Arben Kokalari - primul străin care a jucat la Oţelul

[dcp100168]

Arben Kokalari - primul străin care a jucat la Oţelul

Dacă nu l-aş fi întâlnit pe Arben Kokalari pe timpul stagiului de pregătire din Poiana Braşov, nu mi-aş fi pus problema contabilizării vorbitorilor de alte limbi care au prestat la Oţelul. Cum albanezul pe care Marius Stan îl strigă „Beni” este primul străin din istoria actualei campioane a României, a trebuit să-i caut şi pe ceilalţi în arhivă.

Cu peruanul Daniel Chavez Castillo, care a semnat zilele trecute pentru gruparea roş-alb-alabstră, s-a ajuns la numărul 37. Carevasăzică, aproape 40 de sportivi de alte naţionalităţi au prins trenul de la Dunărea de Jos în cele două decenii scurse de la primul transfer din afara graniţelor ţării. De fapt, Kokalari (născut pe 9 iulie 1963, la Berati) se află în România pentru a-l propune pe cel de-al 38-lea: conaţionalul său Gerhard Progni, aflat, deocamdată, în probe.

„A fost un vis să joc în străinătate, adică la voi”

- Domnule Kokalari, aţi intrat în istoria Oţelului drept transferul-pilot al unui jucător străin. Ce vă mai aduceţi aminte?

- A fost o bucurie mare pentru mine, un lucru foarte frumos, o fericire, atât pentru fotbalul albanez, care tocmai ieşea din vremea comunismului, cât şi pentru mine. Şi a fost o satisfacţie şi pentru cei din jurul meu. Doamne, parcă a fost ieri şi au trecut douăzeci de ani…

- Cum s-a pus problema venirii la această echipă?

- A fost ceva inedit, ieşeam pentru prima dată din ţară, pentru că familia mea a avut probleme cu comunismul. A fost un noroc mare pentru mine, un meci din Cupa Balcanică, unde echipa mea de atunci (n.r. – Tomori Berati) a căzut, în semifinale, cu Oţelul. La meciul din Albania, Tomori a câştigat cu 2-0, iar la al doilea, de la Galaţi, conducerea Oţelului a zis că i-a plăcut de mine, chiar dacă noi am pierdut cu 4-0. M-au întrebat dacă vreau să vin la voi şi a fost un vis plăcut pentru mine să joc în străinătate. Transferul a venit târziu pentru mine, la aproape 29 de ani, dar a fost foarte bine. Am găsit aici oameni buni în conducerea Oţelului, dar şi în populaţia gălăţeană.

A profitat de retragerea lui Anghelinei

- În acea vreme era moda liberoului şi chiar pe acest post aţi şi jucat la Galaţi…

- A fost o ocazie pentru mine pentru că Viorel Anghelinei (n.r. – pronunţă Angelinei) a lăsat fotbalul în acea vreme. Eu jucam mijlocaş central, dar şi ca libero, deci n-a fost nicio problemă. A fost o plăcere, cu lotul de atunci şi cu nea Aurică Ţicleanu şi nea Ion Moldovan, antrenorii mei de la Oţelul.

- Marius Stan v-a adus la Oţelul, tot lui îi propuneţi acum un alt jucător albanez.

- N-am ce să zic despre el dacă sunt din nou aici. Asta înseamnă foarte mult. Şi nu vreau să exagerez, dar ce a făcut cu Dorinel Munteanu şi toţi jucătorii, pentru mine nu este o minune. Eu cunosc capacitatea lor, e o normalitate că au ieşit campionii României şi vreau să meargă cât mai departe în Champions League.

A văzut meciurile pe GSP TV!

- După 20 de ani de la venirea la Oţelul, vorbiţi foarte bine limba română. Cum este posibil?

- Nu ştiu, cred că este o dragoste pentru limba română. Se aseamănă cu alte limbi latine pe care le vorbesc, italiana şi franceza. Vorbesc şi turca, dar limba română este foarte dulce.

Am şi prieteni români care trăiesc la Albania, îl ştiu pe domnul ambasador al României, dar şi pe consul, care îmi este vecin. Gândul meu merge tot spre România, iar dragostea a rămas vie pentru Oţelul. Am şi pachetele sportive la TV, Digisport şi GSP TV. Am văzut toate meciurile. Nici nu se poate altfel!

- Aţi jucat aproape 2 ani la Galaţi. Vă mai aduceţi aminte debutul?

- Cum să nu? Am debutat într-o zi grea pentru Galaţi, într-un meci cu Timişoara. Am intrat în repriza a doua, la 1-0 pentru Poli, şi am vrut să fac repede ceva ca să schimb situaţia, dar am intrat fără încălzire şi mi s-a rupt un muşchi. Au trecut aproape 6 luni până am revenit şi n-am mai ieşit apoi deloc din formaţie.

I-a răspuns lui Cornea cu o îmbrăţişare

- De ce aţi plecat de aici? Circulă zvonul că v-aţi certat cu un coleg.

- Se întâmplă în lume, asta este, dar colegul acesta, Sorin Cornea, a venit şi el în Albania să joace. Aşa a făcut soarta, a venit la Dinamo Tirana. Iar când a venit acolo, i-am zis că am schimbat rolurile. L-am îmbrăţişat, l-am pupat şi i-am urat baftă. Nu puteam să rămân supărat toată viaţa.

- Când v-aţi retras din fotbal?

- Ehei, când am revenit din România m-am lăsat de fotbal. Voi aţi trecut de ’89 şi aţi continuat drumul, dar la noi s-a început totul de la zero după comunism.

Eu am vrut să prind timpul pierdut şi m-am de apucat afaceri cu Italia şi Turcia, însă inima îmi stă tot la fotbal. Mi-am deschis o şcoală de fotbal pentru copii şi îmi doresc să facem treabă bună. Vreau să creştem copii cum a făcut Oţelul, care a ajuns să câştige campionatul cu o echipă foarte tânără.

viata-libera.ro