Relu Posted January 27, 2008 Posted January 27, 2008 Aceasta e povestea concediului pe care l-am făcut vara trecută. Nu are nici o pretenţie literară, e doar o poveste, atât şi nimic mai mult. Autorul rândurilor de faţă are 41 de ani, 1,85 înălţime, 75 kg, lăcătuş în Combinat, pasionat de călătorii prin ţară, inclusiv trei tururi ale României, cu trenul. Pe soţia mea o cheamă Mariana, e contabilă şi are la activ câteva tururi prin ţară, pe la mănăstiri. Pe băiatul nostru îl cheamă Mihai, are patru ani, a terminat grupa mică iar vara asta a învăţat să meargă pe bicicletă. Acest concediu l-am aşteptat cu sufletul la gură deoarece anul trecut nu ne ieşise chiar aşa cum ne-am fi dorit. Dar asta-i altă poveste. Trebuia să fie o excursie de două săptămâni, dar soţia a trebuit să-şi rupă câteva zile din concediu pentru a rezolva unele probleme personale. Ne mai rămâneau zece zile. Am dat jos de pe internet un route-planner şi câteva zile am tot făcut planuri şi socoteli. În mare, traseul ales cuprindea mănăstirile din Neamţ, Ceahlăul, Cheile Bicazului, Lacu Roşu, Transfăgărăşanul şi câteva zile pe litoral. Cu părere de rău, a trebuit să tai de pe listă Sibiul, Valea Jiului, mănăstirile din Oltenia, Valea Oltului, Piatra Craiului. Am dat o raită prin hipermarketuri, după aprovizionare: conserve de tot felul, salam uscat, biscuiţi, ness, şi alte câteva lucruri trebuincioase, atât pentru copil cât şi pentru noi. Cea care urma să ne poarte prin ţară e o „dacie”, o SuperNova din 2002, luată la mâna a doua. Eu o alint SNoava. De-a lungul timpului, n-am avut probleme deosebite cu ea, dar aşa cum era normal, am pregătit-o pentru drum lung: ştergătoare noi, verificat presiunea în pneuri, aerisire frâne, am completat antigelul, bateria OK, luminile OK, uleiul fusese schimbat de curând. Triunghiuri reflectorizante, veste, stingător, trusă medicală, becuri de schimb, toate obligatorii. Se mai adaugă o şufă pentru tracţiune, pompa de aer, două perechi de mănuşi. Un teanc de hărţi, un briceag, o brichetă şi o lanternă îşi ocupă locul în torpedou. Trusa de scule, plină cu tot ce vrei şi ce nu vrei, undeva în portbagaj. Am aşternut două pături pe bancheta din spate şi am dat jos planşa ce separa habitaclul de portbagaj, pentru un acces cât mai facil la bagaje. Pentru că sunt posesorul unei staţii radio pe 27 MHz, dar fără antenă, mi-am pus la bătaie toate cunoştinţele de radioamator şi i-am încropit una. M-am chinuit o jumătate de zi să-i fac acordul şi s-o adaptez, dar am reuşit. Spre seară, i-am făcut alimentarea. Nu i-am făcut plinul; un telefon de ultim moment m-a silit să opresc nişte bani pentru unele cumpărături neprevăzute. Ufff! Gata! 17 august M-am trezit dis-de-dimineaţă cu o grijă: cu o seară înainte, după ce alimentasem, se simţea în dreapta spate un puternic miros de benzină. După ţigara şi cafeaua de rigoare, am coborât la maşină pentru o ultimă inspecţie. Racordul de cauciuc e umed pe undeva pe lângă rezervor. Sub maşină, pe asfalt, nimic, nici o urmă. Pun cheile în contact, nivelul de benzină e acelaşi ca şi în seara precedentă. Desfac capacul, nici un fâsâit. Trag concluzia că racordul e pe undeva fisurat. Neliniştea pune stăpânire pe mine. Până nu urnesc maşina, nu pot evalua paguba şi nici consecinţele. Nu-i spun soţiei nimic încă, încarc ultimele bagaje în maşină. Ultimele verificări în casă, toate scoase din priză, aragazul oprit, robinetele închise. Mariana şi Mihai se urcă în spate. Ne abatem pe la maică-mea să lăsăm o sacoşă cu alimente, ce nu ne-ar mai fi folosit. Când mă întorc în parcare, sub maşină, o baltă mică de benzină. Bag mâna, curge de undeva de lângă rezervor. Plin de năduf, îi spun soţiei care problema şi demarăm spre un service. N-am avut noroc. Trei service-uri şi peste tot acelaşi răspuns: n-avem aşa piesă de schimb! Un banal racord de cauciuc! Totuşi, la ultimul, un flăcău îmi spune să merg cu maşina până mai scade benzina sub nivelul fisurii, apoi s-o „pansez” cu bandă izolatoare. Îi strâng mâna omului şi cu bombănelile de rigoare ale consoartei, plecăm la drum. Circul prudent, să nu dau cumva să le dau motive poliţiştilor să mă oprească. Asta mi-ar mai lipsi, talonul suspendat şi vacanţa întreruptă! De la Hanu Conachi, o cotesc spre Focşani. N-am nici un chef să trec prin porţiunea aia de coşmar, Lieşti – Tecuci, practic o localitate continuă. Nu sunt deloc în apele mele. Cu puţin înainte de a intra în oraş, trag pe dreapta şi mă uit din nou sub maşină: nu mai curge! Uff! Ceva mai uşurat, plecăm mai departe. La intrarea în Focşani, fac dreapta la rondoul semaforizat şi mă încadrez pe centură, pe drumul european. Ţin prima banda, nu fac nici un fel de excese de viteză. O scurtă oprire la mausoleul de la Mărăşeşti. Grupul ce aşteaptă să intre e destul de numeros, aşa că renunţăm să vizităm interiorul, timpul nu prea ţine cu noi. Câţiva biscuiţi pentru băiat, o ţigară pentru mine, o gură de apă pentru fiecare, puţină gimnastică la piciorul drept al şoferului şi pornim mai departe. Străbatem fără nici un fel de probleme Mărăşeştiul şi Adjudul. La intrarea în Bacău, am o grijă: trebuie să-mi găsesc ieşirea spre Piatra Neamţ. Semnalizarea e bună dar traficul e aglomerat. La o intersecţie, fac ce fac şi mă încadrez pe prima bandă, iar semnalizarea mă sileşte să virez la dreapta. Trag într-o parcare, beau o gură de apă, mă adun, mă orientez şi pornim din nou. Întorc pe celălalt sens apoi mă încadrez din nou pe magistrala de pe care abia am ieşit. Merg înainte, dar de data asta ţin banda a doua. După ceva vreme apare şi indicatorul ce mă scoate din oraş. O trecere la nivel de cale ferată, oprire şi asigurare. Din spate, o decapotabilă roşie dă flash-uri şi claxoane. Îl ignor, traversez prudent calea ferată iar individul mă depăşeşte, îmi strigă ceva şi se tot duce. Nu-mi bat capul cu un asemenea specimen, rulez calm. Drumul e bun. Iarăşi, după câţiva kilometri, oprim la o barieră. Profit de răgaz şi ies din maşină să mă mai dezmorţesc. Deja e amiază, ar trebui să ne gândim să facem un popas. După ce trece trenul, pornim din nou. Din spate, soţia îmi propune ca de la Buhuşi să ne abatem la mănăstirea Ciolpani. Sunt de acord. După ce intrăm în oraş, un indicator ne indică drumul de urmat. Cineva ne dă câteva indicaţii, să schimbăm drumul, fiind lucrări pe traseu. Îl ascultăm şi peste câteva minute apare un indicator ce ne trimite fie la stânga la Ciolpani, fie înainte spre mănăstirea Runc. Drumul către Ciolpani e îngust, dar în bună stare. Trecem pe lângă o pădurice de pini, cu o poiană numai bună de pus cortul. Chiar sunt câţiva inşi la picnic, pe acolo. Câteva coturi, câteva case şi iată-ne la poarta mănăstirii. Caut un loc de parcare la umbră iar când ies din maşină realizez canicula. Chiar la poarta e o cişmea si bem pe săturate. Un afiş ne anunţă că în mănăstire nu sunt locuri de cazare pentru bărbaţi. Intrăm. În curtea mare sunt două biserici, una