Ana Maria Ciucanu - "Trebuia să fac teatru"

[dcp100168]

Ana Maria Ciucanu - "Trebuia să fac teatru"

Ana Maria Ciucanu. E greu să o prinzi într-un portret. O multitudine de imagini se suprapun năucitor. Pentru că fiecare rol al ei e memorabil. Şi i se potriveşte. Are o frumuseţe misterioasă, uşor retro. Şi o voce inconfundabilă, cu totul specială. (Aş adăuga şi o dicţie foarte bună, lucru greu de găsit la actorii din generaţiile tinere). Este foarte căutată de regizorii care montează la Galaţi. În cei unsprezece ani de când joacă pe scena "Fani Tardini" a adunat o colecţie impresionantă de roluri. Bineînţeles că nu ştie câte. Tot "vorbind" pe scenă despre un personaj sau altul, Ana uită, de obicei, să spună câte ceva şi despre ea. Îi place mai mult să simtă, să trăiască. Dacă încerci s-o tragi de limbă despre viaţa ei personală, e greu. Emoţiile şi sentimentele ei sunt cele care contează şi trebuie să fie luate în seamă. Exprimate prin cuvinte şi-ar pierde cumva din valoare şi s-ar înstrăina. Decât să-i iei un interviu, mai bine o inviţi la o plimbare sau la un film, pentru că acestea sunt două dintre lucrurile care-i plac foarte mult. Filmele le mănâncă pe pâine, dimineaţă la prânz şi seara. La fel şi cărţile. I-ar mai plăcea să meargă peste tot în lume. Cel mai mult îşi doreşte să ajungă la Paris. Şi la Roma. "Mi-a spus o prietenă că Roma are o frumuseţe pe care nici n-o mai poţi suporta la un moment dat", motivează ea, în stilul ei caracteristic, de trăire la maxim. Deşi e născută la munte, la Piatra Neamţ, îi place să trăiască la mare. E Scorpion. "Apa e al doilea element al meu."

Când ai un dar de la Dumnezeu...

"Primul e teatrul", gândesc eu şi o întreb cum şi-a ales meseria acesta. Răspunsul vine simplu şi sec, ca o ghilotină: "TREBUIA să fac teatru." Vede nedumerirea din ochii mei şi încearcă să se explice, cu zgârcenie, bineînţeles: "Când ai un dar de la Dumnezeu, trebuie să ai grijă de el. Trebuie să-l dai mai departe. Am crescut privindu-i pe actorii de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. I-am urmărit pe Mircea Rusu şi Maia Morgenstern şi generaţia lor care era de excepţie, până când mi-a venit să sar pe scenă, să joc eu": Rolurile pe care le-a iubit? Nu sunt musai cele cu partituri foarte întinse. "În primul an, când am venit la Galaţi, într-un spectacol al lui Adrian Lupu jucam rolul unei servitoare. Duceam tava, eram toantă şi mută. Dar lucrase regizorul cu fineţe la rol. Nu trebuie să ai rolul principal ca să te îndrăgosteşti de personaj. Mi-a mai plăcut să joc în "La umbra vântului" şi-mi place să fiu "Femeia ca un câmp de luptă". Un alt rol care m-a marcat a fost cel în care m-a distribuit Ion Sapdaru � Ranevskaia � din "Livada de vişini". A fost greu să-l interpretez, pentru că nu era pentru vârsta mea. A fost o provocare din la care am învăţat mult", îşi aminteşte. Cert e că Ana îşi face treaba cu profesionalism, se încadrează în acea categorie de actori care arată (nu doar afirmă) că aceasta e o meserie unde îţi trebuie har de la Dumnezeu, iar tu trebuie să vii cu multă muncă. Numele ei apare des pe afişe. Însă cine i-a urmărit evoluţia are senzaţia că potenţialul ei nu este încă suficient exploatat. Merită să i se încredinţeze mult mai multe roluri şi poate din alte categorii decât cele jucate până acum. Lucru pe care-l simte şi ea: "Îmi doresc să joc comedie. Cu Sapdaru ca regizor. Sunt sigură că aş fi bună. Toată lumea se uită la mine şi zice: tu joci dramă".

Iubirea - cea care mişcă lucrurile pe lumea asta...

Ce o defineşte pe Ana? Iubirea� Un schimb permanent de trăire între oameni. Să primeşti şi să dai. Să te iubească regizorul. Să te vadă specială şi unică şi nemaipomenită. Atunci poţi să dăruieşti iubirea mai departe, spectatorului� Iubirea mamei care a ştiut să îndrume cu tact un copil impetuos ca ea. Iubirea pentru un profesor care i-a marcat viaţa � Ion Pavlescu: "Un om extraordinar, un aristocrat al teatrului. Avea un dar, să apese pe butoane nevăzute din interiorul tău şi să te transforme, să te facă să te descoperi. Lui îi datorez şi faptul că am două prietene nemaipomenite. Ambele plecate în diferite colţuri ale lumii. Dar prietenia nu s-a pierdut �"

În fine, iubirea celui cu care împarţi viaţa, totul. Mai puţin căsătoria, deocamdată. Că e destul timp să experimentezi şi lucrul acesta. Iubirea pentru copilul pe care şi-l doreşte foarte mult. Când i-l va dărui Dumnezeu. Iubirea pentru nepoţica ei din Italia, care se bucură nespus numai când îi aude vocea� Vocea ei specială şi de neconfundat. Iubirea pentru meseria pe care o face cu simţ de răspundere, acurateţe şi pasiune.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=23162