dcp100168 Posted September 24, 2015 Author Posted September 24, 2015 Ion Radu - Peisaje în cheie abstractă Pictorul Ion Radu, originar din Vrancea (n. 14 august 1952, Vulturi), dar stabilit din 1966 în Brăila, oraş în care trăieşte şi creează, nu este un nume necunoscut iubitorilor de frumos din Galaţi. El a fost prezent în ultimii zece ani cu lucrări în toate expoziţiile colective organizate de Filiala Brăila a U. A. P. R. la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, iar în 2006 a expus împreună cu prietenul său Sterică Bădălan la Galeria Mon D’Art din Ţiglina I. Artistul a debutat în 1976 şi de atunci a participat la peste 100 de manifestări colective de profil şi şi-a deschis 20 de axpoziţii personale, mai ales la Brăila. A fost de asemenea inclus în expoziţii cu caracter naţional de la Bucureşti, Bacău, Chişinău, Piatra Neamţ, Galaţi, Buzău, Constanţa, Bârlad etc. În perioada 1988 -1989 a făcut parte din echipa care a restaurat Teatrul Dramatic „Maria Filotti”, iar în 1989 a realizat pictura murală a Bisericii „Sf. Spiridon”. În expoziţia găzduită în aceste zile de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu, Ion Radu prezintă 25 de lucrări de pictură reprezentând în majoritate peisaje realizate în cheie abstractă. Secvenţele aşternute pe suportul de pânză nu au nici un semn al recunoaşterii lor în realitatea înconjurătoare sau într-un spaţiu anume, ci mai degrabă sunt echivalenţe plastice ale unor sentimente pe care le-a încercat probabil cândva artistul şi pe care le-a materializat mizând pe forţa expresivă a culorii. Vom întâlni astfel tablouri al căror subiect este legat de anotimpuri („Ianuarie”, „Octombrie”, „Noiembrie”), de anumite momente ale zilei („Dimineaţă de smarald”, ”Impresie matinală”, „Amiază toridă”, „Efect solar”), de arealul acvatic şi de câmpie („Cer scufundat în ape”, „Infinit”, „Instantaneu”,) dar şi lucrări axate pe anumite idei, trăiri şi stări sufleteşti („Miracol”, „Tranziţie”, „Renaştere”, „Capriciu”, „Înălţare”, „Mister”, „Impact”, „Amintiri”, „Urmă de speranţă”, „Imagine în timp”, „Melancolie”, „Ritmuri”, „Amprente”). Natura poetică a fiinţei pictorului se manifestă plenar în lirismul său, uneori exuberant, alteori, reţinut, meditativ, în acordurile şi prospeţimea culorilor, în spontaneitatea tuşelor şi petelor de pigment, în materia picturală aşezată în pagină cu ştiinţă compoziţională. Criticul şi istoricul de artă ieşean scria cu şase ani în urmă că Ion Radu, „interesat de performanţele unei bune manualităţi, face din pictură un spaţiu al cercetărilor formal-cromatice individuale şi bucuria dialogului peren cu orizonturile mereu potenţiale ale culorii. Pasta este utilizată cu siguranţa unui profesionist şi nu simte nevoie nici a amplificărilor tonale, nici a scăderii lor. Se fixează de la început într-un registru mediu şi nu poate fi surprins cu vreo urmă de dizarmonie”. Poet de esenţă lirică în structura lui intimă, Ion Radu este înzestrat cu o sensibilitate cromatică deosebită, ştie să se ridice de la particular la general, să asigure lucrărilor o orchetraţie coloristică dinamică şi o încărcătură emoţională bogată, chiar dacă se exprimă în cheie abstractă. Există în pictura sa un rafinament coloristic dobândit în timp, în urma unor îndelungi exerciţii în faţa şevaletului. Artist bine cotat în spaţiul brăileano-gălăţean, dar şi pe plan naţional, Ion Radu face şi cu expoziţia de la Galeriile „Nicolae Mantu” dovada unui pictor cu respect pentru artă, care în cei 40 de ani de activitate a căutat să ţină pasul cu mişcarea plastică românească contemporană, căutând şi găsind soluţii care să-i confere identitate. Îl aşteptăm în viitor şi cu alte manifestări individuale! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted October 7, 2015 Author Posted October 7, 2015 O carte eveniment Corneliu Stoica: „Monumente de for public din municipiul Galaţi” Corneliu Stoica onorează viaţa culturală gălăţeană cu o nouă carte de valoare multidimensională: plastică, istorică, documentară şi educativă. Într-o ţinută grafică şi tipografică excelentă (Tipografia S.C. Don-Star S.R.L., Galaţi), cartea Monumente de for public din Municipiul Galaţi întregeşte fişa biobibliografică a vrednicului istoric şi critic de artă, poet, publicist şi pedagog, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Secţia Critică, Corneliu Stoica. Alături de Artişti plastici de la Dunărea de Jos, Monumente religioase din Municipiul Galaţi, Monumente de artă plastică din Judeţul Galaţi, Teodor Vişan-album de artă, Nicolae Einhorn-album de artă, Nicolae Gavrilov-album de artă, Dicţionar al artiştilor plastici gălăţeni, ediţiile I şi II, Acorduri cromatice la Dunăre etc., Monumentele de for public reprezintă deopotrivă o provocare pentru cititor, aceea de a le cunoaşte, cât şi pentru autorităţile locale pentru a le întreţine. Se impune o menţiune apreciativă pentru profesionalismul Editurii Axis Libri (director, prof. dr. Zanfir Ilie) în editarea lucrării. Cartea lui Corneliu Stoica, apărută, aşa cum se menţionează la pag. 2, cu sprijinul financiar al Consiliului Local şi al Primăriei Municipiului Galaţi, este rodul unei riguroase şi temeinice cercetări (bibliografia cărţii conţine peste 60 de lucrări de specialitate, documente de arhivă), autorul face observaţii directe, atente şi substanţiale asupra lucrărilor plastice existente pe raza Municipiului Galaţi, participă la manifestări specifice genului - expoziţii, medalioane, dezbateri etc.-, cunoaşte lumea artiştilor plastici, pe care îi frecventează şi cu care are consistente şi profesionale dialoguri. Valoarea plastică a celor peste 70 de monumente de for public (For – „Piaţă publică în Roma antică, unde era concentrată viaţa social-politică, religioasă ş economică a oraşului”, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 390) răspândite pe raza Municipiului Galaţi, structurate pe trei capitole, Monumente şi lucrări de artă monumentală (52, cu imaginile acestora), Plăci comemorative (12) şi Monumente dispărute (7), zestre artistică importantă pentru urbea noastră, este relevată profesionist de către criticul de artă Corneliu Stoica, pe măsura profesionalismul realizatorilor monumentelor. Se regăsesc în lucrare monumente şi lucrări de artă monumentală dedicate unor personalităţi istorice şi social-politice sau evenimente istorice, cu semnificaţie deosebită în istoria neamului românesc (Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Catargiu, Tudor Vladimirescu, Alexandru D. Moruzzi, căpitanul-erou Napoleon Popescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Monumentul comemorativ 1907, Monumentul Eroilor de la Costangalia, Monumentul Eroilor Martiri ai Revoluţiei din Decembrie 1989, Monumentul foştilor deţinuţi politici anticomunişti, Mausoleul Eroilor Neamului etc.), scriitori, artişti, medici, profesori, oameni de cultură (Mihai Eminescu, Constantin Ressu, Aristide Serfioti, Alexandru Carnabel, Vasile Alecsandri, Nae Leonard, Carol Davila, Nicolae Longinescu, Vasile Alexandrescu Urechia, George Enescu, I. L. Caragiale, Anghel Saligny, Vintilă Dongoroz, Nicolae Mantu, Crişan Muşeţeanu, Ovid S. Crohmălniceanu etc.), monumente religioase şi feţe bisericeşti (Biserica „Vovidenia”, Biserica „Sfântul Nicolae”, Biserica Mavramol, Monumentul Sfântului Francisc, Monumentul Sfântului Anton de Padova, Placa comemorativă Preot Igor P. Jechiu etc.), monumente pentru loisir (Grupul statuar „Lupoaica”, Monumentul docherilor, Compoziţia statuară „Pe valuri”, Basorelieful „Sportul”, Tabăra de sculptură în metal de pa Faleza Dunării, Fântânele arteziene „Păpădia” şi „Valurile Dunării”, Grupul statuar „Pacea” etc.), spirite revoluţionare (Hristo Botev, I. C. Frimu, Spiru Plăcintaru). De asemenea, impresionează documentarea biografiei mai multor sculptori din generaţii diferite, care au creat operele respective: Wladimir C. Hegel, Frederic Storck, Oscar Spaethe, Raffaello Romanelli, Ion Jalea, Ion C. Dumitriu-Bârlad, Gheorghe Terescenco, Gheorghe Tănase, Nicolae Pascu-Goia, Mircea Ştefănescu, Teodor Zamfirescu, Florica Ioan, Andrei Ostap, Dumitru Demu, Peter Balogh, Dorio Lazăr, Constantin Baraschi, Mac Constantinescu, Vasile Vedeş, Silviu Catargiu, Gheorghe Terescenco, Alexandru Pamfil, Ioan Tudor etc. Lucrările plastice sunt însoţite de adevărate pagini de istorie propriu-zisă, de istorie literară, de memorialistică, de documente şi informaţii care conturează consistent personalităţile imortalizate plastic, locul şi rolul acestora în viaţa economică, socială, politică şi culturală a ţării, evocă relaţiile dintre ele şi autorităţile locale, generozitatea lor faţă de gălăţeni (Vasile Alexandresu Urechea este un exemplu evident), atmosfera de epocă a Galaţiului, istoricul monumentului – autorul, forma şi materialul din care este realizat, organizarea subscripţiilor publice pentru împlinirea acestuia, data inaugurării, atmosfera momentului, reflectarea în presă etc. Este emoţionantă scrisoarea trimisă de V.A. Urechia, senator de Covurlui, Primarului Oraşului Galaţi, la 11 septembrie 1893, încredinţat de „patriotismul D-tale şi de iubirea D-tale de înfrumuseţare a Galaţilor”: „Pătruns de convingerea că numai acea naţiune manifestă vitalitate, care onorează şi conservă memoria bărbaţilor care au lucrat pentru ea, am hotărât ca, treptat, din neajunsul pungii mele să ridic acestor bărbaţi – Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri, n.n. – câte un bust la Galaţi”. „Cu recunoştinţă primit-am frumoasa donaţiune a domnului senator V.A. Urechia - spunea primarul Oraşului Galaţi, avocatul Virgil G. Poenaru, în discursul rostit la inaugurarea monumentului realizat de sculptorul Wladimir Hegel, în ziua de 24 octombrie 1893. La 16 octombrie 1911, în Parcul Municipal, se dezvelea statuia marelui poet naţional Mihai Eminescu, realizată de renumitul sculptor Frederic Storck, când Galaţiul a fost onorat de prezenţa unor corifei ai culturii româneşti: Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Jean Bart, Natalia Negru ş.a. Alexandru Vlahuţă, care nu a putut participa la festivitate, a trimis o mişcătoare scrisoare preşedintelui Comitetului pentru ridicarea monumentului, Corneliu V. Botez, din care spicuim: „N-am decât cuvinte de laudă pentru frumoasa dumneavoastră faptă şi dacă nu voi fi acolo în ziua când veţi dezveli chipul în marmură al lui Mihai Eminescu, aceasta nu înseamnă că sufletul meu nu sărbătoreşte împreună cu dumneavoastră şi cu aceeaşi evlavie pe cel mai nobil reprezentant al neamului românesc în faţa vremurilor viitoare”. Manifestări emoţionante au prilejuit şi inaugurarea monumentelor altor personalităţi: omul politic Ion C. Brătianu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, doctorii Alexandru Carnabel şi Carol Davila, poetul Vasile Alecsandri, muzicienii George Enescu şi Nae Leonard, marele cărturar Vasile Alexandrescu Urechia ş.a. Este semnificativ şi faptul că mulţi dintre primarii oraşului, autorităţile locale, au manifestat preocupare pentru marcarea în eternitate a iluştrilor înaintaşi. Aflăm din cartea lui Corneliu Stoica faptul că primarul Constantin Ressu, edil al oraşului în patru rânduri, între 1886-1895, „s-a preocupat de înzestrarea oraşului cu pieţe publice” şi cu monumente de for public. De asemenea, este pilduitoare atitudinea primarului Cristache D. Theodoru, care s-a situat în fruntea unui Comitet de subscripţie publică pentru strângerea fondurilor necesare ridicării bustului doctorului Alexandru Carnabel, monument inaugurat în ziua de 25 mai 1931. Sunt exemple, ca şi multe altele, care pot stimula preocuparea autorităţile de astăzi pentru înzestrarea şi înfrumuseţarea spaţiului public gălăţean cu opere de artă. Dimensiunea cea mai relevantă a cărţii lui Corneliu Stoica, de o excepţională utilitate publică, considerăm noi, este cea educativă. Cartea, care dispune şi de rezumate în limbile franceză şi engleză, este utilă, în primul rând şcolii, profesorilor de educaţie plastică, profesorilor de istorie, profesorilor de limba şi literatura română, profesorilor de religie şi diriginţilor. Lecţiile la clasă pot fi ilustrate cu texte şi cu imagini convingătoare, dovedind că istoria şi cultura spaţiului gălăţean fac parte din patrimoniul naţional. Alături de posibilitatea îmbogăţirii cunoştinţelor de specialitate, dar şi de cultură generală, volumul Monumente de for public în Municipiul Galaţi, este un instrument de educaţie patriotică şi civică. Cartea este utilă elevilor şi studenţilor, oamenilor de cultură din Galaţi şi din ţară, fiecărui cetăţean al oraşului. Corneliu Stoica merită din plin felicitările şi recunoştinţa noastră! Cartea poate fi procurată de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi, strada Domnească, nr. 22 (în centrul oraşului, în zona Parcului Eminescu, lângă fostul magazin Modern) *Corneliu Stoica, Monumente de for public din Municipiul Galaţi, Editura Axis Libri, Galați, 2015. Gh. NAZARE
