Lola Schmierer Roth - între expresionism şi neoumanism

[dcp100168]

Lola Schmierer Roth - între expresionism şi neoumanism

Apreciata in mediile culturale ale Galatiului natal, creatia Lolei Schmierer Roth a ramas oarecum in umbra in contextul studiilor dedicate avangardei istorice romanesti. A fost, asadar, o pictorita putin recunoscuta, desi, dupa 1919, a asimilat multiple directii stilistice – divizionismul lui Van Gogh, expresionismul lui Kokoschka, abstractionismul lui Kandinsky, cubismul analitic –, pe care le-a experimentat cu rezultate de exceptie. Acestea s-au contopit si s-au sublimat la maturitate intr-o conceptie unitara si originala, indatorata, surprinzator, neoclasicismului promovat teoretic ca agent regenerator al artei franceze de criticul Waldemar George pe care artista l-a cunoscut in 1936 si cu care a corespondat.

Vom incerca sa prezentam sumar citeva repere stilistice ale drumului formativ sinuos parcurs de Lola Schmierer Roth, subliniind faptul ca frecventarea unor medii artistice de exceptie si contactul cu profesori renumiti i-au fost in mare masura inlesnite si de bunicul ei, savantul filolog Haiman Tiktin.

Originara dintr-o familie bogata de armatori si negustori evrei din Galati, viitoarea artista a beneficiat de o educatie solida, in consonanta cu statutul ei social. Resedinta fastuoasa a consulatului olandez la Galati, un adevarat monument de arhitectura de la mijlocul secolului al XIX-lea, in care viata de familie se desfasura probabil ca intr-un roman de Thomas Mann, ii oferea fetitei cu inzestrare precoce pentru desen colturi misterioase, unde sa viseze si sa deseneze. Pianul, biblioteca, vasele cu plante exotice au constituit curind subiecte pe care le-a abordat cu entuziasmul incepatorului. Acum invata si mai multe limbi straine (germana, franceza, engleza) pe care le va perfectiona in cursul calatoriilor de mai tirziu. Incurajata de bunicul ei, care i-a remarcat talentul, Lola primeste primele notiuni de anatomie, perspectiva si desen dupa natura de la venetianul Antonio Zumino (1864-1927), pictor academic, urmas al macchialolilor, stabilit temporar in Romania. Intre 1908-1911, de la el a deprins obisnuinta observatiei atente, precum si tehnica desenului minutios si a acuarelei.

O trasatura caracteristica a lucrarilor ei din aceasta perioada – portrete lucrate corect pe hirtie de calitate, cu laviuri transparente – consta in supradimensionarea fizionomiei modelelor, procedeu amintind surprinzator de viziunea si tehnica naturalista a pictorului elvetian Carl Stauffen-Bern, pe care profesorul italian il oferea probabil ca model.

In 1911, Lola Schmierer calatoreste pentru prima data in strainatate, la Viena si Berlin, unde se stabilise bunicul ei. Aici, incurajata si de matusa ei, Gertrud Tiktin, ia contact cu viata artistica a celor doua mari capitale ale artei europene, vizitind expozitiile si procurindu-si cataloage. Aceasta dorinta de informare asupra artei moderne, dar si asupra diverselor evenimente culturale in general, va deveni o preocupare constanta, asa cum se poate constata si din alcatuirea bibliotecii artistei, evocata cu admiratie de fostii elevi. In 1912, dupa un periplu de citeva luni la Paris, la Academia Julian, impreuna cu prietena ei Jeanne Coppel (nascuta Helder, Galati, 1896 – Paris, 1971), cele doua foste eleve ale lui Zumino revin la Berlin.

In orasul de pe malurile riului Spree, Lola Schmierer a studiat cu pictorul, gravorul si criticul de arta Hermann Struck, un virtuoz si un teoretician al tehnicilor gravurii. Portretele si subiectele sale cu motive iudaice, lucrate in acvaforte si ac, il releva ca pe un atent admirator al operei lui Rembrandt. Datorita lui, Lola a inteles cit de fascinant este universul liniei din ale carei modulari subtile se naste forma, dar si lumina.

Intre 1913-1914, la Berlin, Lola Schmierer si Jeanne Coppel sint elevele lui Lovis Corinth si ale lui Johannes Lippmann. Lola paraseste acum motivele simboliste, pe care le aborda poate si sub influenta lecturilor din Rudolf Steiner, asa cum probeaza o lucrare precum Globul miraculos, si se dedica studiului anatomic. Stilul foarte personal al lui Corinth, realist si puternic, caracterizat printr-o pensulatie energica si o mare bogatie a materiei picturale, urmind traditia picturii flamande si a naturalismului lui Courbet, i-a impus tinerei artiste o schimbare decisiva de viziune. Un nud barbatesc de mari dimensiuni realizat in aceasta perioada releva nu numai studiul atent al proportiilor, ci si o vadita propensiune spre expresionism.