mai mică şi una mai mare. Chiliile sunt prin spate. Undeva în stânga pare a fi arhondaricul. Intrăm în biserica mare. Înaltă, spaţioasă şi răcoroasă, lasă o impresie de catedrală. Pictura e pe un fond albastru oţel. Ne închinăm şi ne aşezăm câteva minute. E linişte. Il arăt copilului pe Ştefan cel Mare. „Uite, acela cu mustaţă şi cu sabie …”. Facem câteva fotografii, pe furiş. La ieşire, cumpărăm câteva lumânări şi lăsăm un pomelnic. În curte, un grup organizat parcă aşteaptă ceva. Soseşte imediat o măicuţă. Ne urează bun venit şi schimbăm câteva amabilităţi. Ne vorbeşte tuturor despre cum s-a ridicat această mănăstire, doar prin munca călugăriţelor, ajutate ici-colo de câte un meşter sau de călugării de la Runc. Încetul, se mai apropie şi câţiva răzleţi. Ascult şi realizez încă o dată ce poate face credinţa. Încheie cu câteva sfaturi pentru o viaţă cumpătată, recomandându-ne să vizităm şi mănăstirea de călugări din vecinătate. Mulţumim, aprindem lumânările şi ieşim. În parcare, ne facem un mic plan despre ce vom face şi apucăm drumul către Runc. După câţiva kilometri, asfaltul se termină. Cu viteză redusă, cu atenţie, parcurgem un drum prin pădure, bun doar pentru căruţe şi tractoare. Caut să ţin burta maşinii cât mai departe de pământ, să nu agăţ ceva. După un cot de pădure, vedem mănăstirea. Dar, instantaneu, ne izbeşte un miros greu. Realizez că e vorba de gunoi de grajd, folosit ca îngrăşământ de călugări. Ocolesc prudent câteva utilaje agricole care stăteau în drum. Un zgomot din spate, o semnalizare şi ..."Iote, bre, că ne-a depăşit Trabantu'!". "Da' ce mă, tu te compari cu el?" se amuză soţia din spate. Râd şi eu. Parcăm la poarta mănăstirii şi intrăm. Biserica e mai veche şi mai întunecoasă. Nu stăm mult, ne închinăm, aprindem lumânări, cumpărăm o iconiţă şi ieşim. Mirosul de îngrăşământ ne facem să ne mutăm gândul de a ne caza în apropiere. Întrebăm, totuşi, un călugăr, unde ar fi un loc de cort. Ne spune ceva de o tabără, prin apropiere. Pornim maşina şi începem căutarea. După o plimbare prin toate hârtoapele, găsim în cele din urmă şi tabăra; e în pădure, e de copii şi momentan e închisă. Câţiva câini se reped la noi; noroc cu gardul! Paznicul ne recomandă ca loc de cort poieniţa.Ne întoarcem pe acelaşi drum, la marginea păduricii de pini şi băgăm maşina în poiană. Mai sunt vreo două grupuri de turişti, de prin împrejurimi, ieşiţi la iarbă verde. Întindem cortul, apoi, pe o pătură, ne punem să mâncăm. Mai târziu, după ce ne-am mai potolit, mă bag sub maşină, să văd ce e pe acolo. Găsesc repede buba: cotul din cauciuc e secţionat longitudinal, vreo doi centimetri, chiar în buza racordului de la rezervor. Chiar aşa de grav n-ar fi. În trusa de scule am nişte bandă izolatoare. Dar mai găsesc şi nişte petice pentru bicicletă. Curăţ bine cu spirt locul, pun un petic şi bandajez bine. Acum rămâne să mai aştept; dacă totul e bine, vaporii de benzină se vor acumula iar când voi deschide buşonul … voi auzi un fâsâit!Ne hotărâm să facem o mică plimbare prin împrejurimi, înainte de culcare. Astfel, mai descoperim lângă un releu de comunicaţii, o poiană mai mare şi mai animată. Ne aşezăm pe o coastă a dealului şi admirăm apusul. „Pe undeva pe acolo e Ceahlăul.”.
Relu Posted February 8, 2008 Author Posted February 8, 2008 Am tot bibilit-o zilele asta ... cam greu, scriu dupa niste mazgalituri dintr-un carnetel si dupa memorie ... nu mi-am mai scris pana acum memoriile dar duminica, promit!
Relu Posted February 10, 2008 Author Posted February 10, 2008 18 augustNe trezim odată cu răsăritul soarelui şi ne pregătim micul dejun. Rememorez scurt evenimentele nopţii: mai întâi au apărut în poiană un grup de tineri zgomotoşi; i-am rugat frumos să dea muzica mai încet, s-au conformat, mai târziu au plecat spre alt loc de petrecere; apoi, în miezul nopţii, un claxon şi nişte faruri ne-au trezit: pădurarul în inspecţie!; un scurt dialog, s-a convins că suntem doar nişte turişti în treacăt şi ne-a lăsat în pace. Plănuim să mergem spre mănăstirile dinspre Târgu Neamţ iar de acolo spre Bicaz. Strângem cortul şi ne întoarcem puţin la Ciolpani, să umplem bidoanele cu apă. Facem o oprire în oraş, după cumpărături. Aş fi vrut să intru şi într-un magazin de piese auto dar e prea devreme, e închis. Soarele e de mult pe cer iar căldura începe să facă probleme. Nu mai pierdem vremea şi ne aşternem la drum. La radio găsesc postul meu preferat, Europa FM. După ce ieşim din oraş, trecem pe lângă o maşină de poliţie şi agentul ne face semn să aprindem farurile. Ups, mulţumesc domnu’ agent! În mod normal, asta s-ar lăsa cu tras pe dreapta şi cu un proces verbal. Dar mai sunt şi din cei ce caută să-i ajute pe şoferi să respecte legea. Fac semne cu farurile şi celor ce vin din sens opus, să ştie că e „controlul” la datorie. Drumul e bun iar semnalizarea e exemplară. N-am motive să măresc viteza, sunt cam multe vehicule utilitare pe drum, başca treceri de pietoni. Mergem în paralel cu calea ferată. Un tren ne ajunge din urmă iar Mihai e entuziasmat: „Trenul, uite trenul!”. La intrarea în Piatra Neamţ, în mijlocul drumului, un Matiz cu botul spulberat. A vrut să întoarcă peste linia continuă şi a păţit-o! Un poliţist ne face semn să circulăm. În oraş se circulă lejer, cu toate că e aglomeraţie. Găsim fără probleme ieşirea spre Târgu Neamţ. Câteva întortocheli, fac loc unui trailer, o căruţă, o femeie merge pe mijlocul drumului, cu doi copii mici de mână, neatentă; îi dau un claxon iar ea mă face ca la uşa cortului; în replică, îi strig cuviincios că are tot trotuarul la dispoziţie. Din cauza neatenţiei, nu vedem la timp indicatorul spre mănăstirea Bistriţa. Nu întoarcem, acum, aici, ar însemna să blochez mijlocul drumului cu manevre. La intrarea în Dobreni, Mariana îmi spune că a văzut un indicator spre mănăstirea Horaiţa. Trag pe dreapta, printre nişte balegi, şi mă uit şi eu. Într-adevăr, e un indicator pe contrasens, făcut de mână, dar drumul e neasfaltat, drum de căruţă, urcă un deal. Cu oarecari îndoieli, întorc şi o iau pe acolo. Încet, cu atenţie să nu ating pământul cu burta maşinii. Când ajungem pe culme, la vreo doi kilometri depărtare, vedem o biserică. „Nu e acolo, mănăstirea e într-o pădure”. La poarta bisericii, am noroc să întâlnesc preotul. Ne spune că drumul pe care am venit e doar o scurtătură, trebuia să ţinem şoseaua, să facem la stânga, să intrăm în Negreşti. N-avem ce face, mergem înainte. Intrăm în sat şi dăm de asfalt, drum judeţean. Un indicator, tot de mână, ne spune că mai avem nouă kilometri. Dar, cam pe la jumatea satului, asfaltul se termină brusc. Mergem iar prin hârtoape şi şleauri. O piatră scăpată de sub roţi loveşte burta maşinii, un motiv în plus să circul cu viteză redusă. Aflu că drumul a fost foarte bun dar a fost stricat de puhoaie; s-au apucat să-l refacă dar am nimerit noi în timpul lucrărilor. După ce ieşim din sat, drumul merge printr-o vale