Virgil Tănase va regiza „Fiarele” la Teatrul Dramatic

[dcp100168]

Virgil Tănase va regiza „Fiarele” la Teatrul Dramatic

Viitoarea premieră a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” este spectacolul „Fiarele”, atât textul cât şi regia aparţinându-i lui Virgil Tănase (Virgil Tănase - un scriitor... asasinat).

Reporter: Cum aţi ajuns să regizaţi un spectacol în oraşul dumneavoastră natal?

Virgil Tănase: Anul trecut, când Universitatea “Dunărea de Jos” mi-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, directorul Teatrului Dramatic, Vlad Vasiliu, fostul meu coleg de facultate, m-a întrebat dacă nu vin să fac un spectacol la Galaţi. Mi-a spus: pentru că eşti gălăţean, dacă ar fi o piesă de-a ta, ar fi bine. Şi, dat fiind publicul de aici, dacă ar fi o comedie, ar fi şi mai bine… De ce nu?, am zis. Am început să scriu, iar pe la sfârşitul lunii iulie 2010 s-a încropit o piesă care am spus eu că este interesantă. Erau idei pe care le aveam, dar nu se ivea ocazia - această piesă nu s-ar fi născut acum şi poate niciodată, dacă nu exista motivaţia venită de la Galaţi. O instituţie culturală are, sau avea pe vremuri, când mai credeam în cultură, şi vocaţia de a suscita opere…

Reporter: Când va fi premiera?

Virgil Tănase: Avanpremiera va fi pe 4 iunie. Sper să reuşim să facem totul până atunci. În distribuţie apare şi un copil, care are şi şcoală, părinţii spun că lucrează prea mult, însă eu pe 7 iunie trebuie să încep alte repetiţii la Paris pentru un spectacol ce va avea premiera la Avignon. Cred că suntem într-un ritm bun, dar, să vedem, sunt 48 de costume pe care le face Doina Levintza, colaborez de mulţi ani cu ea, am făcut împreună 15 spectacole, dar şi ea face, în paralel, două filme, trei spectacole.

Reporter: Cum apreciaţi trupa Dramaticului gălăţean?

Virgil Tănase: Este, fără îndoială, o trupă bună. Acelaşi lucru ar fi putut să se întâmple şi la Iaşi, unde am fost, şi dacă mă duc la Berlin. Actorii dintr-o trupă, în funcţie de regizorii cu care au lucrat, au un anumit fel de a construi, uneori am impresia că, cel puţin pe unii dintre ei, îi surprinde felul meu de a lucra. Ei trăiesc rolul şi îl trăiesc autentic. Problema este că de la această trăire autentică trebuie ajuns la un semn: eu degeaba sunt emoţionat dacă nu reuşesc să transmit emoţia, să o pun în nişte cuvinte foarte bine potrivite, ca să ajungă la spectator. Actorul, pe scenă, nu este un om viu, este un semn, el trebuie să emoţioneze publicul, nu să fie el emoţionat. Ei gesticulează mult şi, făcând asta de două ori, a treia oară, atunci când ai nevoie de un gest important, nu-l mai vede nimeni. Nu sunt convins că sistemul meu e cel mai bun, însă, cu siguranţă e altul decât cele în care au lucrat. Echipa cred că ar trebui să fie mai bogată, pentru ca atunci când un regizor vine din altă parte, să aibă mai multe posibilităţi de a alege. Dar, fără îndoială, sunt actori care au înţeles mai bine. Unii s-ar putea să fie, la finiş, mai aproape de mine decât ceilalţi. E o muncă complexă, ca întotdeauna.

Reporter: De ce „Fiarele”? Cine sunt fiarele?

Virgil Tănase: Piesa a pornit de la o metaforă. Eu nu cred în libertate. Libertatea, în sine, este o condiţie, nu este o valoare. Punctul de plecare în piesă îl constituie ideea îngrijitorilor de la o grădină zoologică de a deschide cuştile şi a elibera animalele, dacă tot e libertate. Şi astfel ajungem la lumea capitalistă de azi, lumea legilor economice, imuabile, a legilor pieţii, care sunt obiective, exact ca materialismul ştiinţific înainte, care se aplică şi în cazul lumii fiarelor: cine e mai tare îl omoară pe cel mai slab, peştele mare în înghite pe cel mic, ceea ce este în spiritul naturii. Noi am creat o morală care nu este cea naturală: faptul că îl ajut pe unul care e mai slab decât mine nu-i un lucru natural, natural ar fi să-l mănânc. Piesa prezintă, aşadar, evoluţia societăţii româneşti din momentul în care s-a dat drumul la fiare, în 1990, până astăzi. S-ar putea ca publicul să fie surprins pentru că respectivul copil, care are 10 ani în 1990, are tot 10 ani şi în 2011 - pentru că el reprezintă o anumită inocenţă a privirii copilului care se uită la lumea asta de sălbăticiuni. Foarte semnificativă pentru societatea noastră occidentalo-europeană este lipsa de nuanţă în succesiunea imaginilor la televiziune: între publicitate, ştirile despre copiii ucişi în Palestina şi un serial american - astfel că piesa e împănată de secvenţe de televiziune, reclame, care nu sunt filmate, ci sunt jucate de actori. E o comedie tristă, pentru că e vorba despre condiţia noastră, iar fiarele sunt ridicole.

viata-libera.ro