Pensula şi dalta 2011-2016

dcp100168 · June 27, 2011

Teodor Vişan - Virtuţile acuarelei

Expoziţia personală a pictorului Teodor Vişan, găzduită în aceste zile de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este una de acuarelă. în ciuda atmosferei caniculare care a pus stăpânire peste Galaţi, pătrunzând în sala de expoziţii, peisajele din lucrările sale te relaxează, te destind, îţi creează o stare de confort spiritual. în cele 50 de tablouri simţi răcoarea aerului ozonat al muntelui, adierea valurilor apelor Dunării şi ale mării, cadenţa paşilor pe străzi ale Galaţiului.

Cunoscut pentru pasiunea şi acribia cu care de-a lungul anilor a imortalizat în pictura în ulei secvenţe peisagistice din oraşul în care s-a născut, trăieşte şi creează, Teodor Vişan a surprins şi cu ajutorul culorilor de apă numeroase aspecte ale acestuia. Prin intermediul imaginilor din lucrările sale ne îndreptăm spre gara de călători aflată acum într-un nou şi monumental edificiu, străbatem străzile Eroilor, Universităţii, Portului, ne plimbăm pe panglica de asfalt a Falezei Inferioare, poposim în Port, admirăm vasele acostate la mal sau convoaiele care înaintează pe apele fluviului în amonte şi în aval. Restaurantul „Libertatea” este şi el un loc de benefic popas, după care putem să contemplăm în linişte lucrările de artă monumentală în metal amplasate pe faleză şi vegetaţia atât de bogată. Dar dacă Teodor Vişan face să ne reculegem în faţa ctitoriei Bisericii „Sf. Haralambie” şi să ne încântăm de atâtea privelişti gălăţene, el ne poartă paşii şi prin Lunca Siretului, prin localităţi rurale (comuna Cuca, de pildă), pe plaja de la Costineşti, prin Brăila, prin staţiunile balneoclimaterice Sovata şi Călimăneşti. în toate aceste lucrări trăieşte poezia autentică a peisajului românesc, în prezenţa căruia ochiul se încarcă de frumuseţe, culoare şi lumină, iar sufletul vibrează la cel mai înalt diapazon.

Teodor Vişan ştie să nu cadă în banal, este un excelent observator al naturii şi mediului înconjurător şi reţine de fiecare dată ceea ce este esenţial. Calităţile sale de bun desenator şi colorist îi permit să configureze cu rapiditate imaginile, lăsând să se vadă siguranţa execuţiei, spontaneitatea cu care aşterne tuşele, felul cum valorifică spaţiul alb al hârtiei. Ştie să creeze transparenţe, limpidităţi şi luminozităţi coloristice de mare rafinament, dar să sugereze şi materialitatea obiectelor atunci când vechimea unui zid sau duritatea stâncilor îi solicită penelul. Deşi suporturile pe care el pictează sunt de mici dimensiuni, aproape de neîntâlnit în lucrările sale de pictură în ulei, spaţiul plastic este folosit cu ingeniozitate, schemele compoziţionale sunt variate, imaginile sugerează desfăşurări perspectivale ample, planurile sunt construite cu ştiinţă. în foarte multe dintre lucrări predomină albastrul de diferite nuanţe, de la cele de gri, până la cele cu reflexe de violet, fapt care face să se instaleze în sufletul privitorului o stare de chietudine, de contemplaţie şi visare.

Teodor Vişan a creat în acuarelele expuse şi câteva portrete de cerşetori, chipuri dramatice pe expresia cărora suferinţa, lipsurile şi timpul au săpat fără iertare, dar a căutat să aducă în prim-plan şi frăgezimea, gingăşia, delicateţea şi parfumul florilor. Face acest lucru, ca de altfel în toate tablourile prezentate, cu acurateţe, cu rigoarea care i-o permite pictarea pe suport uscat.

Cele câteva lucrări realizate numai în tuş sau în tuş combinat cu acuarelă, axate îndeosebi pe prezenţa figurii umane, îl remarcă şi ele pe artist ca stăpân pe ştiinţa desenului şi a compoziţiei. Linia sa este viguroasă, sintetică, fluentă, în stare să exprime o stare a personajului, un gest sau o atitudine.

Noua expoziţie a lui Teodor Vişan este o manifestare individuală consistentă, care demonstrează că şi în tehnica acuarelei el poate să smulgă paletei frumuseţi care să meargă la inima iubitorilor de frumos. în acest gen al culorilor de apă, abandonat de unii pictori contemporani pentru dificultăţile pe care le ridică, s-au creat de-a lungul timpului atât la noi cât şi la alţii adevărate capodopere şi încă se vor mai crea. Arta multor gălăţeni (Nicolae Placicov, Gheorghe Mihai-Coron, Jana Andreescu, Nicolae Cărbunaru, Nicolae Einhorn, Aurel Manole etc.), taberele de creaţie organizate de Muzeul de Artă Vizuală la Argamum-Celic Dere, la care au participat artişti din mai multe centre culturale ale ţării, stau mărturie că acest gen este în plină revigorare.

Corneliu Stoica

dcp100168 · October 23, 2011

Nicolae Cărbunaru: ”Culori de apă”

Sub genericul „Culori de apă”, pictorul Nicolae Cărbunaru a reunit în expoziţia sa personală, găzduită de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, un număr de 54 de lucrări realizate în acuarelă, guaşă, tempera şi acrilice. Sunt tablouri create în ultimii ani, reprezentând peisaje, portrete, flori şi compoziţii animaliere. Predomină peisajul, gen în care artistul s-a dovedit de-a lungul anilor un virtuoz, cultivându-l atât pentru interesul pe care îl manifestă faţă de natură, dar şi pentru satisfacţiile cromatice care i le prilejuieşte. Participarea la taberele de creaţie de la Blasova (Insula Mare a Brăilei), Argamum-Celic Dere (Tulcea), Buşteni (Prahova), ca şi frumuseţea cu totul deosebită a falezei gălăţene şi a peisajului dunărean i-au permis lărgirea ariei reprezentărilor picturale, i-au dat posibilitatea să aducă în faţa iubitorilor de artă privelişti şi aspecte din natură variate, surprinse în anotimpuri şi momente ale zilei diferite.

Deşi suporturile sunt de mici dimensiuni, spaţiile cuprinse de artist în patrulaterele acestora sunt vaste, se desfăşoară pe întinderi ce se pierd în adâncimea sau în extremităţile tablourilor. Nicolae Cărbunaru stăpâneşte foarte bine meşteşugul picturii şi ştie să folosească scheme compoziţionale ingenioase, să organizeze astfel planurile, încât imaginile obţinute să sugereze amploarea desfăşurărilor spaţiale, să trezească interesul pentru o lectură aducătoare de mari şi multe satisfacţii estetice.

Artistul este un vitalist, arborii şi în general vegetaţia din tablourile sale sunt surprinse în plină vigoare a sevelor. Bogăţia verdelui, care se revarsă în efluvii intens colorate, este expresia optimismului, a setei de viaţă şi a momentelor de exultanţă pe care le trăieşte pictorul în momentele când se află în mijlocul naturii. Cerurile şi apele sunt fără margini, albastrul lor, de nuanţe şi intensităţi diferite, creează un sentiment de chietudine şi calm sufletesc. Secvenţele dunărene, cu vase navigând în amonte sau în aval, cu ambarcaţiuni trase lângă pontoane, cu faleza bogată în vegetaţie, priveliştile din Balcic, din Lunca Siretului şi de la Vlădeşti, răsăriturile soarelui sunt tonifiante şi aduc un plus de personalitate expoziţiei. Uneori, artistul surprinde vegetaţia îmbrăcată în hlamida roşcat-aurie a toamnei. Atunci trăieşte alte stări, devine creatorul unei atmosfere poetice de melancolie şi nostalgie. Aceeaşi atmosferă o întâlnim şi în lucrările axate pe tema ruinelor.

Portretele expuse sunt ale unor persoane îndrăgite de artist şi cunoscute gălăţenilor: ziarista Angela Ribinciuc, profesorul şi dirijorul Ion Voicu, poetul Corneliu Antoniu, istoricul şi pedagogul Gheorghe Felea, acesta din urmă văzut la două vârste, corespunzătoare tinereţii şi maturităţii. Dincolo de asemănarea fizică, toate cele patru personaje au individualitate, exprimă ceva anume: Angela – exuberanţă, optimism, o lumină a privirilor ce vine din adâncul lăuntric al fiinţei; Ion Voicu – pasiunea şi dăruirea totală pentru muzica corală; Corneliu Antoniu – cufundarea într-un timp al amintirii, visare, desluşirea unor orizonturi noi; Gheorghe Felea – frământare, meditaţie, profunzimea gândului cărturarului în lămurirea unor probleme existenţiale.

Când abordează motivul floral, Nicolae Cărbunaru este acelaşi liric sensibil, preocupat să pună în evidenţă fragilitatea carnală şi prospeţimea petalelor şi corolelor, transparenţa recipientelor, gingăşia şi poezia suavă a florilor, cărora doar parfumul le lipseşte, însă el poate fi lesne intuit olfactiv. Grija manifestată pentru detalii este asociată uneori cu realizarea unei ţesături decorative care dă impresia unor miraculoase celule văzute la microscop sau a unui spaţiu stelar surprins într-o mişcare dinamică.

Compoziţiile cu câini şi pisici dezvăluie o faţetă necunoscută până acum a artistului, aceea de pictor animalier, înzestrat cu harul de a reda frumuseţea anatomică a patrupedelor din imediata proximitate a omului şi de a pătrunde în psihologia acestora. Imaginile sunt atrăgătoare, iar tablouri cu astfel de subiecte îşi găsesc întotdeauna un loc binevenit în ambianţa decorului casnic.

Indiferent de genul în care se exprimă, pictorul gălăţean acordă o atenţie în egală măsură în lucrările sale atât desenului cât şi culorii. Formele sunt bine conturate, linia este suplă şi mlădioasă, iar cromatica este orchestrată în tonalităţi expresive, utilizând o paletă de mare sensibilitate. La cei 67 de ani (n. 1 ianuarie 1944), Nicolae Cărbunaru este la fel de spontan în mânuirea penelului, echilibrat, clar în exprimare, capabil să găsească mijloacele plastice cele mai adecvate pentru a transmite iubitorilor de frumos mesajul unui artist pentru care pictura constituie nu doar un auxiliar al meseriei de profesor practicată ani de-a rândul, ci o componentă majoră a existenţei sale pământeşti.

Corneliu STOICA

Carbunaru Nicolae · October 24, 2011

Buna seara, domnule Corneliu Stoica!

Va multumesc pentru cronica favorabila! Va raman indatorat!

Cu respect,

Nicu Carbunaru

dcp100168 · October 25, 2011

Şi cronica unei cărţi a cronicilor...

Corneliu Stoica: „Acorduri cromatice la Dunăre”

În penuria publicaţiilor de specialitate care ar avea ca scop înregistrarea manifestărilor artistice şi analiza frumosului plastic contemporan, salutăm ca necesară şi binevenită cartea criticului Corneliu Stoica – „Acorduri cromatice la Dunăre”, Editura Sinteze, 2011. Într-un moment ca acesta constatăm cu tristeţe, dezinteresul prea multora asupra actului artistic. Lipsa culturii ca şi situaţia financiară precară fac ca arta plastică, mult mai mult decât suratele sale – artele spectacolului, să se fi afundat într-un con de umbră. Volumul Domnului Corneliu Stoica se dovedeşte astfel, cu mult mai semnificativ într-un astfel de timp.

Reunind cronici, file de istoria artei şi pagini de corespondenţă, cea mai recentă lucrare a omului de cultură Corneliu Stoica joacă un rol multiplu. Înainte de orice altceva, urmăreşte cu sensibilitatea unui seismograf expoziţiile care se organizează în spaţiile gălăţene dedicate artelor vizuale, acordând atenţie, cu generozitate, tuturor creatorilor. Subliniem deschiderea culturală excepţională a autorului către toţi artiştii, indiferent de locul lor de obârşie, fiindu-ne cunoscut celălalt demers punctual al său – „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”. Prin urmare, aflăm din paginile cărţii, informaţii pertinente care vizează plasticieni din toate colţurile României, care dintr-un motiv sau altul s-au apropiat printr-o expoziţie de Galaţi. Nu trebuie ignorat un alt aspect important, şi anume faptul că – evenimente temporare îşi găsesc într-un anume fel eternitatea în rândurile scriitorului. Şi cum istoria artelor se alcătuieşte prin sedimentare, înainte de a funcţiona pentru departajare, uitarea- Corneliu Stoica oferă o seamă de date care beneficiază, mai întâi de toate, de o bună şi temeinică documentare, informând şi familiarizând cititorul cu parcursul artistului vizat de cronica sa. În al doilea rând, dincolo de documentarea extrem de utilă pe care o prezintă cronicarul, descoperim analize convingătoare, orizontul estetic al lui Corneliu Stoica permite acestuia parcurgerea diferitelor tendinţe cu ochiul critic al avizatului care fără să nege, pune într-o lumină corespunzătoare, artişti şi fenomene plastice. Atunci când în atenţia sa se află tineri artişti, autorul ştie să aprecieze talentul, candoarea sau efortul celui care expune la Galaţi. Dacă, pe de altă parte, sub incidenţa penelului său, se găseşte un artist matur, Corneliu Stoica reuşeşte construirea unui portret din care nu trebuie să lipsească acele date importante în înţelegerea momentului în care se află plasticianul.

Acestor aprecieri, prezentate aici succint, li se adaugă şi altele, la fel de semnificative. Cunoscută fiind activitatea jurnalistică a autorului „Acordurilor cromatice la Dunăre”, atragem atenţia asupra calităţii titlurilor alese să concentreze în ele, forţa evenimentului vizat. Indicăm aşadar câteva care ne-au plăcut într-un fel aparte: „Simona Cristina Vilău, o artistă deschisă inovaţiei plastice”, „Simona Soare-Naraţiuni vizuale”, „Marius Bunescu, un poet al priveliştilor citadine”.

Mai mult încă, iubitor al limbii române şi poet, Corneliu Stoica ne provoacă imaginaţia cu analizele sale care pendulează echilibrat între obiectiv şi subiectiv; trebuie să recunoaştem însă, la modul pozitiv, că valorizările estetice primează în detrimentul metaforei poetice.

Dincolo de cronicile la expoziţii temporare descoperim şi alt gen de însemnări, la fel de valoroase, cum ar fi cele care subliniază apariţia unor cărţi, cum ar fi „Un ghid istoric şi turistic al Galaţiului” ori cea a lui Ştefan I. Neniţescu, istoric şi critic de artă.

Tuturor acestor cronici care ocupă un spaţiu privilegiat, li se adaugă între coperţile „Acordurilor...”, câteva studii de mai mare amploare, de la care autorul va purcede poate la lucrul unor monografii absolut necesare.

Imposibil de omis, în acest moment al semnalării noastre, hărnicia D-lui Corneliu Stoica; cronologia articolelor evidenţiază constant 3, 4 texte scrise de Domnia Sa în decursul unei luni. De admirat şi de luat ca model Dl. Corneliu Stoica, a cărui carte: „Acorduri cromatice la Dunăre” o recomandăm iubitorilor de frumos.

Roxana Păsculescu, critic de artă, redactor la Radio Romania Cultural

dcp100168 · October 30, 2011

Bucuria unui dialog cromatic

(Expoziţia pictorului Sava David şi a fiicei sale, Ioana David)

Vernisată în aceeaşi zi cu prezentarea celor două colecţii de vestimentaţie feminină „Contrast” şi „Poveste”, expoziţia pictorului Sava David şi a Ioanei David, de la Muzeul de Artă Vizuală, constituie de fapt continuarea pe simeze, cu alte mijloace, a dialogului purtat pe podium de cei doi designeri, tată şi fiică. Un dialog pictural consistent, proaspăt, în care formele şi culorile alcătuiesc ansambluri imagistice care încântă ochiul şi înalţă gândul şi sufletul.

Ioana David este încă elevă în ultimul an la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”. Are doar 18 ani. Modelul artistic de care se simte atrasă şi pe care îl urmează este chiar tatăl său. Un exemplu ce mi se pare destul de firesc dacă avem în vedere că încă de la cea mai fragedă vârstă ea a făcut cunoştinţă cu culorile, cu instrumentele de pictat şi de desenat, cu tot ceea ce formează universul unui pictor. În ceea ce aşterne ea acum pe pânză sau pe carton se simte influenţa covârşitoare a tatălui, atât în alegerea subiectelor tablourilor cât şi în folosirea tehnicilor picturale. Însă o dată cu înaintarea în vârstă, cu pătrunderea în învăţământul universitar de specialitate, lucrurile se vor schimba, ea va găsi puterea să se desprindă, să-şi individualizeze creaţia şi să o facă inconfundabilă. Ceea ce este acum doar promisiune şi speranţă va deveni cu siguranţă certitudine. Este ceea ce îşi doreşte şi Ioana, şi admiratorii creaţiei sale. Ioana are talent, Dumnezeu a înzestrat-o cu multe calităţi, este extrem de sensibilă, ştie să deseneze, să găsească cele mai potrivite culori, să fie coerentă şi să se exprime armonios. Pe coperta ultimă a catalogului expoziţiei, ea mărturiseşte cu luciditatea unui artist deplin conştient de nobila misiune ce şi-a asumat-o: „Culoarea înseamnă pentru mine trăire, sentiment, revelaţie, bucurie, explozie, lirism”. I-am admirat şi i-am simţit toate aceste atributete atât în superba colecţie vestimentară pentru adolescente şi tinere fete, intitulată „Poveste”, dar mai ales în tablourile expuse pe simeze. Peisaje din Veneţia sau plăsmuite în creuzetul propriei imaginaţii, naturi statice cu o recuzită bine aleasă şi flori, multe flori, transmit simţirea şi poezia unui suflet delicat, care caută să găsească în natură şi în obiectele din jur izvorul unor frumuseţi cărora le dă viaţa durabilă a artei.

Ioana David nu aleargă după motive spectaculoase, şocante, nu deformează imaginile, nu urâţeşte, la ea totul este firesc, normal, ştie să se oprească în abordarea subiectului ales la ceea ce consideră a fi relevant, semnificativ pentru a-şi exprima trăirile, emoţiile, gândurile şi sentimentele. Tablourile ei au o nobleţe iconică ce te cucereşte. Materia picturală, aşezată cu cuţitul de paletă sau cu pensula, are muzicalitate, prospeţime, fior poetic. Formele sunt construite cu claritate, cu respect pentru desen, perspectivă, compoziţie, ordonare în pagină, iar culorile sunt orchestrate cu ingenioasă dezinvoltură. Parcurgând tablouri ca „Început de drum”, „Iarna”, „Peste deal”, „Dialog”, „Vis de noapte”, „Orizont”, „Singurătate”, „Veneţia” sau pe cele axate pe abordarea motivului floral („Odă bucuriei”, „Flori de toamnă”, „Decor”, „Dominantă”, „Regăsire”, „Sonoritate”, „Gând de toamnă”), pătrundem în laboratorul artistic al Ioanei şi constatăm că satisfacţiile estetice cu care rămânem sunt mari şi pe deplin justificate. Ele ne luminează sufletul, ne fertilizează imaginaţia, ne conduc pe traiectoria visului unei tinere căreia porţile artei adevărate i se deschid cu generozitate. Sau, mai bine zis, ea le deschide cu îndrăzneală şi dorinţă de ascensiune.