împădurită. În oglindă, în spatele nostru, prin norii de praf, văd un autobuz. „Bine că nu suntem noi în spatele lui, că înghiţeam la praf …”. Aşa că trebuie să văd ce-oi face, să nu-l las să ne depăşească. Norocul nostru e că un autobuz mai are şi staţii … Undeva, la marginea drumului, văd un loc de popas amenajat, într-o poiană, cu bănci şi mese. Dar văd şi o turmă de oi în zonă. Toate ca toate, dar ciobanii cu apucăturile lor atavice mă cam neliniştesc … În sfârşit, ajungem la poarta mănăstirii. Tragem într-o parcare cu asfaltul deteriorat şi ieşim. Fac o scurtă inspecţie de jur împrejurul maşinii, totul pare ok. Admirăm împrejurimile, într-adevăr, mănăstirea e într-un decor superb, păduri cât vezi cu ochi; facem câteva poze şi intrăm înăuntru. Bem câte o cană de apă de la fântâna din curte apoi ne aşezăm pe o bancă. Nu suntem singurii pelerini, în cerdac mai e un grup ce stau de vorbă cu nişte călugări. Intrăm în biserică, aprindem lumânări. Cumpărăm câteva cărţi cu poveşti şi pilde religioase, pentru copii. Am vrea să mergem şi la schitul Horăicioara, dar drumul e de fapt o potecă ce urcă prin munţi. Nu ne-ar lua nici un ceas să ajungem acolo dar n-am luat nici un rucsac, nici o sticlă cu apă şi mai suntem şi în tenişi … Dăm să ne întoarcem, să ne pregătim, dar Mihai ne face să ne răzgândim: „Mi-e foame!”. Mda, e deja amiază, timpul a zburat pe nesimţite. Pelerinii s-au adunat la uşa trapezei. Miroase a mâncare caldă. Dar noi avem în lada frigorifică nişte carne, e timpul să ne gândim şi la ea. Ne întoarcem la maşină şi o pornim spre locul de popas. Desfac grătarul, adun cu Mihai lemne şi facem focul. De peste drum, un copil cu vacile la păscut se uită la noi. Mirosul de carne a atras şi câţiva câini din apropiere. Alte două maşini trag în apropierea noastră iar oamenii instalează corturile. Mariana mă întreabă dacă n-ar trebui să facem şi noi la fel. „E devreme, ce facem până seara?”, dau eu replica. Când totul e gata, îi duc şi copilului ce se uită la noi câţiva mici, biscuiţi şi un măr. E netuns, murdar, cu urme de vopsea pe el; cine ştie de câtă vreme nu s-a mai spălat şi n-a mai dormit într-un pat curat. În timp ce mâncăm, facem planuri. De fapt e simplu, mergem spre Văratic, apoi la campăm la Agapia. După ce terminăm de mâncat, aruncăm câinilor oasele, stingem focul, strângem gunoaiele într-o pungă, şi ne lungim puţin pe pătură. Las amorţeala să mă cuprindă, chiar aţipesc puţin. Un tractor ce-şi zdrăngăne remorca mă trezeşte. O cafea, o ţigară, după care ne urcăm în maşină şi plecăm. Parcurgem în sens invers acelaşi drum. În sat, avem puţin de furcă cu câteva animale lăsate libere, în mijlocul drumului. „Dacă lovesc porcu’ ăla, avem carne pentru toată vacanţa”, glumesc. O vacă, speriată de maşini, zburdă prin mijlocul drumului, frânez brusc, aproape c-o ating. Dau un claxon, ea „Muuuu!”. Izbucnim în râs. Ieşim la drumul naţional şi o pornim spre Văratec. Copilul şi-a pus capul în poala mamei şi a adormit. Fără grabă, cam într-un ceas, ajungem. Mare aglomeraţie, turişti de toate soiurile, negustori de suveniruri sau fructe. Oferte de cazare, câte pofteşti! Cu greu găsim un loc de parcare. Plătim o taxă de vizitare şi intrăm. În biserică se adună lumea, se fac pregătiri pentru slujbă. Ne închinăm, cumpărăm lumânări şi lăsăm un pomelnic. Cerşetorii ne asaltează şi mai mult de silă, le dăm câte ceva. Vizităm muzeul mănăstirii, cu obiecte de cult, icoane vechi, decoraţii şi ţesături. Aici, la Văratic, e o şcoală de meserii pentru călugăriţe. La ieşire, cumpărăm câteva amulete şi o hartă turistică a judeţului Neamţ, în engleză, singura care mai era disponibilă. Facem apoi fotografii în curte. Întreb de mormântul Veronicăi Micle, ni se spune că e la o biserică din apropiere, care ţine tot de mănăstire. La poartă, e o tarabă unde se vând produse de patiserie. Stăm la coadă şi luăm şi noi o pâine, nişte plăcinte cu brânză şi câte un sirop de brad. Foarte bune plăcintele, sirop de brad n-a mai băut nici unul din noi, decât de la farmacie, aşa că mai stăm o dată la coadă. De la o femeie, de pe marginea drumului, cumpărăm nişte pere, de la o cişmea umplem bidoanele cu apă şi plecăm spre Agapia. O cotim la stânga, prin Filioara, satul ce desparte Văratecul de Agapia, cale de vreo trei kilometri. În curând ajungem la destinaţie; mănăstirea e tocmai în capătul satului. Pe undeva, prin stânga, pe malul râului cu acelaşi nume, vedem corturi. Ne lăsăm maşina într-o parcare mare şi pornim pe jos spre mănăstire. Aglomeraţie de maşini şi autocare la poartă. Iarăşi, tarabe cu nimicuri şi tot felul de suveniruri. Plătim iarăşi o taxă de vizitare. În biserică, a început slujba. Turişti străini, cu nemiluita. Stăm puţin la slujbă, prilej cu care admir pictura lui Grigorescu. Mihai n-are răbdare să stea locului aşa că ieşim. Pornim să vizităm mănăstirea. Mai întâi, intrăm în muzeu care, după părerea mea, e cu mult mai mare şi mai bine amenajat decât cel de la Văratec. Pornim apoi în căutarea casei-muzeu Alexandru Vlahuţă. Trecem printre gospodăriile măicuţelor, printre negustorii cu tot felul de şerbeturi, siropuri şi alte produse naturiste. Un indicator ne arată calea. Plătim şi aici o taxă de vizitare. Zăbovim în faţa vitrinelor cu fotografii de familie, cărţi vechi şi manuscrise. O pelerină, un baston şi o pălărie ne aduc aminte că lui Vlahuţă îi plăceau drumeţiile. În această casă şi-au trăit viaţa monahală mama şi sora scriitorului. Vlahuţă le vizita des şi tot aici se organizau cenacluri literare. Dintr-un tablou, Vlahuţă şi Delavrancea, lungiţi pe o pajişte, ne privesc zâmbind. Un apel de la frate-meu ne grăbeşte să ieşim. Cumpărăm de la o femeie, de pe marginea drumului, două sticluţe cu sirop de brad şi un borcan cu şerbet de zmeură. Înapoi în parcare, începem să ne uităm după locurile de campare. Soarele a coborât după munţi şi s-a lăsat răcoare. Facem o tură pe jos dar nu vedem alt loc decât cel văzut mai-nainte, peste râu. Mă întorc, iau maşina, traversez podul şi o bag în poiană. Loc este, dar nu de cort. Adică toate ridicăturile şi pantele sunt ocupate. După o scurtă cercetare din ochi, aleg un loc chiar la marginea pădurii. Nu e chiar cea mai bună alegere dar altceva chiar nu era. Pe când scoteam cortul din portbagaj, un „papuc” vrea să ne ocolească şi se afundă în vegetaţia de lângă noi. Aşa am aflat că am ales de fapt cel mai prost loc de cort, lângă un smârc. Face câteva încercări, … s-a afundat. Nu pot să las omul aşa. Abandonez instalarea cortului, scot cablul, îl ancorez şi încerc să-l smulg; turez motorul, patinez pe loc, inutil, e afundat rău de tot. Mariana ţipă că „iese fum din roţi”. Îi fac semn să stea liniştită, ea crede că fac burnout. Copilul se agită şi el, plânge, „Nu vreau să păţească ceva maşina!”