dcp100168 Posted October 20, 2015 Author Posted October 20, 2015 Gheorghe Suciu în două ipostaze, pictor şi scriitor De la debutul său din 1987, când a expus alături de colega sa de breaslă Maria Dunavăţu, au trecut 28 de ani şi iată că pictorul Gheorghe Suciu a ajuns în acest octombrie 2015 la cea de a 20-a expoziţie personală. Asta a presupus o muncă enormă, o dăruire totală picturii şi graficii, deşi artistul a desfăşurat până la pensionare şi o susţinută activitate didactică la mai multe şcoli gimnaziale din oraş în calitate de profesor de Educaţie plastică. Expoziţia este deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, iar tablourile de pictură sunt reunite sub genericul „Amurg”, o aluzie la cei 72 de ani împliniţi la 18 aprilie a.c. şi nicidecum o referire la conţinutul acestora. Simezele sunt populate de nu mai puţin de 60 de lucrări: peisaje, compoziţii, naturi statice şi flori, foarte multe flori. Ca şi altădată, în fiecare tablou se simte palpitul vieţii, optimismul robust de care autorul a fost însufleţit întotdeauna, în ciuda suferinţelor fizice prin care a trecut. Culori proaspete, vii, strălucitoare, aşezate armonios pe suporturi cu penelul unui impresionist însetat de plein-air, alcătuiesc imagini generatoare de linişte şi dragoste de viaţă, de încredere în virtuţile terapeutice şi estetice ale artei. Gheorghe Suciu evocă cu căldură privelişti ale satului Mocrea, locul de baştină al tatălui său, ceferistul Nicolae Suciu („Iarnă la Mocrea”, „Mocrea sub zăpadă”, „Lanuri de grâu la Mocrea”, „Visul lanului de grâu”), aduce în prim-plan secvenţe ale meleagurilor copilăriei genialului poet Mihai Eminescu („Lacul lui Eminescu, iarna”, „Lacul lui Eminescu, primăvara”) şi ale peisajului din Dobrogea, din Deltă sau din Galaţi, oraşul în care s-a stabilit în 1967 şi din care nu a mai plecat („Bărci la Garvăn – Dinogeţia”, „Bărci la mal”, „Dunărea îngheţată privită prin hublou”, „Nocturnă gălăţeană”, „Eclipsă gălăţeană”). Alte peisaje conţin aspecte ale naturii surprinsă în diferite anotimpuri („Toamnă aurie”, „Culorile toamnei”, „Debutul primăverii”, „Zvon de primăvară”, „Zvâcnet de primăvară”, „Răzoare”, „Zi de bucurie”, „Tril de primăvară” ş. a.). Există în toate aceste tablouri o atmosferă plină de poezie, un lirism cald şi învăluitor, sugestii ale unor îndemnuri de a cunoaşte frumuseţile neasemuite ale naturii acestei ţări binecuvântată de Dumnezeu. Florile, mai multe poate ca oricând în expoziţiile sale de până acum, sunt şi ele părţi integrante ale ansamblului de lucrări expuse, fragmente ale unei naturi generoase, de care pictorul a fost întotdeauna atras şi în mijlocul căreia s-a simţit bine, fericit, a trăit emoţii şi sentimente de bucurie şi înălţare sufletească. Le-a pictat cu sinceritate şi cu plăcere în buchete bogate, aşezate în vase modeste, în compania unor fructe sau a altor obiecte, în plină inflorescenţă sau alcătuind adevărate câmpuri decorative („Ulcică cu flori”, „Lalele, lalele”, „Hora florilor”, „Rodire solară”, „Lumină divină”, „Un buchet de violete”, „Marele vas cu maci”, „Maci şi margarete”, „Dar gingaş”, „Armonie florală”, „Surâs floral” etc.). Vitalitatea caracteristică peisajelor sale o întâlnim şi aici asociată cu fragilitatea, delicateţea, vioiciunea cromatică şi farmecul specific al florilor. Putem spune că Gheorghe Suciu alcătuieşte adevărate portrete ale modelelor sale florale, punându-le în evidenţă consistenţa lor vegetală, transparenţa şi ceea ce ele au individual. Portretul, gen mai puţin practicat de Gheorghe Suciu, este prezent în expoziţie prin două autoportrete, unul în care artistul, făcând aluzie la strămoşii noştri daci, se înfăţişează în ipostază de tarabostes (”Autoportret în chip de tarabostes”), iar celălalt, pictat la o vârstă mai tânără, executat în cheie expresionistă („Urlet”), amintind într-un fel de celebrul tablou „Ţipătul” al norvegianului Edvard Munch. Cartea „Cantonul cu duzi”, apărută sub egida Editurii „Phoebus”, lansată în ziua vernisajului (5 octombrie)de la galeriile „Nicolae Mantu”, este semnată ca şi celelalte două publicate în 2009 („Surâs amar” şi „Jurnalul unui berbec însingurat”) Gheorghe Suciu-Mocreanu, autorul adăugându-şi la patronimul său cognomenul Mocreanu, provenit de la denumirea localităţii de naştere a tatălui său, Mocrea. Are caracter preponderent memorialistic. Cuprinde cinci capitole: „Drumul de adio”, „Portrete în sfumato şi pastel”, „Privire autocritică”, „Cantonul cu duzi” şi „Un buchet de poezii”. Primul capitol este de fapt un „jurnal” ţinut de artist în timpul ultimei sale călătorii făcută în 2005 pe plaiurile natale în compania unei verişoare primare din Cluj, Mariana. Pictorul îşi revede cu mare bucurie rudele din partea mamei şi ale tatălui, fratele Nicolae şi cumnata Stela (stabíliţi la Pâncota), locurile copilăriei şi adolescenţei, se reculege la Ineu şi la Jamu Mare la mormintele părinţilor săi Nicolae şi Ana Suciu (n. Ciucea), a surorii Iuliana (Ica). Notaţiile făcute pe parcursul celor 21 de zile sunt succinte, relatate cu sinceritate şi uneori cu umor. „Portrete în sfumato şi pastel” este un capitol mai consistent în care el povesteşte fapte şi întâmplări prin care conturează portrete ale unor persoane importante din viaţa sa. Portrete în „sfumato”, explică autorul, „pentru că unele chipuri s-au estompat, s-au şters, aşa cum se învecheşte o fotografie” şi în „pastel” „pentru că am lucrat la ele cu gingăşie, ca la o lucrare artă, cu culori calde, uşor prăfuite, cu interferenţe, ca în tablourile lui Luchian sau Toulouse-Lautrec, şi ei loviţi de soartă” (p. 68). În ordinea prezentării sunt evocaţi bunicii (mai ales cei din partea mamei, pe care i-a cunoscut în realitate), tatăl, mama, sora Ica (n. 1935), cea care i-a descoperit talentul la desen şi sculptură, fratele Nicolae (n. 1938), familia Ioja, unchiul Pavel, fratele cel mai mare al mamei, mătuşile Evuţa şi Marioara, unchiul Dinu, profesorul de chimie Simion Cosma, profesorul Petre Buzgău, despre care Gheorghe Suciu spune că i-a „marcat formarea ca om, în special ca profesor de desen şi artist plastic” (p. 59), familia Ion şi Sterica Crintea din Galaţi, care l-au ajutat într-o perioadă în special în confecţionarea ramelor, şi Radiana Banea, o femeie de o bunătate rară, care a lucrat la Combinatul Siderurgic, iar acum îl ajută să supravieţuiască, fiindu-i „un adevărat sprijin, cu suflet curat şi dăruit, de care, dacă viaţa nu va vrea altfel, nu m-aş despărţi niciodată” (p. 67). „Privire autocritică” este de fapt o autobiografie, scriere importantă prin datele furnizate despre viaţa, formaţia şi activitatea sa, în timp ce „Cantonul cu duzi”, care dă şi titlul cărţii, conţine şapte povestiri cu caracter autobiografic, în care Gheorghe Suciu istoriseşte într-o naraţiune alertă fapte şi întâmplări din copilăria petrecută la Sânnicolau Mare, la care cei doi duzi falnici, „aşezaţi de-o parte şi de alta a cantonului, groşi că nu-i putea cuprinde cu braţele un singur om” (p. 86) au fost martori. Martori şi la alte evenimente din acele vremuri, cum ar fi evacuarea forţată de către autorităţi a învăţătorului Lopuşan şi a soţiei sale şi strămutarea lor în Bărăgan, sărăcia de după război, când „Banatul binecuvântat cu pământ bun şi cu ploi a primit exodul moldovenilor înfometaţi după ani buni de secetă” (p. 90) sau cel al colectivizării agriculturii. Poeziile incluse în volum au şi ele un caracter nostalgic, unele sunt dedicate unor persoane dragi, surprind imagini ale copilăriei şi adolescenţei, altele au un conţinut moralizator sau conţin confesiuni esenţiale, cum este cea despre iubirea pentru pictură, care l-a însoţit din copilărie şi o face şi în prezent. Trecut de 72 de ani, Gheorghe Suciu rămâne un slujitor devotat al penelului şi al cuvântului, un artist care şi-a folosit şi îşi foloseşte talentul şi harul cu care a fost înzestrat pentru a aduce semenilor săi cât mai multe bucurii care să le umple sufletul şi să-i înalţe spiritual. Îi urăm multă sănătate, puterile fizice să nu-l părăsească, să poată crea în continuare şi să ne încânte cu frumuseţile zămislite de el. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted October 25, 2015 Author Posted October 25, 2015 Irina Panţiru şi Gheorghe Miron: „Pas în doi” Prezenţa lui Gheorghe Miron pe simezele Muzeului de Artă Vizuală, Sala ”Ioan Simion Mărculescu”, într-o expoziţie alături de Irina Panţiru, nu este întâmplătoare. Pictorul gălăţean nu numai că îi este mentor acesteia, dar a ţinut ca prin gestul său să dea şi un semn de încurajare tinerei generaţii, mai ales că Irina împlinea în ziua vernisajului (23 octombrie) vârsta de 23 de ani. „Pe noi trebuie să ne preocupe şi soarta celor tineri. Când nu vom mai fi, cine rămâne în urma noastră?”, ne spunea artistul într-un dialog avut a doua zi după vernisaj. Irina Panţiru este tânără gălăţeancă, născută la 23 octombrie 1992. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” (2012) şi Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Arte Plastice şi Design, Secţia pictură de şevalet (2015). În anul universitar 2013-214 a beneficiat de u bursă de studii Erasmus în Franţa şi a studiat la Universitatea Paris 8 Vincennes-Saint-Denis. Ca studentă a participat la expoziţiile colective organizate la cele două instituţii de învăţământ superior din Timişoara şi Paris, iar în 2015 prezenţa ei a fost semnalată la expoziţiile „A face din lume pielea noastră”, deschisă la Ventrul Multifuncţional Bastion din Timişoara şi la INTRO (Version) de la Bucureşti, Galeria Atelier 030202. Personal, am întâlnit-o cu câţiva ani în urmă în sălile Muzeului de Artă Vizuală în timp ce făcea o copie după tabloul „Trandafiri albi” al lui Nicolae Mantu, fapt care m-a impresionat şi l-am apreciat, fiindcă puţini sunt cei care mai procedează astfel şi caută să înveţe arta picturii şi de la marii maeştri. Ulterior, Gheorghe Miron mi-a spus că eleva sa făcuse o copie atât de reuşită, încât un distins domn, nu străin de domeniul artei, care a cumpărat tabloul, a crezut la prima vedere că este chiar un Mantu autentic. În această expoziţie ea prezintă doar trei lucrări, puţine ce-i drept, dar semnificative, deoarece indică o bună stăpânire de către artistă a meşteşugului. Două dintre ele reprezintă flori („Simbolul Soarelui” şi „Lalele”), iar cealaltă este o compoziţie de mari dimensiuni axată pe o temă cu caracter ludic („Păpuşarul”). Toate trei sunt realizate în stil hiperrealist. În cele cu flori, autoarea insistă pe redarea materialităţii „modelelor” sale, pe punerea în valoare a detaliilor de volumetrie şi formă ale corolelor şi petalelor, ca şi pe nobleţea vasului în care se află crizantemele. În ambele tablouri culorile predominante sunt violetul şi movul, aşezate în tuşe mărunte, nuanţate, de o deosebită fineţe în „Simbolul Soarelui”, şi în tuşe mai largi, mai generoase, în „Lalele”. Compoziţia „Păpuşarul” (170 x 100 cm) este echilibrată, dinamică, personajele sunt bine ordonate pe verticală în pagină. Se simte răbdarea cu care autoare a lucrat şi preocupările ei pentru reliefarea detaliilor vestimentaţiei personajelor şi a chipurilor acestora. Precedenta expoziţie personală a lui Ghorghe Miron, deschisă tot la Muzeul de Artă Vizuală, instituţia la care lucrează ca muzeograf, a avut loc în 2008. De atunci au trecut şapte ani, timp în care artistul a mai deschis manifestări individuale la Piatra Neamţ, Bucureşti, Bacău, Constanţa, Tecuci şi Brăila. Totodată a participat la unele manifestări cu caracter naţional, celor două premii pentru grafică primite în 2006 (Concursul de Artă „Nicolae Tonitza”, Bârlad) şi 2008 (Bienala de Artă „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ”), adăugându-le un altul în 2014 la Bienala Internaţională de Artă „Ion Andrescu” de la Buzău (Premiul Municipiului Buzău). Acum el expune 15 lucrări de pictură şi grafică realizate între 2011 - 2015. De la primul impact remarcăm monumentalitatea acestora şi ancadramentul de înaltă ţinută, demnă de ambianţa unu muzeu de artă. Lui Gheorghe Miron îi place să se exprime pe suprafeţe de mari dimensiuni, pe care le stăpâneşte în chip magistral. Ele îi dau posibilitatea să-şi individualizeze personajele şi oricare element care îl introduce în organizarea compoziţională, să folosească din plin detaliile. „Întotdeauna detaliile sunt acelea care fac diferenţa şi eu nu voi renunţa la ele”, subliniază artistul. Tablourile reprezintă peisaje („Început de toamnă”, „Un copac cu flori”), portrete („Un gând”, „Învăţătorul”, „Ana”, „Undeva cândva”), compoziţii cu mai multe personaje („Boholţeni în sărbătoare”, „Stări de spirit”, „Gărgăriţă gărgărea”), nuduri (De ce nu?”, „Tor mai sus”, „Focul păcatului”) şi flori („Maci”, „Cuibul”). Adept al novorealismului ca şi