Un gălăţean mai puţin cunoscut - sculptorul Aurel Vlad

[dcp100168]

Un gălăţean mai puţin cunoscut la el acasă - sculptorul Aurel Vlad

Cred că şi lemnul suferă

* Realizez dintr-odata ca el a fost copac, a fost o fiinta vie, au cantat in el pasari...

In dramatismul lor, oamenii sculptati de Aurel Vlad, par uriasi care privesc lumea din jur, saturata de gesturi si avand puterea eternitatii. Acum, in atelierul de pe General Berthelot, numarul 29, spatiu de meditatie, spatiu de fuga de lumea dezlantuita, i-am revazut, am fost mult mai aproape de ei, am simtit mai mult tensiunea lemnului din care s-au nascut. Aurel Vlad i-a legat pentru cine stie cat timp de locul misterios al nasterii lor, ca cioplitor si colocatar. Riscurile, sacrificiile, indoielile si sperantele sunt la Aurel Vlad iubire recunoscatoare fata de lemnul sau metalul cu care s-a imprietenit. Poate niciodata (in pofida unei desolidarizari, speram, accidentale) sculptura romaneasca nu a avut o perioada de risc, dar si de intens sublim (la nivel global) atat de extraordinare, ca in aceste ultime decenii. Unul din nume este cel al lui Aurel Vlad.

- Aurel Vlad, aici, in atelierul tau care seamana cu o incapere ce s-a umplut de oaspeti, lucrarile mi se par foarte concentrate si tensionate. In expozitie pareau mai... lirice.

Vorbesti de expozitia din 2005, de la "Simeza". Nu uita, acolo intervenise si regizorul din mine. Lucrarile erau in asa fel asezate, incat intrasera in relatie unele cu altele, in plus, era acel mare panou cu desene de pe perete care, desfasurat, trimitea neaparat catre o lume de un dramatism-liric. Aici, in atelier, lucrarile sunt asezate aleatoriu sau dupa cum mi-a cerut spatiul de depozitare. Atelierul, cel putin in cazul meu, nu este numai un loc in care le lucrez, ci si unul in care trebuie sa le depozitez si, in ultima instanta, sa le arat.

Poate de aceea au o asemenea concentrare tensionata: asteapta o noua iesire in lume, impreuna cu celelalte mai noi.

Tensiune au si pentru ca vreau ca lucrarile mele sa vorbeasca si atunci, sigur, supralicitez, accentuand-o.

- Cand ti-ai dat seama ca volumele mestesugite de tine sunt sculpturi?

Mi-ar placea sa aflu cum devine un sculptor acum, la cei 52 de ani pe care-i am. Intrebari mi-am pus si-mi mai pun inca. Sa fi fost oare momentul in care am descoperit pentru prima data ca se poate ciopli intr-o caramida? Nici acum nu stiu daca sunt sau nu sculptor, in schimb stiu ca intalnirea cu munca asta imi da singura si marea bucurie, autentica bucurie pe care o traiesc ca om.

- Sculptezi foarte mult in lemn. Ti-a dat lemnul solutiile pe care le asteptai? Care a fost prima esenta pe care ai lucrat-o?

Si intalnirea mea cu lemnul, ca si alte atatea lucruri din viata, sunt intamplari care te marcheaza si uneori te obliga la o expresie sau alta. Era normal ca, fiind in Romania, sa ma intalnesc cu lemnul. Primul lemn pe care l-am cioplit si stiu ca l-am carat in brate de la un depozit de lemne, pe cand aveam 14-16 ani, a fost un fag.

- Unde se intampla asta?

La Galati. Am cumparat lemnul si le-am spus muncitorilor de-acolo ca vreau sa sculptez; s-au uitat la mine ca la un nebun... L-am dus acasa, ma rog...

- Fagul e un lemn dur.

Da, greu si dur. N-a fost o treaba usoara, dar in felul asta am perceput ca meseria de sculptor are si parti mai dure. Intre timp am inceput sa colaborez cu lemnul. El ma inspira. Il consider de multe ori co-autor la lucrarile mele, nu prin faptul ca el imi sugereaza anumite forme si semnificatii pe care sa le dau lucrarilor mele, ci pentru ca am sentimentul ca se lasa condus si modelat ca intr-o prietenie adanca intre doi parteneri in care unul se lasa condus intr-un fel, tocmai ca sa poata sa-l ajute pe celalalt.