. O femeie cu un sugar în braţe se uită şi ea îngrijorată. S-au adunat mai mulţi bărbaţi, ei împing, eu trag. Cu greu, după câteva încercări nereuşite, îl scoatem din noroi. Omul ne mulţumeşte, strânge mâinile tuturor iar noi reluăm instalarea cortului. Au început să se arate de după culmi nori negri şi a început să bată vântul. Îi dăm bătaie şi numai bine ce-am terminat de ancorat, că a şi început ploaia. Nu mai avem timp să punem saltelele şi sacii de dormit, doar o folie de polietilenă şi „Hai în maşină, să mâncăm, până stă ploaia”. Toarnă cu găleata, de abia se vede la câţiva metri în faţă iar fulgerele şerpuiesc pe cer. Mă uit la Mihai: alb la faţă, speriat de fulgere şi tunete, s-a refugiat în braţele mamei. Încerc să-l liniştesc dar n-am succes. Agitaţia de mai-nainte şi spaima provocată de tunete l-au dat peste cap. Apucă să spună „Îmi vine să vomit” iar noi avem timp să tragem în faţa lui un ziar. Arunc mizeria afară iar torentele de apă ce cad din cer mă udă bine. Nici o şansă să încerc să scot sacii şi să-i bag în cort. După vreun ceas, încă turna cu găleata. Încet, unul câte unul, la adăpostul umbrelelor, corturarii îşi strângeau calabalâcul şi părăseau poiana. Mă uitam, îngrijorat, cum veneau pârâiaşele din pădure. Mi-era frică să nu vină de sus vreun puhoi, aducând cu el cine ştie ce mizerii. Pe lângă noi trece „papucul” şi reuşesc să văd în el femeia cu sugarul. Mă hotărăsc, abandonăm cortul în poiană, pornesc motorul şi plecăm şi noi. Ştergătoarele fac cu greu faţă ploii, chiar dacă sunt pe viteză maximă. Maşina se mişcă destul de greu, terenul e îmbibat cu apă, trebuie să urc un dâmb, patinăm, Mariana iar se agită. Dau puţin înapoi, ambalez motorul şi urc în diagonală. Secretul e să nu accelerez şi să păstrez turaţia constantă. Sunt una cu maşina. Urc panta, intru cu botul într-un boschet, redresez, traversez un torent vijelios, dau cu burta de ceva, nu, nu trebuie să opresc, altfel aici rămânem! Alt boschet, coborâm iar o pantă, maşina derapează, malul râului se apropie, iar ţipă Mariana, ridic piciorul de pe acceleraţie şi rotesc uşor volanul. Frâna de motor îşi spune cuvântul şi ne reîncadrăm pe potecă. Mai am un singur hop: ieşirea la asfalt. Nu pot să mă asigur, ploaia limitează vizibilitatea, s-a întunecat, aşa că dau faza lungă la faruri ca avertisment pentru cine vine şi ies în viteză. Ufff! Gata, ne-am mai liniştit. Bag maşina în parcare şi ne pregătim de culcare. Copilul în spate, noi pe locurile din faţă, lăsăm spătarele. După o vreme mai vine o Dacie cu număr de Galaţi şi se aşează în faţa noastră. Dau puţin din avarii, ca reper, să nu dea peste noi. Apare şi un ins, numai în slip, care trage după el ceea ce pare a fi două corturi. Începe să scoată din el rucsaci, haine, conserve, ce-o mai fi fost pe acolo, toate pline de apă. Am o bănuială că sunt cei pe care i-am văzut campaţi chiar pe malul apei, la piciorul podului. Ne amuzăm puţin de necazul altuia dar numai aşa, ca să ne mai destindem. În maşină, n-a intrat apă nici un strop. Copilul deja doarme liniştit cu capul pe un sac de dormit; îl învelim cu pătura. Adormim.
Relu Posted June 22, 2008 Author Posted June 22, 2008 19 august Nu pot spune c-am dormit bine, dar nici rău nu mi-a fost. Peste noapte, copilul şi-a părăsit locul din spate şi a venit lângă noi, să doarmă lângă mămica lui. I-am băgat între scaune sacul de dormit şi câteva haine, să umple golul şi am astfel am petrecut noaptea. Culmile munţilor încă sunt ascunse în nori şi răcoarea mă face să-mi iau geaca. Gălăţenii de aseară şi-au împrăştiat bagajele şi evaluează pagubele. Schimb câteva vorbe cu ei, încearcă să-şi justifice prostia de aseară, când au pus cortul chiar pe malul apei. Mă duc la pensiunea din apropiere, de unde iau, de la automat, o cafea pentru mine şi câte o ciocolată caldă pentru cei din maşină. Rămân afară, să-mi fumez ţigara şi să fac o inspecţie a maşinii. Nu-i nimic grav, capacele jantelor cu urme de lovituri, o zgârietură pe bara de protecţie, un far uşor ciocnit; dedesubt nimic suspect. Mă întorc să recuperez cortul. În poiană au mai rămas destui, adică cei ce nu şi-au pus corturile în „căldări”. Traversez, dintr-un pas, pârâul ce mi-a dat aseară atâtea emoţii. Mă salut şi schimb câteva vorbe cu braşoveanul cu „papucul”, de aseară. După ce şi-au dat seama că ploaia nu se va opri curând, au decis să ducă la loc sigur nora şi nepoţica; au reuşit, cu mari insistenţe, să găsească o gazdă. Pe când stăm la o ţigară şi-i bârfim pe cei cu cortul de pe malul apei, se aude: „Ne ajută şi pe noi cineva să deschidem maşina?”. O familie şi-a închis, în zăpăceala de aseară, cheile în portbagaj. Mă abţin cu greu să nu mă pufnească râsul, deşi nu e de râs. Îmi pipăi, instinctiv, cea de-a doua cheie, în buzunarul de la blugi, asigurată cu un lănţişor. Iar ne-am adunat o turmă de bărbaţi în jurul maşinii şi a început să miroase a deşteptăciune. Ne hotărâm să spargem un geam, altfel nu se poate. Braşoveanul aduce un ciocan şi la insistenţele proprietarului, după câteva codeli, loveşte. Dacă cineva mi-ar fi povestit că după câteva lovituri zdravene, geamul Chevroletului încă era intact, n-aş fi crezut. Nu mai e altă soluţie decât să caute un meseriaş cu o bormaşină, să distrugă butucul de la portbagaj. Asta e, eu nu mai am ce face şi mă duc să strâng cortul. Mulţumită foliei cu care l-am acoperit, cortul e perfect uscat. Îmi iau rămas bun de la oamenii din poiană şi mă întorc la maşină. Un grup de corturari ce vin dinspre Agapia Veche, mă întreabă care e drumul spre Văratic. „Mai mergeţi vreo doi kilometri, până vedeţi, pe partea dreaptă, biblioteca comunală. De acolo faceţi la dreapta, cale de vreo trei kilometri, prin Filioara.”, le explic. Pornim spre Târgu Neamţ, pentru alimentare şi câteva cumpărături. Trecem prin Humuleştii Noi, apoi un pod peste apa Ozanei; suntem pe meleagurile pe care a copilărit Ion Creangă … Pe când intrăm în oraş, începe din nou să plouă. Opresc în centru. Găsesc o alimentară deschisă fac câteva cumpărături. Ar fi câteva obiective de vizitat prin oraş: Cetatea Nemţului, Casa memorială Veronica Micle … Plouă, pe stradă de-abia dacă vezi un trecător şi mai e şi duminică dimineaţa! Ne hotărâm să luăm drumul spre Bicaz. Întoarcem pe drumul pe care am venit. La marginea oraşului, opresc la o benzinărie unde fac plinul. Cumpăr şi două sticle de apă distilată să completez nivelul lichidului de răcire. La ieşirea din oraş, peste pod, indicatorul spre Poiana Largului, ne îndrumă spre vest. Trecem prin Vânători-Neamţ. Drum judeţean, asfalt bun., lizieră pe marginea drumului. Un indicator ne trimite la dreapta, spre mănăstirea Neamţului. Trecem pe lângă grădina zoologică, sau Zimbrărie, după cum scrie pe un indicator de staţie de autobuz. După câţiva kilometri, vedem pe dreapta ceva ce seamănă a centru de cazare, „Centrul Social-Cultural Sf. Paisie de la Neamţ", după cum scrie pe firmă. De aici, nu mai e mult până la mănăstire. Parcarea e aglomerată dar se găseşte un loc şi pentru noi. Pe aici ploaia ce ne-a gonit din oraş încă n-a ajuns, dar se văd