colegul său de la muzeu, sculptorul Liviu-Adrian Sandu, Gheorghe Miron se inspiră din datele concrete oferite de lumea reală sau dă frâu fanteziei sale, configurând imagini care ne transpun într-un univers de vis sau amintesc de unii pictori renascentişti. De altfel şi stilul la care a ajuns, aşa cum amintea la vernisajul expoziţiei din 2008 criticul de artă Corneliu Antim, s-a format şi cristalizat în timp în urma aprofundării temeinice a artei elenistice şi romane, a artei Renaşterii şi Orientului Persan şi Indian, a artei romantice, dar şi a hiperrealismului şi Pop-Art-ului. În realitatea recognoscibilă îşi au sorgintea în primul rând marea compoziţie „Boholţeni în sărbătoare” (ulei pe pânză, 100 x 160 cm) şi „Învăţătorul” (grafit şi creioane colorate, 47 x 39 cm). Ambele sunt un rezultat al participării benefice a pictorului la ediţia din 2014 a Taberei de creaţie de la Boholţ (Ţara Făgăraşului), organizată de inginerul şi colecţionarul Vasile Joantă, un adevărat mecena al artei. Primul tablou surprinde atmosfera sărbătorească din timpul Sânzienelor. Este o scenă de masă, cu aproape 40 de personaje, un magistral portret colectiv, unde ţăranii frumos îmbrăcaţi, în straie specifice portului popular din această zonă etnofolclorică, reuniţi ca într-o mare familie, bătrâni, tineri, copii, se bucură de momentele pe care le trăiesc, la care sunt martori. Printre ei se află şi inginerul Vasile Joantă şi preotul satului. Răbdarea şi meticulozitatea cu care artistul a lucrat la această compoziţie de mare respiraţie sunt de admirat. Fiecare detaliu a vestimentaţiei participanţilor la sărbătoare este reliefat cu o minuţiozitate demnă de invidiat. Până şi textura materialelor textile este pusă în evidenţă. Chipurile oamenilor sunt clar conturate, cele mai multe individualizate, bucuria sărbătorii se citeşte în ochii fiecăruia. În cealaltă lucrare, „Învăţătorul”, pe un discret fundal de griuri, pe care se află înscrisuri cu literele alfabetului românesc, propoziţii simple, specifice clasei I, tabla înmulţirii şi, la baza tabloului, un portativ cu mai multe şiruri de note muzicale, pictorul figurează chipul bătrânului dascăl Aurel Drăguşanu. Are ochi mari, bulbucaţi şi sfredelitori. Vremurile şi povara vârstei i-au săpat râuri adânci în expresia feţei, a frunţii, dar nu l-au îngenuncheat. Bogăţia lăuntrică, vigoarea spirituală şi nobleţea profesiei pe care a practicat-o atâţi ani, seriozitatea iradiază din întreaga lui figură. Bărbatul din tabloul „Un gând” este actorul Lică Dănilă de la Teatrul „Fani Tardini” Galaţi, ipostaziat într-un gest de tandreţe, sărutând mâna unei doamne, trupul acesteia rămânând în afara cadrului spaţiului plastic. Mărul, simbol al păcatului originar, figurat în colţul din dreapta al lucrării, îi trădează gândul ascuns cu care face nobilul gest. Modelul care a pozat pentru tablourile „Ana” şi „Undeva cândva” este fiica poetei şi ziaristei Angela Ribinciuc. Este de admirat măiestria cu care pictorul reuşeşte să redea candoarea, puritatea, prospeţimea şi frăgezimea vârstei infantile. În primul tablou, chipul Anei răsare de sub borurile exagerat de mari ale unei pălării, dar care descriu o curbă de toată frumseţea, în timp ce în al doilea, fetiţa poartă o vestimentaţie ce aminteşte de „Infantele” lui Velasquez. Ţine în mâini un buchet de flori şi mânerul unei umbrele desfăcută deasupra capului, iar prietenii necuvântători din jur, o pisică şi un căţel, ghemele cu firele desfăcute şi încâlcite, cu care acestea s-au distrat, creează o ambianţă specifică jocurilor de copii. „Omagiu” este un excelent autoportret, care prin maniera în care a fost conceput, se vrea o pioasă cinstire adusă maestrului olandez al clar-obscurului, Rembrandt van Rijn. Unele lucrări de pictură şi grafică populate de personaje feminine au un parfum erotic („Focul păcatului”, „De ce nu?”), în altele artistul imaginează scene cu conotaţii ludice sau figurează grupuri în care personajele au preocupări diferite, gesturi şi atitudini diferite. Protagonistele sunt înfăţişate nud, sumar îmbrăcate, purtând rochii de catifea sau transparente, învăluite parţial în voaluri şi mătăsuri elegante („Gărgăriţă gărgărea”, „Stări de spirit”, „Tot mai sus”). Ele au fizionomii frumoase, carnaţie cu epidermă catifelată, trupuri cu forme voluptoase şi apetisante. Se vede că pictorul manifestă un interes deosebit pentru corpul feminin, îl studiază întotdeauna cu atenţie şi îl pictează cu pasiune. Femeile din pânzele şi desenele lui Gheorghe Miron emană căldură, atrag, au un aer misterios, îndeamnă la contemplaţie. Linia desenului este suplă, fluentă, iar culorile sunt vii şi aşezate în acorduri armonioase. Peisajele „Începutul toamnei” (180 x 120 cm) şi „Un copac cu flori” (160 x 160 cm) conţin imagini în care se vede cât de sensibil este Gheorghe Miron la frumosul naturii, surprinzându-i poezia şi bogăţia vegetaţiei. La fel de atrăgătoare sunt şi cele două tablouri cu maci şi bujori (Maci”, „Cuibul”). Dacă macii umplu întreg spaţiul plastic al tabloului cu acelaşi titlu, în „Cuibul”, pe fundalul unui perete al unei construcţii vechi, probabil părăsite, cu geamuri sparte, în interiorul căreia păsările pătrund şi îşi fac cuib, artistul proiectează la dimensiuni exagerate nişte bujori albi care însufleţesc atmosfera tabloului, o înviorează. Contrastul creat arată că într-un fel natura îşi are legile ei, nu ţine seama de prezenţa sau absenţa omului. Deşi în toate genurile practicate Gheorghe Miron foloseşte mijloace clasice de reprezentare plastică, el nu dă deloc impresia că este anacronic şi vetust, ci, dimpotrivă, este un pictor modern în viziune, în linie, în culoare, în motivele abordate, în compoziţie. Lucrările lui oferă un spectacol vizual fermecător, emoţionează şi declanşează în iubitorul de frumos o întreagă claviatură de sentimente. Prezenţa împreună a celor doi artişti într-o expoziţie organizată de Muzeul de Artă Vizuală, nu poate decât să bucure şi să fie un îndemn şi exemplu şi pentru alţii. Expoziţia beneficiază şi de un catalog tipărit în excelente condiţii grafice, care cuprinde informaţii despre cei doi protagonişti şi reproduceri ale tuturor lucrărilor expuse. Prelucrarea imaginilor şi realizarea grafică este semnată de Liviu-Adrian Sandu. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted October 31, 2015 Author Posted October 31, 2015 Panaite Chifu: „Mystikosmidea” Sala destinată manifestărilor temporare din cadrul Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos găzduieşte o fascinantă expoziţie de sculptură şi proiecte grafic-fotografice ale artistului bucureştean Panaite Chifu, „una dintre cele mai autoritare voci din sculptura contemporană”, cum îl consideră criticul de artă prof. dr. Constantin Prut în prefaţa catalogului. Un univers mirific, seducător, cu totul insolit, ce ţine parcă mai mult de literatura S.F., descoperă privirile noastre, aşa încât, vizionând lucrările, contemplându-le, meditând în faţa lor, nu poţi să nu te întrebi din ce lume vine acest artist, de pe ce planetă, care sunt idealurile lui artistice. Lămurirea vine din paginile 6 – 7 ale catalogului, unde într-un text dens, Panaite Chifu teoretizează pentru prima oară „la nivel naţional şi internaţional” conceptul unui nou tip de sculptură, „sculptura atmosferică”. Cum puţini gălăţeni ştiu cine este artistul expozant, iată câteva coordonate biografice ale acestuia. S-a născut la 25 mai 1953 la Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, localitatea de obârşie şi a lui Marin Preda. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Sculptură (1979). Este membru al U. A. P. R. Şi-a deschis expoziţii personale în Bucureşti (1999, 2015), la Haga, Olanda (2014), a participat la 28 de bienale şi expoziţii internaţionale din Italia, China, Japonia, Mexic, Taiwan, Spania, Belgia, Franţa, Elveţia, Grecia, Ungaria, Olanda, Canada, ca şi la 40 de simpozioane de sculptură monumentală care s-au desfăşurat în România, Olanda, Spania, Portugalia, China, Elveţia, Franţa, Turcia, Germania. A realizat busturile din bronz ale lui Constantin Giurăscu, Ion Basgan, George Lowendal, Marin Preda şi reliefuri cu chipurile unor mari personalităţi ale literaturii, istoriei şi artei româneşti: Constantin Brâncuşi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Ion Vinea, Vasile Alecsandri etc. Are lucrări în locuri publice şi colecţii din 28 de ţări (România, Grecia, Olanda, Franţa, Belgia, Ungaria, Canada, Cipru, Austria, Italia, Serbia, Anglia, Norvegia, China, Polonia, Coreea de Sud, Albania, Luxemburg ş. a.). Este deţinătorul a 15 premii şi medalii obţinute la expoziţiile şi simpozioanele internaţionale la care a participat. Lucrările din expoziţia de la Galaţi realizate în materiale definitive, atât cele expuse în original, cât şi cele prezentate doar prin fotografii de mari dimensiuni, precum şi proiectele de sculpturi atmosferice, relevă în persoana lui Panaite Chifu un artist matur, cu o gândire filozofică şi artistică profundă, un vizionar care prin creaţia sa doreşte să provoace, să-l pună pe iubitorul de artă, aşa cum însuşi mărturiseşte, în situaţia retrăirii stărilor prin care a trecut el. Nu le lipsesc acestor sculpturi nici ideile profunde, nici poezia, deşi ele sunt de o rigurozitate geometrică desăvârşită, nici vibraţia muzicală, care înalţă şi face să simţi pulsaţiile energetice ale Universului. În acest Univers, în care însuşi sculptorul este integrat, el caută subiecte neobişnuite, mai greu de exprimat în sculptură, pe care le găseşte şi le materializează folosind soluţii plastice care-l individualizează şi-l fac într-un fel singular în concertul sculpturii contemporane. Imaginile plăsmuite de el atestă o fantezie nespus de fertilă şi robustă, obiectivată în construcţii rode-bosse elaborate meticulos, de mare expresivitate, care presupun răbdare şi o muncă enormă. Lemnul, metalul, marmura, piatra iau forme spaţiale în faţa cărora rămâi uimit, dinamica lor este ascensională, „străpungătoare”, cum scrie artistul, „purtând spiritul în călătorii indefinite”. Sculpturile lui se intitulează „Geneză”, „Terra şi Homo Sapiens”, „Oază”, „Mesaj divin”, „Mesajul unei lumi pierdute”, „Planta altei lumi”, „Protosculptură”, „Judecata luminii”, „Via Spiritis”. Ele sunt metafore plastice, simboluri cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, care încântă prin puritatea şi sintetismul formelor, prin volumetria desăvârşită, prin măiestria cu care artistul a reuşit să exprime mişcarea. „Perspectiva spre care tind aceste lucrări, aparţine într-adevăr domeniului atmosferic”, subliniază Constantin Prut. Panaite Chifu prin ceea ce expune acum şi prin sculpturile realizate în spaţii publice de pe alte meridiane şi paralele ale lumii, prezentate pe simeze prin fotografii („Ruina”, marmură de Marmara, Istanbul (Kartal), Turcia; „Perechea din centul lumii”, marmură de Ruşchiţa, Miroşi, România; „ „Filostella”, marmură de Carrara, Oulx, Italia; „Amprenta unor lumi pierdute”, marmură neagră, Monterrey, Mexic; „Casă de pe Planeta Q”, granit, Hyuga, Japonia; „Radiografia timpului”, Hualieu, Taiwan) este fără îndoială posesorul unui discurs curajos, coerent, de mare anvergură, care consideră că arta este de sorginte Divină şi că Dumnezeu creează în lumea pământeană prin propria Lui creaţie – Omul. De aici şi credinţa că el are o misiune specială pe pământ şi că prin creaţia sa vorbeşte însuşi Creatorul Suprem. „Cred că obsesia mea cea mai mare, notează sculptorul, constă în pătrunderea necunoscutului şi a radiografierii lui, chiar dacă ştiu precis că orice existenţă nu va fi decât o fugă continuă în urma misterelor ce nu pot fi ajunse. Dar, aici îmi găsesc plăcerile maxime şi sensul existenţei mele artistice. Am astfel o sursă inepuizabilă de subiecte pe care le voi materializa visând. Nu-mi place să vorbesc despre detaliile din operele mele. Acolo eu îmi pun cheile pe care le înmânez cu drag şi respect celor care vor dori să deschidă poarta trăirilor mele. Acestora le sugerez să aibă încredere pentru că nu este vorba despre mine în obiectele din faţa lor, ci despre ceea ce vrea să le spună Creatorul Suprem”. Organizată de Muzeul de Artă Vizuală prin domnii Dan Basarab Nanu, directorul instituţiei, şi Alexandru Pamfil, muzeograf, în parteneriat cu Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos (director, Pr. Cosmin Ilie), expoziţia „Mystikosmidea” a prilejuit gălăţenilor întâlnirea cu opere ale unu mare reprezentant al sculpturii româneşti contemporane, artist profund original, care prin tot ceea ce face caută să găsească noi soluţii plastice pentru zămislirea unor noi forme sculpturale destinate spaţiului, în consonanţă cu gândirea, descoperirile şi viitorul tehnic al civilizaţiei omeneşti. