminte, iar el, înfuriat la culme a strigat: "Să taci din gură când vorbeşti cu mine!!! A fost o rumoare generală şi şi-a dat seama că făcuse o gafă. M-a izolat, strigându-mi: crezi că ai fost adus aici ca sa trăieşti, ai fost trimis ca să mori. Partidul are grijă să-mi trimită alţii ca tine". A doua zi a vrut să mă calce cu calul. Eram în perimetrul mobil, adică dacă noi ne deplasam 20 de metri, cordonul se deplasa după noi. Perimetrul se menţinea mişcător. M-a alergat cu calul ca să mă scoată în afara perimetrului ca să mă poată împuşca. Când mi-am dat seama, m-am pus jos. El a venit cu calul, cu intenţia de a mă călca. Ca să nu mă calce, calul s-a dezechilibrat şi a căzut. Ficioru a scos pistolul şi l-a împuşcat”, a povestit Dionisie.  După toate astea, Mihai Dionisie crede că astăzi ar trebui să existe o reparaţie morală, nu să-i omoare, dar să nu-i ascundă. Toţi cei pe care i-a cunoscut în temniţele comunismului au fost urmăriţi tot timpul, unii chiar şi după 1989, ne-a mărturisit Mihai Dionisie. De aceia, el şi toţi cei care au suferit în timpul comunismului au un motto: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.

viata-libera.ro
 

Link to comment
Share on other sites

Cred ca astia-s singurii care mai merita statutul de roman :) Nu se pun nici in cur in mijlocul strazii, pentru despagubiri si case, nici nu le dau in cap securistilor care le-au distrus vietile din tinerete. Saracii.. sunt dovezi vii ale lastitatii si nemerniciei care-si face veacul prin tara asta.

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.