Aniversând cu prilejul acestui important eveniment cultural împlinirea vârstei de 54 de ani (n. 30 octombrie 1957, Cosmeşti – Galaţi), pictorul David Sava a prezentat 40 de tablouri de dată recentă, dar şi unele deja expuse în cadrul unor expoziţii personale anterioare şi a unor manifestări colective. Ca element de noutate, impresionează de la primul impact peisajele veneţiene „Palazzo Contarini dal Zaffo”, „Palazzo Bernardo”, „Ponte” şi „Lumină, contrast, culoare”. Imaginile surprind prin monumentalitatea şi eleganţa construcţiilor, prin grija artistului pentru punerea în evidenţă a elementelor specifice de arhitectură, prin crearea unei atmosfere în care se simte măreţia unei perioade de glorie a trecutului, dar şi pulsul vieţii prezentului. Totul realizat într-o perfectă armonie a formelor şi culorilor, a luminii care dă peisajului şi edificiilor un aer aproape de basm. Rafinamentul tonurilor în redarea reflexelor apei, a felului cum acestea îşi trec urmele pe faţadele frontale ale palatelor, sunt expresii ale unei picturalităţi desăvârşite.

Peisajele cu margini de pădure, compuse pe dominante de albastru şi cu mari spaţii de alb, sunt superbe. La fel cele intitulate „Undeva departe”, „Chintesenţă” şi „Ritm, formă, culoare”, unde arborii par ireali. Sava David este un excelent colorist, liric prin însăşi structura fiinţei sale, pasta are la el uneori consistenţă şi sonoritate, alteori este diluată şi întinsă în acorduri de mare fineţe. Artistul stăpâneşte foarte bine ştiinţa compoziţiei, a echilibrului, asigură tuşelor şi petelor de culoare o ritmică dinamică, ştie să fixeze centrii de interes astfel încât să capteze atenţia privitorilor.

Tablourile reprezentând compoziţii florale sunt în majoritate închinate toamnei, răspândind în jur melancolia şi nostalgia specifice acestui anotimp al anului. Crizanteme, dumitriţe şi tufănele surâd din buchete opulente, aşezate în recipiente transparente sau care îşi etalează strălucirile smalţului. Sava David glosează cu ingeniozitate pe această temă, încântă prin frumuseţea arhitecturilor cromatice configurate, prin ardoarea cu care s-a dedicat pictării unui motiv care are iluştri reprezentanţi în arta românească şi în cea universală. O lucrare ca cea intitulată „Atmosferă” se desprinde din tiparele celor dedicate toamnei, fiind o izbucnire cromatică de roşu şi alb grizat ieşită din penelul unui mare maestru. Partea de jos a tabloului, înfăţişând pământul plin de frunze arămii, corole şi lujere de flori, simbol al rodniciei pământului, ca şi fundalul cu multe nuanţe de griuri colorate, dau impresia că buchetul, aflat într-un vas de lut ars, se găseşte în cadrele unui peisaj în care se simte din plin atmosfera anotimpului autumnal.

Compoziţiile abstracte („Dinamism”, „Plimb”, „Început de peisaj”, „Suita griurilor colorate”, „Octombrie” ş.a.), datând de mai mulţi ani în urmă, dezvăluie acelaşi artist sensibil, preocupat de expresivitatea culorii şi a folosirii spaţiilor mari, însă cele figurative, la care ne-am referit, sunt mult mai reprezentative pentru creaţia lui Sava David şi credem cu sinceritate că acesta ar trebui să fie calea viitoarei sale evoluţii.

Corneliu STOICA

dcp100168 · October 31, 2011

Gheorghe Andreescu - Peisaje şi naturi statice

În ultimii trei ani, pictorul şi graficianul Gheorghe Andreescu a participat în două rânduri la Tabăra Internaţională de Creaţie de la Balcic (Bulgaria), la Tabăra Internaţională UNESCO „Jadardina” din oraşul Zadar (Croaţia), a vizitat Grecia, a călătorit în Italia, unde a expus, împreună cu alţi confraţi gălăţeni, la Galeria de Artă „Aripa” din Torino. Peste tot a întâlnit locuri minunate, iar retina sa a înregistrat numeroase imagini care i-au captat interesul. Artistul le-a contemplat, le-a studiat cu atenţie, a făcut schiţe, pe unele le-a pictat chiar la faţa locului.

Un prim rezultat al întâlnirii cu peisajul fascinant al Balcicului, oraş situat pe ţărmul Mării Negre, care între 1913-1940 a aparţinut mâniei (aici se află şi Castelul „Cuibul liniştii”, reşedinţa preferată a Reginei Maria), şi care în perioada interbelică a constituit centrul de atracţie al mai tuturor pictorilor din ţara noastră, ni l-a făcut cunoscut în expoziţia deschisă în noiembrie 2009, împreună cu soţia sa, pictoriţa Jana Andreescu, în sălile Muzeului de Artă Vizuală. Acum, artistul şi-a organizat o nouă personală la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, vernisată în ziua de 30 octombrie, prezentând pe simeze 40 de lucrări de pictură. Sub raport tematic, ele se situează în continuarea celor în care motivul Balcicului era predominant, adăugând peisaje din Grecia, Croaţia, Italia, dar şi naturi statice în care elementele ce formează compoziţiile sunt raci, fel de fel de recipiente, fructe, flori şi alte obiecte de recuzită. Cum s-ar spune, artistul şi-a ales ca obiectiv al investigaţiilor sale plastice tot natura, pe care a imortalizat-o cu frumuseţile ei, cu ctitoriile durate de mâna omului de-a lungul timpului. Atât în tablourile inspirate de realităţile Balcicului, de coastele Mării Negre, cât şi în cele cu aspecte din Grecia, Croaţia şi Italia, Gheorghe Andreescu a surprins privelişti specifice fiecărui loc şi zone prin care şi-a purtat paşii, edificii încărcate de istorie, purtând pe chipul lor amprenta unor timpuri şi civilizaţii care s-au succedat pe acest pământ. Unele ctitorii, care au strălucit cândva, sunt în prezent doar ruine, altele păstrează măreţia şi gloria unor vremuri de înflorire culturală şi artistică, evocă concepţii şi stiluri arhitectonice, amintesc de oamenii şi personalităţile care le-au locuit odinioară. Iată, de pildă, Biserica Sveti Donat, un monument cu valoare de simbol al oraşului Zadar, construită în stil bizantin în formă circulară şi având două nivele. Datează din secolul al IX-lea şi a fost ridicată pe fundaţia forumului roman. Este o mândrie arhitectonică a oraşului de pe ţărmul Mării Adriatice. Pictorul a imortalizat-o în toată grandoarea, cu geometria arcurilor şi bolţilor ei.

Veneţia, oraşul nestemată al Europei, care a fascinat întotdeauna pe mânuitorii penelului care au ajuns pe meleagurile sale, nu putea să-l lase departe nici pe Gheorghe Andreescu. Artistul a surprins atmosfera romantică a cetăţii ridicată pe cele 118 insule ale lagunei în câteva lucrări cu palate a căror imagine patinată de vreme se oglindeşte în cristalul apei, cu poduri şi punţi cu arhitecturi diferite, cu canale pe care înaintează sau staţionează gondole şi alte ambarcaţiuni. Indiferent din ce zonă geografică sunt priveliştile şi imaginile cu ctitorii de cult creştin, cu edificii culturale, cu case şi centre comerciale, Gheorghe Andreescu se exprimă într-un registru cromatic sobru, dominat de albastru dramatic, de negru, Siena, ocru şi brunuri. Uneori intervine şi cu tuşe şi pete de roşu, de verde, de alb sau de galben. Nu renunţă nici la unele procedee des întâlnite în pictura sa, cum sunt acele înscrisuri indescifrabile. Materia picturală este suculentă, redând materialitatea zidurilor şi obiectelor. Când este cazul, ea este diluată şi făcută să pună în valoare transparenţa unor suprafeţe.

Titlurile lucrărilor sunt în cea mai mare parte metaforice. Ele de fapt nu aparţin artistului, ci sunt rezultatul unor reflecţii pe marginea tablourilor sale ale scriitoarei Katia Nanu. Cităm câteva: „Rapsodie în piatră”, „Punte între o singurătate şi alta”, „Graţiile coliviei veneţiene - gondolele”, „În crucea cerului se roagă sfinţii zăpezilor de altădată”, „Se aud bătăile unei inimi de Crist”, „Liniştea ca o pată de culoare”, „Ochi în ochi cu veşnicia”. Un tablou ce înfăţişează o caleaşcă fără cai, pictată pe fundalul unei întinderi marine, cu stânci care-şi etalează spinările spălate de valuri, se intitulează „Trăsura lui Poseidon aşteaptă la scara valului”. Sau naturile statice cu raci. Ele se numesc: „Odă gurmanzilor de apă dulce”, „Pofta vine trăind”, „Un pahar de vin pentru sufletul racilor”.

Reîntorcându-se la natură şi la modului clasic de a concepe pictura, în spiritul unor bune tradiţii ale artei româneşti, Gheorghe Andreescu demonstrează şi cu această nouă expoziţie a sa că are resurse nebănuite de exprimare, că poate fi în acelaşi timp romantic, realist, expresionist, modern.

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 3, 2011

Raul Popa: „Chipul”

Pictorul Raul Popa, expozantul din aceste zile din Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală, se află la prima sa expoziţie personală. O manifestare care reuneşte pe simeze, sub genericul „Chipul”, un număr de 21 de lucrări de pictură şi grafică. Întrucât numele său este nou apărut în mişcarea plastică gălăţeană, din respect pentru cititori, ne îngăduim să-i conturăm câteva coordonate biografice.

S-a născut la 28 iunie 1969 în oraşul Galaţi. A absolvit Liceul Nr. 6 C.F.R. (1987), Şcoala de Arte (1994), Facultatea de Mecanică din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” (2004), iar în toamna lui 2008 s-a înscris la nou înfiinţata Facultate de Arte Plastice, Decorative şi Design de la aceeaşi instituţie de învăţământ superior, pe care a terminat-o anul acesta, la clasa profesorului Tudor Ioan. A lucrat ca inginer la SNCFR, secţia Reparaţii Locomotive Galaţi. În timpul studiilor artistice a expus cu colegii de facultate în cadrul unor manifestări colective organizate la Galaţi, Brăila şi Focşani. A participat, de asemenea, la Bienala-concurs „Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte (2010), Concursul de pictură realizată ad-hoc, Câmpina (2010, 2011), unde a obţinut premiul IV, la Salonul de Artă Plastică „Atitudini contemporane”, ediţia a IV-a, cu tema „Demers ludic” (2011, Târgovişte, Rm. Vâlcea, Buzău, Iaşi, Brăila, Tulcea, Curtea de Argeş, Slobozia, Bucureşti), ca şi la Salonul Anual de Desen, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2011).

Lucrările expuse în Sala „Ioan Simion Mărculescu” sunt portrete individuale şi de grup, realizate în ulei, creion, cărbune, conte şi tehnici mixte pe suporturi de pânză, carton şi hârtie. Acest gen al artei plastice nu este deloc uşor, fiindcă el presupune pe lângă realizarea asemănării fizice cu modelele şi întreprinderea unor incursiuni în psihologia personajelor, în forumul lăuntric al acestora. În cartea sa „Prelegeri de estetică a Ortodoxiei”, vol. II – „Ipostazele artei” (Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996), scriitorul Mihai Diaconescu notează: „Chipul este inerent fiinţei umane, este o proprietate ontologică ce-l defineşte în relaţia sa dinamică cu Creatorul, cu ceilalţi oameni şi cu lumea întreagă. Chipul nu este static, împietrit într-o stare definitivă, într-un anumit termen fixat. Chipul tinde, tocmai datorită libertăţii şi voinţei individuale susţinute de sinergie, spre asemănare, altfel spus, spre starea de desăvârşire pentru care a fost creat”.

Într-un dialog purtat prin 1970 cu marea sculptoriţă Milita Petraşcu, discipolă a lui Brâncuşi, aceasta îmi spunea că portretul trebuie să îndeplinească o singură condiţie: să fie făcut cu adevărată pricepere. Artistul, menţiona ea, trebuie să participe la lumea modelului, trebuie să-l înţeleagă şi să-i dezvăluie nu numai trăsăturile fizice, ci şi pe cele morale. Şi tot ea amintea că sculptorul Charles Despiau nu începea un portret până nu avea consimţământul modelului că-i va poza în 70 de şedinţe. Un alt genial artist, Henri Matisse, spunea că a face portretul să semene cu modelul este un dar special, ori nu toată lumea este înzestrată cu acest dar.

Raul Popa are cu siguranţă acest dar, este talentat, are o pasiune deosebită pentru figura umană. Modelele alese de el pentru a fi portretizate sunt adolescenţi, tineri şi adulţi, fie de sex masculin, fie de sex feminin. Chiar chipul său şi-l scrutează adesea cu atenţie, căutând să pună în evidenţă frământările creatorului, bonomia, încrederea în potenţialul de care dispune, gândul că numai lucrul bine făcut îi va asigura rod bogat muncii sale. Portretele lui Raul Popa sunt intitulate fie după dominanta cromatică („Griuri”), după numele personajelor („Cori”, „Ioana”, „Laura”, „Andrei”, „Teo”), dar cel mai adesea după starea şi sentimentele pe care acestea le exprimă („Nostalgie”, „Dialog mut”, „Romantică”, „Inocenţă”, „Eterna căutare”, „Miraj”, „Bună dimineaţa”). Uneori introduce în compoziţia tabloului elemente care-l conduc spre un titlu anume, aşa cum se întâmplă, de pildă, în „Şopârliţa”, sau, prin alăturarea unor obiecte cu o anumită semnificaţie, conferă lucrărilor valoare simbolică. („Echilibru”). Artistul studiază cu minuţiozitate modelele, este atent la detalii, la modul diferit de a construi fundalurile pe care sunt proiectate, la gesturi, la atitudini, la întregul lor comportament. Ele au individualitate, comunică stări şi trăiri profunde, se emoţionează, gândesc, simt lipsa comunicării şi apăsarea durerii, se neliniştesc sau visează. Pictorul ştie să nu fie monoton, îşi surprinde personajele în varii ipostaze, îşi alege unghiurile cele mai potrivite, nu foloseşte culori şocante. Întotdeuna acordă importanţă suprafeţelor luminoase şi celor umbrite. Că participă la lumea modelelor, aşa cum sublinia Miliţa Petraşcu, este fără îndoială un adevăr esenţial şi acesta mi se pare un mare bun câştigat. Personajele din portretele sale au chipuri frumoase, expresive, armonioase, iar stările prin care trec sunt în deplin acord că trăsăturile lor fizionomice. Femeile au ochi mari, larg deschişi asupra lumii din jur, chipul lor emană lumină, puritate, încredere în viaţă. Adesea el este învăluit într-o undă de mister.

Raul Popa este un foarte bun desenator şi colorist, imaginile sale sunt clare, fundalurile sunt construite cu pensulaţii largi, in care se simte spontaneitatea gestului. Într-o perioadă când tot mai mulţi artişti evită să abordeze portretul, tocmai pentru dificultăţile pe care le implică, sau îl împinge spre caricatural, el s-a axat pe acest gen, dovedind calităţi creative superioare, pe care suntem siguri că le va aprofunda şi le va continua în viitor. Îi spunem bun venit în peisajul plasticii gălăţene şi îi urăm cât mai multe izbânzi în activitatea artistică!

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 10, 2011

Mihaela Brumar, o artistă în plină afirmare

Numele Mihaelei Brumar, pictor, grafician şi designer, a ieşit în evidenţă în mişcarea plastică gălăţeană abia anul trecut, când artista a luat parte, alături de membrii Grupului „Athanor”, la Tabăra de creaţie „Alandala”, organizată de Muzeul de Artă Vizuală. Deşi aceasta a avut şi alte participări individuale şi de grup în cadrul unor manifestări de profil desfăşurate fie la Galaţi, fie la Bucureşti, prezenţa ei a trecut aproape neobservată. Recent, aflându-mă la Brăila, în holul Teatrului Maria Filotti am avut prilejul să-i întâlnesc o lucrare de grafică în expoziţia „Atitudini contemporane”, un salon naţional organizat de artistul bucureştean Dan Tudor Truică, proiectat să fie itinerat în mai multe oraşe din ţară (Drobeta Turnu Severin, Hunedoara, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Brăila, Tulcea, Iaşi, Curtea de Argeş, Slobozia, Bucureşti). Artista şi sculptorul Alexandru Pamfil erau singurele prezenţe gălăţene în această expoziţie. Acel tablou, care înfăţişează nişte copaci încărcaţi de roade, realizat într-o scriitură cu totul aparte, m-a îndemnat să-i conturez un succint portret.

Artista s-a născut la 20 decembrie 1967 în Galaţi. A absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultatea de Artă Decorativă şi Design, specialitatea Arte textile-Modă, clasa profesoarei Irina Stângă (2000). În prezent lucrează în învăţământul preuniversitar ca profesoară la Palatul Copiilor. Din 2009 este membră a Grupului „Athanor”, alături de Eduard Costandache, Daniela Cristofor, Mihaela Lefterache, Gabriela Mosi-Alexandrescu, Adrian Vădeanu, Sorina Fădor-Vădeanu, Cosmin Saulea şi Tudor Şerban. Şi-a deschis trei expoziţii personale de pictură („Semne”, „Fantezii”, „Linii de fugă”) la Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi (1995-1996) şi una de prezentare de modă („Tournure”, Palatele Brâncoveneşti, Bucureşti (1999). A participat cu piese de vestimentaţie la unele prezentări de modă (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, 1988-1997; Caffe Planet, Bucureşti, 1999; Sala Radio, Bucureşti, 1999), ca şi la expoziţiile de grafică „Copacul vieţii”, Atelier 37 Report, Bucureşti (2008), „Scara virtuţii”, Atelier 37 Report, Bucureşti (2008). În 2010 i-am semnalat prezenţa şi la Salonul de toamnă al Filialei Galaţi a U.A.P.R. (Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”), iar anul acesta a expus cu Grupul „Athanor” la expoziţia „Cuşca” şi la Salonul Anual de Desen, organizat de Muzeul de Artă Vizuală.

Mihaela Brumar s-a manifestat în răstimpul care a trecut de la absolvire în design vestimentar şi de marochinărie, pictură şi grafică. Ca designer, un prim reper în evoluţia sa îl constituie colecţia „Tournure”, inspirată din vestimentaţia de epocă a rochiei cu turnură. Preluând creativ elemente definitorii ale costumului de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea a propus o nouă formă sculpturală, în linii epurate, cu accentul pe construcţia geometrică bine definită a turnurii, deplasând spre spate centrul de interes al siluetei feminine. Liniile de forţă ale formelor se concentrează către volumele simetrice sau asimetrice.

Materialul folosit, taftaua, este utilizat într-o gamă cromatică puternică, armonioasă. În alte colecţii, Mihaela Brumar a venit cu noi rezolvări stilistice fundamentate pe cunoaşterea temeinică a costumului din diferite momente ale istoriei sale, precum şi pe stăpânirea tehnicilor de construcţie, de ţesut şi de imprimare a materialelor. Silueta feminină este pentru artistă un pretext, dar şi un scop pentru crearea de volume şi structuri spectaculoase, cu subtilităţi cromatice şi detalii meticuloase, rafinate. A conceput şi o importantă linie de accesorii, implicându-se în proiectarea şi realizarea genţilor, poşetelor, bijuteriilor. Şi în această zonă a design-ului a fost remarcată pasiunea sa pentru crearea de forme unice, sofisticate uneori, folosind ca materiale pielea naturală, rafia, diferite contexturi cu aspecte neaşteptate, precum şi metalul (cuprul).