urmele potopului de aseară. Cerul e acoperit şi e încă răcoare, motiv să ne luăm o haină cu noi. Îmi atrage atenţia librăria mănăstirii, o cupolă enormă ce dă impresia de clopot. În biserică a început deja slujba. Cerşetorii îşi ocupă locul la poartă, se salută cu câţiva călugări. Întrăm şi noi înăuntru. Ocupăm un loc în spaţiu iar eu încep să admir pictura. Nu prea mult, că telefonul îmi sună în buzunar. Ies repede afară. E naşu, mă sună de pe litoral. Plouă şi pe acolo, n-au ce face şi stau în cameră la televizor. Le povestesc pe scurt şi peripeţiile noastre şi închei dându-ne întâlnire la o pizza, când ne-om întoarce. Muzeul mănăstirii e încă închis. Dau o roată prin curte. Cineva îmi arată unde a fost prima biserică, distrusă în timpul unui cutremur, pe vremea lui Ştefan cel Mare. Locul e marcat cu lespezi. În cerdac, stau câţiva călugări de vorbă. De ce n-or fi la slujbă, nu ştiu. Mihai a ieşit din biserică şi mă caută. Cumpărăm câteva lumânări şi mergem să le aprindem. „Mi-e sete”, spune Mihai. Ieşim din curte şi mergem la maşină. După ce i-am potolit setea, intrăm în librărie. Bine, nu sunt numai cărţi ci se mai poate cumpăra şi un suc, o pungă de covrigei … Dar cărţile domină. Mihai n-are astâmpăr aşa că-l potolesc cu un pacheţel de biscuiţi şi o sticluţă cu suc. Cumpăr câteva iconiţe şi vreo două cărţulii apoi încep să admir pictura frizei interioare, cu domnitori şi înalţi ierarhi ai Moldovei. Un apel telefonic, Mariana ne caută. Facem câteva poze şi plecăm să vedem zimbrii. La grădina zoologică, n-avem noroc. Zimbrii sunt undeva în fundul ţarcului. Pasc, rumegă, numai ei ştiu. În rest, cam sărăcuţ: un urs plictisit, o vulpe ce umbla prin cuşcă cu o bucată de carne în gură, păuni, fazani, cerbi, cerbi lopătari, căpriori; sper că n-am uitat nimic. A, tot în incintă mai e şi un iaz unde se poate pescui. Când ieşim, începe ploaia. Următoarea destinaţie, mănăstirile Secu şi Sihăstria. Indicatorul apare chiar la ieşirea din satul Leghin, pe stânga. Surprins, trag pe dreapta, câteva zeci de metri mai încolo. Trebuie să întorc dar traficul e aglomerat. Mai e şi un echipaj de poliţie… Fac manevră de întoarcere pe marginea drumului, mă asigur, ambalez motorul şi cum prind un moment liber pe şosea, ţâşnesc. Drumul urmează cursul unui râu de-i zice Glodu Mare, printre munţi. Pe margine, poieni largi, unde vedem corturi, grătare. La poarta mănăstirii Secu, aglomeraţia de pe lume, autocare cu turişti, maşini, vreo două echipaje de poliţie … Slujba în biserică e pe sfârşite. Câteva maşini aşteaptă în curte pentru a fi sfinţite. Mai bine ar sfinţi şoferii codul rutier! Câteva poze şi plecăm mai departe spre Sihăstria. Mergem printr-o vale împădurită, iarăşi oameni ieşiţi cu cortul, la un grătar. Drumul e stricat pe alocuri. Aceeaşi aglomeraţie la poarta mănăstirii. Caut din priviri un loc de parcare. Cineva tocmai pleacă şi mă grăbesc să ocup locul liber. Slujba tocmai s-a terminat. „Hai, poftiţi la masă!”, se aude. Un grup masiv de pelerini se îndreaptă spre trapeză. Ne e foame şi nouă aşa că ne strecurăm în grup. Ne aşezăm la masă, spunem rugăciunea apoi mâncăm o ciorbă de cartofi şi lapte cu orez. Mai potoliţi, pornim să vizităm mănăstirea. Intrăm în biserica veche, apoi în cea nouă. Ultima, pare a fi făcută după tiparul bisericii de la Ciolpani. „Hai să mergem la chilia părintelui Cleopa”, propune Mariana. Urcăm nişte trepte, Mariana rememorează momente de la întâlnirile anterioare. E aglomeraţie în faţa chiliei dar nu şi agitaţie. Cineva coordonează fluxul de vizitatori la intrare. Ne descălţăm şi intrăm, în şir. Mai întâi într-o cameră care a fost a părintelui Paisie Olaru. Apoi în camera părintelui Cleopa. După uşă, biblioteca bătrânului. Zăbovesc un pic şi citesc titlurile cărţilor din rafturi. Toate sunt religioase dar, într-un colţ găsesc şi un dicţionar de neologisme. Mariana mă întreabă dacă nu rămânem aici peste noapte. „Unde?”. Mai în deal e clădirea în care sunt cazaţi pelerinii, în dormitoare comune. Stăm puţin pe o bancă şi ne sfătuim. E prea devreme, eu ţin să campăm pe seară la Bicaz. Odată înţeleşi, mergem spre cimitirul mănăstirii. Multă lume şi aici. O femeie se reculege în faţa crucii părintelui Paisie. Mă plimb printre cruci şi citesc anii între care au vieţuit. Mulţi au avut viaţă lungă, peste optzeci de ani, cel puţin. E duminică, e agitaţie, dar aici la Sihăstria, totul îndeamnă la calm şi linişte sufletească. Deşi drumul spre Bicaz e aglomerat şi îmi solicită atenţia, mă cuprinde o moleşeală. Cei din spate au aţipit; îmi fac şi mie poftă! La radio nu prind nici un post. Deschid geamul, curentul îmi biciuie faţa. Mă uit după un loc unde aş putea bea o cafea. Urc nişte serpentine. Norocul îmi surâde. Opresc la popasul Petru-vodă pentru o cafea. Parcarea e plină aşa că îmi găsesc un loc ceva mai încolo, printre băltoace. Înăuntru sunt locuri libere dar ca un fumător ce sunt, sunt exilat afară, pe terasă. Soarele se arată printre norii ce se risipesc. Se pare că în noaptea asta ne va ocoli ploaia. Mă las pe spătar şi îmi sprijin capul în palmă. Închid ochii. Stau câteva minute bune aşa până ce ţigara mă frige la degete. Mă dezmeticesc, beau cafeaua din câteva sorbituri şi mai cer una. Intersecţia de la Poiana Largului, la viaduct, e în lucru, sunt montate semafoare. Fac la stânga, spre Bicaz. Calitatea drumului lasă de dorit. Pe la Hangu, pe sensul meu de mers, asfaltul e rupt, e un prag serios. N-am cum să-l evit, vin maşini din celălalt sens, reduc viteza pentru a atenua şocul, undeva atinge pragul … uf, am trecut! Din spate mă claxonează cineva, face semn cu farurile şi mă depăşeşte în viteză silindu-i pe cei de pe contrasens să se retragă pe dreapta. Involuntar, scot pe gură un pomelnic de sfinţi şi invective la adresa idiotului, că altfel n-ai cum să-i spui! Mariana caută să mă tempereze. Pe marginea drumului sunt multe pensiuni sau locuri de popas. Pe dreapta e lacul de acumulare, se vede vârful Toaca şi Panaghia. Dar n-am timp să le admir, nici măcar cu coada ochiului. Sunt destule cotituri şi gropi în asfalt. Norii au dispărut iar soarele e în toată strălucirea, silindu-mă să-mi pun ochelarii. Înainte de intrarea în Potoci apar pe marginea drumului şi corturile. „Uite, am putea să punem cortul pe aici”, spune Mariana. „Prea la marginea drumului”, spun. „Trec maşini, e zgomot, praf … Mai scapă vreun nebun controlul volanului … N-avem nici o sursă de apă …”. Totuşi, căutăm din ochi locul potrivit. Deşi mai e mult până la apusul soarelui, ar cam fi cazul să punem capăt peregrinărilor pe ziua de azi şi să ne gândim unde înnoptăm. Astfel, ajungem la popasul de la baraj. Aglomeraţie, marginea drumului e plină de maşini parcate, corturi pe marginea drumului, oamenii care traversează des … Fac stânga şi intru pe un drum lateral, un fel de refugiu, în căutarea unui loc de parcare. Am noroc. Când opresc motorul, automat porneşte şi ventilatorul