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted November 8, 2015 Author Posted November 8, 2015 S-a stins din viaţă pictorul Aurel Manole Veste tristă pentru breasla artiştilor plastici, a învăţământului şi a culturii gălăţene. În ziua de 8 octombrie s-a stins din viaţă, la Spitalul Judeţean, pictorul Aurel Manole, preşedintele Filialei Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici din România. S-a născut la 17 aprilie 1953, în satul Adam, comuna Drăguşeni. A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, secţia Pedagogia artei şi desen (1978). În 1996 şi-a luat licenţa în Arte Decorative şi Design la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, iar din 2008 a devenit doctor în arte vizuale al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. A activat ca profesor la Liceul de Artă din Brăila, Şcoala de Arte din Galaţi şi Colegiul Naţional „Dimitrie Cuclin”. A fost membru al UAPR din 1990 şi din 2006 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P.R . A întreprins studii în domeniul artelor decorative aplicate, concretizate într-un brevet de invenţie înregistrat la OSIM Bucureşti cu titlul „Amestec de fuziune cromatică, procedeu de realizare şi instrumente de lucru”. A fost membru al mai multor asociaţii şi fundaţii din ţară şi din străinătate: AFRA, Paris, Franţa; Asociaţia Europeană de Science Fiction; preşedinte al Fundaţiei „Astralis”, Galaţi; preşedinte onorific al Cenaclului „Sfera”, Brăila. De-a lungul anilor şi-a organizat peste 50 de expoziţii personale în ţară (Galaţi, Bacău, Craiova, Iaşi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, Tecuci, Bârlad, Mangalia, Tulcea), dar şi în străinătate: Dormund, Germania (1999), Fayance, Franţa (1990); Freundstadt, Germania (1992), New York, S.U.A., Centrul Cultural Român (1992), Toronto, Canada (1988, 1989, 1990); Jerssy, Anglia (1993). A participat la Taberele de creaţie de la Anina, Caraş Severin (1984); Lazarea, Harghita (1987); Amara (1989); Reşiţa (2005, 2007, 2008); Celic Dere, Tulcea (2006, 2007); Tabăra Internaţională de pictură „Malko-Târnovo”, Bulgaria (2008); Tabăra Internaţională de pictură Plopeni, Prahova şi Herculane, Caraş-Severin (2008). A publicat cartea „Noi modalităţi şi soluţii de amestec al culorilor. Fuziuni cromatice dirijate în practica picturii” (Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2009). A fost distins cu mai multe premii şi medalii: Premiul III la arte vizuale ROMCOM, Piteşti (1988); Marele Premiu de Anticipaţie, Amara (1989); Premiul naţional pentru arte vizuale ROMCOM, Bucureşti (1990); Marele Premiu EUROCON (1990); Premiul III pentru grafică la Concursul de Arte Vizuale „Panait Istrate”, Fayance, Franţa (1991); Premiul pentru artă fantastică EUROCON, Vilnius, Lituania (1996); Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria C - „Artele plastice” (2004). Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România şi din Anglia, Brazilia, Bulgaria, Canada, Franţa, Germania, Italia, Israel, Lituania, Olanda, Polonia, Spania, S.U.A.. Creaţia lui Aurel Manole a străbătut câteva etape fără prea mari diferenţe în privinţa temelor abordate, ci doar cu câştiguri ce privesc mai ales aprofundarea limbajului plastic. A cultivat deopotrivă pictura şi grafica, dar s-a manifestat cu reuşite de-a dreptul impresionante şi-n arta decorativă (tapiseria tridimensională). În pictură, ciclurilor „Efemeride”, „Engrame”, „Oraşul”, în care artistul pornea de la datele realului, dar le transfigura, ridicându-le la rangul de metaforă şi simbol, le-au urmat o serie de tablouri grupate sub genericul „Structuri”. Ele conţin imagini ale unei lumi fantastice, ireale, vecine cu arta science-fiction, evidenţiind cât de bine se simte artistul în lumea nemărginită a imaginarului. Câteva elemente-simbol revin şi aici ca adevărate lait-motive: calul, inorogul, fluturii, lumea acvatică sau minerală, cosmosul. Ca limbaj pictural ele sunt cu totul deosebite. Pasta este fluentă, proaspătă, uneori ea este astfel aşezată încât dă impresia reliefului. Alteori capătă o patină de frescă. La tehnica pictografiei, Aurel Manole a ajuns pornind nu de la monotipie, cum au crezut mulţi, ci de la o tehnică mult mai veche, aceea a encausticii. Pictate pe lemn caşerat, pentru ca astfel să fie înlăturată orice urmă de porozitate a materialului, tablourile din ciclul „Structuri” sunt de fapt nişte peisaje imaginare, proiecţii ale unei lumi posibile dincolo de cunoştinţele noastre sau dincolo de actualele limite ale cunoaşterii umane. Culoarea nu este niciodată aspră, rugoasă, ci dobândeşte sonoritate şi strălucire, tonurile se întrepătrund întocmai ca-n encaustică. Lucrările de tapiserie tridimensională au surprins prin ideile vehiculate de artist, cât şi prin realizarea plastică. Concepute ingenios, obiectele decorative închipuie forme şi volume diferite: rădăcini, vârtelniţe, trunchiuri de copaci, şerpi, cuiburi de pasări, liane etc. Aurel Manole valorifică firul de lână sau de bumbac, sfoara de Manilla (în forma naturală sau colorată), fibrele de sisal şi alte materiale sintetice, alcătuind compoziţii decorative ce pot ornamenta oricând spaţii interioare mai mici sau mai mari, înlăturând monotonia sau rigiditatea pereţilor, alăturându-le acestora frumuseţea şi nobleţea artei autentice. Unele lucrări, ca cele reprezentând cuiburi sau liane, creează chiar acea atmosferă de mister specifică Deltei sau bălţilor Brăilei, amintindu-ne într-un fel de proza şi minunatele descrieri ale lui Mihail Sadoveanu. După ce a încercat şi unele experienţe cu ecouri din gramaticile constructivistă şu cubistă, Aurel Manole şi-a ancorat în ultimul timp creaţia în zona abstracţiei lirice (expoziţiile deschise sub genericul „Semne”). În lucrările de dimensiuni mai mari, lirismul său este grav, reţinut şi meditativ, culorile sunt sobre, predomină roşul ternar, ocrul, albul, albastrul dramatic, brunurile, pământul de Siena. În schimb, în tablourile de mici dimensiuni, artistul este extrem de spontan, culorile se înmulţesc, păstrându-şi puritatea, prospeţimea şi strălucirea. Apar galbenurile solare, violeturile, verzurile deschise, rozurile. Materia picturală câştigă în intensitate, pictorul mizează mult pe forţa senzorial-expresivă, emoţională a culorii, pe virtuţile poetice şi muzicale ale acesteia. Prin încetarea din viaţă a lui Aurel Manole, plastica, cultura şi învăţământul gălăţean suferă o importantă pierdere. Rămâne în urma sa o operă care ne va încălzi inimile de pe simezele muzeelor şi galeriilor de artă. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted November 12, 2015 Author Posted November 12, 2015 Albumul „Rembrandt în colecţiile Bibliotecii V. A. Urechia” La Editura „Axis Libri” a apărut zilele acestea albumul de artă „Rembrandt în colecţiile Bibliotecii V. A. Urechia”, publicat cu prilejul aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea instituţiei respective, dar şi a întâmpinării împlinirii a 410 ani de la naşterea marelui artist olandez din secolul al XVII-lea, eveniment care va fi celebrat la 15 iulie 2016. Albumul (format 27 x 20 cm, 96 pagini, hârtie cretată, coperţi scorţate celofanate) este realizat de un colectiv din cadrul bibliotecii alcătuit din Camelia Bejenaru, Camelia Toporaş, Violeta Marin şi Dorina Bălan. Prelucrarea grafică este semnată de Cătălina Ciomaga şi Sorina Radu. În paginile lui sunt incluse gravurile lui Rembrand aflate în albumul achiziţionat de ctitorul bibliotecii, marele cărturar, academician si om politic Vasile Alexandrescu Urechia, de la Paris şi donat acestei instituţii în 1897. Albumul este opera lui Henri Louis Basan, fiul lui Pierre François Basan, gravor în aramă, anticar de opere de artă, renumit editor de stampe originale sau după copii ale marilor maeştri. Lucrările au fost imprimate după plăcile negative ale gravurilor lui Rembrandt (85) în posesia cărora el a intrat în 1786 (după ce ele fuseseră proprietatea negustorilor de artă şi colecţionarilor Clement de Jonghe, Pieter de Haan şi a generalului Claude-Henrri Watelet (pictor amator, gravor, pasionat de artă şi literatură), dar şi după lucrări realizate de alţi autori după tablourile celebrului artist (31). De menţionat că albumul din colecţia Bibliotecii „V.A. Urechia” este singurul exemplar din România, un altul, dar din alt tiraj şi prezentând unele deosebiri faţă de cel din Galaţi, fiind vândut de anticariatul Kornfeld şi Klipstein din Berna pentru suma de 10.000 de franci elveţieni. El a aparţinut contelui de Laborde, de la care a fost cumpărat de contele Guy de Mererny-Lentilly, baron de Chambaud de la Bruyère. Aşa cum menţionează autoarele noului album în „Prefaţă”, scopul editării acestuia a fost „atât pentru a releva publicului larg valoarea incontestabilă a colecţiilor bibliotecii gălăţene, cât şi pentru a-l onora pe fondatorul ei, acad. V. A. Urechia, care prin comorile adunate cu neţărmurită grijă şi donate bibliotecii gălăţene, a reuşit să o înscrie printre instituţiile de cultură reprezentative atât la nivel naţional, cât şi european”(p. 13). Şi, bineînţeles, pentru a da posibilitatea iubitorilor de frumos să cunoască mai bine opera lui Renbrandt van Rijn. Facem precizarea că lucrările din acest album au făcut obiectul unei expoziţii deschise la Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană (azi, Muzeul de Artă Vizuală) în perioada 15 noiembrie 1969 – 5 ianuarie 1970, precum şi a mai multor manifestări organizate de-a lungul anilor de bibliotecă la sediul său. Noul album debutează cu un „Cuvânt înainte” semnat de acad. Răzvan Theodorescu, urmat de o „Cronolgie”, care cuprinde principalele evenimente din viaţa şi activitatea lui Rembrandt, şi o „Prefaţă”, în care se fac referiri la apariţia şi dezvoltarea tehnicii gravurii, la abordarea acesteia de către artistul olandez, la circulaţia plăcilor negative ale acestuia după moartea sa (4 octombrie 1669, Amsterdam), ca şi la unele particularităţi pe care acest album de la Galaţi, editat de H. L. Bassan, le are faţă de unele existente în alte colecţii din lume. Reproducerile care urmează sunt grupate în patru secţiuni: ”Portretul şi corpul uman”, „Laic şi credinţă”, „Imagini de epocă şi scene de gen” şi „Natura în opera lui Rembrandt”. Din cele 110 stampe cât conţine albumul, doar 73 aparţin lui Rembrandt, restul de 37 au fost realizate de discipoli din cadrul şcolii sale sau de alţi autori după tablourile artistului. Parcurgându-le, ne dăm încă o dată seama de bogăţia şi diversitatea tematică a operei artistului. Scene din viaţa cerşetorilor, a oamenilor umili, compoziţii inspirate din Biblie şi Evanghelie, din legende, se întâlnesc alături de o întreagă gamă de portrete, autoportrete, nuduri. Rembrandt este un maestru de neîntrecut al clarobscurului. Utilizarea acestuia a fost pentru artist, cum sublinia cândva criticul de artă ieşean George Popa, „nu o preferinţă stilistică sau de virtuozitate tehnică, ci a fost cerută de raţiuni filozofice”, fiindcă „ceea ce se află în întuneric este obscur, iar în lumină se află faptul revelat”. Deşi între cele 110 gravuri se află şi câteva peisaje, compoziţiile cu multe personaje şi portretele predomină. Predilecţia artistului pentru figura umană este astfel evidentă. Chipul omenesc i-a dat posibilitatea să filozofeze asupra existenţei, să pună întrebări sau să găsească răspunsuri la problemele care îl frământau. Rembrand urmăreşte la om nu atât redarea frumuseţii fizice, cât mai cu seamă a celei morale. Dacă unii dintre contemporanii săi renunţaseră la subiectele inspirate din legende, Rembrandt se opreşte la Biblie, la Evanghelie, le ilustrează. În tot ceea ce face însă, el urmăreşte un deziderat suprem: dezvăluirea unor adevăruri fundamentale, universal valabile. Din închipuirea sa au prins viaţă unele gravuri ca „Marea înviere a lui Lazăr”, „Marea coborâre de pe cruce”, „Vestirea păstorilor”, „Întoarcerea fiului risipitor”, „Iisus şi femeia samariteană”, „Iosif povestind visele lui”, „Prezentarea la Templu”, „Adam şi Eva” „Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul”, „Adoraţia păstorilor”, „Iisus la Emmaus”, „Fuga în Egipt”, „Petru şi Ioan la poarta templului”, „Iisus printre învăţaţi”, „Iisus la judecata lui Pilat” şi atâtea altele. Dar într-o măsură aproape compensatorie, Rembrandt este atras şi de lumea celor umili. Lucrări ca „Cerşetor cu picior de lemn”, „Cerşetor şi cerşetoare stând de vorbă”, „Bătrână cerşetoare cu o tărtăcuţă”, „Bătrâna cerşetoare”, „Cerşetori la poartă (Milostivirea)”, „Ţăran cu soţia şi copilul”, „Micile ţigănci spaniole” sunt doar câteva din gravurile în care artistul se face interpretul celor năpăstuiţi de soartă. În numeroase stampe, Rembrandt şi-a scrutat propriul chip, în altele prezintă pe mama, pe tatăl şi pe fiul său Titus, pe prima soţie Saskia, bijutieri olandezi, caligrafi, farmacişti, negustori de artă, miniştri sau prieteni din familia Six. Tehnicile în care sunt lucrate gravurile sunt acvaforte, dăltiţă, pointe sèche, folosite separat sau toate trei în aceeaşi placă. Dacă în unele, precum „Sfântul Eronim în meditaţie”, „Fuga din Egipt (Trecerea pârâului)”, „Odihnă în timpul fugii spre Egipt”, „Negresă culcată”, „Adoraţia păstorilor”, suprafaţa gravată este haşurată aproape în întregime, lumina abia strecurându-se de sub ţesătura de linii, în „Învierea lui Lazăr”, „Marea coborâre de pe cruce”, „Iisus printre învăţaţi” ş.a. lumina este pusă mai bine în valoare. Între tonurile luminoase şi cele întunecate apar altele intermediare, fapt care contribuie la crearea unor ansambluri echilibrate. De asemenea, dacă în unele lucrări de început se observă preocuparea artistului pentru detalii, cu timpul el mai renunţă la acestea, simplifică, nu însă în detrimentul calităţii şi clarităţii imaginilor. Iniţiativa Bibliotecii „V.A. Urechia” de a publica prin editura proprie, „Axis Libri”, acest album cu stampele lui Rembrandt din colecţiile sale speciale este un important act de cultură. Se valorifică astfel nu numai o comoară grafică din inestimabilul său patrimoniu artistic, dar se oferă posibilitatea câtor mai mulţi iubitori de frumos să vină în contact cu gravurile maestrului olandez, cel care spunea că „viaţa însăşi gravează pe feţele noastre, pe măsură ce îmbătrânim, arătând violenţa, excesele sau bunătatea noastră”. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted November 14, 2015 Author Posted November 14, 2015 Corneliu STOICA:„Monumente de for public din municipiul Galaţi”Cunoscut ca poet, critic şi istoric de artă, publicist şi pedagog, autor al unor lucrări de referinţă pentru cultura gălăţeană şi nu numai („Artişti plastici de la Dunărea de Jos”, „Monumente religioase din municipiul Galaţi”, „Identităţi artistice”, „Pictorul Nicolae Mantu”, „Monumente de artă plastică din judeţul Galaţi”, „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”, „Acorduri cromatice la Dunăre”, „Popasuri ale privirii”, albumele de artă consacrate pictorilor Teodor Vişan, Nicolae Einhorn, Mihai Gavrilov, Ioniţă Benea ş. a.), Corneliu Stoica a publicat recent la editura „Axis Libri” o nouă carte, „Monumente de for public din municipiul Galaţi”, o veritabilă monografie a zestrei Galaţiului în domeniul artei monumentale şi a monumentelor de cinstire a eroilor.Volumul, format 20,5 x 14,5 cm, apărut în excelente condiţii grafice, tipărit pe hârtie cretată, conţine 252 de pagini (152 pagini text + 100 pagini cu imagini color). Materia epică este organizată în trei capitole: „Monumente şi lucrări de artă monumentală”, „Plăci comemorative” şi „Monumente dispărute”. În primul capitol, articolele privesc monumentele dedicate unor personalităţi politice şi de stat care au marcat istoria acestui popor şi care au avut legături cu Galaţiul (Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Catargiu, Constantin Ressu, V. A. Urechia), literare (Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Vasile Alecsandri), medicale (generalul dr. Carol Davila, dr. Aristide Serfioti, dr. Alexandru Carnabel), ştiinţifice (Anghel Saligny, Vintilă Dongoroz), muzicale (George Enescu, Nae Leonard), didactice (Nicolae Longinescu, Ion Cetăţianu) sau îi cinstesc pe Sfinţii Francisc şi Anton de Padova. Sunt prezentate prin comentarii substanţiale lucrările din cele şase ediţii ale Taberei de sculptură în metal (1976, 1977, 1991, 1995, 1997, 2012), cele realizate în lemn de stejar din curtea Inspectoratului Şcolar Judeţean (11 – 22 august 2003), când instituţia respectivă a fost condusă de vrednicul prof. Ştefan Simion, coloanele monumentale „Progresul” şi „Avântul” (Ţiglina I), altorelieful de pe frontonul Teatrului Dramatic Fani Tardini, fântânile arteziene „Păpădia”, „Valurile Dunării” şi cea din Grădina Publică, ansamblurile de lucrări decorative din Ţiglina I, Troiţa „Sfănta Sofia”, Elicea navală (un simbol care semnifică o perioadă de vârf a industriei gălăţene în construcţia de nave), Compoziţia statuară „Femeia pe valuri”, basorelieful „Sportul”, precum şi o serie de alte lucrări de artă monumentală (Grupul statuar „Lupoaica”, frescele lui Sabin Bălaşa de la Facultatea de Inginerie a Universităţii Dunărea de Jos, decoraţia murală „Arta cinematografică” de pe frontonul fostului cinematograf din Ţiglina I etc.).Consistente articole sunt consacrate monumentelor legate de importante evenimente din istoria naţională şi locală: Monumentul comemorativ 1907, Monumentul comemorativ în amintirea luptătorilor căzuţi la 13 Iunie 1916, Mausoleul Eroilor Neamului, Monumentul Eroilor C. F. R., Monumentul şi Cimitirul Eroilor căzuţi în Al Doilea Război Mondial (1941 – 1945), Monumentul dedicat căpitanului-erou Napoleon Popescu, Monumentul Eroilor Contemporani (căzuţi în Afganistan), Monumentul foştilor deţinuţi politici anticomunişti, Monumentul Eroilor Martiri ai Revoluţiei din Decembrie 1989.Modalitatea de abordare folosită de Corneliu Stoica este cea monografică, în sensul că autorul oferă informaţii bogate în legătură cu ridicarea acestor monumente, cu biografia personalităţilor pe care le reprezintă şi locul lor în istoria, ştiinţa, arta şi cultura naţională sau locală, cu inaugurarea, cu atmosfera epocii în care au fost durate. Este reliefat efortul unor primari ai oraşului (Virgil Gh. Poenaru, Ştefan H. Ştefan, Constantin Ressu, Cristache Theodoru, Alexandru Măcellariu ş.a.), al unor comitete de iniţiativă, precum şi al comunităţii gălăţene în strângerea fondurilor necesare pentru realizarea unor monumente, efort făcut uneori cu mari sacrificii. Remarcăm de asemenea bogăţia informaţiilor cuprinse în fişele biografice ale autorilor acestor monumente şi lucrări de artă monumentală, precum şi pertinenţa cu care sânt făcute comentariile operelor de artă plastică (busturi, statui, compoziţii statuare, basoreliefuri, fresce etc.).Capitolul II, „Plăci comemorative, reprezintă mărturia cea mai grăitoare asupra felului cum au cinstit gălăţenii de-a lungul timpului memoria unor personalităţi ale vieţii politice, economice, administrative, social-culturale, ştiinţifice şi artistice, amintind locuitorilor de locurile şi casele în care au trăit (Al. I. Cuza şi mama sa, Sultana Cuza, enoriaşă a Parohiei „Vovidenia”, Costache Negri, Athanasie Patelarie, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care a slujit la Mănăstirea „Sf. Nicolae”, pictorul Nicolae Mantu, preotul Igor Jechiu, primarul Emil Codreanu, medicul şi scriitorul Crişan V. Muşeţeanu, poetul revoluţionar Hristo Botev, criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu). Alte plăci comemorative se referă la instituţii (Şcoala Domnească, înfiinţată de Grigore Alexandru Ghica la 13 august 1765 şi care a funcţionat în cadrul Mănăstirii Mavromol, Colegiul Naţional „Costaache Negri”, Comisia Europeană a Dunării de Jos).Valoarea istorică şi documentară a cărţii este sporită şi prin cuprinderea capitolului „Monumente dispărute”, prilej pentru cititorii mai tineri să afle în ce împrejurări au fost demolate sau îndepărtate unele monumente: Monumentul Eroilor de la Costangalia, comandat în 1865 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza sculptorului gălăţean Vasile Scutari, Monumentul Apărătorilor Oraşului, 7-9 ianuarie 1918, aflat pe strada Brăilei în zona magazinului „Stirex” (cunoscut şi ca Monumentul Marinarilor), Bustul primarului Alexandru D. Moruzzi, Bustul lui Spiru Plăcintaru, Bustul lui I. C. Frimu, Bustul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Grupul statuar „Pacea”.Cartea se încheie cu o consistentă bibliografie, o fişă biobibliografică a autorului şi rezumate în limbile franceză şi engleză. Imaginile color care urmează, realizate de Ilie Stan şi Corneliu Stoica, sunt expresive şi completează în chip fericit conţinutul monografiei.Utilă tuturor gălăţenilor de toate vârstele, dar mai ales cadrelor didactice, elevilor, studenţilor, cartea lui Corneliu Stoica este un instrument preţios de cunoaştere a monumentelor şi lucrărilor de artă monumentală din Cetatea Dunăreană, a unor locuri cu valoare istorică, dar şi un îndemn de a le proteja şi respecta. Este în acelaşi timp un îndemn adresat autorităţilor locale nu numai pentru a le întreţine, a le asigura o existenţă durabilă în timp prin luarea unor măsuri de pază, conservare, restaurare şi punere în valoare prin mijloace adecvate, dar şi pentru a le spori numărul, fiindcă sunt atâtea personalităţi a căror memorie merită celebrată, materializată în busturi, statui şi în alte tipuri de lucrări care să poată transmite generaţiilor prezente şi viitoare mesajul creator al înaintaşilor.* Cartea poate fi achiziţionată de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” Galaţi, str. Domnească nr. 22.Silvia DUMITRIU
dcp100168 Posted November 28, 2015 Author Posted November 28, 2015 Cornel Corcăcel - Valori expresive ale pastelului De la prima sa apariţie pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” şi, ulterior, prin celelalte expoziţii găzduite de acelaşi spaţiu al Filialei Galaţi a U. A. P. R., dar şi al Muzeului de Artă Vizuală, Cornel Corcăcel s-a dovedit un consecvent practicant al picturii în tehnica pastelului. O tehnică destul de dificilă, puţin abordată astăzi în realizarea unor lucrări definitive, ci mai mult pentru executarea unor schiţe la faţa locului. O tehnică totuşi în care, dacă este bine cunoscută şi stăpânită, se pot obţine expresivităţi care întrec chiar pictura în ulei, mai ales datorită purităţii cromatice. De altfel, se spune că ea a fost preferată de unii artişti cu mulţi ani în urmă fiindcă permitea redarea cu mai multă fidelitate a somptuozităţii costumelor persoanelor de la curţile regale, iar carnaţia acestora era mult mai strălucitoare. Şi la casele de licitaţie, cel mai scump tablou vândut vreodată a fost nu un ulei, ci un pastel. Una din cele patru variante ale lucrării „Strigătul”, aparţinând pictorului norvegian Edvard Munch, (1863 - 1944) a fost adjudecată în mai 2013, la casa Sotheby’s din New York, la suma de 119,9 milioane de dolari. Folosită în Italia, de unde îi vine şi numele (pastello), tehnica pastelului a înflorit în Franţa, Odilon Redon (1840 - 1919), Edgar Degas (1834 - 1917) şi Toulouse Lautrec (1864 - 1901) fiind consideraţi trei dintre cei mai mari creatori de pasteluri. În pictura românească, au realizat opere de mare valoare artistică în această tehnică Ştefan Luchian, Francisc Şirato, Ghelman Lazăr, Lucia Demetriade-Bălăcescu şi, mai aproape de noi, Aurel Cojan, Nicolae G. Iorga, Costin Neamţu şi Adrian Stoenică, ultimii doi expunând şi la Galaţi, primul la Muzeul de Artă Vizuală, iar celălalt la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Despre concitadinul nostru interbelic Ghelman Lazăr, aproape necunoscut în oraşul natal, fiul său René Lazăr spunea că folosea această tehnică pentru că „putea reda culorile delicate ale naturii, ale corpului omenesc, dar şi structura diversă a obiectelor ce le alegea ca subiect. Utiliza estompa şi culorile pastel marca Lefranc, pe care le aplica pe un suport adecvat, hârtia Canson, care reţinea culoarea fără a mai fi nevoie de un element chimic, un fixativ, care, dacă ar fi fost aplicat prin pulverizare, ar fi deteriorat fineţea nuanţelor la care ţinea atât de mult”. În zilele noastre, pastelul şi acuarela au fost excluse din categoria picturii şi trecute la grafică, delimitare tehnică neesenţială atât pentru iubitorii de culoare, cât şi pentru artiştii care le practică. Pe Cornel Corcăcel nu l-a neliniştit faptul că va fi considerat pictor sau grafician, şi nici nu i-a creat inhibiţii delimitarea respectivă. A cultivat cu acribie tehnica pastelului, căutând să-i pătrundă tainele, să-i descopere şi să-i pună în valoare virtuţile expresive, sesizabile de la o expoziţie la alta pentru cine îi urmăreşte evoluţia. Şi în această nouă personală, „Jurnal în pastel”, deschisă la Muzeul de Artă Vizuală ( curator, pictorul muzeograf Gheorghe Miron), el prezintă o serie de lucrări, îndeosebi în genul portretului, prin care face dovada certă că pastelul rămâne tehnica lui preferată de exprimare, dragostea de care nu se poate despărţi. Dacă anterior realizase o galerie de portrete ale unor oameni de cultură şi participanţi la Tabăra de creaţie „Arta ca viaţă” (Dan Basarab Nanu, Gheorghe Miron, Sava David, Gabriela Georgescu, Mihaela Lefterache, Yordan Kissiov (Bulgaria), Adrian Vădeanu, Atena-Elena Simionescu, Ilie Simionescu, Ion Chiriac, Kovacs Geza, Iurie Matei, Liliana Jorică-Negoescu etc.), dar şi ale unor persoane dragi lui, din familie şi din proximitatea sa, astăzi el completează şirul celor portretizaţi cu chipurile mult regretatului istoric Paul Păltănea, pictorului Sterică Bădălan, al bunicii, al fiicei sale Olimpia, surprinsă la o altă vârstă, şi al altor persoane pe care le-a cunoscut şi ale căror trăsături l-au îndemnat să