- L-ai auzit plangand vreodata?

Bineinteles. Si m-a durut. Sunt momente cand lucrarea nu-ti vorbeste. Atunci poti recunoaste in ea plansul, geamatul, intr-un cuvant, faptul ca se simte distrusa. Trebuie sa faci tot posibilul ca sa-i dai viata, asta insemnand de multe ori sa-ti distrugi lucrarea si sa o iei de la capat, cu acel material sau cu altul.

- Care lemn ti s-a parut ca plange mai mult?

Lucrez de regula in plop, imi place foarte mult pentru ca este usor, poti sa faci lucrari de dimensiuni mari de unul singur, neavand nevoie de ajutor la manipularea lui. Eu sunt unul dintre aceia care lucreaza numai singur si atunci el imi este foarte aproape.

Se patineaza foarte frumos, se imbina minunat la capete, nu crapa; odata ce este taiat pe din doua si dupa aceea lipit, nu mai crapa. De asemenea, nu face carii sau cel putin nu face atat de repede si atat de multe ca stejarul.

Este un lemn moale si de aceea costa mai putin. Inca un avantaj, cel putin pentru mine, este acela ca ajunge sa creasca la dimensiuni mari. Diametrul bustenilor pe care-i cumpar are 70-80 de cm, ceea ce este iarasi un avantaj pentru mine.

- De unde il aduci?

Ultimele transporturi le-am facut din padure, legal, cu acte in regula de la Ocolul Silvic Snagov. Din comuna Sitaru, aproape de manastire. De acolo am facut ultimele doua transporturi de lemne mari.

- Aurel Vlad, cat ai stat cel mai mult in atelier, fara nici o legatura cu lumea din afara lui?

Eu am o continuitate in tot ceea ce fac: scoala, atelier, casa. In anul 1989, trebuia sa plec intr-o tabara de sculptura. Aveam foile de drum in mana si banii primiti de la Uniune si asteptam ora de plecare, cand mi s-a comunicat ca tabara s-a anulat. Ceausescu interzisese toate taberele de creatie din acel an. Ca sa nu ma intorc la serviciu, aveam o luna liber si ca sa nu vada vecinii din blocul unde locuiam ca nu plecasem, m-am dus la atelier, unde am stat, practic, inchis si am lucrat o luna intreaga. Aceea a fost o sedere fara pauze, care mi-a prins foarte bine pentru ca in decembrie stim cu totii ce s-a intamplat... In 1990, datorita lungii mele sederi in atelier, am putut sa lucrez incontinuu si am deschis o expozitie in luna martie, care s-a bucurat de mult succes. Lucrasem cu frenezie, si aveam atelierul plin. A fost o experienta unica.

- Ce profesori importanti te-au format?

Mihai Mihai, cel de colo, este pentru mine unul din cei mai importanti. (Aurel Vlad imi arata pe un perete din spatele meu niste fotografii). Pe el il consider tatal meu spiritual - mi-a dat aproape totul. A venit in Galati si aproape ca m-a luat de pe strada.

Asa este. Mai tarziu, m-a invatat sa privesc lucrurile cu mai multa rabdare, cu grija si intelegere, Liana Sica, iar profesoara de la facultate, Geta Caragiu, a stiut sa ma conduca, sa-mi dea incredere in mine de fiecare data cand poate din cauza nestiintei, a indoielilor eram tentat sa ma opresc.

Romania a avut tot timpul sculptori mari: si in perioada interbelica, si in cea a realismului socialist. Si acum se face sculptura de calitate; as putea numi cel putin zece sculptori fara nici un fel de ezitare. M-a framantat si ma framanta si pe mine, ca si pe altii, totusi, problema afirmarii, cea a recunoasterii dincolo de granite.

- Faci parte dintr-o succesiune de generatii de sculptori remarcabili.