În lucrările de grafică din ciclurile "Scara virtuţii" şi "Copacul vieţii", a preluat unele simboluri din arta populară românească, utilizându-le nu ca citat folcloric, ci integrându-le în structuri contextuale cu noi conotaţii. În ultimii ani, ea a început să încorporeze în imaginea plastică scriitura indescifrabilă, adesea folosită chiar în texte mai lungi. Face acest lucru cu dezinvoltură, înscrisurile formând corp comun cu ţesătura grafică şi sporind forţa expresivă şi emoţională a lucrărilor. Uneori, chiar perspectiva spaţială şi succesiunea planurilor este creată cu ajutorul şirurilor curbe de cuvinte. Linia desenului este subţire, mlădioasă, contribuind dimpreună cu frotiurile de culoare la crearea unei atmosfere poetice. În portretele feminine şi în compoziţii elementele decorative, în special cele florale, sunt folosite din abundenţă, având drept efect accentuarea notei de intimitate şi de trăire a unor sentimente delicate. Mihaela Brumar este o artistă în plină afirmare, un nume despre care vom mai auzi. Îi aşteptăm cu emoţie şi interes viitoarele manifestări expoziţionale individuale.

Corneliu STOICA

Mihaela Brumar · November 11, 2011

Va multumesc Domnule Corneliu Stoica!

dcp100168 · November 17, 2011

Sterică Bădălan - Metamorfoze ale realului

În plastica gălăţeană de astăzi, numele lui Sterică Bădălan are rezonanţe sonore în conştiinţa şi inima iubitorilor de artă. Pictura sa este apreciată în expoziţiile personale şi colective, este căutată şi achiziţionată de colecţionari, este răsplătită cu prestigioase premii în competiţiile naţionale de profil sau în taberele de creaţie.

Deşi a început să-şi organizeze expoziţii individuale încă din 1976, el a intrat în atenţia criticii de specialitate mai ales după 1999, când a fost primit în rândurile membrilor Uniunii Artiştilor Plastici din România şi când a început să aibă acces şi la simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Până atunci artistul şi-a prezentat lucrările la fosta Librărie „Central”, în sala de conferinţe a Muzeului Judeţean de Istorie sau într-un pavilion destinat concertelor de fanfară de pe Faleza inferioară a Dunării. Au fost în general spaţii neadecvate expoziţiilor de pictură, dar şi în aceste condiţii el a căutat să ofere spre vizionare iubitorilor de artă tablouri cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, care îl recomandau ca un artist serios, stăpân pe mijloacele de exprimare, dornic să se afirme. În momentul de faţă el este unul dintre cei mai activi membri ai Filialei Galaţi a U.A.P.R., un artist cu un discurs bine articulat, care evoluează de la o manifestare la alta, a cărui creaţie este bine cotată atât pe plan local, naţional, cât şi dincolo de fruntariile ţării. Tablourile sale au putut fi admirate la Galaţi, Tecuci, Brăila, Bârlad, Ploieşti, Tulcea, Câmpina, Bacău, Piatra Neamţ, Buzău, Cluj, Bucureşti, Padova (Italia), Chişinău etc.

Manifestările personale din ultimii ani ne-au reliefat o reocupare constantă a artistului în cultivarea cu precădere a peisajului şi a naturii statice. În ambele cazuri el se îndepărtează de modelul clasic al acestor genuri, optând pentru forme de un sintetism care merge până la abstract. În conceperea tablourilor, Sterică Bădălan porneşte de la date ale realului, însă pe parcursul elaborării le metamorfozează, le abstractizează, astfel că în final compoziţiile rezultate amintesc foarte vag de motivele şi elementele care au stat la baza lucrărilor. Artistul păstrează însă acel spirit al locurilor, în cazul său al Deltei Dunării, cu grinduri, ghioluri, vegetaţie luxuriantă şi ape nemărginite, al pământurilor fertile sau arse de soare ale Dobrogei, al cerurilor contopite de cele mai multe ori la orizont cu albastrul apelor. Într-un timp, formele configurate pe pânză aveau înfăţişări contorsionate, ciudate, semănând uneori cu nişte vietăţi stranii. Ele creau tensiuni şi nelinişti, stări dramatice, care erau de fapt rezultatul unor antinomii la nivelul materiei. Alteori, formele încearcă să fie expresii ale structurii geologice a formelor de relief, ale lanurilor date în pârg sau al vegetaţiei în care puterea sevelor se manifestă în dominaţia plenară a verdelui. Culoarea joacă un rol deosebit prin marea sa capacitate de sugestie în crearea unei atmosfere tonifiante, de înaltă vibraţie lirică.

Tehnicile mixte în care Sterică Bădălan îşi realizează lucrările nu pot să nu reţină atenţia privitorului. Pe suprafaţa de pânză, placaj sau O.S.B., de obicei de dimensiuni mari, el construieşte adevărate eşafodaje compoziţionale din îmbinarea unor materiale extrem de diferite: ghips, pânză de sac şi tifon, plasă de plastic, aracet, sfoară, cartoane de ambalaj cu caneluri, baghete din lemn etc. Peste acestea aplică materia picturală aşternută din abundenţă sau lăsând uneori sa se vadă textura materialelor utilizate. Adesea tablourile arată ca adevărate basoreliefuri. Motive noi şi-au făcut apariţia în universul compoziţiilor sale: arcada, cercul, sfera – simboluri ale jertfei şi solemnităţii, ale împlinirilor şi perfecţiunii, ale cosmosului. Utilizarea în mai mare măsură a bronzului auriu şi a foiţei aurii le dă tablourilor un aer de eleganţă şi nobleţe, ne face să ne gândim la arta ctitoriilor noastre religioase şi a frescelor.

Pictor în toată puterea cuvântului, stăruitor în a găsi soluţii plastice care să-i exprime cât mai convingător crezul artistic, gândurile şi sentimentele, Sterică Bădălan este o prezenţă dinamică în viaţa culturală a Galaţiului şi a ţării, un creator capabil să ofere în continuare multe surprize, care atrage şi emoţionează prin ceea ce aşterne pe pânză şi care merită să-i fie urmărită traiectoria sa artistică.

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 19, 2011

La despărţirea de Vladimir Crivoi

La 12 noiembrie, zi în care termometrele indicau temperaturi sub valorile normale ale perioadei, s-a stins din viaţă discret, aşa cum i-a fost şi existenţa pământeană, Vladimir Crivoi, artist cunoscut în lumea caricaturiştilor şi a iubitorilor umorului vizual îndeosebi sub pseudonimul Vlahi. A plecat pe neaşteptate, la numai 59 de ani, lăsând în urmă amintirea unui creator talentat, a unui grafician care a slujit cu mijloacele sale satira şi umorul la cote înalte, demne de numele unor redutabili înaintaşi gălăţeni în domeniu, precum maeştrii Nicolae Mantu sau Camil Ressu.

Vladimir Crivoi s-a născut la 13 aprilie 1952, în Galaţi. A absolvit Liceul de Muzică şi Artă Plastică din oraşul natal (1970). A debutat cu desene satirice în revista „Urzica”, iar expoziţional a participat pentru prima dată la o manifestare colectivă organizată la Tulcea (1980). De-a lungul anilor, a colaborat cu caricaturi la publicaţiile: „Viaţa liberă” şi suplimentul acesteia „Buzunar”, „Imparţial”, „Gazeta Poliţiei”, „Monitorul”, „Ziua”, „Adevărul”, „Infractorul”, „Semnal SOS”, „Moftul român”, „Magazin Internaţional”, „Viaţa C.M.”, „Obiectiv” (Brăila), „Cuget Liber”, „Observator” (Constanţa), „Acum” (Tulcea). Şi-a organizat expoziţii personale la Bucureşti (Redacţia ziarului „Infractorul”, 1996); Galaţi (Cercul Militar, 1998; Galeria „Umor la etaj”, Redacţia ziarului „Viaţa liberă”, 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2010) şi Tecuci (Galeria de Artă „Gheorghe Petraşcu”, 2011). A participat la numeroase expoziţii colective din ţară, la saloane şi concursuri internaţionale ale umorului grafic organizate în ţări ale Europei, Asiei şi Americii. Creaţia sa a fost distinsă cu şapte premii naţionale şi 11 premii, diplome şi menţiuni internaţionale. Printre acestea se numără: Premiul I, „Mărul de Aur”, Bistriţa Năsăud, 1993; Premiul III, Festivalul „Umor pe valuri”, Galaţi, 1996; Premiul II, „Viaţa liberă”, Galaţi, 1999; Premiul II, „Umor cazon”, Sibiu, 2001; Premiul „Omnia”, Baia Mare, 2004; Premiul de Excelenţă, Taejon, Coreea, 1999; Premiul de Merit, Taejon, Coreea, 2000; Premiul III, Haifa, Israel, 2003; Diploma de Merit, Novosibirsk, Rusia, 2004; Medalia de Argint, China, 2003; Premiul Special, Taejon, Coreea, 2007. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii particulare din România, Belgia, Bulgaria, Canada, Olanda şi Rusia.

Semnându-şi caricaturile cu pseudonimul Vlahi, Vladimir Crivoi s-a remarcat în rândul graficienilor satirici prin stilul său personal, prin umorul care urmăreşte atât să provoace râsul, să amuze, să creeze o stare de bună dispoziţie, dar să-l îndemne pe receptor să şi gândească, să ia atitudine. Critica sa la adresa tarelor societăţii contemporane este necruţătoare. Atent la realitatea social-politică, artistul cultivă caricatura de situaţie folosindu-se uneori de texte explicative, alteori lăsând să vorbească numai imaginile. Problemele României perioadei postdecembriste, haosul anilor de prea lungă tranziţie, corupţia, injustiţia justiţiei, drepturile omului, terorismul internaţional, lupta împotriva drogurilor şi a poluării mediului, impostura, erotismul etc. sunt abordate în compoziţii riguros elaborate. Lucrările din ultima sa manifestare personală de la Tecuci, organizată împreună cu pictorul Nicolae Einhorn, abordau o tematică, ce-i drept, cam filozofică, cea a timpului, dar el a găsit numeroase situaţii comice favorabile caricaturii. Ne-am întâlnit cu timpul omului privat de libertate, cu timpul care se scurge creând panică, dezechilibru, încrâncenare sau mânie, cu timpul irosit pe nimicuri, cu timpul distructiv al valorilor, fie ele edilitare, literare sau de altă natură. în tablourile sale, personajele sunt creionate printr-un desen precis, cu multe elemente de detaliu, într-o viziune vădit expresionistă. Sondajul psihologic, evidenţierea principalelor trăsături de caracter ale acestora sunt urmărite de Vladimir Crivoi cu acribia unui foarte bun cunoscător al oamenilor. Adesea, verva sa imaginativă îl conduce la plăsmuiri şi asociaţii vizuale de-a dreptul insolite. Metafora grafică şi simbolul sunt purtătoarele unor conotaţii profunde. Lucrările reţin atenţia nu numai prin mesajul lor, ci şi prin excelenta realizare plastică. Linia, punctul, haşurile de mare fineţe, petele din desenele sale satirice sunt mânuite cu măiestria unui practician cu o foarte bogată experienţă. Caricaturistul utilizează în acelaşi timp în mod remarcabil linia groasă nu numai în trasarea contururilor, ci şi în interiorul compoziţiilor, ceea ce este mai dificil, mai ales în redarea detaliilor. în grafica destinată expoziţiilor şi saloanelor apelează şi la culoare (tempera, acuarelă). Lucrările câştigă astfel în picturalitate şi-n expresivitate.

Indiferent în ce tehnică şi-a realizat caricaturile şi desenele satirice, umorul lui Vladimir Crivoi, inclusiv atunci când a alunecat într-un fel în absurd, este inteligent, uneori spumos până la provocarea unor hohote de râs, alteori filozofic, mergând spre profunzimea ideii şi încărcarea imaginii cu semnificaţii ce trebuie descoperite şi pătrunse cu răbdare. Iată de ce opera sa, acum când creatorul ei nu mai există, trebuie preţuită şi făcută în continuare cunoscută marelui public. Se va găsi oare cineva care să i-o adune între coperţile unui album de artă?

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 25, 2011

Constantin Bichescu şi Tudor Meiloiu: „Identităţi”

Doi plasticieni bucureşteni, Constantin Bichescu şi Tudor Meiloiu, populează în această perioadă cu lucrările lor simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Primul expune pictură, celălalt – grafică. Ambii sunt nume cunoscute în peisajul artei contemporane româneşti, cu multe expoziţii personale în palmares şi numeroase participări la manifestări colective organizate pe plan naţional. Fiecare îşi are identitatea sa, un mod de exprimare personal, calităţi care suscită şi mai mult interesul iubitorilor de frumos.

Constantin Bichescu s-a remarcat de-a lungul timpului şi prin activitatea sa didactică, prin manualele de Educaţie plastică pentru clasele I-IV, ca şi prin cronicile plastice apărute în diferite publicaţii şi adunate în volumul „Trecând prin expoziţii” (Editura „Teleormanul Liber”, 2003). Lucrările expuse la Galaţi reprezintă peisaje, naturi statice, flori şi portrete. Predomină primele trei genuri. Datele de la care porneşte artistul în întreprinderile sale sunt întotdeauna cele ale lumii concrete, a cărei realitate o interpretează într-o viziune proprie. Artistul este un pictor sensibil, vibrează în faţa spectacolului naturii, ştie să surprindă poezia peisajului românesc sau patina unor edificii cu valoare istorică şi culturală. Este atent la arhitectura caselor şi a lăcaşurilor de cult din localităţile rurale aflate în zone montane sau colinare, la punerea în evidenţă a frumuseţii iernilor, când alb-sidefiul zăpezii inundă spaţiul, la predominanţa unui verde intens în anotimpul estival. Florile din tablourile lui au vitalitate şi gingăşie, eflorescenţele lor surâd din buchetele aşezate în vase de lut ars şi îndeamnă la contemplaţie. Pictura lui Constantin Bichescu este optimistă, emoţionează şi strecoară în suflet un sentiment de linişte. Culorile sunt vii şi proaspete, aşezate pe o osatură obţinută printr-un desen ferm.

Spre deosebire de confratele său de expoziţie, Tudor Meiloiu, remarcat ca un pictor care cultivă decorativul cu obstinaţie, în tablouri de un cu totul aparte rafinament cromatic, se foloseşte în lucrările de grafică prezentate de motive frecvent în arta noastră populară, pe care le investeşte cu semnificaţii simbolice. Păsări fantastice, păuni, pomul vieţii, instrumente muzicale, structuri vegetale, cochilii de scoici şi de melci sunt câteva din imaginile des întâlnite în tablourile sale, fiind de cele mai multe ori reluate în combinaţii şi în noi organizări compoziţionale. Grafica sa are un farmec deosebit. Construcţia imagistică este făcută cu ingeniozitate şi migală de bijutier. Ca şi în pictura sa, decorativul rămâne pe primul plan, linia desenului este condusă cu siguranţa unui mare meşter. Cromatica poate fi intuită chiar şi atunci când lucrările sunt realizate numai în alb-negru. Când apelează totuşi şi la cerneluri şi tuşuri colorate, compune forme la fel de armonioase, pe care le integrează prin suprapuneri în arhitectura de ansamblu a lucrărilor. Există multă nobleţe în grafica lui Tudor Meiloiu, o aspiraţie spre o lume a purităţii şi perfecţiunii.

Bine primită de iubitorii de frumos din Galaţi, expoziţia „Identităţi” a celor doi artişti plastici bucureşteni este un eveniment pe care-l salutăm cu căldură şi pe care îl dorim, de ce nu?, urmat şi de alţi colegi de breaslă din Capitală sau din alte centre culturale din ţară.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 2, 2011

Jana Andreescu - Aspiraţia spre armonie şi echilibru

Jana Andreescu, un nume cu rezonanţe profunde în arta contemporană românească şi în învăţământul artistic gălăţean. O pictoriţă şi o graficiană cu multe expoziţii personale, cu zeci de prezenţe la manifestări colective naţionale şi internaţionale, cu participări la simpozioane de creaţie din România, Bulgaria şi Croaţia, cu numeroase distincţii obţinute pe plan local şi naţional, printre care şi Premiul de Excelenţă al Patriarhiei Române (2002) şi Medalia Meritul Cultural, clasa a II-a, Categoria C, Arte Plastice (2004). O artistă ale cărei lucrări se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, S.U.A. Cea mai recentă participare a acesteia la o expoziţie organizată în străinătate a fost cea din vara acestui an, de la Torino (Italia), când alături de soţul său, Gheorghe Andreescu, şi colegii de breaslă Cornelia Nicolaescu-Burlacu, Gabriela Georgescu, Iulia Filimon, Tudor Ioan, Sava David şi Liliana Jorică-Negoescu a expus la Galeria de Artă „Aripa”, patronată de doamna Mariana Paparà.

în cei 38 de ani care au trecut de la absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice (unde i-a avut profesori pe Ileana Balotă, Traian Brădean şi Ion Ţarălungă), pe lângă activitatea didactică desfăşurată cu dăruire la catedră în cadrul Palatului Copiilor şi a Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin”, a cultivat cu consecvenţă tapiseria, imprimeurile, pictura şi grafica, în toate ajungând la realizări notorii, care au impus-o în peisajul artei gălăţene şi naţionale actuale. Jana Andreescu nu s-a grăbit în demersul ei artistic, nu a făcut concesii, a evoluat organic. Toate acumulările pozitive dobândite în stăpânirea tehnicilor de lucru şi în găsirea celor mai adecvate mijloace de limbaj plastic s-au răsfrânt direct pe planul creaţiei. A reuşit să-şi contureze un stil care-i fac inconfundabile lucrările, timbrul propriu de exprimare. Registrul tematic nu este atât de larg, dar motivele abordate în pictura şi în grafica sa au devenit recognoscibile, o individualizează, captează privirea celor care vin în contact cu opera acesteia. Fragmente de peisaj, elemente de arhitectură, cochilii de scoici şi de melci marini, plante, arbori, bărci pescăreşti, stânci, fructe, recipiente casnice, instrumente muzicale, vestigii arheologice sunt întâlnite în compoziţii echilibrate, armonioase, compuse cu ştiinţă, în care linia şi culoarea îşi dau mâna într-o fericită logodnă.