le picteze. Tot un portret, dar de grup, este şi tripticul „Dansul Nereidelor”. Alături de acestea, întâlnim două excelente Autoportrete, diferit realizate, naturi statice şi un diptic al cărui conţinut este mai greu de decodificat la prima vedere („Fereastra lui Cervantes”). Cu toată convingerea putem spune că artistul Cornel Corcăcel este şi rămâne în continuare un pictor al omului. Genul portretului nu-l cultivă oricine. El este un foarte bun şi fin observator, pune accent pe expresia fizionomică a modelelor sale, pe detalii, pe care le lucrează cu o răbdare demnă de invidiat, dar mai ales pe dimensiunea psihologică. Cornel Corcăcel se ataşează de persoanele portretizate, participă la lumea lor, le înţelege, le sondează forumul lăuntric, extrăgând ceea ce este esenţial pentru a le individualiza şi pentru a le lumina personalitatea. Paul Păltănea este tipul de cărturar rafinat, care trăieşte la înalte combustii lăuntrice, are o privire pătrunzătoare, întregul lui chip iradiază o lumină ce izvorăşte din adâncul fiinţei. Sub mustaţa înălbită de ani i se citeşte un uşor zâmbet cald şi prietenos, în acord cu strălucirea irişilor. Cele trei portrete de bătrâne („Life”, „Puzzle life”, „Umbra aşteptării”) sunt elaborate cu o migală de orfevru. Amprentele aspre pe care le-a lăsat viaţa pe expresia figurii lor sunt pe deplin evidenţiate prin mulţimea ridurilor, detaliate în cel mai mic amănunt, prin tristeţea ce se citeşte în întreaga lor făptură. Pictorul Sterică Bădălan pare dezorientat şi cufundat în gânduri, scrutându-şi propriul interior pentru a găsi resursele care să-i facă posibil mersul înainte, cunoscută fiindu-i drama prin care a trecut prin pierderea partenerei de viaţă. Dacă în unul din autoportrete („Alter ego”), chipul artistului, prin modul cum este configurat, este al unei persoane oarecum confuze, răvăşite, împovărată de îndoieli, în cel de-al doilea, el s-a înfăţişat ca un bărbat viguros, energic, hotărât, puternic, pregătit să înfrunte cu demnitate şi curaj greutăţile vieţii. Adolescentei din tabloul „Dincoace de cer” parcă îi ninge şi-i plouă, nimic nu pare să-i dea satisfacţie. Stării ei sufleteşti îi este asociat şi un cer încărcat de nori fumurii, care creează o atmosferă dramatică. Samo de la Râşnov este un bărbat cu trăsături ferme, iradiind sănătate, nas acvilin, mustaţă bogată, priveşte cu un fel de curiozitate prin lentilele mari ale ochelarilor cu ramă metalică („Dualitate – Samo de la Râşnov”). Tripticul de mari dimensiuni „Dansul Nereidelor” (120 x 240 cm) evocă personaje din mitologia antică. Subiectul este de fapt un pretext plastic ce-i dă posibilitatea artistului să-şi portretizeze soţia şi pe cele două fete ale sale, Sofia şi Olimpia, în ipostaza fiicelor lui Nereu şi a lui Doris, nimfe care-i însoţeau şi îi protejau pe marinari în călătoriile lor pe mări şi oceane. Trupurile lor sunt scufundate în apă, doar capul li se vede deasupra valurilor. Nu numai expresivitatea fizionomică a celor trei protagoniste impresionează, dar mai ales monumentalitatea compoziţiei, atmosfera creată, cromatica de o deosebită subtilitate a tonurilor, nuanţele de mare efect pe care le obţine. Tablourile închipuind un cuib de pasăre, alcătuit din mai multe mâini împreunate, care ascund o comoară scumpă, sunt simboluri ale unui testament vizual prin care se sugerează datoria tinerelor generaţii de a apăra cu sfinţenie acele bunuri culturale definitorii pentru fiinţa naţională a poporului nostru şi de a veghea ca ele să străbată timpurile („Cuib I şi II”). Locul medievalelor mori de vânt, cu care se lupta eroul lui Cervantes, Don Quijote, este luat în dipticul lui Cornel Corcăcel de modernele turbine eoliene producătoare de energie electrică („Fereastra lui Cervantes”). Din punct de vedere plastic, lucrările pictorului gălăţean se disting prin linia clară şi precisă, viguroasă sau suplă a desenului, folosită în funcţie de personaje şi de motivele abordate, culorile sunt în general sobre, uneori cu efecte ce ating rafinamentul. Artistul utilizează cu ingeniozitatea culoarea suportului de carton pe care pictează. Adesea, pe fundaluri, configurează elemente decorative sau inserează imagini cu valoare simbolică. Realismul tablourilor sale este impresionant şi evoluează într-o direcţie îmbrăţişată de tot mai mulţi artişti contemporani (printre gălăţeni se numără Gheorghe Miron, Liviu-Adrian Sandu şi Raul Popa), ceea ce este foarte îmbucurător, fiindcă readuce pictura în matca sa care dintotdeauna a fost mai apropiată de inima şi sufletul iubitorilor de frumos. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted December 2, 2015 Author Posted December 2, 2015 Aurel Manole - Prima expoziţie postumă Pictorul Aurel Manole, preşedintele Filialei Galaţi a U. A. P. R., era programat în a doua jumătate a lunii noiembrie pentru a-şi deschide o nouă expoziţie personală la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Nu a mai apucat să-şi vadă lucrările pe simeze, fiindcă îmbolnăvindu-se, în urma unei intervenţii chirurgicale dificile, făcută la Spitalul „Sf. Apostol Andrei”, a încetat din viaţă în dimineaţa zilei de 8 noiembrie. Expoziţia i-au organizat-o totuşi colegii săi de breaslă, astfel că iubitorii de frumos din Galaţi au posibilitatea să se întâlnească cu creaţii ale sale pregătite pentru acest eveniment. Vernisajul din seara zile de 23 noiembrie a constituit şi un prilej pentru evocarea personalităţii artistului, a unor momente importante din viaţa şi activitatea sa, a contribuţiei adusă de el la organizarea şi dezvoltarea mişcării plastice de la Dunărea de Jos. Au rostit cuvinte calde, pline de simţire, gălăţenii Ioan Murariu-Neamţ, Mariana Tomozei-Cocoş, Sava David, brăilenii Gheorghe Mosorescu, Marilena Ioanid, precum şi cumnata artistului, doamna Mariana Manole. Expoziţia, prima organizată postum, cuprinde lucrări de pictură, pictografie şi acuarelă, reprezentând peisaje, portrete, nuduri şi compoziţii. Pictografia, aşa cum se ştie, este chiar invenţia sa, omologată de OSIM Bucureşti în 1997, când i s-a acordat artistului Brevetul de invenţie Nr. 112176, cu titlul „Amestec de fuziune cromatică şi instrumente de lucru”. Aurel Manole, participant la taberele de creaţie S.F. organizate în ţară şi în străinătate, hrănit cu o bogat literatură science-fiction, îl poartă pe iubitorul de artă prin intermediul lucrărilor sale printr-o lume fantastică, miraculoasă, de o mare diversitate, cu peisaje şi privelişti stranii, cu forme ce par uneori încremenite, alteori dinamice, aflate într-o continuă expansiune. Fantezia pictorului zboară nestingherită, cutreieră spaţii cosmice, astfel că imaginile figurate de el închipuie structuri vegetale, minerale şi privelişti de pe Planeta Corianică şi Planeta Zeta („Podul”, „Lumea adâncurilor”, „Structuri pe Planeta Corianică”, „Structuri pe Zeta”, „Structuri vegetale”, „Primăvară pe Zeta”, „Vizitatorul” etc.). Sunt imagini de un lirism exuberant, culorile sunt vii şi fuzionează între ele, luând forme ce ţin de domeniul miracolului.Ţesătura grafică este ingenioasă, elementele compoziţionale sunt magistral aşezate în pagină. Totul ilustrează măiestria la care ajunsese pictorul în practicarea pictografiei, tehnică pe care nu ştim să o mai fi îmbrăţişat altcineva, chiar dintre artiştii gălăţeni. Lucrările de pictură, mai puţine la număr, sunt şi ele mărturia atenţiei foarte mari pe care a acordat-o Aurel Manole figurii umane. Atât în portretele expuse, cât şi în nuduri, el nu urmăreşte atât redarea fidelă a chipului sau a trupului modelului, cât mai ales surprinderea unor gesturi, a unor atitudini şi ipostaze diferite. Coloriajul este uneori mai intens, alteori mai sobru, contururile personajelor sunt înscrise grafic în spaţiu, prin linii viguroase. Când pictează în acuarelă, materia picturală este mai transparentă, fluidă, iar imaginile sunt reprezentări ale unor secvenţe din natură cu vegetaţie bogată sau inspirate de mediul acvatic. Peisajele prezentate sunt pictate cu sensibilitate şi spontaneitate, atmosfera lor este generatoare de o poezie tonică, în delicate şi rafinate acorduri cromatice. Artist complex, inventiv, care s-a manifestat plenar în toate genurile picturii şi graficii şi care întotdeauna a căutat să găsească soluţii plastice care să-i exprime cât mai convingător crezul artistic, Aurel Manole, trecut prea devreme la Domnul, rămâne un creator de frumos îndrăgit de public, pe care cu siguranţă toţi cei care i-au admirat arta şi au trăit momente de înălţare sufletească şi bucurii estetice în faţa tablourilor sale, nu-l vor uita prea curând. Opera sa, făurită cu pasiune şi totală dăruire, ne va încălzi în continuare inimile de pe simezele muzeelor şi galeriilor de artă, amintindu-ne de un Om frumos la chip şi la suflet, cu care am avut fericirea să fim contemporani. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted January 12, 2016 Author Posted January 12, 2016 S-a stins din viaţă pictorul Gheorghe Suciu S-a stins din viaţă în seara zilei de 11/ 12 ianuarie pictorul şi graficianul Gheorghe Suciu, artist care timp de peste 40 de ani a slujit învăţământul preuniversitar din Galaţi şi i-a încântat pe iubitorii de frumos prin lucrările sale prezentate în expoziţiile personale, ca şi în cadrul manifestărilor colective ale profesorilor de desen şi ale Filialei locale a U.A.P.R. S-a născut la 18 aprilie 1943, în localitatea Subcetate, judeţul Hunedoara. A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, clasa profesorului Ion Mihăiescu (1967) şi Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie (1979). În 1967, în urma repartiţiei guvernamentale în învăţământul preuniversitar, s-a stabilit la Galaţi, oraş care l-a adoptat ca fiu şi pe care nu l-a mai părăsit. Aici a funcţionat până la pensionare ca profesor de Educaţie plastică la mai multe şcoli gimnaziale (nr. 29, 30, 34) şi în paralel cu activitatea didactică a participat la viaţa artistică a Filialei locale a U.A.P.R. A început să expună din 1971 la manifestările colective ale acesteia, organizate la Galaţi ca şi în alte localităţi din ţară, deschizându-şi în acelaşi timp şi un număr de peste 20 de expoziţii personale la Galaţi (Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, 1989, 1993, 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2001, 2002, 2003, 2005, 2007, 2008, 2009, 2010, 2012, 2013, 2015) şi Tecuci (Galeria de Artă „Gh. Petraşcu”, 2005). În 2010 a publicat volumele de versuri „Surâs amar” şi „Jurnalul unui berbec însingurat”, iar în 2015, volumul de proză memorialistică „Cantonul cu duzi”. A realizat şi ilustraţie de carte la volumele „Sertarul cu gânduri” de Cristina Miron (2003) şi „Exerciţii stilistice” (2003), „Ghid de stilistică” (2003) şi „Limba şi literatura română. Auxiliar didactic” (2004), toate trei semnate de prof. dr. Gabriela Ciubotaru. Numele lui, însoţit de comentarii suculente şi ilustraţii, este întâlnit în monumentalele volume ale criticului de artă ieşean Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Moldova” şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010”, ambele apărute la Editura Art XXI din Iaşi în 2009 şi, respectiv, 2011, ca şi în „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”, aparţinând autorului acestor rânduri (ediţia I, Editura „Terra”, Focşani, 2007; ediţia a II-a, Editura „Axix Libri”, Galaţi, 2013). În decursul celor peste 40 de ani dedicaţi şevaletului, Gheorghe Suciu a creat mult şi divers. Ca genuri, a abordat cu aceeaşi pasiune natura statică, peisajul, compoziţia, portretul, nudul. A pictat în tehnica uleiului pe pânză şi pe carton, a practicat grafica realizată în pastel, acuarelă, tempera, cărbune, creion, tuş, în tehnici mixte. Deşi porneşte mai întotdeauna în întreprinderile sale de la datele realului, artistul le transfigurează, le interpretează, ştie să-şi investească tablourile cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, să le facă purtătoarele unor sensuri adânc umane. Îndrăgostit până la obsesie de peisaj, el a cultivat acest gen al artei cu o constanţă de-a dreptul impresionantă, reţinând în tablourile sale secvenţe ale unei naturi exuberante, în faţa căreia a trăit sentimente de bucurie şi încântare, momente de adevărată înălţare sufletească. Cele mai multe peisaje provin din mediul acvatic, cu vegetaţie abundentă, ce exultă în lumina soarelui de vară, dar şi din zonele colinare şi montane, unde verdele atinge intensităţi maxime. Există în aceste tablouri o natură debordantă, vitalismul pare a fi starea firească a artistului, a discursului său plastic. Stau mărturie gamele coloristice puternice, tuşele mărunte, aglomerate, dinamice, vădit impresioniste, perspectivele spaţiale obţinute printr-o pluralitate de mijloace („Tărâm de vrajă”, „Drum fără pulbere”, „Bărci pe mal”, „Lacul cu lotuşi”, „Ochiul bălţii”, „Bărci la