Sculptorul dispare daca nu are comenzi. Peste tot, in societatile in care au aparut sculptori de valoare au aparut si comenzile. Nu ma gandesc neaparat la comanda sociala sau la cine stie ce monumente. Li s-au solicitat expozitii, sa participe la viata sociala, sa gandeasca. Multi dintre colegii mei, care erau talentati, si-au ratat vocatia, pentru ca n-au avut posibilitatea financiara sa se sacrifice, sa deschida expozitii, sa lucreze, sa-si cumpere materiale, sa-si plateasca ateliere si nu au mai putut lucra.

- Desenele facute de sculptori au o robustete si frumusete cu totul aparte. O descatusare pe hartie a unor lucruri pe care le-a gandit in spatiu!

E foarte adevarat. Ar dori sa-si ofere volumul punerii in spatiu si reduce totul la niste planuri, pe care le pun pe hartie. La un moment dat, acest lucru poate sa capete forma frustrarii, daca nu apuci sa faci toate proiectele pe care ti le-ai propus in spatiu. Sculptorul trebuie sa fie un om bine pus in societate, sa poata sa-si duca visurile la bun sfarsit, sa gandeasca in sensul frumusetii si al meseriei lui. Atunci el se dezvolta altfel, ajuta societatea sa creeze lucruri durabile. Altfel, ajungem sa lucram cu sacrificiul nostru numai pentru propria bucurie.

- Cum e breasla sculptorilor, Aurel Vlad?

Pana in 1990 eram tineri si exista o alta apropiere intre noi. Am facut expozitii in grup, eram patru oameni uniti, lucram mult si expuneam impreuna. Acum au crescut garduri intre noi, am inchis porti, am tras perdele ca sa nu mai stim unii de altii. Si eu m-am izolat din cauza varstei, din cauza necesitatii de a ajunge mai mult la mine... Dar la altii simt un fel de teama, de disperare... Viata ne pune si ea in relatii directe si dificile: participanti la acest concurs sau candidati pe acelasi post si ne-am indepartat. Nu mai exista acea stare de solidaritate din tinerete in care, daca mutam niste lemne din padure pe jos, pana la atelier, veneau colegii si ma ajutau. N-ar mai fi nevoie sa caram lemne cu mana, dar poate ar trebui, de pilda, sa gandim impreuna un proiect si nu am cu cine. In concluzie, au disparut acea incredere, acea nevoie de a comunica unul cu altul.

- Aurel Vlad, te-ai suparat deseori pe lemn?

N-as putea sa spun lucrul asta, mai degraba am fost mahnit cand nu am putut sa raspund la fel cum el imi raspunde mie. Atunci cand nu sunt multumit de o lucrare, cred ca si lemnul sufera si realizez dintr-odata ca el a fost copac, a fost o fiinta vie, ca au cantat pasari in el si ca destinul a depins de mine. Ma infurii cumplit pe mine si incerc, pe cat posibil, sa-l salvez.

- Te-a impresionat vreun sculptor in ultimii ani?

Acum zece ani, de pilda, m-am intalnit cu o compozitie uriasa a lui Gromlich, cred ca "Lanul" se numea, la Teatrul National. Era facuta din 47000.000!!! (cred ca nu gresesc foarte mult) de indivizi foarte, foarte mici. Intrai si vedeai ceva urias, ca un lan de grau prin care existau un fel de carari. Era o lucrare vie, vorbea dincolo de forma in sine, care disparea in masa compozitiei.

http://www.ziua.net/display.php?data=20 ... ord=Galati

[dcp100168]

Bucurestiul ar trebui regandit bucata cu bucata

* Uratenia Capitalei nu vine numai din lipsa sau neadecvarea monumentelor, ci si din amplificarea urateniei