de la radiator. Mda, s-a făcut cald. Apă nu prea mai avem aşa că iau două sticle şi plec să le umplu dar să mă uit şi după un loc de cort. Cobor pe malul lacului, umplu sticlele de la izvor apoi intru în vorbă cu agentul de parcare de la motel. Contra sumei de cincisprezece lei putem pune cortul pe malul lacului, cu cinzeci de lei ne putem caza în căsuţe. Nu mă încântă deloc, cunosc terenul, are un aspect arid, neîngrijit. În plus, agitaţia, zgomotul şi muzica de la local ţin până târziu în noapte. Mă întorc la maşină, las sticlele cu apă şi pornesc iar în căutarea unui loc de campat. N-ai zice că e sfârşit de duminică. Toate locurile bune sunt ocupate. Încă am reminiscenţe după potopul de astă noapte aşa că sunt precaut. Încep să mă gândesc să mergem la Izvorul Muntelui, întotdeauna s-a găsit loc pentru corturari. Puţin mai la vale de maşina noastră, în aglomeraţie, văd o altă maşină parcată dar cu botul spre noi iar ocupanţii luau masa la portbagaj. Având convingerea că oamenii vin din sens opus nouă, mă duc la ei să aflu nişte informaţii. Le urez „Poftă bună”, cer scuze pentru deranj şi îi întreb dacă nu vin cumva dinspre Izvorul Muntelui. Nu, vin de la Lacu Roşu, au vrut să pună cortul acolo dar mizeria şi zgomotul i-au făcut să se răzgândească. „Tot aşa mizerabil e şi acum locul acela?”, nu mă abţin eu. „Da, nici nu te poţi gândi … Doar în lipsă de altceva mai bun, dacă nu-ţi pasă de sănătate”, spune bărbatul. Abandonăm orice idee de a ne caza în zonă şi pornim spre cabana Izvorul Muntelui. Oprim puţin pentru a admira priveliştea, de pe baraj. Odată intraţi în sat, drumul e un dezastru. De ani şi ani de zile, de când vin prin zonă, tot aşa e. Merg încet, ocolesc gropile … atât cât se poate. Pensiuni, câte vrei! La poale, la cabană, ne uităm după un loc de cort. S-a mai îngrădit prin zonă. În curtea cabanei, ni se cere cincisprezece lei pentru cort dar nişte materiale de construcţii lăsate alandala, mă fac să-mi iau gândul. O cameră ne costă optzeci de lei. La cantonul silvic, la cascadă, e îngrădit dar sunt corturi. Înainte de a întreba şi acolo, mă duc câteva case mai la vale. La prima pensiune, nu prea păreau să fie dornici de oaspeţi, dar nici pe mine nu m-a încântat decorul. La următoarea, găsesc camere la un preţ rezonabil, şaizeci de lei camera. Pat larg, televizor, baie cu duş dar coridoarele de acces sunt înguste şi întortocheate. Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi aici în caz de incendiu … Optăm pentru a pune cortul în curtea cantonului. Plătim zece lei iar pădurarul ne deschide poarta să băgăm maşina. Precaut, o pun pe o porţiune betonată, în caz de plouă să putem demara. După ce instalăm cortul, Mariana pleacă cu copilul în sat, să caute nişte lapte. Lângă noi a mai venit un cuplu tânăr, cu maşina, care habar n-au de campare. Îi ajut să întindă cortul apoi aprindem un foc. Eu pun ceaunul de mămăligă iar ei se pregătesc de grătar. Băiatul îmi oferă un pahar cu vin şi ne punem la palavre. Mariana se întoarce cu laptele. Mihai e entuziasmat, a văzut cum se mulge vaca, nu-i mai tace gura! După ce mâncăm, pornim într-o plimbare pe drumul ce duce spre Durău, prin pădure, dincolo de barieră. Ştiu că drumul e închis circulaţiei auto de câţiva ani, datorită unor surpări. Ceea ce mă surprinde e că de undeva, de sus, vin maşini. Cineva îmi spune că nu vin de la Durău, nu se poate din cauza drumului, ci de la Izvoru Alb. Totul e verde în jur, numai şoseaua e o pată de culoare în decor. Nu suntem singurii ce au ales acest mod de relaxare. Mergem până în apropiere de Curmătura Lutu Roşu, apoi intrăm în pădure, căutând obişnuitul loc de popas, cu mese şi bănci metalice. Întâlnim un grup de tineri zgomotoşi ce tocmai coborau de la Dochia. Stăm puţin să ne tragem sufletul. De pe potecă, venind de jos, apare şi un individ, numai în tricou şi sandale. Ne întreabă cât mai e până sus la cabană. Trebuie să dea un telefon şi „n-are acoperire”. Cu binişorul, îl conving să renunţe, spunându-i că mai are vreo trei ceasuri de urcat, vine întunericul şi s-ar putea rătăci. Îi recomand să se ducă câţiva kilometri mai spre sat, de unde se vede vârful Toaca, acolo unde e celula GSM. Mai stăm puţin apoi ne întoarcem pe drumul prin pădure, urmărind marcajul cu triunghi albastru. Grupul de lângă foc s-a mărit. Le împrumutăm toporişca noastră. Mihai intră în cort iar noi mai rămânem puţin să strângem din lucruri. Când intrăm, găsim copilul adormit. I-a ajuns pe ziua de azi! Îl băgăm în sacul de dormit şi plecăm la cabană, la o bere.
Relu Posted June 28, 2008 Author Posted June 28, 2008 Luni, 20 august Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, aşa spune o vorbă din bătrâni. Pentru azi, semnul de vreme bună e tocmai ceaţa cu care facem cunoştinţă de când ieşim din cort. Ne spălăm repede, cu apă rece, de la izvor, apoi luăm micul dejun. Dintr-un microbuz, coboară un grup de tineri, cu rucsaci. Soaţa mă ispiteşte: „Nu te duci şi tu cu ei?”. E prima oară când sunt la poalele muntelui şi mă codesc. Unde să mă duc? Drumul până sus, la Dochia durează cel puţin trei ceasuri, … cât mai stai pe acolo, trei ore la coborâre … N-am nici bocanci … „Şi voi ce faceţi tot timpul ăsta?”. Nu, nu e o idee bună. Mă gândesc la ceea ce mi-au spus ieri oamenii aceia, veniţi de la Lacu Roşu. De comun acord, facem o schimbare de plan. Vom profita de vremea bună şi vom mai zăbovi în zonă, vom merge pe cealaltă parte a muntelui, la Durău; dacă se va putea să încercăm măcar un traseu până la Duruitoarea, în familie. Strângem cortul, ne luăm rămas bun de la gazdă şi de la ceilalţi oameni şi plecăm. Ceaţa s-a mai ridicat. Parcurgem în sens invers acelaşi drum de coşmar. Facem câteva poze la baraj şi ne continuăm drumul spre Durău. Trecem viaductul. Nivelul lacului e foarte scăzut, Piatra Teiului sau Stânca Diavolului se vede în totalitate. După un timp, brusc, îmi apare un indicator spre stânga, spre Durău. Mă asigur şi intru pe un drum neamenajat. Din sens opus vine un „papuc”. „Bună ziua, ăsta e drumul spre Durău?” o întreb pe femeia de la volan. „Da, mergeţi înainte, imediat ieşiţi la şosea. Asta e o scurtătură, trebuia să ţineţi drumul …”. Într-adevăr, trecem podul peste Bistricioara şi intrăm în satul Ceahlău, la drum asfaltat. Ne oprim la un magazin să ne completăm proviziile şi să ne răcorim cu câte o îngheţată. Oprim puţin şi pentru a vizita biserica satului, pictată de Nicolae Tonitza. Din păcate, e închisă. Cu puţin înainte de a intra în staţiune, reţinem un indicator către un camping. Pe partea dreaptă, printre copaci, se văd corturi. Tragem în parcarea de la mănăstire şi vizităm biserica. De fapt, căutăm să profităm de răcoare. Ne învârtim prin staţiune, căutând un loc unde să mâncăm ceva cald. Nimic din ceea ce ştiam nu mai e. Optăm pentru o rotiserie, unde comandăm câte o pizza. Ne interesăm apoi de cazare. La Casa Pelerinului, fost Hotel Durău, o cameră porneşte de la nouăzeci de lei. Alte oferte, pe la pensiunile din zonă nu diferă prea mult. Pentru că mai avem timp până deseară, pornim spre cascada Duruitoarea. Lăsăm maşina pe undeva la marginea drumului şi ne încadrăm pe traseul marcat cu bulină roşie. Mergem pe o potecă şi îl învăţ pe Mihai să se orienteze după marcaj; prinde repede, se comportă bine, dar trebuie să-l sprijinim des, nu sesizează toate obstacolele. La cascadă, ne aşezăm pe o bancă, să ne tragem sufletul. Sunt mulţi turişti, unii au venit odată cu noi, alţii coboară de sus, de la Dochia. Rememorez, cu Mariana, unul din traseele făcute în luna de miere. Eram cazaţi sus, la cabană, unde ocupasem camera de două locuri. Am convins-o să facem o excursie de o zi, coborâm în Durău, seara eram înapoi. Atunci am coborât muntele pe aici, pe la cascadă. Jos, la intrarea în staţiune, Mariana a realizat diferenţa de nivel, aproape să leşine! „Şi acum trebuie să urcăm din nou acolo?”