Jana Andreescu are o sensibilitate cu totul aparte, ea este de departe o poetă a penelului. Lirismul său nu este niciodată exploziv, debordant, ci temperat, reflexiv, izvorât din lăuntrul unei fiinţe care caută să descopere şi să materializeze pe pânză, carton sau hârtie latura gravă a lucrurilor şi fenomenelor. Culoarea are întotdeauna în lucrările ei puritate şi prospeţime, exprimând o întreagă claviatură de sentimente. în acuarelă obţine transparenţe în care subtilitatea şi rafinamentul cromatic sunt expresii ale perfecţiunii cu care mânuieşte culorile de apă şi ale stăpânirii temeinice a meşteşugului. în pictură, de asemenea, nu utilizează o pastă consistentă. Aceasta este diluată în aşa fel încât obţine catifelări şi gracilităţi de tonuri specifice acuarelei. Gama coloristică este compusă din roşu discret, ocru, galben, oliv, auriu, griuri de diferite nuanţe şi albastru, care uneori dobândeşte accente dramatice. întâlnirea cu peisajul fermecător al Balcicului, localitate de pe ţărmul Mării Negre, aflată astăzi pe teritoriul Bulgariei şi care în perioada interbelică a constituit un punct de atracţie de prim ordin pentru mai toţi pictorii români, precum şi cu cel al Croaţiei sau Italiei, i-a oferit noi subiecte de abordare plastică. Unele realizări deja le-a prezentat publicului, altele au fost obiectivate în lucrări aflate în studioul de creaţie al artistei din Ţiglina I sau vor căpăta corporalitate în viitor. Prezenţa tablourilor Janei Andreescu pe simezele sălilor de expoziţii este întotdeauna îmbucurătoare şi generatoare de satisfacţii estetice care înalţă sufletul şi spiritul. Iată de ce artista place şi este aşteptată oricând cu nedisimulat interes de către iubitorii de frumos.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 6, 2011

Crenguţa Corina Macarie - Opţiunea pentru figurativ

Înfiinţarea în toamna anului 2008, la Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi, a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design, a creat posibilitatea ca unii absolvenţi de liceu şi ai Şcolii de Arte, care nu au avut posibilitatea să urmeze cursurile unei instituţii de învăţământ superior de profil la terminarea lor, să studieze în cadrul acesteia şi în urma susţinerii examenului de licenţă să obţină o diplomă care le atestă specialitatea în domeniul artelor vizuale. Crenguţa Corina Macarie este una dintre pictoriţele gălăţene care a absolvit nou înfiinţata facultate dunăreană, considerând cunoştinţele dobândite în mod sistematic, de la dascăli cu experienţă, ca foarte benefice şi hotărâtoare în formarea profesională.

Artista s-a născut la 11 august 1965 în comuna Rădeşti, judeţul Galaţi. A urmat cursurile Şcolii de Arte Galaţi, secţiile sculptură (1994-1997) şi pictură (1995-1998). În 2008 s-a înscris la Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, pe care a absolvit-o în 2011. Examenul de licenţă l-a susţinut la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. Şi-a organizat două expoziţii personale la Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi (2005) şi la Galeria „Mon D’Art”, Galaţi (2010). A participat la mai multe expoziţii colective locale şi naţionale: „Sculptura românească contemporană”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (1998), Expoziţia Naţională de Artă Piteşti (1997, 1998); Concursul Interjudeţean de Artă Plastică „Vespasian Lungu” Brăila (1998); Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2009); „Flori la malul Dunării”, Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii Galaţi (2010); Expoziţia Facultăţii de Artă Galaţi , Galeria de Artă Brăila” (2010) şi Galeria de Artă Focşani (2011); Expoziţia Grupului „Trialog”, Galeria „Hidalgo”, Focşani (2010); Bienala Internaţională de Grafică Mică, Aiud (2010); Bienala Concurs de Artă Plastică „Gheroghe Petraşcu”, Târgovişte (2010); Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău (2011); Salonul Naţional Anual de Desen, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2011); Bienala „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ (2011); Bienala Internaţională de pictură, sculptură şi grafică, „MEETING POINT”, ediţia a III-a, Arad (2011). A realizat la Galaţi lucrări de sculptură la catapeteasma Bisericii greceşti, lucrări de pictură bizantină la Biserica Fortificată „Precista”, Biserica „Sf. Mina”, Biserica „Sf. Alexandru” şi Biserica „Sf. Gheorghe”, precum şi crucifixuri şi troiţe pentru localităţi din judeţele Galaţi, Tulcea, Vaslui şi Argeş. Este deţinătoarea unui Premiul II pentru sculptură obţinut la Expoziţia Naţională de Artă de la Piteşti, ediţia a III-a, 1997.

După unele pendulări între figurativ şi abstract, când utiliza culori ce şocau prin violenţă, Crenguţa Macarie a optat pentru o reprezentare imagistică figurativă, temperându-şi excesele cromatice. Formele sunt configurate în mod realist, uneori cu o anumită discreţie, întotdeauna însă ele, împreună cu materia picturală aşezată în pagină în tonuri armonioase, alcătuiesc compoziţii echilibrate, ansambluri bine arhitecturate, capabile să emoţioneze şi să facă să vibreze coardele sufletului. Genurile pe care le abordează cu precădere sunt natura statică, peisajul, portretul, florile şi compoziţia cu mai multe personaje. Imaginile sunt inspirate fie din lumea miraculoasă a copilăriei, fie reprezintă portrete de instrumentişti, flori, peisaje dunărene, scene în care domneşte o atmosferă enigmatică. Adesea, în construcţia unor personaje se simt ecouri ale gramaticii expresioniste. Artista porneşte întotdeauna de la date ale realului, dar pe care le transfigurează, le interpretează într-un mod personal, fiind atentă atât la compoziţie, desen, acord cromatic, dar şi la ideea care, după cum mărturiseşte, „dă sens reprezentării, stabileşte o punte între viziune, senzaţie, intuiţie şi universul interior al creatorului”.

Icoanele pictate în stil bizantin de Crenguţa Macarie sunt remarcabile. Interesul pentru ele i-a fost provocat de o vizită făcută prin 1996, când studia la Şcoala de Arte, în atelierul sculptorului Alexandru Pamfil. Aici a întâlnit un iconostas lucrat aproape în întregime. „Deşi aveam unele noţiuni despre Icoană de la pictoriţa Emilia Iacob, în atelierul profesorului Pamfil, îşi aminteşte artista, am putut vedea îndeaproape icoana în toată splendoarea realizării ei. În unele locuri se vedea proplasma şi glicasmul carnaţiei neacoperită încă de pictura definitivă, ce era nuanţată în funcţie de coloratura drapajului vestimentaţiei. Pictura era impresionantă. Siluetele alungite, specifice reprezentărilor bizantine, gesturile solemne ale personajelor, atitudinile hieratice grave, forţa de expresie a chipurilor cu ochi măriţi, acel ritm vertical şi static caracteristic, tratarea decorativă a suprafeţei cu anularea volumelor, cromatica apropiată de specificul secolului de aur al picturii bizantine, în care cromatica era strălucitoare, fastuoasă, creau toate un spectacol înălţător, impresionant”.

Tehnica pictării icoanelor pe lemn nu este deloc simplă, ci chiar foarte complicată. Ea presupune parcurgerea unor etape peste care nu se poate trece, de la prepararea suportului, şlefuirea acestuia cu şmirgherul şi piatra, desenarea personajelor, incizia contururilor, aplicarea şerlacului (o răşină solubilă în soluţie alcoolică), a foiţiei, a verniului care protejează foiţa, până la aplicarea culorii şi a pictării propriu-zise. Însuşindu-şi şi perfecţionându-şi această tehnică, lucrând cu o totală dăruire şi „o stare specifică apropierii intimului sufletesc de zona divină”, nu este de mirare că icoanele pictate de ea sunt realizate la cote înalte de exigenţă şi au atributele artei adevărate. „În orice artă, spune pictoriţa, există un centru de gravitaţie ce traduce o atmosferă interioară, o stare psihică. În arta icoanei acest centru de gravitaţie este dat de dragostea pentru Dumnezeu”. Ce urmări a avut practicarea unei astfel de picturi asupra creaţiei sale? Răspunsul ni l-a dat tot artista: „Personal, în Icoană am găsit un sentiment armonic de împlinire în relaţia mea cu arta. Ea m-a ajutat să înţeleg graţia acestei lumi, să cunosc frumuseţea flăcărilor interioare şi mai ales m-a ajutat şi m-a determinat să practic şi pictura de şevalet. Icoana are numeroase canoane de reprezentare, care trebuie respectate pentru a se încadra în pictura cu specific bizantin. Trecerea la un alt fel de pictură am făcut-o şi ca o evadare de sub acele limitări. A fost o experienţă diferită, însă ea a creat un echilibru în activitatea mea artistică. Eliberată de canoane şi limite, am pătruns într-o zonă în care fantezia şi gestul spontan se pot manifesta libere, fără bariere în pictura de şevalet”.

La sfârşitul acestei schiţe de portret nu putem decât să-i urăm Crenguţei Macarie, artistă sensibilă, înzestrată cu talent şi har pentru pictură, să ajungă să-şi realizeze toate proiectele, fie din domeniul artei religioase, fie al celei laice şi să aducă iubitorilor de frumos cât de multe bucurii estetice. Îi aşteptăm cu interes tablourile pe simeze!

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 13, 2011

Alexandru Pamfil - Rigoarea construcţiei

Originar de pe meleagurile ieşene (n. 24 februarie 1953, satul Orzeni, comuna Holboca), sculptorul Alexandru Pamfil, în 1979, când a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, la repartizarea făcută de Ministerul Învăţământului, a ales Galaţiul, tentat de existenţa unicului la acea vreme a Muzeului de Artă Contemporană Românească, devenit din 1991 Muzeul de Artă Vizuală. De atunci au trecut 32 de ani, timp în care, din punct de vedere profesional, şi-a desfăşurat activitatea ca muzeograf la această prestigioasă instituţie, o perioadă a funcţionat şi ca profesor de sculptură la Şcoala de Artre, dar mai ales nu s-a despărţit de atelierul său de creaţie de la parterul Blocului I-6 din Ţiglina I, unde a realizat lucrări ce l-au impus în peisajul plasticii româneşti ca un artist foarte bine cotat, cu un timbru stilistic inconfundabil. Nu şi-a organizat multe expoziţii personale, doar patru, trei la Galaţi, la Galeriile „Nicolae Mantu” (1986, 1991, 1993) şi una la Iaşi, la Galeriile „Dana” (2009), însă a fost prezent la toate manifestările colective ale Filialei Galaţi a U.A.P.R. şi la peste 50 de expoziţii naţionale şi internaţionale. In Taberele de creaţie de la Târgovişte, Sângeorz Băi, Cluj-Napoca, Satu Mare, Oarba de Mureş şi Rohia – Maramureş, el a cioplit în piatră, marmură şi lemn sculpturi monumentale care înnobilează spaţiul acestor localităţi. Galeriile ieşene „Dana” i-au editat în 2009 un substanţial album, care se bucură de textele criticilor de artă Valentin Ciucă şi Mariana Tomozei-Cocoş. Activitatea creatoare şi originalitatea sculpturilor sale i-au fost răsplătite cu mai multe distincţii. La Ravenna (Italia), a primit Premiul III la Bienala de sculptură mică „Dantesca” (1992); la Concursul Naţional „N. N. Tonitza” de la Bârlad a fost onorat cu premiul „Constantin Popovici” (2001); Preşedintele României i-a acordat Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria C, Arte Plastice (2004); Primăria şi Consiliul Local al comunei natale Holboca l-a cinstit cu Diploma şi Titlul de Cetăţean de Onoare (2001).

Ca muzeograf a organizat expoziţii tematice, colective şi personale care s-au bucurat de aprecierea specialiştilor şi a marelui public: „Sculptura românească contemporană” (seriile în lemn, în metal, portretul, compoziţia), „Opţiuni paralele”, „Eclectique-Transfer”, „Interferenţe”, „Mala Zamfirescu-Bedivan”, „Marilena Ioanid”, „Grigore Patrichi-Smulţi”, „Felix Aftene”, „Cristian Bedivan”, „Simona Soare”, „Constantin Tofan”, „Adrian Podoleanu”, „Valeriu şi Liliana Gonceariuc”, „Năstasă Forţu” etc. Pentru expoziţia organizată sculptorului bucureştean Cristian Bedivan a primit un valoros premiu din partea Comitetului Naţional Român ICOM (2005).

În ciuda aparenţelor unui calm deosebit exteriorizat de propriul chip şi a vocii domoale, Alexandru Pamfil s-a dovedit de-a lungul parcursului său artistic un spirit neliniştit, frământat, care pe planul creaţiei a urmărit întotdeauna probleme majore şi a căutat să găsească soluţii plastice moderne prin care să-şi materializeze gândurile, sentimentele, ideile. A fost atras de abordarea tuturor genurilor şi tehnicilor sculpturii. A cultivat cu consecvenţă portretul, compoziţia figurativă şi abstractă, statuara mică şi cea monumentală, toate realizate în ronde-bosse, relief, basorelief. Modelează cu acribie lutul şi îşi toarnă singur lucrările în metal (bronz, zinc, alamă, aluminiu, duraluminiu, cupru), ciopleşte în lemn de esenţă tare (nuc, cireş, migdal, frasin), în piatră şi marmură. Îl satisface deopotrivă şi modelajul, şi tăietura directă. Întreaga sa operă de până acum este strâns legată de om, de existenţa şi universul acestuia. Biroul său de la Muzeul de Artă Vizuală, ca şi atelierul de creaţie sunt pline de plăsmuirile unui imaginar fertil, unele lucrări fiind prezentate în expoziţii, altele aşteptând întâlnirea cu iubitorii de frumos.

Galeria de portrete este impresionantă. Întâlnim transpuse în metal, lemn şi ghips personalităţi care aparţin istoriei şi culturii româneşti („Mircea cel Bătrân”, „Petru Rareş”, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu”, „Avram Iancu”, „Tenorul Nae Leonard”, „Mihail Sadoveanu”, „Istoricul Paul Păltănea”), oameni care reprezintă o anumită categorie socială („Cărturar I şi II”, „Arlechin”, „Actor”, „Elev”), membri ai familiei şi persoane apropiate artistului („Segiu”, „Doamna Neagu”, „Portret de femeie”) sau exprimând anumite trăiri şi stări ale personajelor („Relaxare”, „Transfigurare”, „Veghe”, „Repaus”, „Meditaţie”). Alexandru Pamfil are darul şi ştiinţa de a pătrunde în psihologia modelelor, de a le dezvălui propriile sentimente şi trăiri sufleteşti, de a le individualiza. De multe ori modelajul accidentat, cu suprafeţe cu multe excrescenţe, trădează nelinişti şi tensiuni interioare şi o apropiere a artistului de limbajul în cheie expresionistă. Compoziţiile sunt şi ele numeroase şi sunt investite cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională. Includem în această categorie sculpturile ce-i înfăţişează pe protopărinţii omenirii („Adam şi Eva”, „Începuturi”), pe cele inspirate din „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri („Prin Infern”, „Dialog”, „Enigmă”), axate pe ideea de sacrificiu şi sacralitate („Sacrificiu I,II”, „Altar I, II), celebrează maternitatea („Maternitate I, II”) sau în care ajunge la configurarea unor imagini-metaforă-simbol („Catene”, „Compoziţie cu mâini”, „Metamorfoză II, III”, „Intersecţie”, „Urme”, „Conflict”, „Conversaţie”, „Semne I, II”). Construcţia unora este monolitică, dând impresia de greutate. Altele, dimpotrivă, au forme alungite, dematerializate, astfel că personajele par descărnate, traducând mai bine dramele fiinţei umane, anxietatea, nesiguranţa. Nu lipsesc din repertoriul său nici lucrările cu tentă folclorică („Şezătoare” I,II”), şi nici grupurile statuare care reluate la scară monumentală ar putea să decoreze spaţii publice („Ecvestră”, „Cavaler şi cal”). Aspirând spre perfecţiune, Alexandru Pamfil construieşte de fiecare dată cu rigoare, simplifică, esenţializează, stabileşte raporturi echilibrate între volumele şi formele fiecărei lucrări, între plinuri şi goluri, între suprafeţele luminate şi cele umbrite, foloseşte cu pricepere potenţialul expresiv al materialului.

Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aşa cum spuneam altădată, Alexandru Pamfil face parte din speţa acelor artişti care nu îndrăznesc să „strivească corola de minuni a lumii”, ci doar, prin ceea ce creează, „să sporească şi mai mult a lumii taină”. El este un sculptor pe deplin matur, riguros, profund, cu respect pentru artă şi pentru lucrul bine făcut. Valentin Ciucă, în prefaţa albumului editat de Galeriile „Dana”, sublinia că el stăpâneşte „arta de a trece dincolo de seducţiile modelului giacomettian de la începutul secolului al XX-lea şi se manifestă cu tenacitate într-un cadru de modernitate neostentativă”. Discursul său plastic are coerenţă, este convingător şi durabil. Atribute care-i vor asigura sculpturii sale perenitatea şi rezistenţa la devoraţiunile timpului.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 17, 2011

Nume noi la Salonul de iarnă

Salonul de iarnă al Filialei Galaţi a U.A.P.R., vernisat zilele trecute la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, a însemnat şi inaugurarea unui nou spaţiu de expunere, aşa numita Sala Mică, aflată în incinta magazinului acestei asociaţii profesionale. Aici sunt prezentate numai lucrări ale noilor colaboratori ai filialei, unii absolvenţi din vara acestui an ai Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, alţii încă studenţi. Aceştia sunt: Crenguţa Macarie, Monica Turcu, Rodica Gherghinoiu, Simona Pascale, Raul Popa, Carmen Crăciun, Camelia Ion, Olimpia Ştefan, Ecaterina Balica şi Ştefan Axente. Este pentru prima dată în ultimii zece ani când filiala gălăţeană prezintă în manifestările sale colective lucrări ale unui număr atât de substanţial de expozanţi noi, care reprezintă tot atâtea speranţe ce pot aduce sânge proaspăt pentru înnoirea plasticii locale. Aceasta şi ca o urmare benefică directă a fiinţării în oraşul nostru a unei facultăţi de profil.

Referindu-ne la lucrările expuse în Sala Mică, trebuie să subliniem de la început că prezenţa acestora pe simeze este de bun augur, aducând un plus de noutate şi consistenţă în ansamblul expoziţiei. Autorii lor, unii cu activitate în domeniu şi înainte de frecventarea facultăţii, evoluează pe traiectorii diferite, pendulând între arta figurativă şi abstracţia lirică. Crenguţa Macarie, în „Vis”, înfăţişează portretul unei fetiţe al cărei chip iradiază bucuria, gingăşia şi candoarea specifice vârstei infantile. Elementele de peisaj rustic integrate cu discreţie în spaţiul plastic al tabloului conduc la gândul reîntoarcerii pictoriţei în timp şi la trăirea din perspectiva adultului a unor momente care i-au fermecat şi marcat copilăria. Apelul la memoria afectivă este făcut cu sinceritatea creatorului care regretă după acei ani ca după un paradis pierdut pentru totdeauna.

Celălalt tablou expus de artistă este tot un portret, de astă dată al unui bărbat cu trăsături fizice viguroase, care ţine în mâna dreaptă o pasăre, gata să-şi ia zborul. Expresia întregii sale figuri este a unui om hâtru, cu simţ dezvoltat al umorului, dar al cărui chip este umbrit totuşi de o melancolie ce izvorăşte de undeva din interiorul fiinţei şi pe care nu o poate îndepărta. Decorul pe care este proiectat sugerează tot un cadru rustic.

Un portret de bărbat, executat cu mijloacele graficii, expune şi Raul Popa. Protagonistul tabloului priveşte gânditor, parcă absent la ceea ce se întâmplă în jur. Este cuprins de o spaimă care-l macină interior. Desenul este meticulos, cu elemente de detaliu ingenios puse în valoare. Prin valoraţie de tonuri, volumetria bustului acestuia este înscrisă în spaţiu aproape sculptural.