In paralel cu desenul pus in slujba studiului minutios al anatomiei tinara artista se simte atrasa de linia expresiva, serpuitoare, a lui Van Gogh, de culoarea asternuta plat, decorativ, a lui Gauguin, dar si de constructia elaborata prin modularea culorii a lui Cézanne, optind succesiv pentru solutiile plastice ale acestor maestri.

Pe masura ce capata experienta, poate si datorita studiilor cu Ion Theodorescu Sion care o sfatuieste sa abandoneze desenul spectaculos, specific decorativismului Jugenstil, in favoarea preeminentei formei, artista se lasa calauzita de modelul cézannian, asa cum se vede din lucrari precum Autoportret privind peste umar sau Autoportret cu planta.

Interesul pentru estetica expresionista

Dupa Primul Razboi Mondial, in 1919, insotita de bunicul sau, Lola Schmierer viziteaza Constantinopole, Atena, Neapole, Roma si Elvetia, facind un fel de calatorie initiatica sui gene-ris, in urma careia se dedica cu ardoare carierei plastice. Intre 1919 si 1921, se stabileste din nou la Berlin, unde studiaza cu pictorul si gravorul expresionist Willy Jaeckel. Profesor chiar din 1919 la Staatliche Kunstschule, Jaeckel lucra pictura si grafica inspirate de o umanitate eroica, in compozitii cu caracter mistic sau teozofic ce o vor marca si pe eleva sa. In atelierul lui, in primul an, respectiv 1919-1920, Lola Schmierer va experimenta stilistica cubista, abstracta si expresionista. Astfel, ea abordeaza cubismul analitic, adoptindu-l pentru regulile sale de ordonare compozitionala. Un rol in aceasta alegere l-a avut probabil si influenta exercitata de Jeanne Coppel care, in 1919, lua contact prin intermediul criticului de arta Roger Fry cu atelierele de design de avangarda Omega Workshops (unde cubismul se afla la mare cinste). Sub influenta lui Jaeckel, in 1920-1921, Lola Schmierer va executa si o serie de capete de expresie, dintre care amintim Studiu de expresie, un chip de femeie cu o privire hipnotica, cu figura marcata de o expresie dramatica, dureroasa. Interesul Lolei Schmierer pentru estetica expresionista se vadeste si din admiratia pentru un artist precum Grünewald, pe care il studiaza cu atentie, si al carui celebru altar de la Isenheim era prezent in memoria ei vizuala, dupa cum atesta Studiile de miini sau Autoportret.

Lola Schmierer Roth isi insuseste acum nu numai expresionismul, ci si elemente ale artei abstracte. In primul an de studii cu Jaeckel (1919-1920), a lucrat o serie de imagini simbolice, in culori de apa si creioane colorate, axate pe contraste formale si cromatice, ale caror titluri inspirate nuanteaza mesajul incifrat: Valuri, Vipera, Maci, Heiliger Abend. Unele dintre acestea prezinta similitudini cu opere de Kandinsky sau de Hans Mattis Teutsch (ciclul Florilor sufletesti), realizate cu putin timp inainte.

Parisul, unde se efectuau cele mai noi si cutezatoare experimente artistice, o atrage si pe Lola Schmierer Roth, care, in perioada 1930-1932, lucreaza la Academia Ranson. De atunci dateaza Tinar pe ginduri si Furtuna peste Galati, care prefigureaza trasaturile definitorii ale viziunii sale de mai tirziu; este vorba de o simplificare, o reducere la esenta a elementelor compozitionale si de factura, insotita de inserarea discreta a unor citate stilistice din marile epoci ale istoriei artelor.

Cu intreruperi, intre 1932-1935, Lola Schmierer Roth studiaza cu André Derain, artist la care descopera echilibrul si armonia care ii erau si ei consubstantiale. Dupa o perioada cubista, Derain se orientase spre sobrietatea si masura clasica, spre o grandoare si un sentiment cvasireligios. Lucrarile lui evocau discret opera marilor maestri, cu precadere a lui Leonardo, Rafael sau Corot. Studiind cu acest pictor, Lola Schmierer Roth se va concentra asupra nudului feminin, a peisajului si a portretului. Nudurile realizate acum – Nud in picioare cu prosop – au o constructie clasica, anatomia este redata naturalist cu precizie, cu detalii consistente ale formelor, fiind lucrate cu o pensulatie lisa, delicata, ce reliefeaza contururi moi, sinuoase. Peisajele, mai ales acuarele cu o cromatica delicata, cu multe tonuri de gri, reprezinta aspecte din gradinile pariziene, tratate cu dezinvoltura. Artista evoca mitul virstei de aur, o natura edenica, pe care o identifica de multe ori cu peisajul de pe malurile Dunarii (Nori la Dunare).