. Râdem amândoi. Mihai: „Da’ de ce cade apa de acolo?”. Ne întoarcem în staţiune. Soarele arde nemilos. Mai dăm o raită prin zonă, uitându-ne după oportunităţi de campare. Cineva oferă loc de cort în curtea proprie. Par mai degrabă interesaţi să scoată un ban decât să fie gazde, aşa că nu ne mai batem capul. Mergem la campingul de la intrarea staţiunii, camping „Ursuleţ”, aşa îi spune, unde contra a 15 lei putem alege un loc pe un tăpşan destul de vast. Avem acces şi la duşuri cu apă caldă aşa că, orice alt plan cade. După ce instalăm cortul, sunt trimis să „testez” duşurile. După trei zile, chiar simţeam nevoia de o baie generală! Instalez grătarul, adunăm lemne din pădure şi ne punem să frigem puiul ce l-am luat din sat. În vreme ce soţia ne pregăteşte cina, plec cu băiatul într-o scurtă explorare, prin pădure. Mergem pe o potecă şi după câteva sute de metri, ajungem într-o fâneaţă. Stăm puţin, apoi ne întoarcem pe acelaşi drum în tabără şi ne punem la masă. Pe urmă, întinşi pe o pătură facem planuri pentru ziua următoare. „Dacă e vreme bună, urcăm până la Fântânele şi înapoi”. Mihai şi-a găsit deja „gaşcă” printre copii şi nu le mai stau picioarele. Îi mai temperăm de abia când vedem că sunt lac de transpiraţie. După lăsarea întunericului, ne pregătim de culcare. De la una din vilele din apropiere cineva pune muzică: Gil Dobrică, Dan Spătaru, Mihaela Runceanu … Volumul e la maxim, dar asta nu pare să deranjeze pe nimeni.
tigeratlantic9945 Posted July 7, 2008 Posted July 7, 2008 Te felicit pentru vacanta ta.Si eu ma duc pe 18 iulie la mare in statiunea Saturn.Am auzit ca s-au scumpit biletele de tren,este adevarat?
dcp100168 Posted July 7, 2008 Posted July 7, 2008 Am fost la Saturn acum caţiva ani (2004, cred) şi e o plictiseală groaznică. Nu poţi decât să stai la soare şi să bei bere (nu că treaba asta ar fi chiar aşa de nasoală ). Ca să intru pe net a trebuit să ajung în Mangalia (o poţi face pe jos, ce-i drept), iar în câteva seri m-am dus în Vama Veche să mai văd şi eu lume activă (la Saturn, unde oricum sunt numai pensionari şi nepoţei, discotecile deschideau la 10 seara şi închideau la 12). Sincer, nu m-aş mai duce. Da' poate s-a mai schmbat ceva de-atunci...
tigeratlantic9945 Posted July 7, 2008 Posted July 7, 2008 Pai s-a modernizat Saturnul.Eu am fost si anul trecut si m-am simtit bine.Ce e drept ,am mers prin alte statiuni ca vreiam sa le vad dar plaja e buna si are satul de vacanta extrem de frumos.Hotelurile sunt excelente mai ales cele 3 gemene inalte ,Hora, Balada,Sirena.
tigeratlantic9945 Posted July 7, 2008 Posted July 7, 2008 Oricum mie imi place hotelul si plaja.Si o sa vizitez in fiecare zi celelalte statiuni
tigeratlantic9945 Posted July 19, 2008 Posted July 19, 2008 Maine la 2 noaptea plec,stau 6 zile ,numai bine.
dcp100168 Posted July 19, 2008 Posted July 19, 2008 Maine la 2 noaptea plec,stau 6 zile ,numai bine. Să-ţi meargă bine! Şi să ne povesteşti totul când te întorci.
lumy Posted August 5, 2008 Posted August 5, 2008 eu am fost in Mamaia,am stat 4 zile,undeva aproape de parcul de distractii si totodata aproape de plaja,a fost foarte frumos,am prins si vreme buna...abia astept sa ma mai duc...
Sheena Posted August 20, 2008 Posted August 20, 2008 Frumoase intamplari. Le astept si pe celelalte 6 zile
Relu Posted August 31, 2008 Author Posted August 31, 2008 Marţi, 21 august Dimineaţă, am avut un motiv de îngrijorare, la maşină: LED-ul antidemaraj nu mai clipea! Nu se mai deschideau uşile cu telecomanda, ceasul de bord de abia mai pâlpâia. În schimb, radioul mergea. „Bateria! Ce mă fac? Dacă e dusă, unde găsesc una nouă?”. Ridic capota şi şterg condensul de pe baterie cu o cârpă. Măsor tensiunea: 12,8 V, e în parametri. E drept că bateria are mai mult de doi ani dar chiar nu mi-a făcut probleme. Îl sun pe frate-meu, şofer de meserie. „E bateria rece”, îmi spune. „Mai las-o puţin…”. Mă uit la cer. Nori, culmea muntelui învăluită în ceaţă. Hmm, nu prea-i a bună! Mariana şi Mihai încă nu s-au trezit. Totuşi, foindu-mă pe lângă, observ că mişcând maşina, LED-ul are tendinţa să clipească slab. Mă mai foiesc un pic, trag de toate firele de sub volan, izbesc capota motorului. E ceva anormal pe circuit. Dar unde? Deschid cutia cu siguranţe din bord, să verific pe acolo, aparent totul e ok! Ba chiar a început să clipească LED-ul! O închid la loc, nu mai clipeşte! Mai fac de vreo două ori mişcarea …, cu clapeta deschisă, dau o cheie, motorul porneşte. Încă o încercare, să mă conving că merge figura. Deşi am o trusă de scule şi m-aş pricepe să-i dau de cap, nu mă aventurez. O mişcare greşită, o componentă uzată şi m-aş putea trezi cu vreo bucată în mână… trebuie să traversez muntele, să ajung la Bicaz, unde aş găsi un service, să mă ajute! În timp ce luăm micul dejun, ne facem planuri pe ziua de azi. Vremea instabilă ce se anunţă ne face să renunţăm la orice idee de a escalada muntele. „Hai spre Borsec. N-am fost niciodată acolo”, spune Mariana. După ieşirea din staţiune, facem o coborâre pe nişte serpentine de-ţi taie răsuflarea. „Faci antrenamentul pentru Transfăgărăşan” mă ia soţia peste picior. „Mai bine admiraţi peisajul…”, replic eu sec. Am ajuns din urmă un autofurgon pentru lactate şi stau în spatele lui. Ţin maşina în viteza a doua şi din când în când, apăs uşor frâna. Ochii caută des bara din spate, acolo unde sunt stopurile maşinii, gata să reacţionez la orice aprindere a lor. Păstrez distanţa şi nu mă aventurez în nici o depăşire. După ce se termină serpentinele şi intrăm în linie dreaptă, văd pe sensul opus o maşină de poliţie şi un şofer tras pe dreapta. Chiar nu mă aşteptam să văd aşa ceva! După ce intrăm în Borsec, facem la dreapta spre staţiune. Trag într-o parcare şi pornim un mic tur, căutând izvoarele. Multe clădiri abandonate, în paragină. Ceea ce era odată o staţiune de toată fala, acum e o paragină. În contrast, vegetaţie îngrijită. Mulţi turişti. Întrebăm de camping şi ni se spune că sunt două, spre capătul staţiunii. Cică, la căsuţe se plăteşte 20 lei. Sunt surprins, deoarece, până acum, ăsta era preţul de persoană. N-avem intenţia să ne cazăm, nu e nici ora prânzului. Îi arăt soţiei un indicator spre Grota Urşilor, circa 45 de minute de mers. „Cine ştie cum o fi drumul. Mai şi începe să plouă...”