Rodica Gherghinoiu încheagă o naraţiune pe tema jertfei. Fiinţa umană supusă supliciului abia se distinge în textura compoziţiei („Jertfă”). Nudul din lucrarea Olimpiei Ştefan „Feminitate” este învăluit într-o atmosferă de mister. Culoarea dominantă este albastrul, pe unele locuri cu nuanţe de violet discret. Formele personajului sunt incitante. „Măştile” Ecaterinei Balica sunt ordonate în pagină într-o organizare combinată cu elemente decorative ce dau imaginii un aer fantastic. În zona figurativului se situează şi lucrările semnate de Carmen Crăciun şi Ştefan Axente.

Acesta din urmă, în „Umbra florilor”, simplifică elementele de natură statică şi le proiectează pe un fond de albastru intens, plăcut ochiului, iar în „Hrană vie” îi conferă motivului valoare simbolică.

Tabloul „F” i-a fost probabil inspirat de lectura romanului cu acelaşi titlu al lui Dumitru Radu Popescu. Echivalenţa grafică pare sugestivă pentru a exprima o realitate enigmatică, plină de atâtea ciudăţenii, şi este susţinută şi de cromatica ternă folosită.

Lucrările prezentate de Monica Turcu („Evadare”),

Simona Pascale („Poarta iubirii”, „Ritm”)

şi Camelia Ion („Peisaj fantastic”) stau sub semnul abstracţiei lirice.

Autoarele mizează pe forţa expresivă a culorilor şi pe asigurarea în pagină a unor ritmuri ale petelor. Dacă le-ar lipsi titlurile, ele ar putea fi interpretate tot atât de bine şi ca nişte peisaje imaginare, compuse într-o gamă de griuri colorate. Se simte în demersul lor influenţa picturii din ultimul timp a profesorului de la facultate, Tudor Ioan, ceea ce nu este deloc un fapt rău, dar de care trebuie se desprindă.

Apreciind prezenţa noilor colaboratori din cadrul Salonului de iarnă al Filialei Galaţi a U.A.P.R., suntem convinşi că ei au posibilitatea să devină membri ai acestei asociaţii profesionale şi să contribuie la creşterea personalităţii ei în măsura în care vor lucra în viitor, vor stăpâni tehnicile specifice de realizare a operei de artă şi vor găsi mijloacele de exprimare ale unui limbaj care să le definească identitatea. Noi le urăm succes!

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 5, 2012

Salonul de iarnă - Natură şi culoare

Am scris într-un articol anterior despre artiştii care au expus pentru prima oară, în calitate de colaboratori, într-o expoziţie colectivă a Filialei Galaţi a U.A.P.R., Salonul de iarnă (ediţia 2011-2012). Lucrările lor sunt prezentate, aşa cum arătam, în Sala Mică, situată în incinta magazinului acestei asociaţii profesionale, inaugurată în ziua de 18 decembrie. Continuăm comentariul la manifestarea respectivă, referindu-ne la lucrările aflate la Galeria de Artă „Nicolae Mantu” din strada Domnească nr. 22. Aici sunt expuse 40 de lucrări de pictură, grafică şi sculptură, semnate de 21 de artişti plastici, cu toate că numărul membrilor filialei gălăţene este cu mult mai mare.

Pictura este reprezentată prin tablourile aparţinând plasticienilor Nicolae Cărbunaru, Nicolae Einhorn, Sava David, Gheorghe Mihai-Coron, Ion Murariu-Neamţ, Mariana Tomozei Cocoş, Gheorghe Suciu, Daniela Cristofor şi Aurel Manole. Anotimpul hibernal le-a prilejuit lui Ion Murariu-Neamţ şi Sterică Bădălan surprinderea unor aspecte desprinse parcă dintr-un basm. Ambii ipostaziază spaţii într-o desfăşurare amplă, Ion Murariu-Neamţ reţinând secvenţe din Lunca Siretului („Peisaj la Siret”), iar Sterică Bădălan reîntorcându-se pe calea memoriei afective în locurile natale ale Dobrogei, care i-au fermecat anii copilăriei („Iarnă”). Atmosfera creată de cei doi artişti este poetică, în faţa imensei împărăţii albe sufletul lor vibrează cu intensitate din toate coardele. Tot un peisaj reprezintă şi tabloul lui Gheorghe Suciu, numai că artistul ne poartă pe apele fluviului, sub soarele anotimpului estival („Pe Dunăre”). Gheorghe Mihai-Coron, în spiritul lirismului şcolii ieşene, reînvie atmosfera peisajului rural din Ţara de Sus („Vecina primăverii”), iar Teodor Vişan proiectează floarea-soarelui într-o natură statică pe fond decorativ („Floarea-soarelui în cană”) şi îşi surprinde soţia în timpul unei plimbări în natură („Constanţa”). Peisajul şi atmosfera fascinantă a Veneţiei sunt aduse în expoziţie de pânzele lui Sava David („Palazzo Bernardo” şi „Veneţia”), în timp ce Mariana Tomozei Cocoş a reţinut imaginea unor edificii din Belgia, construite în stil gotic. Nicolae Einhorn se reîntoarce la mai vechile sale teme, configurând ipostaze ale unui oraş medieval, cu case aglomerate („Istorie”), sau închipuie un personaj travestit în hainele unui actor („În veşmintele actorului”). Dominanta cromatică din ambele tablouri este roşul de cadmiu, armonizat cu tonalităţi din familia culorilor calde. Pictorul desenează din pensulă, este spontan, tuşele sunt aşezate cu siguranţă. Nicolae Cărbunaru, în „Contraste”, şi Daniela Cristofor, în „Labirint”, rămân în zona abstractului şi decorativului, investind formele prin culoare cu capacitatea de a comunica stări afective. Aurel Manole, în cele trei „Pictografii”, glosează pe tema structurilor cosmice, creând forme care îi pun în evidenţă fantezia şi stăpânirea deplină a acestei tehnici a cărei inventator este.

Grafica este susţinută în expoziţie de Cornelia Nicolaescu-Burlacu („Dualitate”), „Tudor Şerban („Structuri organice şi anorganice”), Mihaela Brumar („Copaci cu roade”, „Portret”) şi Gabriela Georgescu, aceasta din urmă prezentând un triptic colorat, vădit decorativ, ce poate sta la baza unei picturi de vitraliu sau a unei eventuale tapiserii. Florian Doru Crihană expune o suită de desene ce fac parte din studiile sale făcute în vederea elaborării unor felicitări de Crăciun şi Anul Nou. Imaginile sunt realizate în aşa fel încât artistul nu se îndepărtează de caricatural şi umorul inteligent cu care ne-a obişnuit.

Sculptura prilejuieşte întâlnirea cu lucrări semnate de Gheorghe Terescenco, Alexandru Pamfil, Dan Mateescu, Valentin Popa şi Eduard Costandache. „Sturioni”, proiect de monument al lui Gheorghe Terescenco, gândit pentru o fântână arteziană, este foarte interesant, impresionează prin dinamismul volumelor, prin linia elansată, avântată spre un cer ipotetic. Ne-am bucura sincer dacă el ar putea fi transpus la scară monumentală într-un spaţiu public al Galaţiului. Alexandru Pamfil ciopleşte cu măiestrie în lemn de nuc, este sintetic şi geometrizant („Sirenă”, „Fiinţă”), Dan Mateescu înscrie în spaţiu forme inspirate din tehnologiile populare („Compoziţie”), Eduard Costandache apelează la materiale neconvenţionale („Meandre”), iar Valentin Popa se opreşte asupra redării unităţii familiale („Familie”) şi a reprezentării sculpturale a unui echipaj de caiac-canoe în timpul efectuării unei curse contra-cronometru („Efort, concentrare, viteză”. Ambele lucrări ale acestuia aduc o notă de prospeţime în expoziţie şi ne pare rău că pe acest artist îl întâlnim destul de rar în manifestările filialei gălăţene.

Semnalând lipsa din salonul de iarnă a unor artişti ca Silviu Catargiu, Marcel Bejan, Vasile Neagu, Sergiu Dumitrescu, Anca Tofan, Gheorghe şi Jana Andreescu, Liliana Jorică Negoescu, Mihaela Lefterache, Cornel Corcăcel, Cătălin Buruiană ş.a., expoziţia prin ceea ce oferă publicului constituie o manifestare preţioasă, prilejuind vizionarea unor lucrări de pe urma cărora iubitorii de frumos au numai de câştigat. Totuşi, aşa cum am mai scris şi altădată, încă nutrim organizarea unui Salon de anvergură, poate în sălile Muzeului de Artă Vizuală (ca cel din 2004), la care să participe toţi plasticienii gălăţeni şi care să poată da adevărata imagine a plasticii de la Dunărea de Jos. Mai ales că acum funcţionează în oraşul nostru şi o facultate de profil.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 12, 2012

Mariana Tomozei-Cocoş, o prezenţă intelectuală complexă

Celor care urmăresc de vreo 20 de ani încoace fenomenul plastic gălăţean, persoana şi numele Marianei Tomozei-Cocoş le sunt foarte cunoscute graţie deselor apariţii în public ale acesteia. În cadrul U.A.P.R., vernisează aproape toate expoziţiile personale ale membrilor Filialei locale. Uneori, la manifestările colective, prezintă chiar şi lucrări proprii de pictură şi grafică. La Muzeul de Artă Vizuală, unde lucrează ca muzeograf, organizează expoziţii temporare la sediul instituţiei şi în alte oraşe din ţară şi din străinătate, elaborează cataloage, studii, participă la nivel naţional la sesiuni de comunicări ştiinţifice ale instituţiilor muzeale. Ca profesor, în cadrul Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” şi a seminarului Teologic Liceal „Sf. Apostol Andrei”, îi face pe elevi să cunoască arta diferitelor epoci istorice străbătute de civilizaţia umană de-a lungul timpului. Criticul de artă este întâlnit frecvent semnând cronici plastice în paginile cotidianului „Viaţa liberă” şi ale unor reviste culturale din Galaţi şi din ţară. Aşadar, o prezenţă intelectuală complexă, dinamică, căreia cititorii revistei noastre pot să-i cunoască prin aceste rânduri şi alte aspecte ale vieţii, activităţii şi creaţiei sale.

Mariana Tomozei-Cocoş s-a născut la 13 mai 1949 la Tecuci, în familia profesorului şi scriitorului Ştefan Tomozei. A absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Galaţi (1967) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice, Secţia Istoria şi Teoria Artei (1972). Este membră a U.A.P.R., secţia Critică, din 1996, şi expert pentru Patrimoniul Cultural Naţional Mobil, specializarea arta plastică românească modernă, atestat de Ministerul Culturii şi Cultelor (R1/461 din 27.01.2003). Din 1974 lucrează ca muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, o perioadă de doi ani, între 2001-2003, deţinând şi funcţia de director al acestei instituţii. Din 1992 activează şi ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, Seminarul Liceal „Sf. Apostol Adrei” şi Colegiul „Studium”. Ca muzeograf a organizat peste 60 de expoziţii, a participat la 20 de sesiuni de comunicări ştiinţifice la Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Suceava, Deva, Galaţi, Sibiu, Vaslui, Tulcea, Călăraşi, Sinaia etc. A elaborat şi editat 40 de cataloage de expoziţii („Portretul în arta contemporană românească”, „Mutaţii în arta contemporană românească”, „Retrospectiva Mihai Dăscălescu”, „Spaţiu şi materie”, „Structuri ale graficii”, „Angela Tomaselli”, „Retrospectiva Ioan Simion Mărculescu”, „Lola Schimierer-Roth”, „Rudolf Schweitzer-Cumpăna”, „Costin Neamţu”, „Tradiţii în arta plastică gălăţeană”, „Cela Neamţu”, „Retrospectiva Gheorghe Mihai-Coron”, „Gheorghe şi Jana Andreescu”, „Florette Piquemal”, „Ioan Oratie”, „Idel Ianchelevici” ş. a.), a publicat studii şi cronici plastice în „Revista Muzeelor”, „Porto-Franco”, „Antares”, „Dominus”, „Dunărea de Jos”, „Cronica”, „Noduri şi Semne”, „Univers des Arts”, „Axis Libri”, „Buletinul Fundaţiei Urechia”, „Viaţa liberă” etc. A scris texte pentru albumele de artă „Nicolae Spirescu – Peisaj danubian” (Editura Hypatia, Galaţi, 1996); „Valori patrimoniale” (1994); „Ioan Simion Mărculescu” (2002). „Muzeul de Artă Vizuală Galaţi - pictură şi grafică” (2003). A colaborat la dicţionarul „Un secol de sculptură românească XX”, coordonator Alexandra Titu, Editura Meta, Colecţia „Sinteze”, Bucureşti, 2001 (cu articole despre sculptorii gălăţeni).

Ca pictor a început să expună din anul 2003 în cadrul manifestărilor colective ale Filialei Galaţi a U.A.P.R., a participat la mai multe expoziţii de grup din ţară şi din străinătate: Hovinkartano, Finlanda (2008); „Natură-Arfitectură II”, St. Gaudens, Franţa (2008); Saloanele Moldovei Bacău-Chişinău (2009, 2010); Galeria de Artă Balcic, Bulgaria (2010). A manifestat interes şi pentru creaţia vestimentară. Participări la tabere de creaţie: Balcic, Bulgaria (2010). A fost onorată cu mai multe distincţii: Diploma de onoare a municipiului Călăraşi (2003); Medalia Meritul Cultural, clasa I, categoria C „Artele Plastice” (2004); Medalia Meritul Cultural, clasa I, categoria E „Patrimoniul Cultural Naţional” (2004); Nominalizare la Premiul pentru critică de artă al UAPR (2006); Diploma Profesor pentru performanţă (2006, 2008); Diploma de Excelenţă a Fundaţiei „Rudolf Schweitzer-Cumpăna”; Premiul pentru Pictură, Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”, ediţia I, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2009).

Mariana Tomozei-Cocoş cultivă o pictură a cărei substanţă este extrasă din istorie, din existenţa unor civilizaţii care s-au succedat de-a lungul timpului, din mituri biblice, dar şi din observaţia atentă a artistei asupra unor stiluri arhitectonice şi monumente arheologice întâlnite în spaţiul românesc sau în popasurile sale europene şi asiatice. Artista chiar a dat unor tablouri titluri ca acestea: „Fragmente ale timpului”, „Piatră romanică”, „Inscripţii în timp”, „Albul coloanelor”, „Cupole în soare”, „Lumini şi umbre”, „Zid bizantin”. În 2009 se confesa într-un interviu din revista „Dunărea de Jos”: „Mă interesează, în acest moment, fragmentul de arhitectură, fragmentul lipsit de spectaculos, dar care înseamnă materialitatea zidului, a pietrei, înseamnă totodată timp, istorie. Şi cum aceste obiecte se găsesc în natură, simt nevoia să surprind în culoare dialogul firesc, tăcut, dar elocvent, ce se creează între aceste două componente. Mă fascinează faptul că dialogul acesta inefabil, invizibil, trebuie să-l transform în dialog vizual prin culoare şi prin ductul pensulei şi faptul că, dacă te uiţi bine, ajungi să-l vezi cu adevărat, devine ceva concret” (Interviu acordat lui Nicolae Sburlan, „Dunărea de Jos”, nr. 93, noiembrie 2009, p. 10). Mariana Tomozei-Cocoş construieşte într-un fel în cheie expresionistă. Materia picturală are consistenţă, pasta este răspândită în tuşe energice. Arcuri romanice şi ogivale, cupole, capiteluri, coloane, elemente de decoraţie bizantină şi romanică, statuete sunt configurate în tablourile sale într-o viziune modernă. Le întâlnim în ansambluri compoziţionale echilibrate, armonioase, răspândind parfumul unor epoci trecute de înflorire culturală. Uneori, desenul transcrie sculptural formele care populează spaţiul plastic, linia de contur este viguroasă. Adesea, interesul pictoriţei pentru punerea în valoare a detaliilor arhitecturale este obiectivat în minuţiozitatea şi rigoarea desenului, în precizia cu care aşterne fiecare tuşă pe pânză. În portretistică, artista imortalizează chipuri suave de copii, de adolescenţi, dar şi de adulţi. Ea realizează adevărate incursiuni în psihologia modelelor, surprinzând momente, stări şi atitudini ale acestor personaje înfăţişate în ipostaze diferite. Se simte că s-a apropiat cu căldură şi bucurie de ele. Pictoriţa are capacitatea de a individualiza un chip uman prin mijloace plastice expresive, pe care le gândeşte cu ingeniozitate şi le materializează convingător.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 13, 2012

Mihai Eminescu în memoria gălăţenilor

Împlinirea, în 1909, a 20 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu, a declanşat la Galaţi o serie de acţiuni pentru cinstirea memoriei Luceafărului poeziei româneşti, acţiuni coordonate de un comitet în fruntea căruia se afla magistratul şi publicistul Corneliu V. Botez (1870-1928) şi care aveau ca principale obiective tipărirea unui album omagial, emiterea unei medalii şi strângerea fondurilor necesare înălţării unui monument care „să înfrumuseţeze oraşul şi să fie vrednic de cel mai mare poet al neamului”.

Volumul „Omagiu lui Mihai Eminescu”(Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1909) a apărut atunci în excelente condiţii grafice, deschizându-se cu un articol al lui A. D. Xenopol, intitulat „Cinste vouă gălăţenilor!”. S-au bătut medalii din aur şi din argint purtând pe avers chipul poetului, iar pe revers, o strofă din poezia „La steaua”. În cadrul festivalului de poezie şi muzică desfăşurat în sala Teatrului Papadopol în ziua de 14 iunie s-a prezentat în premieră poema scenică în cinci tablori „Sărmanul Dionis”, scrisă de Jean Bart, George Orleanu şi Constantin Calmuschi după nuvela cu acelaşi titlu şi poezii ale lui Eminescu. Eduard Caudella a compus special pentru festival muzica unei piese corale cu acompaniament de orchestră, folosind versurile poeziei „La arme”. Fondurile realizate, la care s-a adăugat o sumă din partea Primăriei, au permis deschiderea comenzii pentru Statuia lui Eminescu, realizată în marmură de sculptorul Frederic Storck (1872-1942), dezvelită la 16 octombrie 1911 în Parcul Municipal, ce poartă astăzi numele poetului. Este primul monument de asemenea proporţii ridicat în memoria lui Eminescu în ţară, fiindcă înaintea lui Frederic Storck doar Filip Marian realizase masca mortuară a lui Eminescu, luată la 17 iunie 1889, iar sculptorii Ion Georgescu şi Oscar Spaethe lucraseră, primul, un bust pentru Botoşani, în 1890, iar al doilea, pentru Dumbrăveni, în 1902. În ziua inaugurării statuii, poetul şi publicistul gălăţean Emil Maur a scos foaia comemorativă „Mihai Eminescu”.