Aurel Vlad s-a nascut in 1954, la Galati, si a absolvit in 1984 Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", sectia sculptura, prof. Geta Caragiu Gheorghita si prof. Marin Iliescu. Din 1990, expozitii personale in Romania, Germania si Austria, zeci de participari la expozitii internationale si de grup in Romania, Italia, India, Olanda, Japonia, Ungaria, Bulgaria, Franta, Spania, participant la simpozioane de sculptura, lucrari de arta monumentala Bucuresti, Ploiesti, Germania, Aricesti - Prahova, Sighet , Campulung Muscel, Premii: Premiul al III-lea, Fuente Palmera - Spania (2003), Premiul Omnia al Academiei Romane (2002), Ordinul National "Pentru Merit" - Comandor (2000), Marele Premiu al Salonului Municipiului Bucuresti (1998), premiul Uniunii Artistilor Plastici din Romania (1990), Bursa "Dimitrie Paciurea" (1986). Scenografii la: Teatrul National din Craiova si Teatrul Act pentru spectacole de Mihai Maniutiu. Publicatii: "Gestul in sculptura intre expresie si simbol", ed. "Paideia", Bucuresti (2006). Din iunie 2008 si pana in noiembrie 2008, la "Stift Klosterneuburg" Viena, Aurel Vlad a deschis o ampla expozitie de sculptura, ale caror ecouri, participare si comentarii, s-au facut vizibile inca de la vernisaj.

- Aurel Vlad, ai deschis de curand o expozitie de sculptura (care va dura pana in luna noiembrie) la Centrul de Cultura "Stift Klosterneuburg" din Viena. Nu este un fapt de zi cu zi al artistilor romani.

- Exista intotdeauna mai multe povesti despre un singur lucru si eu am despre expozitia de la "Stift Klosterneuburg" o poveste care incepe cam din anul 2000. In seara vernisajului ascultam cu placere de altfel, cuvintele prof. dr Peter Schubert, critic si istoric de arta care avea la randu-i o "poveste" pe care eu nu o stiam. mi-am dat seama insa ca lucrurile s-au intamplat cam in acelasi timp si urmareau acelasi scop: deschiderea unei expozitii de sculptura, Aurel Vlad. in 2005 am expus intr-o manifestare de grup la Viena o lucrare "Isus cu vita de vie", de 2,50 m inaltime, din lemn. in 2007, prin ICR (Institutul Cultural Roman), am fost invitat sa deschid o personala. Nu m-am grabit sa spun da, pentru ca nu cunosteam spatiul. A trebuit asadar sa ajung la Viena, sa vad acest ansamblu de o mare frumusete arhitecturala, sa-i cunosc pe oamenii care sunt implicati intr-o asemenea activitate , dornici de lucru bun si, din acel moment m-am putut gandi intr-adevar la o expozitie. Am vazut apoi ca organizarea este foarte buna, gratie colaborarii dintre ICR Viena, prin Carmen Bendovski si cei de la "Stift Klosterneuburg".

- Din acel moment, te-ai concentrat, numai pe atelier.

- Aveam atelierul plin de lucrari dar totul a trebuit regandit. Am vrut sa am o stransa legatura intre lucrari si spatiul de expunere. Din toamna si pana in luna mai am realizat lucruri noi si noi variante, astfel incat, la inceputul lui iunie, am putut sa-mi aleg lucrarile pentru expozitie. Am mai avut o singura teama din acel moment: transportul lor in bune conditii catre Viena.

- Cate sculpturi ai expus?

- Treizeci, dar vreau sa stii ca din ele 16 sunt personaje din lemn la peste 2,50 m inaltime... Numarul mare de socluri a facut ca un camion urias sa fie umplut pana la refuz. Mentionez ca transportul a fost sponsorizat de catre "Societatea Austro-Rom" din Viena.

- Cum a decurs vernisajul?

- Este foarte important ca un vernisaj sa fie pregatit. Autorul, artistul are datoria sa-si gandeasca cat mai bine expozitia, dar daca ramane numai asta, in seara vernisajului va fi numai el cu lucrarile lui. La expozitia mea s-au implicat foarte multi oameni, afisele au fost facute din timp, si trimise atat invitatiile tiparite, cat si cele electronice catre Romania si celsor din Viena si Germania. In seara vernisajului am avut bucuria sa constat ca au fost prezenti multi dintre acei interesati de arta romaneasca O alta surpriza placuta a fost prezenta unor prieteni stabiliti in Austria sau Germania care, afland de expozitie, au venit sa o vada. I-am intrebat pe cativa care veneau de la mare distanta, daca a meritat efortul facut si mi-au marturisit ca au avut o mare bucurie si le-ar fi parut rau sa nu fie alaturi de mine la vernisaj. Expozitia a fost anutata si prezentata in ziare si reviste importante din Viena. Afsajul a fost de asemenea foarte bine vizualizat.

