Actorul Lucian Pînzaru, la 43 de ani

[dcp100168]

Actorul Lucian Pînzaru, la 43 de ani

Astăzi, Lucian Pînzaru împlineşte 43 de ani. Îi spunem cu drag La mulţi ani! Şi îi dorim să fie fericit şi generos, în roluri şi în viaţa de toate zilele, aşa cum îl ştim.

- Când aţi venit la Teatrul Dramatic din Galaţi?

- În 1994, cu o înlocuire în spectacolul „Nasul”, iar în 1995 am avut prima premieră, „Tango”. Am absolvit la Iaşi, la clasa profesorului Sergiu Tudose, în 1994. Au trecut de atunci 17 ani şi nu m-am gândit să plec de aici. Eu nu sunt omul care să plece pentru 50 de bani în plus la salariu…

- Ce vă place la Galaţi?

- Îmi place publicul de aici. Din cât am umblat şi am văzut, îl consider cel mai generos public. Câteodată, e un lucru periculos să ai un astfel de public, pentru că dacă nu eşti cu capul pe umeri, poţi foarte repede să crezi altceva despre tine, poţi să crezi că e bine chiar şi atunci când nu e. Îmi mai place Dunărea. E frumoasă.

- Ce au în comun viaţa şi teatrul?

- Teatrul este viaţă, dar la puterea a zecea. Viaţa noastră, în general, e foarte plicticoasă. Urmăm mereu aceeaşi rutină şi în rutina asta se-ntâmplă câte un accident. Acela e lucrul care poate fi adus în faţa publicului. Sunt lucruri de o intensitate mult mai mare, care se întâmplă în viaţa noastră, cu asta se ocupă arta, după părerea mea. Vorbeam de curând despre teatrul actual cu domnul Motoi. Şi îi spuneam că sunt adeptul teatrului aceluia vechi, în care eu îmi ascult partenerul, iar dumnealui îmi spunea că nu există teatru vechi şi teatru nou, şi că ceea ce eu numesc teatru învechit, acela este teatrul. Teatrul îşi trage seva din viaţă, dar trebuie să fii foarte atent la ceilalţi. Or, acum, noi nu mai suntem atenţi, ne întrerupem unii pe alţii, nu mai avem răbdare să trăim acele mici clipe de bucurie în care să ne ascultăm unii pe ceilalţi.

- Actorii au, în general, o viaţă boemă. Ce rol are familia în viaţa dumneavoastră?

- Am să fac un top al preferinţelor mele: copiii, soţia, teatrul, pescuitul şi cititul, în ordinea asta. Eu foarte greu pot asigura o viaţă decentă familiei mele, pentru că am o fire boemă. La mine, idealurile sunt mai importante decât banii. Sunt genul de om de care se fereşte genul celălalt de oameni, sunt din categoria celor care, neputând fi cumpăraţi cu bani, trebuie înlăturaţi.

- Aţi fost şase ani profesor la Liceul de Artă şi trei ani la Facultatea de Actorie din Galaţi. Ce au însemnat acei ani?

- Dacă nu era ceva frumos şi dacă nu-mi plăcea, nu stăteam atât. Eşti profesor bun atunci când te depăşesc elevii, n-am spus-o eu. Iar pentru a avea un astfel de rezultat, trebuie să fii generos. A fi generos înseamnă a-i da celuilalt ce-i trebuie, atunci când are nevoie. Se spune că nu-i bine să dai chiar la oricine, dar, în boemia mea, eu am dat la toată lumea. Am aruncat seminţele, dacă au căzut pe un teren fertil va creşte ceva. Viaţa ne dă răspunsuri, trebuie doar să avem răbdare.

- O întrebare clasică: roluri dragi.

- Oricât nu ţi-ar plăcea un rol, sfârşeşti prin a-ţi iubi personajul. Până la premieră, ajungi să-l iubeşti. Am avut, e-adevărat, şi personaje pe care le-am iubit de la început, sunt şi personaje care m-au marcat. Contează şi regizorul, şi partenerii cu care intri în relaţie, ai roluri care-ţi izbutesc şi în care descoperi în tine nişte lucruri pe care poate le bănuiai, poate nu. Sunt roluri din care-ţi mai construieşti apoi câteva personaje, aşa am păţit la Lopahin, aşa am păţit la Falstaff. Rolurile au şi ele viaţa şi uneori moartea lor. Un lucru e clar: n-aş da anii şi experienţele trăite aici, la Galaţi, pe un film la Hollywood!

- Aţi avut şi nişte colaborări frumoase…

- Am jucat Lopahin, în „Livada de vişini”, la Constanţa, că le fugise interpretul rolului în Italia şi erau disperaţi. Doina Levintza le făcuse scenografia, ceva mai frumos n-am văzut. Tot decorul era îmbrăcat într-o catifea de culoarea vişinii, în lumina reflectoarelor era un vis, am jucat de drag. Am mai avut un rol mic în flimul lui Porumboiu „A fost sau n-a fost…”, rolişor care mi-a plăcut foarte mult. Apoi m-a mai chemat şi la „Poliţist adjectiv”, ultimul lui film, unde nu m-am putut duce şi la a doua probă din cauză că aveam premiera cu „Falstaff”.

- O lecţie de viaţă pe care vreţi să ne-o împărtăşiţi.

- Bărbaţii, structural, sunt mult mai puţin sensibili decât femeile. Ei nu văd nişte lucruri care femeilor li se par evidente. Una dintre marile lecţii de viaţă este răbdarea pe care a avut-o şi o are cu mine, de 21 de ani, soţia mea, Iulia, ca eu să văd şi să apreciez nişte lucruri pe care bărbaţii le văd mai puţin sau deloc. Noi suntem nişte oameni foarte orgolioşi şi foarte greu acceptăm că nu avem dreptate.

http://www.viata-libera.ro/articol-%E2%80%9EN-as_da_anii_traiti_la_Galati_pe_un_film_la_Hollywood%E2%80%9D_2.html