În anii care au urmat, chipul lui Eminescu, opera sa poetică sau în proză au făcut obiectul multor interpretări ale artiştilor plastici, culminând cu acea inegalabilă sculptură în bronz a lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului Român din Bucureşti, sau cu ilustraţiile lui Camil Ressu, Ligia Macovei, Eugen-Ştefan Bouşcă etc. Plasticienii gălăţeni nu au făcut nici ei excepţie. Unii s-au apropiat cu pioşenie de Eminescu, de creaţia sa, ajungând la realizări demne de memoria genialului poet. Vasile Onuţ, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, Teodor Vişan şi Nicolae Cărbunaru sunt doar câteva nume de sculptori şi pictori care i-au modelat sau pictat chipul, care s-au străduit să găsească echivalenţe plastice care să exprime universul operei marelui poet. Vasile Onuţ şi Silviu Catargiu sunt autorii unor medalioane în basorelief, în care au înfăţişat chipul tânăr al lui Eminescu, mistuit de flacăra geniului. Teodor Vişan a realizat portretul lui Eminescu în ulei pe pânză, iar Nicolae Cărbunaru, într-o suită de desene în peniţă, a încercat să ilustreze câteva poezii, ajungând la realizarea unor metafore plastice revelatorii. Sunt imagini care încântă ochiul prin desenul sigur, imagini bine aşezate în pagină, sugestive prin lirismul şi prospeţimea lor. Într-o compoziţie de dimensiuni monumentale, alcătuită din patru panouri, executată pentru cabinetului de limba şi literatura română al Şcolii „Sf. Ana” (Nr. 29) din Galaţi, Ioan Simion Mărculescu a realizat în ulei pe pânză portretul strălucitor al lui Eminescu, învăluit de raze, ce sugerează imensitatea spaţiilor siderale, eternitatea creaţiei eminesciene. Alte imagini ale compoziţiei fac aluzie la poemul „Călin (File din poveste)” sau la motivele pădurii şi florilor de tei, atât de frecvente în opera sa poetică.

Mihai Dăscălescu, originar din Hânţeşti, un sat aflat în apropierea Ipoteştilor, a dedicat lui Eminescu şi creaţiei sale peste 60 de tablouri, având un caracter preponderent documentar. Acest amplu ciclu surprinde mai întâi prin prezenţa unei întregi galerii de portrete, reprezentând familia Eminovicilor (părinţii - Raluca şi Gheorghe Eminovici, fraţii - Harieta, Aglaea şi Matei), prietenii Theodor Ştefanelli, A. Chibici-Râvneanu, Ion Creangă, sau personalităţi care au însemnat ceva în viaţa poetului: Aron Pumnul, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Veronica Micle ş.a. Din Ipoteştii copilăriei poetului, Mihai Dăscălescu a reţinut casa în care acesta a trăit în anii cei mai fragezi („Casa Poetului”), un aspect hibernal cu zăpadă abundentă („Iarnă la Ipoteşti”), bisericuţa cu mormintele părinţilor, priveliştea lacului din apropiere, chipul Casandrei, fiica lui Gheorghe a Lupului, prima dragoste a lui Eminescu, secvenţe înfăţişându-l pe copilul Mihai ascultând poveşti ale bătrânilor şi ciobanilor din sat. Alte lucrări ne poartă prin Botoşani, prezentând Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), în care a fost botezat poetul la 21 ianuarie 1850, strada Armeană sau elemente de arhitectură tradiţională specifică acestui oraş. Peisajele, multe la număr, aduc în prim-plan case, străzi, colţuri de pădure, care impresionează, unele, prin aerul nostalgic ce-l aduc, altele, fiind ecouri ce vin din lirica eminesciană („Pădurea de argint”, „Pădurea de aramă”, „Uliţă la Văratec”, „Mănăstirea Văratec”, „Casa Veronicăi Micle cu presupuşii plopi” etc.). Semnificative sunt şi acele tablouri al căror motiv l-au constituit oraşele Viena, Berlin, Florenţa şi Veneţia, primele două găzduindu-l pe Eminescu în anii studiilor universitare, celelalte, în anii bolii necruţătoare.

Maestrul Nicolae Spirescu şi-a intitulat ciclul de tablouri dedicate lui Eminescu şi operei sale „Ipostazele geniului”, organizând încă din 1989 o primă expoziţie la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Ne amintim cu drag lucrări purtând titluri precum: „Luceafărul”, „Nemurire”, „Universul poetului”, „Coloane”, „La steaua”, „Rădăcinile permanenţei”, „Umbre pe pânza vremii”, „Unde eşti copilărie?” ,”Cu gândiri şi cu imagini” etc. Există în ele un lirism cald, de ample vibraţii sufleteşti, un ritm al tonurilor şi acordurilor cromatice care vine de undeva din cadenţele şi fluenţa versului eminescian, o prospeţime care te face să simţi aproape mireasma florilor de tei sau şopotul apelor când „coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic”.

Legându-şi numele de cinstirea memoriei lui Eminescu, a creaţiei acestuia, gălăţenii, artiştii plastici de aici au adus de-a lungul anilor modestul lor omagiu Luceafărului poeziei româneşti, apropiindu-ni-l tot mai mult de inima şi sufletul nostru şi prin intermediul artei plastice.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 23, 2012

Elena Fabiana Dima - Pictură cu caracter autobiografic

Despre pictoriţa Elena Fabiana Dima (n. 31 octombrie 1982, Galaţi) am scris încă din anul 2000, de pe vremea când era elevă în clasa a XII-a la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”. Atunci a avut privilegiul, cum puţini elevi îl au, de a-şi deschide prima expoziţie personală la Muzeul de Artă Vizuală. Expunea flori, naturi statice şi câteva portrete. Prin ceea ce prezenta publicului, făcea dovada unui talent autentic, în care vedeam chiar de la debut o speranţă a picturii contemporane româneşti. Între timp, Elena Fabiana Dima a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 2005, la clasa conf. univ. Cătălin Bălescu, iar doi ani mai târziu a terminat şi studiile de masterat la aceeaşi instituţie de învăţământ superior, la clasa profesorului Alexandru Chira. În 2003 a revenit cu o nouă expoziţie individuală, „Rămăşiţe”, tot pe simezele Muzeului de Artă Vizuală, iar după încă opt ani de acumulări şi-a deschis la Galeria de Artă Basil din Capitală cea de a treia expoziţie personală, intitulată „Secţiune autobiografică”. În cadrul acestei galerii bubureştene, din 2006, susţine cursuri de desen şi pictură pentru copii şi adulţi. În afara celor trei expoziţii individuale, a participat la mai multe manifestări de grup, printre care: Expoziţie de icoane, Muzeul de Istorie Galaţi (1997, 1998, 1999, 2000); Student Art, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2002, 2003); Expoziţie la Casa Radio, Bucureşti, Sala „Mihail Jora” (2003); Expoziţia proiectului „Alfabet Arhetipal Artistic”, Galeria Galeria, Bucureşti; Clubul Prometheus, Bucureşti (2004); Expoziţie în Germania, organizată de prof. univ. Mircea Dumitrescu, împreună cu secţia de grafică a U.N.A.B.; Expoziţie de licenţă, Teatrul Naţional Bucureşti; Atelier 35, Bucureşti (2005);Expoziţie la sediul CNCSIS, Bucureşti; Art Mix, slideshow, Teatrul Naţional, Bucureşti (2006). Participări la Tabere de creaţie: Stoeneşti (2002); Tismana (2003); Sf. Gheorghe, Tulcea, Fundaţia Anonimul (2004). În acelaşi timp, a luat parte la realizarea unor lucrări de restaurare la Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, Galaţi (1999), Biserica „Trei Ierarhi”, Filipeştii de Pădure, Prahova (2000), Biserica Coţea, Bucureşti (2005). Împreună cu Mihail Coşuleţu a efectuat lucrări de pictură murală la Şcoala „Elena Văcărescu” din Bucureşti (2005). A realizat şi ilustraţie de carte. Are lucrări în colecţii particulare din România, Canada şi Danemarca.

Debutând cu o expoziţie personală încă din vremea când era elevă de liceu în clasa a XII-a, iar mai apoi, ca studentă, deschizând o a doua expoziţie tot la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, Elena Fabiana Dima a revenit pe simeze cu o nouă manifestare individuală după opt ani de acumulări, când a putut face dovada unui discurs plastic coerent, demonstrând că a reuşit în răstimpul care a trecut să-şi cristalizeze un stil care să-i definească personalitatea artistică.

Lucrările ei fac parte dintr-un proiect cu o temă complexă, cu caracter autobiografic. De aici şi denumirea acestuia, „Secţiune autobiografică”, pe care ulterior l-a extins, adăugând subtitlul „Interiorul şi exteriorul ca expresie a reprezentării plastice”. Motivul principal al tablourilor îl constituie propria imagine aflată în relaţie cu obiectele şi mediul înconjurător. Elemente de natură statică şi de peisaj, motive zoomorfe şi florale, interioare casnice sunt întâlnite alături de simboluri precum: pragul, uşa, oglinda, apa, portretul părinţilor, pisica neagră, semne astrologice şi numerologice. Dacă de-a lungul timpului pisica a fost considerată mai întâi simbol al sacralităţii, iar mai apoi un simbol al răului, fiind asociată cu ghinionul şi neşansa, în compoziţiile Fabianei Dima ea dobândeşte o aură de mister, este investită cu conotaţii pozitive, devenind un fel de alter ego al autoarei. Autoportretul său este pictat în interioare modeste, cu un confort minimal: un pat, o oglindă, o pernă, o masă, o etajeră cu ghivece cu flori, o cană, nişte tacâmuri, un sfeşnic. Adesea, de pe terasa unde se află personajul, prin fereastra camerei sau prin uşa întredeschisă se poate admira perspectiva vreunui peisaj cu pomi înfloriţi sau a unei curţi în care gospodina casei a întins pe sârmă rufe la uscat. Autoportretul, ca principal element autobiografic, cunoaşte formal o evoluţie regresivă graduală, de la surprinderea trăsăturilor fizionomice, menţinerea doar a liniilor de contur, până la un portret dematerializat, spiritualizat, „o absenţă cu memorie”, cum mărturiseşte pictoriţa, folosindu-se de un concept consacrat de regretatul pictor Alexandru Chira. Uneori el chiar lipseşte, autocaracterizarea făcându-se prin lucrurile ce alcătuiesc anturajul obiectual al autoarei sau prin prezenţa patrupedului de companie, pisica („In illio-tempore”, „Prevestirile pisicii negre într-o zi de 13”). Motivele decorative abundă în aceste tablouri, fiind prezente în vestimentaţie, în lenjeria de pat, în existenţa unor vase din ceramică, în cerurile parcă semănate cu stoluri de pasări şi flori. Sondând lumea interioară a propriei persoane, supunându-se deci unui proces de autocunoaştere, Fabiana Dima ajunge adesea la crearea unor compoziţii ciudate, în care personajul dă impresia de izolare, însingurare. Pe chipul său se citeşte chiar un sentiment apăsător, straniu. Tablourile pictate pe suporturi în formă de pătrat pe colţ, unele de dimensiuni monumentale, sunt dintre cele mai frumoase şi ingenios elaborate („Altar pentru părinţi”, „Autoportret”, „Cheia”). Naturile statice se reduc la câteva elemente de recuzită, pictate cu o pastă suculentă, aplicată pe o arhitectură grafică bine conturată. Coloristica din pânzele artistei, cel mai adesea din registrul fauvilor, are expresivitate şi forţă emoţională. Albastru de diferite nuanţe, verde de smarald, roşu sanguin, galben, griuri colorate sunt aşezate cu pensulaţii fine în ritmuri muzicale, vibrante, cu impact deosebit asupra privitorului. Fabiana Dima, ale cărei lucrări i le-am admirat încă de la debutul său gălăţean din anul 2000 şi în care am văzut de atunci o speranţă a picturii româneşti, este astăzi o certitudine cu un discurs în plină evoluţie.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 28, 2012

Elena Nicoleta Ilaş – Geometrii sculpturale în metal

Numărul tinerilor din Galaţi care s-au îndreptat spre învăţământul artistic superior a fost destul de modest până în 1856, când s-a înfiinţat Liceul de Muzică şi Artă plastică. De atunci, el a crescut considerabil an de an. După absolvire, unii s-au reîntors în localităţile natale, alţii au luat drumul altor zări din ţară sau de peste hotare. Elena Nicoleta Ilaş, cea despre care scriem în rândurile de faţă, a rămas în oraşul unde şi-a făcut studiile, Cluj-Napoca, activând în cadrul Filialei de aici a U.A.P.R.

Artista s-a născut la 3 februarie 1977, în Galaţi. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” (1995) şi Universitatea de Arte şi Design „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia sculptură, clasa profesorului Kolozsi Tibor (2001). În 2006 a absolvit şi studiile de masterat. Şi-a organizat două expoziţii personale la Galaţi (Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, sculptură; Galeria „Mon D’Art”, desen de sculptură, 2004) şi una la Cluj-Napoca („Angels and my Deamons”, pictură, Galeria Casa Matei, 2011). A expus în cadrul unor saloane ale Filialei Galaţi a UAPR (2004), ale Filialei Cluj-Napoca (2001, 2006, 2007, 2008, 2009, 2011) şi a participat la mai multe manifestări de grup şi colective: Festivalul „Student Fest”, ediţia „Tânăr şi neliniştit”, Timişoara (1997); „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (1999, 2000, 2001); „Urban Art”, Muzeul de Artă Cluj-Napoca (2007); Expoziţia de sculptură şi tapiserie „Ce mai face Penelopa?”, Muzeul de Artă Cluj-Napoca (2008, 2010); „Atitudini plastice contemporane”, ediţia I, Galeriile Arcadia Slobozia şi Centrul Cultural al M.A.I. Bucureşti (2008), „Treptele formei”, Deva-Hunedoara-Alba-Iulia (2008); Bienala de Plastică Mică „Vârsta de bronz”, Muzeul de Artă Cluj-Napoca (2009, 2011); Expoziţia de pictură şi sculptură „Identităţi”, Galeria U.A.P. Baia Mare; Expoziţia FeminitARTE, Galeria Art Yourself, Bucureşti (2011). A fost prezentă cu lucrări, de asemenea, La Bienala internaţională de sculptură mică de la Ravenna, Italia (1997), ca şi în expoziţii de grup organizate în oraşele Schrems, Austria (2009), Bratislava, Slovacia (2010), Skagen şi Kolding, Danemarca (2010). A luat parte la mai multe tabere de creaţie: Vişeul de Sus, judeţul Maramureş (1997); Capus, Cluj-Napoca (1998, 1999, 2001, 2004); „Vam Art”, Hotel „Corsarul”, Vama Veche, judeţul Constanţa (2006); Tabăra de creaţie a Fundaţiei European House of Art, Sibiu (2007); Tabăra de pictură, Balcic-Bulgaria (2008). În anul 2007 a realizat statuia politicianului român, reprezentant al Partidului Naţional Ţărănesc (ulterior P.N.Ţ.C.D.), Ion Raţiu, din cadrul ansamblul monumental „Augustin Raţiu - Ion Raţiu” de la Centrul Raţiu pentru Democraţie din Turda. Are lucrări în colecţii particulare din România, Anglia, Belgia.

Prezentă în expoziţii organizate la Galaţi, Cluj-Napoca şi în alte localităţi din ţară şi de peste hotare, Elena Ilaş s-a arătat preocupată până acum mai ales de aprofundarea şi stăpânirea tehnicilor de realizare a sculpturii în metal. Tehnici destul de dificile pentru o femeie, care presupun şi mânuirea flexului, a aparatului de sudură şi atâtea altele. Deşi o astfel de muncă este dură, aspră, artistei nu i se pare deloc grea. „Niciodată nu mi-a fost greu să redau în sculptură ceva, ni se confesa ea într-o corespondenţă electronică. Îmi place activitatea pe care o fac şi o fac cu o plăcere şi o dăruire care cântăresc net superior oricăror greutăţi de natură fizică. E la fel de uşor şi plăcut pentru mine să sudez, să şlefuiesc o piatră sau o piesă de metal, să forjez o bară de fier, deoarece consider că o dată însuşite aceste tehnici, nu forţa fizică e totul sau cheia cu care se realizează o sculptură, ci îndemânarea şi voinţa”. Unor lucrări închipuind idoli, magi, păsări, portrete spaţializate, le-a dat veşmântul durabil al bronzului sau a apelat la fier, cupru, aluminiu, alamă – metale ce sunt folosite fie separat, fie în combinaţii de tehnici mixte. Alte sculpturi le-a realizat în piatră şi marmură, „la taille directe” fiindu-i de asemenea foarte dragă. A abordat şi mozaicul, acesta fiind aplicat pe forme sculpturale tridimensionale obţinute din armături de metal, poliester şi plasă. Şi cum nici pictura nu-i este străină, adesea renunţă la uneltele sculptorului în favoarea celor ale pictorului.

Ronde-bosse-uri ca „Aripi”, „Ioan”, „Magii”, „Manifest”, „Idoli”, „Metal mania”, „Flower Power”, seria „Portretelor spaţializate” dovedesc din partea tinerei artiste o bună stăpânire a meşteşugului, o predilecţie pentru exprimarea metaforică şi înscrierea volumelor sculpturale într-o viziune cu ecouri baroce. Înţelegând particularităţile fiecărui metal, ea recurge la un modelaj agitat, frământat, cu forme contorsionate, dinamice. Predomină curbele, dar nu lipsesc nici liniile drepte, care împreună alcătuiesc ingenioase geometrii. Artista este atentă la raporturile dintre plinuri şi goluri, dintre suprafeţele umbrite şi cele luminoase, la dialogul fiecărui element în parte şi al ansamblului cu spaţiul. „Formele pe care le elansez spaţiului vizual, mărturiseşte Elena Ilaş, sunt desene spaţiale, aerate, pline de forţă, construite în antiteză, ca două feţe ale unei monede, în fapt viaţa în sine cu plinul şi golul său continuu”. În ”Siamezele”, trasează linia nasului şi curbele arcadelor personajelor în stilul artei bizantine. Este atentă la unele elemente de detaliu. Inciziile lăsate din turnare în masa bronzului dau impresia de vechi, de obiect recuperat. În statuia lui Ion Raţiu din cadrul Centrului Raţiu pentru Democraţie din Turda, artista recurge la o idee originală. Personajul, înfăţişat în mărime naturală, carismatic după cum îl ştim, este ipostaziat în poziţia privind de la balconul casei. Este aplecat în faţă, cu coatele sprijinite pe balustradă, poartă un costum elegant şi are la gât papionul care-i dădea distincţie şi-l făcea singular printre politicienii din Parlamentul României postdecembriste. Nu-i lipseşte zâmbetul cu care cucerea pe oricine. Privindu-l, avem impresia că este viu, că îşi întâmpină cu bucurie oaspeţii. Trăsăturile omului politic – umanismul, bunătatea, inteligenţa, jovialitatea, demnitatea, generozitatea, umorul cu care era înzestrat – sunt excelent puse în evidenţă. Elena Ilaş practică o sculptură menită să înfrunte timpul, comunicând semenilor mesajul unui creator înzestrat, pentru care arta şi frumosul sunt repere care îi călăuzesc demersul într-o îndeletnicire pe care Brâncuşi o socotea ca fiind cea mai grea dintre activităţile omeneşti.

Lucrările de pictură ale tinerei artiste sunt viu colorate şi au în centrul lor reprezentarea îndeosebi a nudului feminin, surprins în multiple ipostaze. Formele sunt rotunde, uneori alungite, alteori deformate până la caricatural sau conturate cu mijloace din recuzita avangardistă. Linia este fluidă şi mlădioasă, condusă cu spontaneitate. Artista caută să surprindă anumite trăiri, stări, atitudini ale personajelor, dar să redea şi mişcarea, dinamismul acestora.