mal”, „Căpiţe în soare”, „Refugiul macilor”, „Moara cu noroc”, „Ciutăria”, „Cascadă I şi II”). Când pictează imagini ale peisajului surprins în anotimpurile de toamnă şi de iarnă, paleta cromatică este mai potolită, griurile invadează acum spaţiile pictate („Iarnă gălăţeană”, „O dimineaţă austeră”, „Bacoviană”, „Cătun”). Multe din peisajele din tablourile lui Gheorghe Suciu create în anii din urmă beneficiază într-o măsură mai mare de prezenţa figurii umane. Fie că se odihneşte pe malul unui pârâu, fie că pescuieşte, fie că se bucură de răcoarea apei, omul reprezintă un câştig în pictura artistului, în sensul că fiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport plastic tablourile câştigă în dinamism. O serie de tablouri din creaţia sa conţin imagini ale peisajului citadin al Galaţiului, mai ales din zona oraşului vechi: strada Sindicatelor, felinarele din preajma scării monumentale ce face legătura dintre străzile Alexandru Ioan Cuza şi Gării, case de pe străzile Domnească şi Gării, pontoane şi ambarcaţiuni în spaţiul vecin cu Palatul Navigaţiei. O poezie cu iz nostalgic răzbate din aceste lucrări, concepute într-o gamă de albastru şi griuri colorate, pe care pictorul le-a intitulat „Căruţă pe vadul Sindicatelor”, „Poezie în gamă minoră”, „După ploaie”, „Aproape singur”, „Palatul Navigaţiei”, „Toamnă în Parcul Rizer”. Gheorghe Suciu şi-a îndreptat privirea şi spre paradisul pierdut al copilăriei. A făcut-o nu cu tristeţe, ci cu un optimism robust, plăsmuind imagini în culori vibrante, de mare efect stenic („Uliţa copilăriei”, „Grădina bunicilor”). Şi parcă pentru a exprima toată lumina care i-a invadat sufletul, toată bucuria ce i-a pus în mişcare cele mai intime resorturi ale fiinţei, el şi-a intitulat două tablouri „A înnebunit grădina”. Este în ele o explozie cromatică fascinantă, formele devin aproape de nerecunoscut sub impetuozitatea dezlănţuirii sevelor, materia picturală pare ieşită de sub pensula unui temperament tumultuos, năvalnic, greu de temperat. De-a lungul anilor, artistul a creat şi lucrări sub impulsul unor întâmplări dramatice din viaţa sa (ciclurile „Răni”, „Împăcarea cu divinitatea”, „Irevocabila despărţire”, „Tristeţi nedesluşite”). Ele sunt proiecţii ale unui suflet chinuit de obsesia unor gânduri ciudate, expresii ale unor sentimente contradictorii, ale unor stări conflictuale tensionate. Acum accente expresioniste pătrund în pictura sa, materia picturală se învolburează, linia desenului este sinuoasă. Când reuşeşte să se elibereze de acele trăiri întunecate, anxioase, regăsindu-şi liniştea sufletească, pictorul se dăruieşte din nou culorii, cultivându-i cu dărnicie virtuţile optimiste, făcând ca lumina să se reverse iarăşi cu dărnicie din tablourile sale. Peisajul Deltei este fascinant, luciul apei capătă reflexe metalice, albatroşii străbat văzduhul în zboruri maiestuoase, florile râd în soare, căpiţele de fân parcă dialoghează între ele, norii iau uneori forme umane, sălciile îşi tremură dantelăria în oglinda fluviului (ciclurile „Revigorări”, „Mirifica Deltă”). Personalitate importantă a învăţământului gălăţean şi a artei create în arealul de la Dunărea de Jos, dascăl al multor generaţii de elevi, Gheorghe Suciu lasă în urma sa amintirea unui profesor de elită şi o creaţie bogată, în care dragostea sa pentru frumosul natural şi uman a fost exprimată cu sinceritate şi deplin profesionalism. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted January 17, 2016 Author Posted January 17, 2016 Sculptorul Silviu Catargiu a părăsit această lume După Aurel Manole şi Gheorghe Suciu, iată că un nou artist gălăţean a părăsit această lume la 17 ianuarie 2016, la numai câteva zile după ce împlinise 77 de ani: sculptorul Silviu Catargiu, unul dintre cei mai valoroşi plasticieni ai Galaţiului, dascăl ilustru şi un Om admirabil. Născut la 8 ianuarie 1939 în localitatea Capul Codrului (judeţul Suceava), el a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, clasa profesorului Romulus Ladea. S-a stabilit în 1965 la Galaţi, oraş unde şi-a întemeiat o familie şi unde timp de peste 30 de ani a activat ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” şi Şcoala Generală nr. 29 „Sfânta Ana”. O perioadă de câţiva ani a fost şi inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al judeţului Galaţi. A participat la toate expoziţiile Filialei Galaţi a U.A.P. R., la manifestările interjudeţene şi la cele cu caracter naţional, precum şi la Taberele naţionale de sculptură de la Măgura Buzăului (1972) şi Galaţi (1976, 1977, 1991). Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1968, în perioada 1974 - 1990 a condus Filiala Galaţi a U.A.P.R. în calitate de preşedinte al acesteia. Lucrări ale sale de artă monumentală înnobilează astăzi spaţiul din Tabăra de creaţie de la Măgura Buzăului („Aurora”), de pe Faleza Inferioară a Dunării gălăţene („Pasărea apelor”, „Chemarea zborului”), de pe strada Brăilei („In memoriam”), de la Muzeul de Artă Vizuală („Icar”), din centrul civic al comunei Cuca („Bustul domnitorului Petru Rareş”), din parcul satului Vasile Alecsandri, comuna Braniştea („Bustul poetului Vasile Alecsandri”), din Luncaviţa-Tulcea („Reculegere”), din Brăila („Rugăciune”) sau din Focşani („Bachus”). Alte atâtea sculpturi concepute pentru interior (ronde-bosse-uri, basoreliefuri şi reliefuri, lucrări de metalo-plastie) se află în numeroase colecţii de stat şi private din ţară (Galaţi, Brăila, Buzău, Tecuci, Focşani, Iaşi, Cluj-Napoca, Bucureşti) şi din străinătate (Polonia, Grecia, Franţa, Germania, Belgia, canada, S. U. A.). Pentru proiectul de monument „In memoriam” a primit în 1991 premiul „Hiperion”, în 2004, Preşedinţia României l-a distins cu Meritul Cultural, clasa I, Categoria C - „Artele plastice”, iar în 2007 a fost onorat cu Premiul revistei „Porto-Franco”. Privită din perspectiva anilor care au trecut de la debutul său expoziţional din 1965, statuara lui Silviu Catargiu a evoluat şi s-a împlinit organic în timp, rămânând în zonele unui lirism de foarte bună substanţă, care-şi are sorgintea în însăşi structura sufletească a artistului. Catargiu nu s-a lansat în experimente sterile, a pătruns creaţia marilor maeştri ai artei româneşti şi universale, şi-a însuşit vocabularul sculpturii moderne, promovând o estetică a lucrurilor în sine, în deplină consonanţă cu materialul şi ceea ce se poate obţine din acesta. Afişând de la începutul carierei sale un discurs plastic bazat pe pătrunderea sensurilor majore ale existenţei umane, ale materializării în lemn, marmură, piatră sau metal a unor teme permanente ale artei („germinaţia”, „zborul”, „geneza”, „devenirea” ş.a.), dar şi a altora ce ţin de realitatea noastră istorică sau socială, artistul a cucerit de la primele sale prezenţe în expoziţii. A optat pentru forme sintetice, pure, realizând lucrări deschise la nivelul limbajului. A manifestat întotdeauna un interes deosebit pentru şlefuirea sau polisarea sculpturilor şi a înţeles că arta nu este numai reflectare, ci şi expresie şi invenţie stilistică. Catargiu a ştiut să-şi adecveze tehnica materialului sculptural şi calităţile acestuia la conţinutul pe care l-a dorit să-l comunice. Majoritatea lucrărilor sale sunt metafore plastice, simboluri ale unor proiecţii mentale de natură să semnifice originea şi rostul nostru pe aceste meleaguri, destinul omului în univers, aspiraţia spre apollinic, desprinderea de teluric, celebrarea perenităţii frumosului („Izvorul”, „Ascensiune”, „Vârsta Dunării”, „Troiţă”, „Geneză”, „Victorie”, „Bucovina”, „Floarea soarelui”, „Orgă şi fluviu”, „Descătuşare”, „Sensul jertfei”, „Leda”, „Orgă şi fluviu”, „Sensul jertfei”, „Icar”, „Prometeu” etc.). Într-o serie de sculpturi în lemn, Silviu Catargiu recurge la stilizarea de factură populară, evitând însă citatul folcloric („Mireasă”, „Baladă”, „Fată cu floare”, „Muzica”, „Întâmpinare”). În alegorii ca „Învingătorul”, „Sensul jertfei” , „Leda”, „Chemarea zborului” linia este suplă, elegantă, epurată de detalii, formele şi volumele sunt înscrise într-o ritmică dinamică. Într-o serie de alte lucrări, aparţinând ciclurilor „Aurora”, „Noaptea”, „Crepuscul”, autorul recurge la o tratare mai savantă, transpunerii metaforice a ideilor asociindu-i-se preocuparea mai insistentă pentru ambiental, pentru găsirea unor corespondenţe plastice care să integreze opera în spaţiul şi urbanistica contemporană. Şi în lucrările de artă monumentală Silviu Catargiu cultivă aceleaşi metafore plastice sugestive, capabile să exprime idei profunde, originale, într-o tratare sculpturală ce-l individualizează pe artist. Materialele în care sunt realizate aceste sculpturi, deşi sunt diferite (fier, inox, bronz, piatră, marmură), se dovedesc credincioase temperamentului liric al artistului, mai bine zis el ştie să le înnobileze, să le facă purtătoarele unui mesaj pornit din adâncul forumului său lăuntric. Prin plecarea la Domnul a sculptorului Silviu Catargiu, arta gălăţeană suferă o mare pierdere. Îi vom păstra întotdeuna o neştearsă amintire. Dumnezeu să-l ierte şi să-i dea liniştea necesară în Împărăţia Sa! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted January 24, 2016 Author Posted January 24, 2016 In memoriam: Nicăpetre, 80 de ani de la naştere Sculptorul Nicăpetre, pe numele lui adevărat Petre Bălănică, stabilit din iulie 1981 la Toronto (Canada), o personalitate de primă mărime a artei româneşti şi universale, un mare prieten al Galaţiului, ar fi împlinit la 27 ianuarie a.c. vârsta de 80 de ani. Am fi putut să-l întâlnim la Brăila, oraşul său natal, unde după 1990 venea în fiecare vară şi mai ales după 2001, când s-a înfiinţat Centrul Cultural care îi poartă numele şi care îi găzduieşte o mare parte a lucrărilor sale. Am fi putut vorbi cu el, i-am fi ascultat povestea vieţii asemănătoare cu cea a lui Brâncuşi, am fi putut discuta despre istoria fiecărei sculpturi expuse în această instituţie. Din păcate, n-a post să fie aşa, timpul n-a mai avut răbdare, o boală necruţătoare i-a curmat firul vieţii la 21 aprilie 2008. Acum, doar cenuşa trupului său incinerat la Toronto, adusă în 2010, odihneşte într-o urnă de marmură expusă în una din sălile de la etaj ale Centrului Cultural. Moştenirea lăsată de el este uriaşă. Opere ale sale se găsesc nu numai în România şi în Canada, ţări în care a trăit şi a lucrat cel mai mult, dar pot fi întâlnite şi în spaţii publice, în muzee şi colecţii particulare din Grecia, Ungaria, Italia, Germania, Anglia, Elveţia, Turcia, Slovacia, Cehia, Japonia, S. U. A. Centrul Cultural „Nicapetre” din Brăila posedă nu mai puţin de 763 desene şi 85 de sculpturi şi materiale documentare. Şi asta numai generozităţii sale, donaţiilor făcute oraşului în care a venit pe lume. Drumul lui Nicăpetre spre marea artă l-a care a ajuns nu a fost deloc uşor. Descoperit încă din vremea când era licean de către pictorul şi graficianul Mihail Gavrilov, care l-a luat ca ucenic pe lângă el la Teatrul de Păpuşi şi care l-a îndrumat să studieze sculptura, artistul, după absolvirea Institutului de Arte Plastice din Bucureşti (1964), nemulţumit de ceea ce şcoala îi oferise (modelajul era la modă), de ceea ce profesorii săi creau la vremea aceea, începe să practice sculptura bazată pe tăietura directă, cioplind în marmură şi mai ales în piatră. Se retrage în cariera de la Ciuta (Buzău) şi lucrează cu o dăruire rar întâlnită. Este fascinat de geniul pietrarilor anonimi, de formele arhaice ale crucilor aflate la răscruci de drumuri sau în preajma fântânilor. În 1969 îşi deschide în capitală prima expoziţie personală. Succesul este răsunător. Critica de specialitate vede în tânărul de 33 de ani, ca şi în cazul lui George Apostu, un continuator al marii lecţii a lui Brâncuşi, nu imitându-l pe acesta, ci „urmându-i sursele de inspiraţie şi metodele de esenţializare a formei”, cum avea să remarce Petru Comarnescu, cel care făcea şi predicţia că „dacă va continua cu acelaşi suflu de gândire filozofică şi cu aceeaşi pricepere de cioplitor al pietrei, vom avea un foarte original şi mare sculptor”. Deschide alte expoziţii de sculptură şi desen (1970, 1972, 1974, 1975, 1976, 1980), participă la două ediţii ale Simpozionului Naţional de Sculptură de la Măgura Buzăului (1971, 1979), la Simpozionul Internaţional de la Villany (Ungaria, 1974), realizează 32 de capiteluri în travertin pentru primăria din Tg. Jiu, expune la Bienala de la Veneţia (1972). În 1980, participând la Simpozionul de sculptură în marmură organizat de Skironio Museum Polychronopoulos (Grecia), nu se mai întoarce în ţară, trece în Italia şi apoi în Canada, unde se stabileşte la Toronto (1981). Pentru a-şi câştiga existenţa practică diferite munci (dulgher, vopsitor), o duce greu, rabdă de foame, dar nu renunţă la artă. Pictează, desenează, sculptează, vinde la preţuri umilitoare. În 1982 reuşeşte să deschidă