Dupa o indelungata perioada de gestatie stilistica, incurajata si de faptul ca in 1933 primise premiul „Anastase Simu“ pentru un autoportret prezentat la Salonul Oficial, Lola Schmierer se simte pregatita pentru o confruntare de mai mare amploare cu publicul: la 14 aprilie 1935, avea loc la Bucuresti vernisajul primei sale expozitii personale, cu lucrari realizate intre 1924-1935 (tempera, ulei, acuarele si sepia). Lista de lucrari este putin explicita, dar consemneaza, alaturi de schitele de nud si de portret, peisaje realizate in lunca Dunarii, la gura Siretului, la Movileni si la Tiglina dar si in Franta.

Pe masura ce ne apropiem de sfirsitul deceniului patru, informatiile despre Lola Schmierer Roth se imputineaza. Stim ca a corespondat cu prietenii de la Paris, cu Philippe Hossiason si Léon Zack, dar mai ales cu Waldemar George, teoreticianul Neoumanismului, curent eclectic, subscris Noului clasicism axat pe redescoperirea idealurilor antichitatii.

Neoumanismul propunea o orientare spre valorile clasicismului, care sa se reflecte in stil si compozitie, ca urmare a reevaluarii raporturilor dintre om si societatea moderna. Era un deziderat de afirmare formulat de artistul cultivat, cu repere solide in istoria artei – de la picturile de la Fayum la maestrii florentini sau cei ai clasicismului francez. Influenta lui Poussin si atmosfera clara, cristalina, a picturii secolului al XVII-lea, pe care criticul o prefera, dorind sa o readuca in actualitate pentru reinnoirea artei franceze au contribuit la orientarea temperamentului solar al Lolei Schmierer Roth spre noul clasicism al anilor ’30. Pictorita a probat dragostea fata de experimentele plastice ale trecutului, cu gustul pentru decadentism, asa cum acesta se sublima in opera lui Derain, maestrul ei, care concilia viziunea arhaizanta si stingacia primitivilor cu traditia clasica. Dupa studiile cu Derain, Lola Schmierer Roth ajunge la o sinteza plastica originala, adecvata sensibilitatii ei profunde si bogatei sale culturi umaniste.

Este o viziune axata pe studiul naturii, ce evoca un realism puternic, in care sint incorporate citate stilistice din pictura lui Poussin, a lui Elisabeth Vigée-Lebrun, Goya sau Liotard, cu preferinta manifesta pentru atmosfera clara, parca inghetata, in care evolueaza personajele. In acest sens, pentru anii 1938-1940, citam lucrari precum Femeie purtind pe cap un vas de lut, dar mai ales Autoportret. Lucrarile din perioada 1941-1945 sint compozitii din care s-au eliminat orice detalii superflue, cu o cromatica surda, fara stralucire: Portret cu basma, Iarna la sevalet, Mama.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, activitatea Lolei Schmierer Roth va fi aproape exclusiv pedagogica. A avut de suferit rigorile „obsedantului deceniu“ (anii 1950) si a trait drama pierderii casei parintesti, care se reflecta in lucrarile ce reprezinta locuinte parasite din Galati – distruse de razboi sau de urbanizarea fortata –, in imagini dramatice, vizionare, neadecvate comandamentelor politicii culturale de partid. Marginalizata, artista s-a retras intr-un exil interior, abordind subiecte inspirate de mediul domestic, familial, tratate cu sobrietate.

Lucrari precum Vase de bucatarie, Vaza alba, Masa de bucatarie par a se constitui intr-un original testament plastic.

Un rol important in pastrarea unor legaturi cu evenimentele artistice ce se succedau precipitat in arta din vestul Europei si America l-a avut corespondenta din anii 1960-1970 cu prietena Jeanne Coppel, un exemplu fericit de prietenie artistica. Stabilita in capitala Frantei inca din 1919, Jeanne a reusit sa transmita cu tenacitate prietenei sale de pe malurile Dunarii, izolata dupa Cortina de Fier si prizoniera a unui „dosar“ incarcat, date pretioase despre diversele manifestari culturale pariziene. Cataloage, articole din presa si mai ales o cantitate impresionanta de carti postale cu reproduceri ce aveau scopul de a-i reda Lolei sentimentul actualitatii si increderea in sine. Schimbul de pareri privitoare la operele lui Cézanne, Dufy, Paula Modersohn Becker, Ben Nicholson, Giacometti sau Picasso, activitatea desfasurata de Jeanne Coppel la grupul Réalités Nouvelles (din 1948 si pina la moarte) sau admiratia comuna pentru Nicolas de Stäel, erau motive de meditatie si totodata stimuli pentru o munca sustinuta. „Ai avut mereu nesansa de a vrea perfectiunea in fiecare trasatura.

Asta iti incetineste considerabil demersul“, ii scria Jeanne la 2 mai 1969. Lola Schmierer Roth isi gasea insa echilibrul si optimismul in viata Galatiului pe care il iubea, datorita serilor petrecute la Dunare sau in mijlocul tinerilor elevi ale caror forta si entuziasm ii dadeau curaj. Dupa un debut promitator, intr-un registru cosmopolit european, ea a fost silita de imprejurari sa se adapteze in a doua parte a vietii unui mediu modest, pe care insa cultura si abnegatia ei l-au marcat pozitiv.

observatorcultural.ro