. Cu harta în faţă, ne hotărâm să mergem la Sighişoara. „E un festival, în perioada asta …”. Câteva cumpărături, câteva poze de familie, umplem două sticle cu „apă de Borsec” şi plecăm. Când pornim, ploua de-a binelea. La Topliţa fac o pauză de o cafea, la o benzinărie. Ploaia a rămas undeva în urmă iar soarele îşi face cale printre nori. Găsim repede ieşirea spre Reghin. O vreme, am în dreapta Mureşul scânteind în soare şi calea ferată. Totul străjuit de munţi. E o porţiune a drumului care nu m-a lăsat rece niciodată. Am fost de multe ori pe aici, dar cu trenul. Odată, chiar am încercat să fac, din vagon, câteva poze. Total eşec, bineînţeles. Mi-ar trebui o zi întreagă, să intru în apă, să stau pe calea ferată, pe scurt, să bat câţiva kilometri pătraţi, numai pentru câteva cadre reuşite. Nici acum nu pot opri, marginea drumului e marcată cu linie continuă şi nu văd nici o oportunitate de refugiu. La Lunca Bradului, pe lângă gară, facem o pauză de masă unde împart cu Mihai o conservă de fasole cu cârnaţi. „Fasolar, ca şi tac’su’”, nu se poate abţine Mariana, surprinsă că pentru prima oară, copilul nu face mofturi la mâncare. Munţii rămân undeva, în urmă. Trecem prin sate, cu puţin peste viteza regulamentară. În Reghin, mă descurc uşor deşi traseul pare întortocheat. Cerul s-a limpezit iar soarele şi-a intrat în drepturi. Gândindu-mă cât mai avem până la destinaţie, apăs uşor acceleraţia şi mă aventurez şi pe la depăşiri. Trecem prin Dumbrăvioara, „localitatea cu cele mai multe cuiburi de barză din România”. O las puţin mai moale şi chiar opresc câteva minute pentru a putea admira peisajul. Într-adevăr, nici unul din noi n-a mai văzut aşa ceva. Facem iar o pauză în Târgu Mureş şi tragem maşina la umbră. În ciuda indicatoarelor, ne cam încurcasem dar nu eram departe de adevăr. De la o benzinărie ne luăm după preferinţe, cafea şi ciocolată caldă. Întreb unde e catedrala ortodoxa şi aflu că e chiar în drumul nostru. Din păcate, planul de vizitare a fost zădărnicit de traficul infernal din zonă; a fost imposibil să găsesc un loc de parcare. Timpul nu stă pe loc şi cu părere de rău, renunţăm. Ieşim din oraş iar drumul e plin de serpentine. Merg cu o viteză adecvată, după părerea mea. Totuşi mulţi mă claxonează şi-mi fac semne nervoase, în vreme ce mă depăşesc. Nu-i bag în seamă. Simt că oboseala începe să-şi spună cuvântul iar eu nu vreau să risc. Peste un ceas, intrăm în Sighişoara. Încă de la bun început, reţin indicatoarele spre Agnita, localitatea pe care ar urma s-o tranzităm mâine, în drum spre Transfăgărăşan. Ţin prima bandă, încet, cu ochii după indicatoarele ce ne-ar putea duce spre un camping. Ajungem într-o zonă cu blocuri. „Tare am impresia că n-avem ce căuta pe aici”. La un semafor, fac dreapta, intru printre blocuri şi mă opresc într-o parcare, cu vedere la drumul de pe care tocmai am ieşit. Mariana şi Mihai pleacă să caute o toaletă la benzinăria de peste drum. Las puţin scaunul pe spate şi mă relaxez. Din cauza oboselii, îmi tremură uşor mâinile. Caut sub scaunul din dreapta sticla de cola şi trag câteva înghiţituri zdravene. Închid ochii şi intru într-o stare de nici aţipit, dar nici treaz. Stau aşa o bună bucată de vreme, până se întorc cei doi. Mariana mi-a adus o cafea iar băiatul s-a căpătat cu o maşinuţă de care e super încântat! „Ce facem?”. De la un taximetrist, aflăm că sunt două campinguri, chiar în mijlocul oraşului. Ieşim la drum, înapoi până la prima intersecţie, trecem podul peste Târnava Mare, indicatoarele ne duc chiar la un camping. E o curte, cu căsuţe şi piscină, putem pune cortul, dar preţurile ne fac să ne luăm tălpăşiţa. Mă uit pe un deal, „Parcă ar fi ceva acolo, …hotel, motel…”. Cineva ne îndrumă la Clubul Copiilor. Trecem podul înapoi şi după câteva sute de metri găsim repede locaţia. Las maşina într-o parcare şi intru, cam neîncrezător, pe sub un portal; unde pe un indicator, de mână, scrie „Camping”. Într-adevăr, în curte găsesc instalate o mulţime de corturi. Vorbesc cu paznicul, tarifele sunt convenabile: opt lei de persoană, opt lei maşina; copilul nu intră la plată. Ne indică un colţ de pajişte, instalăm cortul şi facem câte un duş. Mihai şi-a făcut rapid o prietenă, o fetiţă din Israel şi umplu de larmă curtea. Mulţi turişti străini, unii cu maşinile, alţii pedeştri. Repede, ceva de-ale gurii, ne schimbăm şi plecăm spre cetate. Soarele e la apus. Nu e departe, cetatea se vedea chiar din camping. Intrăm pe la Turnul cu Ceas. Aflăm că e în desfăşurare un festival folcloric. Un suc la băiat, căte o bere pentru mine şi soţie şi începem să ne plimbăm. Tarabe cu tot felul de suveniruri, terase amenajate la drum unde eşti servit de câteva fătuci îmbrăcate în ţinută de epocă, casa în care s-a născut Vlad Ţepeş… Căţiva plozi mai tuciurii, ce aleargă prin mulţime, ne atrag atenţia şi ţinem copilul cât mai aproape. Îmi pipăi borseta. Ne oprim pe la tarabe şi cumpărăm câteva nimicuri, pentru finuţa noastră; la întoarcere ne pregătim să-i luăm din moţ! Îmi întreb soţia dacă ştie de unde provine cuvântul sas. Nu ştie. Îi spun că vine de la sachsen, saxon. Pe o scenă, dansuri maghiare. Stăm şi noi puţin şi ne uităm. Mihai n-are răbdare şi o pornim la o plimbare pe străduţe; cam întuneric iar peisajul, fie-mi cu iertare, cam lasă impresia de neîngrijit. Dacă acum am impresia asta, oare cum o fi fost în perioada medievală, când nu era canalizare, salubritate? Ieşim pe cealaltă parte a cetăţii, pe sub Turnul Cojocarilor. Admirăm priveliştea oraşului, în noapte. Revenim, pe acelaşi drum, la scenă, ne aşezăm la o masă, cu berea în faţă şi urmărim spectacolul prezentat de ucraineni. Mihai iar n-are astâmpăr şi pleacă de lângă noi, la gărduleţul ce limita accesul spre scenă. Din fericire, e la doar câţiva paşi de noi, putem să-l supraveghem. Intră repede în vorbă cu ţigănuşii ce se tot foiau de acolo până acolo. Sunt absolut inofensivi dar mobilitatea lor poate fi molipsitoare pentru un copil de patru ani. Realizez, într-un târziu, ora înaintată. „Hai, că mâine nu stăm!”. Iarăşi, o luăm pe străduţele înguste şi întunecoase, nimerim într-un loc unde se făceau săpături. Cu încălţămintea plină de noroi, ieşim în oraş. Când ajungem la cort, ceasul din turn bate unsprezece. A mai venit o maşină lângă noi, de prin Bihor. Le împrumut pompa, să-şi umfle saltelele. Ne băgăm apoi în saci şi adormim.
Recommended Posts
Create an account or sign in to comment
You need to be a member in order to leave a comment
Create an account
Sign up for a new account in our community. It's easy!
Register a new accountSign in
Already have an account? Sign in here.
Sign In Now