- Am inteles de la tine ca "Stift Klosterneuburg" este un loc in care oricare artist din lume ar expune fara ezitare..

- In locul acela se intampla ceea ce isi doreste oricare artist sa se intample: un orar prelungit de la 9 dimineata la 6 seara si zilnic peste 300 de vizitatori-turisti, nemaipunand la socoteala pe cei care vin special pentru expozitie. Ea intra in circuitul expozitional de anvergura si este deschisa pe o lunga perioada.

- Lucrarile expuse pot fi vandute?

- Expozitia este deschisa si cumparatorilor, lucru care mi s-a intamplat chiar in seara vernisajului si imediat dupa. Eu sper ca lucrarile mele vor atrage si vor vorbi muzeelor si institutiilor mari, in asa fel incat ele sa personalizeze cat mai multe spatii..

- Ai fost invitat sa expui si-n alte locuri?

- Mai am o invitatie pentru o lucrare la Parlamentul din Viena...

- Vad ca ti-a ramas in atelier un minunat grup statuar din metal. N-a facut parte din proiectul tau?

- Era gandit sa faca parte din expozitie, dar n-am reusit sa-i gasesc loc in masina care transporta lucrarile. Daca voi gasi posibilitatea sa-l transport, o s-o fac, pentru ca ansamblul de 4 personaje isi are un loc bine gandit, in fata intrarii la expozitie.

- Pentru Romania pregatesti ceva?

- Pe 13 decembrie, eu si Elena Lot Vlad, vom deschide o expozitie la galeria "Simeza". Va fi o surpriza pentru cei care ne cunosc si, chiar daca vom fi cu aceleasi tematici ca pana acum, vrem ca realizarea lor sa fie diferita de cea cu care am obisnuit privitorul. Am dori sa dam in preajma Sarbatorilor o mica bucurie semenilor prin lucrarile noastre.

- Am amintit de metal si vad ca este un material care te atrage din ce in ce mai mult.

- Tot timpul m-a fermecat forja cu posibilitatile ei de-a modela si transforma metalul. Atelierul meu ideal pe care mi l-am construit de mult in minte are si un spatiu de prelucrat fierul. N-am reusit sa creez acel atelier, insa m-am apucat serios sa-l folosesc, turnand in fier lucrari sau prelucrandu-l la rece prin lipire, deformare etc. Exploatez cel mai des tabla subtire, din care, manuind letconul reusesc sa fac fragmente din visurile mele. Din 2004 am lucrat constant cu acest material, realizand peste 25 de lucrari finite pe care, de altfel, le-am si expus.

- In ce spatii din Bucuresti ar putea locui cel mai bine lucrari de sculptura?

- Ideea mea este ca sunt multe locuri in Bucuresti in care pot sta lucrari de sculptura: si nu neaparat monumente. Chiar cred ca acest lucru ii trebuie orasului astazi, alaturi de gradini, parcuri, culori pe cladiri si flori la ferestre. Atunci, lucrarile noastre s-ar incadra firesc in peisaj si nu ar fi niste obiecte reci, distante, pretentioase. Pacat ca au disparut acei oameni care stiau regulile sculpturii monu­mentale... Le comentez spre exemplu cu studentii mei. In fata Monu­mentului Aviatorilor conceput de Lidia Cotzebue si transpus de sculptorul Fazekas.

- De ce ramane unul din cele mai bune monumente din Bucuresti?

- Are in el perfectiunea unui monument. Sculptura contem­porana a pierdut mult din cauza dorintei artistului de-a se exprima in primul rand pe sine. Lui nu i se mai pare necesara stiinta exprimarii in sculptura.

Cand vin pe jos de acasa spre atelier, special trec pe langa acest Monument si vad in el un prieten de la care am de invatat zilnic cate ceva.

Monumentul Eroilor Sanitari de la Izvor imi este si el "prieten". Are o frumusete aparte, data de relatia dintre soclu, reliefurile de pe cele patru fete ale soclului si compozitia asezata pe el. Proportia, impreuna cu povestea desfasurata pe frizele din bronz, vorbesc mai liric. Monumentul Aviatorilor este mai retoric.