Creatoare pasionată de profesia pe care a îmbrăţişat-o, tenace, inventivă, preocupată să-şi perfecţioneze continuu mijloacele de exprimare plastică, Elena Ilaş a ajuns la realizări care-i dau dreptul să privească cu optimism la mersul său înainte pe drumul atât de spinos al artei.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 6, 2012

Pictorul Marcel Bejan, la 75 de ani

Pictorul Marcel Bejan împlineşte în ziua de 12 februarie 75 de ani. Vai, Doamne, cât de repede a mai trecut timpul! M-am întâlnit cu pictura lui pentru prima oară în 1966, într-o expoziţie colectivă, iar trei ani mai târziu, în urma unor vizite ce i le-am făcut în atelierul de creaţie, aflat la vremea aceea în Ţiglina I, Blocul I-6, i-am consacrat un articol, publicat în cotidianul „Viaţa nouă” (Nr. 7706/21 septembrie) sub titlul „Cântecul paletei”. Fusesem impresionat de ceea ce văzusem, îi întrevedeam artistului o frumoasă evoluţie, un urcuş încununat de multe izbânzi. Astăzi, recitind rândurile scrise atunci, observ că nu m-am înşelat deloc. „Marcel Bejan, arătam în articolul menţionat, descinde din acea familie spirituală de colorişti care au conturat în plastica românească un stil, tablourile sale sunt în tradiţia picturii noastre dintotdeauna. Nonfigurativul se pare că nu-l interesează. În aceeaşi măsură nu-l interesează nici spectaculosul. El nu urmăreşte ca prin picturile sale să şocheze, să atragă în mod ostentativ atenţia, el practică o pictură onestă. Mijloacele cu care o realizează sunt cele tradiţionale. Descifrăm însă în ele acele atribute care-l individualizează: vocaţia pentru culoare (o culoare în care materia aşternută pe pânză devine spirit), dragostea pentru natură, pentru figura umană şi mai ales pentru frumosul autentic al frescelor şi al bogatului tezaur al folclorului românesc”.

Originar, Marcel Bejan nu este gălăţean, el a devenit fiu al oraşului prin adopţie. Satul în care s-a născut, Stănileşti-Huşi, judeţul Vaslui, sat răzăşesc, cu oameni vrednici şi gospodari, are rezonanţe istorice. Numele lui aminteşte de lupta purtată în iulie 1711 de Dimitrie Cantemir cu turcii şi tătarii, pierdută din păcate de voievodul Moldovei, cu tot ajutorul dat de ţarul Petru I al Rusiei. Mă bucur că huşenii săi nu l-au uitat, fiindcă în „Istoria Huşilor” (Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995), o monografie apărută sub îngrijirea şi coordonarea scriitorului, criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu, Marcel Bejan figurează în partea a treia a cărţii, care conţine „Dicţionarul personalităţilor huşene”(p. 260-261). Nici pictorul nu şi-a uitat plaiurile natale şi oamenii locurilor, dovadă că atunci când a fost solicitat a participat cu lucrări la expoziţiile „Fii ai meleagurilor vasluiene”.

Marcel Bejan s-a născut ca cel de-al doilea copil din cei patru ai lemnarului Vasilache Bejan şi ai Emiliei Bejan, ţărancă originară din Lunca Banului. Pe când avea doar patru ani, tatăl său a căzut în luptele de la Odessa, pe frontul de est al celui de-al doilea război mondial. Venind vârsta şcolarităţii, fiind orfan de război şi mama întâmpinând mari greutăţi materiale, are posibilitatea să frecventeze cursurile şcolii primare departe de casa părintească, la Colegiul Militar din Calafat. După primele două clase trece la Colegiul Militar din Lugoj, unde urmează clasele a III-a şi a IV-a. Terminând, se reîntoarce la Lunca Banului, deoarece mama, fiind văduvă, se mutase între timp din Stănileşti la părinţii săi. Cum aici nu era şcoală cu clasele V-VII, învaţă la Stănileşti, parcurgând zilnic pe jos o distanţă de câţiva km, ceea ce pentru un copil era foarte greu, mai ales pe timpul iernilor geroase şi cu multă zăpadă.

Manifestând aptitudini şi pasiune pentru desen, în 1951 se înscrie la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, unde studiază cu pictorii Mihai Cămăruţ, Dan Hatmanu şi Nicolae Popa. Este coleg, între alţii, cu marele pictor de azi Marin Gherasim. În 1955 absolvă secţia textile şi imprimerie a acestui liceu şi pentru a-şi câştiga existenţa lucrează ca desenator în cadrul Institutului de Medicină din Iaşi. În 1959 este admis ca student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Frecventează cursurile secţiei pictură, clasa profesorului Octavian Angheluţă. În primii doi ani de facultate a mai avut posibilitatea să studieze şi cu alţi profesori, printre care Petru Dumitrescu, Aurel Vlad şi graficianul Vasile Kazar. După absolvire (1965) este repartizat ca profesor de desen la Galaţi. Îşi începe cariera didactică la Casa Pionierilor (azi, Palatul Copiilor) şi la Şcoala generală nr. 8 din Ţiglina I, ca mai apoi, de-a lungul anilor, să funcţioneze şi la alte unităţi de învăţământ din oraş: Liceul „Mihail Kogălniceanu”, Şcolile nr. 20, 29, 31, 33, 34. Anul pensionării (1997) l-a găsit la catedra de educaţie plastică de la Şcolile gimnaziale nr. 2 şi nr. 26.

Chiar din primii ani de activitate, la Galaţi pictorul s-a împărţit între munca la catedră şi atelierul de creaţie. A participat la toate manifestările colective ale Filialei locale a U.A.P., al cărei membru este din 1968, a prezentat lucrări în expoziţii naţionale şi internaţionale, şi-a organizat patru expoziţii personale la Galaţi şi la Valdarno-Arezzo (Italia), a participat la tabere naţionale de creaţie (Galaţi, Brăila, Deva, Valea Doftanei, Sieni-Baia Mare), are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Israel, S.U.A., Grecia, Italia şi Canada. Creaţia sa s-a împlinit în timp, am putea spune că s-a clasicizat, în sensul că artistul şi-a conturat un stil propriu, uşor de recunoscut de iubitorii de artă care i-au urmărit evoluţia. Marcel Bejan nu a abandonat niciodată elementele realului de la care se revendică pictura şi grafica sa, dar nici nu le-a copiat, le-a interpretat în felul său, le-a transfigurat, le-a ridicat la rangul de metaforă sau de simbol, le-a dat volute ale propriei fantezii. Privindu-i retrospectiv opera, constatăm că dintre genurile picturii el a cultivat cu precădere peisajul, compoziţia cu mai multe personaje, natura moartă, florile şi portretul. Mai mult, el a realizat în pictura de şevalet o combinare a genurilor: natură statică-peisaj, portret-peisaj-natură statică.

În arta peisajului a abordat îndeosebi tematica citadină. Trăind într-un oraş precum Galaţiul, pictorul a surprins în pânzele sale şi unele aspecte ale peisajului industrial, dar cel mai mult l-au atras străzile şi casele vechi, unele de-a dreptul umile, dar cărora le-a restituit acel parfum şi acea poezie de odinioară. L-au atras de asemenea arhitectura lăcaşurilor de cult ortodox, atmosfera încărcată de mister divin din preajma lor, albul zăpezilor căzute pe malul înalt din stânga Dunării. Anotimpul hibernal i-a prilejuit chiar crearea unui ciclu intitulat „Case din deal”, de un lirism şi o frumuseţe cu totul deosebite. Atmosfera este când bacoviană, aşa cum se întâmplă în „Iarnă I”, unde griurile, albastrul-violet şi roşul-cărămiziu predomină, când luminoasă, strălucitoare, graţie albului zăpezii care inundă suprafaţa spaţiului plastic („Noian de alb”, „Iarnă II”). În alte lucrări ca „Ger”, „Farmecul nopţii de iarnă”, Marcel Bejan surprinde prin măiestria cu care reuşeşte să redea senzaţia de frig, pustietatea străzilor, cufundarea în somn a caselor şi vegetaţiei, dar şi farmecul astrului nopţii care face ca zăpada de pe străzi şi de pe acoperişuri să capete sonorităţi muzicale. În peisagistica cu tematică citadină a lui Marcel Bejan sunt de referinţă tablouri precum „Vadul Cărăbuş”, „Amurg pe Vadul Cărăbuş”, „Dimineaţă”, „Noapte de taină”, „Casă cu pom”, „Zi de vară”, „Calea către lumină”, „Biserica Sf. Nicolae”, „Peisaj de iarnă” ş.a. în care artistul construieşte imagini cu rigoarea unui geometru, folosind o cromatică ce provoacă uneori melancolie şi nostalgie, alteori evocând trăirea unor momente dramatice sau, dimpotrivă, de înălţare spirituală.

Florile lui Marcel Bejan sunt adevărate poeme cromatice. Le-a imortalizat în multe naturi statice, grupate în buchete, crescând în ghivece, vecine cu fel de fel de fructe, cu albume de artă şi cu alte elemente de recuzită, emanând lumină şi prospeţime, candoare şi graţie, totul exprimat cu un penel sigur, în forme clare, într-o cromatică sensibilă, cu grafisme de mare fineţe şi modulaţii tonale ce ating rafinamentul. Priviţi tablouri ca „Natură statică cu floarea soarelui şi măceşe”, „Orchestraţie cromatică”, „Vâsc”, „Luciri”, „Armonie de toamnă”, „Aceeaşi soartă”, „Simţăminte”, „Feerie”, „Flori de munte”, „Şi flori şi scaieţei”, „Imn pentru viaţa florilor”, „Frezii”, „Flori cu piersici”, „Crizanteme”, „Panseluţe”, „Flori pentru Oltea” şi vă veţi da seama că ele pot sta oricând alături de ale lui Ştefan Luchian, Nicolae Mantu, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiaţă, Constantin Piliuţă şi ale atâtor alţi mari pictori români care au cultivat cu fervoare motivul floral.

Cu aceeaşi pasiune s-a apropiat artistul de figura umană. Şi-a pictat mama, fiicele (Simona şi Diana), soţia (conf. univ. dr. Doina Bejan), surorile, vecinii de atelier (pictorul Gheorghe Mihai-Coron şi sculptorul Silviu Catargiu), prietenii sau unele personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti. A surprins omul în ipostaze ale muncii, în procesul creaţiei sau în momente de relaxare. A adus de asemenea în prim-plan chipuri de rapsozi populari, de instrumentişti, de oameni simpli sau pur şi simplu a configurat personaje alegorice cum este, de pildă, acea făptură angelică din tabloul „O bună vestire”, care poate să semnifice şi bucuria simţită de femeia gravidă din prim plan pentru venirea primăverii, pentru regenerarea întregii naturi, dar poate avea şi conotaţii biblice.

Spuneam că Marcel Bejan a realizat şi o combinaţie a genurilor picturii: peisaj şi natură moartă („Vorbeşte tăcerea”, „Feerie”, „Flori la fereastră”, „Flori de munte) sau portret-peisaj-natură moartă” („Cugetare”, „O bună vestire”). În prima categorie interferenţa se face prin intermediul ferestrei deschise ce dă posibilitatea ca artistul să vadă mai departe, sau prin pictarea naturii statice pe fundalul unui peisaj. În a doua categorie personajul şi natura statică sunt reprezentate direct în peisaj. Pânza „Cugetare”, în care personajul din dreapta este Vasile Alecsandri, prin atmosfera poetică exprimată aminteşte întrucâtva de „Serile de la Blânzi”, când bardul de la Mirceşti îi citea versuri Elenei Negri.

Tablourile lui Marcel Bejan, indiferent de motivele pe care le conţin, farmecă ochiul, emoţionează, provoacă vibraţii sufleteşti de mare intensitate. Ele sunt rezultatul unei stăpâniri depline a meşteşugului, a orchestrării culorilor în savante acorduri tonale, a unor clar-obscururi subtil realizate, a respectului pe care artistul îl manifestă pentru ştiinţa compoziţiei, pentru echilibrul ansamblului, dar şi pentru figurarea elementelor de detaliu atunci când acestea sunt necesare. La ceas aniversar, ce-i putem ura lui Marcel Bejan? Firesc, multă sănătate, putere de creaţie, inspiraţie, paleta să-i rămână mereu proaspătă, iar imaginile plăsmuite să aducă celor care le privesc mari bucurii şi mari satisfacţii estetice. La mulţi ani, iubite Maestre!

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 11, 2012

Teodosia Avram - Culoare, sunet, sentiment

În „cuvântul înainte” din „Dicţionar al artiştilor plastici gălăţeni” (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Editura Terra, Focşani, 2007), care cuprinde 150 de plasticieni născuţi între anii 1864-1980, afirmam că în urma unei cercetări atente, deşi ne-am străduit ca lucrarea să fie completă, au mai rămas cu siguranţă necuprinse unele nume din perioada care am avut-o în vedere. Afirmaţie care s-a dovedit ulterior foarte adevărată, fiindcă în timpul care s-a scurs de atunci am mai aflat de existenţa în ţară şi în străinătate a unui număr de 50 de artişti născuţi pe meleagurile judeţului nostru, sau care au lucrat într-o anumită perioadă la Galaţi. Despre unii am scris deja în presa culturală gălăţeană şi chiar la această rubrică din Forumul gălăţenilor de pretutindeni. Pictoriţa Teodosia Avram, stabilită în Bucureşti, se numără printre aceşti plasticieni şi o prezentăm în rândurile ce urmează, considerând că opera sa, de dimensiuni valorice consistente, merită atenţia oricărui iubitor de artă.

Artista s-a născut la 8 iulie 1961 în comuna Cudalbi, judeţul Galaţi. A urmat doi ani cursurile Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Galaţi (unde a avut profesori pe Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, Constantin Dimofte, Silviu Catargiu, Emilia Iacob, Vasile Neagu, Angela Tomaselli) după care s-a transferat la Liceul de filologie-istorie. La Şcoala Populară de Artă Galaţi a frecventat secţia regie-actorie sub îndrumarea lui Mihai Mihail şi Eugen Popescu Cosmin. Şi-a continuat studiile, în paralel, la Facultatea de Drept şi Psihologie din Bucureşti. A debutat în 1977 într-o expoziţie de grup deschisă la Universitatea din Galaţi. Din 1990 este membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti. În 2003 ea a fondat Asociaţia Artiştilor şi Artizanilor Plastici România-Japonia, îndeplinind în cadrul acesteia funcţia de preşedinte. Şi-a organizat peste 16 expoziţii personale în ţară şi două în Franţa şi în Ungaria. Dintre aceste manifestări individuale amintim pe cele de la Galeria „Avanpost”, Banca Românească, Bucureşti (1993), Primăria Sectorului 4 Bucureşti (1994), Bursa de Mărfuri Bucureşti (1994), Muzeul Marinei Române Constanţa (1995, 1999), Cercul Militar Naţional Bucureşti (1992, 1995, 2002). A participat de asemenea la numeroase expoziţii de grup şi colective organizate la Galaţi, Bucureşti şi Constanţa. Lucrări ale ei se află în colecţii de stat şi particulare din România, Austria, Belgia, Canada, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, India, Israel, Japonia, Nicaragua, S.U.A., Turcia, Ungaria.

Artistă cu un bogat palmares expoziţional, Teodosia Avram s-a manifestat cu dărnicie în toate genurile picturii: peisaj, natură statică, portret, nud, compoziţie, flori. A abordat în acelaşi timp grafica în acuarelă, tehnici mixte, tuş, cărbune, creioane, precum şi arta decorativă, realizând vase din sticlă stratificată prin metoda francezului Emile Gallé, renumit sticlar şi ceramist, care a întemeiat Şcoala de la Nancy, în cadrul căreia cei mai de seamă artişti şi artizani au promovat în creaţia lor idealurile mişcării Art Nouveau. Opera sa, atât sub raportul tematicii cât şi al tehnicilor de realizare, este foarte variată, dezvăluind un temperament artistic inventiv, o creatoare înzestrată, cu un timbru personal în tot ceea ce face.

Călătorind prin ţară, îndrăgostită de natură, în tablourile sale reprezentând peisaje, pictoriţa a surprins aspecte ale frumuseţilor neasemuite ale Deltei Dunării, atmosfera porturilor dunărene, farmecul plajelor marine, dar şi imagini din zona Sucevei, din Argeş, de pe Valea Prahovei, din parcurile Bucureştiului sau din Cudalbiul natal. Sunt peisaje pictate în culori calde, vii, cu o pensulaţie generoasă. Lumina este încorporată în însăşi materia picturală. Adesea ele sunt însufleţite de prezenţa temporară a omului sau constituie cadrul în care acesta trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea. Artista are un mod original de a picta, tablourile ei nu sunt încărcate, adesea compoziţia lor este redusă doar la câteva elemente. Petele de culoare degajă un lirism tonic. Uneori tonurile sunt discrete şi imaginile învăluite într-o notă de melancolie. Materia picturală este când consistentă, cu sonorităţi muzicale, când diluată, abia acoperind suprafaţa pânzei sau cartonului, întotdeauna însă sensibilă, evocatoare a unui suflet care trăieşte la înalte combustii sentimentul frumosului, poezia unei naturi care încântă şi relaxează („Casă din zona Sucevei”, „Primăvară timpurie la Dunăre-Galaţi”,, „Peisaj tulcean”, „Pe malul Dunării”, „Pârtia de la Clăbucet”, „Stabilopozi la Eforie Sud”, „În grădină”, „Peisaj din Cudalbi”, „Toamnă la Cudalbi”).

Când pictează în tehnica acuarelei, artista este mai spontană, tuşa este condusă cu siguranţă, păstrând aceeaşi largheţe a gestului, vegetaţia este abundentă, arborii au forme gracile. Teodosia Avram este o foarte bună observatoare, sesizează esenţialul într-un crâmpei de natură şi creează o atmosferă de inefabilă poezie. Linia desenului ia şi ea forme dintre cele mai diferite. Uneori, ea este subţire şi elegantă, alteori, groasă, aproape sculpturală. Pictoriţa este stăpână pe virtuţile desenului şi dovedeşte o însuşire temeinică a lecţiei unor maeştri ca Iser, Tonitza, Pallady, Ciucurencu sau Ţuculescu.

Portretele Teodosiei Avram sunt numeroase şi reprezintă figuri de adulţi sau de copii asupra cărora ea s-a oprit cu pasiune, i-a studiat şi a căutat să le reţină unele trăsături care-i definesc (Cristi”, „Loredana”, „Domnul Rapotan”, „Mirel”, „Mirare”, „Notarul de la Costeşti de Argeş”, „Portretul lui Nicu Barba”, „Portretul sculptorului Bogdan Hosbota”, „Portretul lui Takashi Ono”). Sunt remarcabile portretul în creion „Îngândurata”, care o înfăţişează pe Emilia Iacob, fosta profesoară a artistei de la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Galaţi, ca şi cele câteva „Autoportrete”, unul din anii adolescenţei, iar celelalte din perioada maturităţii. Ceea ce este caracteristic pentru modul său de a compune portretele este simplitatea, uneori chipul personajului fiind configurat doar prin câteva linii. În schimb, „autoportretele” sunt mai elaborate, artista insistă mai mult pe expresia feţei şi a ochilor, în care se citesc arderile interioare ale propriului eu.

În compoziţiile cu mai multe personaje artista surprinde aspecte din târguri şi pieţe, din viaţa oamenilor umili, din activitatea pescarilor, imagini ale plajelor etc., toate pictate după scheme compoziţionale variate, insistând nu atât asupra detaliilor fizionomice ale protagoniştilor, cât mai cu seamă asupra exprimării mişcării, a atitudinii comportamentale a acestora, a atmosferei specifice locurilor şi momentelor imortalizate.