- Si sculptura ambientala ar face bine Bucurestiului.

- M-am bucurat foarte tare cand a aparut prima lucrare de sculptura ambientala, si ma refer la Sculptura lui Gheorghe Iliescu Calinesti de pe Calea Victoriei. Din pacate, nu au mai fost instalate lucrari de aceeasi calitate. Eu cand fac o lucrare, dupa momentul inspiratiei si pornirea la lucru, incep sa ma gandesc la un alt aspect al lucrarii: care este locul ideal in care ea trebuie sa stea? Din acel moment ma gandesc la soclu si la locul in care as dori sa ajunga. in momentul in care am terminat expozitia la Viena am simtit ca am facut un lucru bun, fiindca mi-am dat seama ca lucrarile au ajuns intr-un loc potrivit lor.

- Una din neplacerile monumentelor bucurestene este neadecvarea la spatiu.

- Uratenia Bucurestiului nu vine numai din lipsa sau nea­decvarea monumentelor, ci si din amplificarea urateniei. In momentul in care eu, spre exemplu, ma urc intr-un autobuz care: intarzie, in care miroase urat si este murdar, si in care oamenii se manifesta vulgar, simt ca aceasta uratenie tinde sa ma murdareasca si pe mine. Bucurestiul ar trebui regandit bucatica cu bucatica.

- Aurel Vlad, am incalcat promisiunea facuta la dialogul anterior de-a ne reintalni peste cateva decenii ca sa-mi confirmi "ca esti sculptor" si ne-am intalnit mult mai devreme.

- Expozitia realizata la Viena m-a facut sa realizez ca in anii trecuti nu s-ar fi putut face. Intrarea in Europa a dus catre asta, intr-un climat de normalitate, fara birocratie si fara acte inutile. Ma bucura existenta acestor lucruri, in pofida mizeriei care inca persista. Trebuie sa avem curajul de-a ne plasa nu numai national, dar si la nivel european.

- Aurel Vlad, cine cumpara sculptura?

- Ocazional poti sa ai surprize de tot felul, oficial este mult mai dificil. Ar trebui bifate: muzee, Ministerul Culturii si oamenii bogati.

http://www.ziua.ro/display.php?id=24169 ... 2008-08-21

Later edit:

Aurel Vlad este, din anul 2008, decan al Facultăţii de Arte Plastice, Universitatea Naţională de Arte Bucureşti

[dcp100168]

Aurel Vlad

Aurel Vlad (n. 1954, Galaţi) a absolvit Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu, Bucureşti, în 1984, la secţia sculptură (prof. Geta Caragiu Gheorghiţă, prof. Marin Iliescu).

Din 2005, doctor în arte vizuale, UNA Bucureşti. Conferenţiar universitar la UNA Bucureşti şi decan al facultăţii de Arte Plastice, UNA, Bucureşti.

Zeci de participări la expoziţii de grup, laureat al premiului Omnia pentru sculptură al Academiei române. Expoziţii personale în ţară şi în străinătate, din 1990 până în prezent. Lucrări de artă monumentală expuse în spaţii publice la Câmpulung Muscel, Sighetul Marmaţiei (Memorialul Sighet), Beratzhausen (Germania), Ploieşti, Bucureşti.

Autor al unor lucrări de scenografie şi al volumului (2006) "Gestul în sculptură între expresie şi simbol" (Ed. Paideia). Ispitit mai degrabă de monumental, de gestul artistic larg, de cioplirea viguroasă a lemnului, Aurel Vlad nu ocoleşte nici sculptura mică, după cum nu este străin de niciunul din materialele din care se pot întruchipa forme, de la tablă şi bronz la lut şi ipsos. Dincolo de opera sa, consistentă, amplă, cu un profil puternic rezonant, care va vorbi peste timp despre autorul ei mai mult decât orice vorbe, rămâne însă personajul mai puţin vizibil, artistul din atelier, omul prezent, alcătuit de carne, oase şi duh. O figură umană aproape opusă lucrărilor sale cu vocaţie ciclopică, care a făcut din modestie, bună cuviinţă şi generozitate o artă al cărei brevet s-ar cuveni patentat.

zf.ro