Nudurile, naturile statice, florile şi obiectele de artă decorativă din sticlă stratificată completează armonios registrul creaţiei unei artiste care şi-a făcut din artă un rost al propriei existenţe şi care, aşa cum mărturisea într-o „auto-prezentare” online, în tot ce a creat şi-a materializat „zbuciumul din copilărie până în prezent, lupta cu neliniştile şi întâlnirea cu frumuseţile vieţii”, conştientă „că nu poţi trece prin viaţă scuturându-te de întâmplări fără ca acestea să te marcheze, fără să înveţi ce e rău şi bine şi nu poţi face un pas înainte dacă nu există speranţa”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 18, 2012

Mircea Olarian - Racordul la realitate

Mircea Olarian, un pictor şi grafician pornit pe drumul artei din vatra Galaţilor, dar aproape necunoscut astăzi iubitorilor de frumos din oraşul de la Dunăre. S-a născut la 19 septembrie 1898 şi destinul a făcut ca de la vârsta de 10 ani să-şi urmeze familia la Craiova. Aici a urmat Şcoala Comercială „Gh. Chiţu”, după care a intrat funcţionar la Banca Comerţului. În timpul liber desena, picta şi făcea copii la Pinacoteca „Alexandru şi Aristia Aman” după lucrări ale lui Nicolae Grigorescu şi Artur Verona. Un timp a luat lecţii de pictură de la Freda Tribalsky-Delnevo, artistă care făcuse studii între 1907-1911 la Academia de Arte Frumoase din München, iar în 1913 frecventase atelierul profesorului Ierasek din Viena, specialist în naturi moarte, flori şi peisaje. În 1925, cunoscându-l pe pictorul Eustaţiu Stoenescu, acesta a fost impresionat de lucrările sale, îndemnându-l să-şi continue activitatea artistică. A debutat în 1926 cu o expoziţie personală, cuprinzând 59 de lucrări de pictură şi 30 de desene şi acuarele, deschisă la Prefectura din Craiova. Renunţând la slujba de funcţionar bancar, de la 1 iunie 1927 a avut posibilitatea să lucreze la Institutul de Arte Grafice „Ramuri”, în cadrul căruia a putut să-şi valorifice calităţile de desenator. Este admis cu lucrări la Salonul alb-negru şi la Salonul oficial de pictură din Bucureşti. În 1930 primeşte premiul II pentru un „Autoportret” expus la Salonul de pictură şi sculptură din Bucureşti. Îşi mai organizează două expoziţii personale la Craiova în 1929, la Casa Albă a Băncii Comerţului, şi în 1932, la Sala Minerva, iar după expoziţia din 1933 de la Bucureşti, Sala Mozart, hotărăşte să se stabilească în Capitală. Aici continuă să lucreze şi să-şi organizeze alte expoziţii (1945, Sala Universul, Bucureşti; 1957, Galeriile de Artă, Bucureşti; 1969, Muzeul de Artă Craiova; 1970, Galeriile de Artă Simeza, Bucureşti). A fost prezent în fiecare an la Salonul de desen şi gravură între 1932-1938 şi 1940-1945, iar în perioada 1953-1959 a participat la Expoziţia anuală de stat a artelor plastice şi la Expoziţia anuală de stat de grafică. Lucrări ale sale au figurat între 1969-1978 la expoziţii de artă românească deschise în Italia, U.R.S.S., Polonia, S.U.A., Filipine, China, Vietnam, Bulgaria, Germania, Venezuela. A ilustrat volumele „Oltenia” (Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, Regionala Oltenia, 1943, retipărit în 2008 la Editura Scrisul Românesc), Ilariu Dobridor – „Oameni ridicaţi din ţărănime” (colecţia „Cartea satului”, Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, Craiova, 1944), Sabina Paulian – „Salba ielelor” (Craiova, 1931) etc. În 1978, când împlinea 80 de ani, şi-a organizat prima Expoziţie retrospectivă la Bucureşti, găzduită de Sala Dalles. În 1984, Muzeul de Artă din Craiova îi deschide expoziţia de grafică „Craiova văzută de Mircea Olarian”. A încetat din viaţă la 27 august 1985, la Bucureşti. Va fi omagiat în 1998 cu o altă expoziţie retrospectivă organizată de Muzeul de Artă craiovean la împlinirea a 100 de ani de la naştere.

Mircea Olarian s-a remarcat prin peisajele executate în manieră postimpresionistă, prin portrete şi ilustraţie de carte. Deşi autodidact, a ajuns să-şi formeze un stil propriu şi să lase de-a lungul anilor impresia că este

stăpânul unei viziuni şi a unei gândiri profunde, care au ca finalitate interpretarea personala a realităţii la care şi-a racordat creaţia şi nu a abandonat-o niciodată. De aici menţinerea sa în cadrele unui figurativ care să restituie cu claritate această realitate cu mijloacele artistice pe care le are la dispoziţie. A pictat edificii importante ale Craiovei, străzi şi case vechi, cu elementele lor de arhitectură, colţuri pitoreşti, biserici şi mănăstiri, redând acel specific al locurilor, poezia şi parfumul lor de altădată. Pledează în aceste sens tablouri ca „O vedere a Craiovei de altădată”, „Vedere generală a Craiovei în 1930”, „Vechea biserică Sf. Dumitru”, „Palatul Ramuri”, „Hanul doctorului Beron”, „Casa Coţofeanu”, „Casele N. T. Popp”, „În faţa bisericii”, „Casă pe Strada Târgului”, „Centrul Craiovei”, „Hanul Chintescu”, „Răscruciul Mic”, „Piaţa Veche Elca”, „Tren în gară”, „Vatră din Gorj”, „La fântână” ş.a. A imortalizat privelişti ale parcurilor şi străzilor Bucureştiului, aspecte cu Piaţa Universităţii, Clopotniţa Bisericii „Sf. Silvestru”, Pridvorul Bisericii Sf. Spiridon Vechi, Turnul Colţei etc., secvenţe din alte localităţii urbane sau rurale din ţară, de pe Dunăre sau de la Marea Neagră („Peisaj dunărean”, „La nisip”, „Sighişoara”, „Cozia”, „Dimineaţă la Ada-Kaleh”, „Bordeeni”). Din călătoriile sale în Italia a reţinut imagini care pot fi admirate în lucrările „Roma – Fântâna Medicis”, „Roma – Intrarea în For”, „Arcul de triumf al împăratului Constantin”, „Fortăreaţa Sant’Angelor”, „Assisi”, „Mănăstirea Sf. Francisc din Assisi”. De foarte multe ori peisajele sale sunt însufleţite de prezenţa omului, surprins în atitudini şi gesturi fireşti, în momente de muncă sau de relaxare. Fie că sunt realizate în ulei, în desen, laviu, acuarelă, acvaforte, acvatinta, pointe-seche, aceste lucrări, pe lângă valoarea artistică, au o incontestabilă valoare documentară. Nu lipsesc din creaţia sa nici compunerile alegorice sau cele care fac trimitere la evenimente ale istoriei naţionale („Evocare istorică”, „Suceava”, „Civitas luminis”, „Târgoviştea voievodală”), după cum nu lipsesc nici compoziţiile inspirate din realităţile epocii contemporane („Forjă la Hunedoara”, „În practică”, „La Uzinele 23 August”, „Forje la Griviţa Roşie”). Referindu-se la creaţia picturală şi grafică a artistului, criticul de artă Virgil Mocanu nota cu prilejul retrospectivei din 1978: „Cert este că Mircea Olarian porneşte de la realitate, o surprinde în detalii şi o urmăreşte consecvent de-a lungul întregului proces de transpunere în imagine artistică, declarându-se satisfăcut în momentul în care racordul optic dintre model şi dublul său se face cu minimum de obstacole sau derogări. Aşa se întâmplă cu peisajele, artistul cultivând un stil «vedutist», apropiat nostalgic de preromantismul veneţienilor Guardi, Tiepolo, Canaletto, poate pentru că «scenografiile» sale virtuale au ca subiect, de multe ori, Italia, alteori notând cu exactitate dar cu un ton epic, eroizant chiar, aspecte actuale ale peisajului autohton. Aşa se întâmplă şi cu portretele, restituiri recognoscibile, dar şi sondaje psihologice atente, o imagine a lui George Enescu, dublată de un şir de siluete ce pot constitui fotogramele unei mişcări, reprezentând paradigma atitudinii adoptate în această situaţie. Acurateţea execuţiei urmează unei vizibile certitudini conceptuale, unei autoritare luări în posesiune a realităţii, fără îndoieli şi reticenţe, ceea ce conferă acel aer de lucru solid, bine făcut şi definitiv, ca în tradiţia genului, degajat de ansamblul expunerii” („România literară”, nr. 39, 28 septembrie 1978).

Desenele sale, care au înnobilat paginile revistei craiovene „Ramuri”, reprezintă, de asemenea, peisaje, dar mai ales foarte multe portrete ale unor personalităţi româneşti. În rândul acestora din urmă amintim: „Marele logofăt Ioan Bibescu”, „Vornicul Iordache Otetelişanu”, „Gheorghe Lazăr”, „Titu Maiorescu”, „Ioan Maiorescu”, „Ştefan Octavian Iosif”, „Ion I. C. Brătianu”, „Eugeniu Carada” (economist şi scriitor), „Dumitru Tomescu” (unul din întemeietorii şi directorii revistei „Ramuri”), „Ştefan Braborescu” (poet şi prozator). Ele pun în evidenţa măiestria artistului în conturarea cu economie de mijloace a chipului celor portretizaţi, spontaneitatea, siguranţa, subtila pătrundere psihologică de care dă dovadă în individualizarea modelelor. Foarte edificatoare pentru arta portretistică a lui Mircea Olarian sunt şi autoportretele sale, ca şi tabloul în ulei care-l înfăţişează pe Anton Kaindl, pictor şi gravor elveţian, născut în 1872 la Geneva, invitat în 1921 de Casa Regală în România, unde timp de 30 de ani, până în 1951, când a încetat din viaţă la Bucureşti, a realizat sute de acuarele şi gravuri înfăţişând palate, conace, mănăstiri, schituri, biserici, troiţe, case din aproape toate judeţele ţării, aspecte ale vieţii monahale, ale tradiţiilor şi obiceiurilor poporului nostru, lucrări de o mare valoare documentară, cele mai multe aflându-se în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova şi al Muzeului de Artă din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi.

Pictor şi grafician de mare talent, fecund, apreciat pentru calităţile sale de om şi de artist, care a lăsat în urma sa o operă bogată, Mircea Olarian are desigur un loc important în peisajul artei româneşti şi este firesc pentru cei de astăzi ca să-i cinstim memoria şi să-i facem cunoscută creaţia, realizată cu pasiunea, dăruirea şi munca tenace a celui care a pictat, a gravat sau a desenat însufleţit întotdeauna de sentimentul perenităţii.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 26, 2012

Liviu Nedelcu: „Drumul spre înălţare”

Pictorul focşănean Liviu Nedelcu se află pentru prima oară la Galaţi cu o expoziţie personală, intitulată „Drumul spre înălţare”, deschisă în aceste zile în trei săli de la parterul Muzeului de Artă Vizuală, vernisată cu două zile înainte ca artistul să împlinească vârsta de 50 de ani (curatori, Eduard Costandache şi Dan Basarab Nanu). Nume cu rezonanţă în plastica românească actuală, dar mai puţin cunoscut publicului din oraşul nostru, pictorul este considerat de critica de specialitate „vârful de lance al artelor plastice vrâncene” (Valentin Ciucă), cu un palmares expoziţional naţional şi internaţional impresionant. Luiza Barcan apreciază că pictura creată de el „se înscrie printre expresiile cele mai individualizate ale generaţiei sale”.

Schiţarea câtorva coordonate biografice ni se pare absolut necesară pentru cei care vin în contact pentru prima dată cu opera lui Liviu Nedelcu. S-a născut la 26 februarie 1962 în localitatea Petreşti – Bacău. A absolvit Facultatea de Artă din Iaşi în 1985, la clasa reputatului pictor Dan Hatmanu. A mai avut prilejul să lucreze cu maeştrii Dimitrie Gavrilean, Ion Neagoe şi Liviu Suhar. Din 2007 este doctor în arte vizuale, cu examen susţinut la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Arte. Îndeplineşte funcţia de preşedinte al Filialei Vrancea a U.A.P.R. Şi-a organizat peste 20 de expoziţii personale la Focşani, Bucureşti, Iaşi, Bacău, Cluj-Napoca şi Tecuci, a participat la numeroase manifestări de grup deschise în ţară (Bucureşti, Iaşi, Arad, Brăila, Cluj-Napoca, Galaţi, Ploieşti, Bacău, Bârlad, Focşami, Moineşti, Oradea, Piatra Neamţ, Râmnici Vâlcea, Suceava, Rârgu Mureş, Târgovişte, Timişoara) şi în străinătate (Turcia, Germania, Polonia, Olanda, Finlanda, S.U.A., Suedia, Franţa, Cehia, republica Moldova). A luat parte la simpozioanele de la Tescani – Bacău (1897, 1996), Soveja – Vrancea (1892, 1993, 1995), Costeşti – Vrancea (1994), este deţinătorul unor importante distincţii: Premiul II la „Voroneţiana”, Suceava (1990), Premiul U.A.P.R. la Saloanele Moldovei (1993), Premiul U.A.P. din Republica Muldova, Saloanele Moldovei (1994), Premiul „Ştefan Dumitrescu”, Bârlad (1998). Este profesor şi director al Şcolii de Artă din Focşani. Are lucrări în patrimoniul unor muzee din Bucureşti, Focşani, Bacău, Suceava, ca şi în multe colecţii particulare din România şi de peste hotare

În creaţia sa, pictorul pendulează între figurativul cu ecouri expresioniste şi gestualismul abstract, direcţii sesizabile şi în cele 20 de lucrări care alcătuiesc expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală, axată pe tema sacralităţii, în speţă fiind vorba de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos şi drama pe care o trăieşte pe pământ, jertfindu-se pentru a ispăşi păcatele lumii, pentru împăcarea umanităţii cu Divinitatea şi pentru înfrăţirea oamenilor de pretutindeni. Se cuvine să amintim mai întâi seria tablourilor în care sunt înfăţişaţi Maica Domnului şi Pruncul Iisus. Sunt lucrări care cuceresc prin simplitatea lor, prin frumuseţea şi puritatea chipurilor protagoniştilor. Linia de contur este clară şi precisă, coloristica se reduce la prezenţa unui monocromatism care exprimă linişte şi seninătate, bucuria pe care mama o trăieşte alăptându-şi sau ţinându-şi Fiul în braţe. Cele două compoziţii în care pictorul foloseşte mai mult albastrul transparent, cu pensulaţii de o mare fineţe, sunt unele dintre cele mai frumoase din expoziţie. „Intrarea în Ierusalim” este tabloul care anunţă şirul patimilor Fiului Omului, umilinţa şi batjocora la care va fi supus, culminând cu osânda de a fi ucis prin răstignire. O altă serie de tablouri îl prezintă pe Iisus Hristos crucificat. Sunt imagini zguduitoare, care prin cromatica de o mare sobrietate, cu contraste puternice, exprimă jertfa Mântuitorului lumii, a celui pe care Sf. Ioan Botezătorul îl numea „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Jertfa, care în credinţa creştină, instituie de fapt un nou legământ între Dumnezeu şi oameni, prin care aceştia din urmă dobândesc viaţă veşnică. În una din variante, cea intitulată „Semn IV”, cu fondul de un negru intens, pe care este configurat aproape sculptural trupul lui Iisus, asistăm parcă la momentul când acesta şi-a dat sufletul, când „s-a făcut întuneric peste tot pământul şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos”, cum se menţionează în Sfânta Evanghelie după Marcu (vs. 33, 38). Alte scene, precum Maria ţinând în braţe trupul neînsufleţit şi plin de răni a celui care va învia peste trei zile, Plângerea lui Iisus, Învierea etc., sunt la fel de dramatice, iar durerea se transmite direct şi privitorului. În aceste compoziţii, reprezentarea figurativă, asigurată printr-un desen riguros, convieţuieşte cu gestualismul abstract al culorii. Tuşele sunt largi şi spontane, dezinvolte, se arcuiesc, se întretaie sau urmează direcţii imprevizibile, alcătuind o ţesătură în care se simte din plin tensiunea momentelor imortalizate pe pânză, febra cu care artistul îşi transcrie plastic trăirile sufleteşti. Şi în aceste tablouri culorile de acrilic predominante sunt albul şi negrul, cărora artistul le adaugă puţin galben luminos, albastru şi roşu. Nu am întâlnit pe simeze unele din lucrările reproduse în catalog, în care artistul foloseşte mai mult culoarea, iar pensulaţia gestualistă este de-a dreptul impresionantă. Crucea, cel mai important simbol al creştinismului, semnificând „misterul inepuizabil al credinţei în întruparea Domnului, în pătimirea şi moartea prin răstignire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, apare şi ea reprezentată ca imagine individuală în câteva lucrări, fiind înfăţişată în forma ei latină şi greacă, emoţionând mai ales prin felul în care Liviu Nedelcu distribuie culoarea pe suprafaţa pânzei. „Glosele pe tema cristică, marcate de inevitabila trimitere la teritoriile sacralităţii, notează criticul de artă Valentin Ciucă în prefaţa catalogului, fac din viziunile esenţializate prin simbol o trimitere la vechile icoane din spaţiul transilvan şi al Moldovei. Marea lecţie a Bizanţului, icoanele bizantine, îi îngăduie lui Liviu Nedelcu să scrie prin imagini desprinse de orice canon şi să adapteze pe gustul omului modern povestea simplă şi dramatică a celui care s-a sacrificat pe sine, pentru ca noi să putem face, în voie, semnul crucii”.

Liviu Nedelcu foloseşte foarte des în lucrările sale din această expoziţie şi înscrisurile, textele. Uneori chiar din abundenţă. Unele sunt descifrabile, reproducând texte din Sfintele Evanghelii, altele îi aparţin. Întotdeauna ele se integrează spaţiului compoziţional, contribuind prin prezenţa cuvântului la sporirea expresivităţii tablourilor. Într-un tablou, ce evocă momentul Invierii, citim: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Pe un altul a scris cu majuscule: „S-a răstignit pentru noi oamenii”. Cuvintele „Răstigneşte-L!”, „Răstigneşte-L”, adresate lui Pilat de mulţimea învrăjbită, dornică de sânge nevinovat, sunt întâlnite şi ele. Pe o lucrare, în care este figurată crucea latină, autorul a scris: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. Mai trebuie să menţionăm pe lângă dimensiunile mari ale majorităţii tablourilor, unele de-a dreptul monumentale, şi deplina libertate de expresie a artistului, lejeritatea cu care construieşte, neţinând seamă de îngrădirile canoanelor impuse de erminii. Arta sa este deschisă soluţiilor limbajului post-modern, iar ceea ce iese de sub penelul său poartă amprenta profesionismului unui creator inventiv, original, cu o imaginaţie fertilă, a cărui pictură are individualitatea stilistică a creatorului ei.

Corneliu STOICA

Sign In

Pensula şi dalta 2011-2016

Recommended Posts

dcp100168

dcp100168

Carbunaru Nicolae

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

Mihaela Brumar

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

Browse

Activity

Important Information