o expoziţie de pictură şi sculptură la Columbus Center (Toronto), iar în 1985 una numai de sculptură la Goethe Institut (Toronto). Trimite lucrări la manifestări organizate nu numai în Canada, dar şi în S.U.A., Germania, Austria, Grecia, Japonia. Sculptura sa atrage atenţia, este apreciată, îi aduce recunoaşterea internaţională. Primeşte premii şi medalii din România (1990, 2000), Japonia (1991), S. U. A. (1993), Canada (1998). I se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Brăila (2000) şi Ordinul Meritul Cultural in grad de Ofiţer, Categoria C – „Artele plastice”. În 2006, Muzeul Brăilei „Carol I” îi organizează o mare retrospectivă la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, expoziţie care va ajunge apoi la Călăraşi, ca şi la Silistra şi Ruse (Bulgaria). Opera sculpturală a lui Nicăpetre este alcătuită din mai multe cicluri: „Cariatide”, „Amintiri despre mama mea”, „Umbre”, „Altar păgân”, „Frumuseţe depărtată”, „Acrotiri”, „Invocaţii”, „Muguri”, „Devenire”, „Sămânţa”. Este o operă profund originală, inconfundabilă, investită cu o încărcătură filozofică de substanţă, hrănită din sevele inepuizabile ale bogatelor tradiţii ale culturii şi artei româneşti, ale fanteziei sale debordante. Ca şi meşterul de la Hobiţa, Nicăpetre a abordat aceleaşi teme şi motive în mai multe variante şi materiale diferite, urmărind de fiecare dată aprofundarea subiectelor, găsirea celor mai bune soluţii plastice care să-i exprime gândurile, trăirile, sentimentele, descoperirea în blocul de piatră şi marmură, în trunchiul de copac, a unor frumuseţi şi sensuri noi. De la Nicăpetre a rămas şi o suită de portrete remarcabile, care înnobilează Rotonda Scriitorilor de la „Câmpul Românesc” din Hamilton – Ontario: busturile lui Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Aron Cotruş, George Donev, Vasile Posteucă, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Horia Stamatu. De asemenea cele ale lui Perpessicius, Anton Dumitriu, Petre Andrei şi Vasile Băncilă, aflate la Brăila. Este şi autorul a două cărţi: „Brăiliţa-Downtown Via U.A.P. sau autobiografia unor pietre cioplite de Nicăpetre” (Muzeul Brăilei, Biblioteca Istros, 1994) şi „Brăiliţa-Downtown Via ‘89”, publicată la Toronto. În 2004 a apărut albumul monografic „Nicăpetre”, în format mare (33 x 24,5 cm), sub egida Muzeului Brăilei „Carol I” şi a Editurii Istros. Numele său a fost dat de către autorităţile brăilene şi Simpozionului Internaţional de Sculptură Monumentală a cărei primă ediţie a avut loc în 2015 şi la care au participat artiştii Dinu Câmpeanu, Eugen Petri, Carmen Tepşan, Ana Maria Negară (România), Krasmir Toshev Mitov (Bulgaria), Andrey Mitevski (Macedonia) şi Serhii Sbitniev (Ucraina). Considerat de criticul de artă Pavel Şuşară un sculptor „de factură baroco-expresionistă”, Nicăpetrere se înscrie în generaţia artiştilor care au înţeles esenţa lecţiei lui Brâncuşi (George Apostu, Ovidiu Maitec, George Iliescu-Călineşti, Gorduz, Paul Vasilescu, Peter H. Jacobi, Paul Neagu etc) şi care au manifest un interes deosebit „pentru cioplirea directă, pentru autonomia formei, pentru nonfigurativ, pentru energia lăuntrică a materiei”, dând, fiecare în stilul său, noi dimensiuni sculpturii româneşti. Prin opera sa, marele brăilean, ca şi Panait Istrati, aparţine deopotrivă românilor şi universalităţii. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted February 2, 2016 Author Posted February 2, 2016 A încetat din viaţă sculptorul Sergiu Dumitrescu Arta plastică şi cultura gălăţeană sunt din nou în doliu. După stingerea într-un timp atât de scurt a lui Aurel Manole, preşedintele Filialei locale a U. A. P. R., a pictorului Gheorghe Suciu şi a sculptorului Silviu Catargiu, iată că şi sculptorul Sergiu Dumirescu, directorul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, a încetat din viaţă la 1 februarie 2016. Vestea este cum nu se poate mai cumplită şi a căzut ca un trăsnet. Doar pe 20 ianuarie îmi făcuse un laudaţio cu prilejul acordării de către Revista „Dunărea de Jos” a Premiului „Nicolae Spirescu” pentru contribuţii la promovarea artelor vizuale, şi iată că eu, acum, trebuie să mă refer la el deja la timpul trecut. Înainte de începerea festivităţii am observat că este mai slăbit şi palid la faţă. L-am întrebat dacă nu se simte bine sau dacă este bolnav. Nu mi-a confirmat, a ţinut să ascundă suferinţa. Acum am înţeles, era prea demn şi vertical în tot ceea ce făcea. Nu voia să dea impresia că vreo boală îi macină corpul. Sergiu Dumitrescu s-a născut la 23 decembrie în familia Minerva şi Paul Dumitrescu, tatăl, medic veterinar, remarcându-se în cultura gălăţeană ca un reputat scriitor satiric şi compozitor. Încă din perioada când era elev la Liceul „Vasile Alecsandri”, a frecventat atelierul sculptorului Mihai Mihai, ca mai apoi, în 1977, să fie admis la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde a studiat cu profesorii Vladimir Predescu şi Marin Iliescu. După absolvire (1981), a revenit la Galaţi, unde a lucrat ca metodist la Casa de Cultură a Studenţilor, profesor în mai multe unităţi de învăţământ preuniversitar, iar după 1990 a ocupat funcţiile de consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional şi manager al Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, instituţie pe care a condus-o până la data decesului. A fost membru al U. A. P. R. din 1991, secţia sculptură. Din 1979 a început să expună în cadrul manifestărilor colective ale Filialei Galaţi a U. A. P. R. În toţi aceşti ani şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Galaţi (1986, 1987, 1989, 1993, 1995, 1998, 2001, 2014), Cuneo, Cissone, Italia (1995) şi a participat la numeroase manifestări de profil cu caracter naţional şi internaţional. S-a numărat printre artiştii care în 1995 au pus bazele Grupului „Axa”, fiind prezent cu lucrări în expoziţiile acestuia intitulate „Corpul uman”, „Natura moartă altfel”, „Gest, idee, sacrificiu”, „Oglinda”, „Fără titlu”, „Imposibila întoarcere”, „246”, „Agora act”, „Echilibru” etc. A participat la Tabăra de sculptură în piatră de la Piatra Neamţ (1983), Tabăra de sculptură în lemn de la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi (1996) şi la ediţiile din 1991, 1995, 1997 ale Taberei de sculptură în metal de la Galaţi, pe care le-a şi coordonat. Pentru Galaţi a realizat proiectul după care s-a construit în parcul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor „Troiţa Sf. Sofia”, ridicată în anul 2000 în amintirea Bisericii „Sfânta Sofia”, demolată de autorităţile comuniste în 1963, ca şi lucrările de artă monumentală „Veşmânt” (1991, Strada Brăilei, în faţa blocului R-2), „Veghea” (1995) şi „Ieşirea în lumină” (1997), ambele aflate în Parcul „Cloşca” (Valea Ţiglinei I). A fost onorat cu distincţii precum: Premiul III la expoziţia concurs de la Cissone, Italia (1995); Premiul pentru talent şi ofensivă în arta plastică gălăţeană, acordat de ziarul „Viaţa liberă” (1995), Premiul Municipiului Galaţi (2012) etc. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Franţa, Italia, Germania, Grecia, Belgia, S.U.A., Australia. Înclinat spre expresionism, tendinţă vizibilă în unele din lucrările sale („Îmblânzitorul de păcate”, „Incertitudinea existenţei”, „Gulag”, „Trauma Ianus”), ca şi în cele realizate din metal, Sergiu Dumitrescu a optat mai mult pentru cultivarea formelor pure, în care materialul sculptural (lemn, marmură, bronz) este şlefuit sau polisat până la desăvârşire. Motive cu semnificaţii biblice sau inspirate din mitologia greco-romană şi egipteană stau la baza unor lucrări pe care artistul le-a denumit „Supliciu”, „Înălţare”, „Arhanghel”, „Geneză”, „Prometeu”, „Icar”, „Sibilă”, „Iris”, „Nimfă”, „Centaur”, „Orion”, „Danaidă”, „Medeea”, „Dioscurii” ş.a. Ele sunt admirabile metafore plastice ale existenţei umane, simboluri ale unor idei şi adevăruri etern umane. Se disting prin eleganţa ritmurilor, armonia proporţiilor şi tehnica execuţiei. Ca şi alţi confraţi, Sergiu Dumitrescu preferă formele şi volumele sintetice, esenţializate, rigoarea geometrică, un joc subtil al luminilor şi umbrelor, al plinurilor şi golurilor. Linia sculpturilor sale este fluidă, imaginile sunt materializate printr-un superior dialog cu spaţiul, într-o ordonare armonioasă a suprafeţelor. Deşi destinate interioarelor, lucrărilor sale nu le lipseşte monumentalitatea, putând fi transpuse la mari dimensiuni şi amplasate în spaţii de for public. De apreciat la acest sculptor este şi ingeniozitatea cu care foloseşte în aceeaşi lucrare combinaţii de materiale diferite, unele neconvenţionale, îmbinându-le armonios, făcându-le purtătoarele unor mesaje profund umane. Seria lucrărilor inspirate de muzică şi de instrumentele muzicale, unele foarte vechi, reţine de asemenea atenţia prin ineditul formelor, prin delicateţea curbelor, dar mai ales prin felul în care Sergiu Dumitrescu ştie să sugereze chiar ritmurile şi vibraţia muzicii. Totodată, sculpturile din metal, destinate spaţiului public, vorbesc despre un creator inventiv, care găseşte soluţii adecvate armonizării şi convieţuirii lucrărilor sale cu arhitectura şi ambianţa mediului în care au fost amplasate. Cubul „Veşmânt”, o construcţiei masivă, de culoare albastră, care pare a creşte din inima pământului, are în partea superioară o splendidă decoraţie, o adevărată dantelărie metalică argintie. „Veghea” şi „Trecerea în lumină” (Parcul „Cloşca”) sunt deosebite ca factură. Ambele pornesc de la forme ce sugerează corpul uman. Dar în timp ce prima are o ţesătură metalică complexă, de esenţă baroc-expresionistă, parcă evocând personaje din filme S.F., în care hazardul pare să deţină locul primordial în îmbinarea elementelor componente, a doua este o alcătuire simplă. Barele metalice din partea de sus, ce străpung sau numai ating stâlpul vertical de forma unei siluete umane, articulate cu altele în formă de semicerc, evocă siluete ale unor ambarcaţiuni sau rămăşiţe ale unor nave naufragiate. Părăsind această lume atât de timpuriu, la numai 61 de ani, când se afla în plenitudinea forţelor creatoare, Sergiu Dumitrescu lasă un mare gol în cultura şi arta gălăţeană. Rămâne să ne încălzească inimnile opera sa şi amintirea unui Om prietenos, care a ars pentru cultura şi arta municipiului şi judeţului Galaţi, cărora le-a dedicat cei mai frumoşi ani ai săi. Dumnezeu să-i ocrotească sufletul şi să-l odihnească în pace! Condoleanţe familiei! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted February 18, 2016 Author Posted February 18, 2016 Elena Hanagic, o acuarelistă uitată Cu aproape 50 de ani în urmă, când îmi făceam ucenicia în jurnalistică la cotidianul local „Viaţa nouă”, în calitate de colaborator permanent, iar poetul din mine mă îndemna să scriu şi despre expoziţiile de artă ( latinii spun că „ut pictura poesis”), în manifestările colective ale plasticienilor din Galaţi, care la acea vreme erau organizaţi într-un Cenaclu al U. A. P. R., înfiinţat în 1951, am întâlnit în câteva rânduri şi lucrări realizate în tehnica acuarelei ale unei pictoriţe ce semna Elena Hanagic. Revăzând cronicile mele de atunci, am constatat că prezenţa ei am semnalat-o în Expoziţia regională de artă plastică din 1967, când a expus acuarela „Cartier vechi”, şi în expoziţia interjudeţeană din toamna anului 1968. La aceasta din urmă chiar i-am comentat lucrările „Sat de munte” şi „Poiene”, apreciind prospeţimea , transparenţa şi fluiditatea culorilor, luminozitatea şi lirismul peisajelor expuse. A urmat o perioadă când nu am mai întâlnit lucrări de-ale acesteia, şi nici colegii de breaslă n-o mai pomeneau. De la Nicolae Spirescu am aflat mai târziu că se stinsese din viaţă, nici el nu-şi mai amintea când, că a început să expună la Galaţi de prin 1948 şi că se numărase printre acei plasticieni care împreună cu Nicolae Mantu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Gheorghe Levcovici, Ion Bârjoveanu, Lelia Oprişan, Nicolae Spirescu, Constanţa Grigoriu şi Nicolae Stănescu au pus bazele Cenaclului Galaţi al U. A. P. R. în 1951. Din cauză că mi-a lipsit orice dată de natură biografică a Elenei Hanagic şi nici nu am gasit vreo sursă de informaţie, eu nu am inclus-o în „Dicţionarul artiştilor platici gălăţeni” (Ediţia I, Editura „Terra” Focşani, 2007; Ediţia a II-a, Editura „Axis Libri”, Galaţi, 2013). În schimb, am inclus-o în cea de a II-a ediţie pe fiica sa, Rodica Margareta Hanagic (n. 29 iulie 1939, Galaţi), pictor scenograf la Studiourile Centrale ale TVR, decedată în Bucureşti la 16 aprilie 1989. Graţie pictoriţei Anca Tofan, am aflat că o altă fiică a Elenei Hanagic, în vârstă de 65 de ani, Alexandra Elena Drăguţescu (n. 18 ianuarie 1951, Galaţi), de profesie tot artist plastic, absolventă a Institutului de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Artă Mpnumentală (1977), trăieşte în Canada, la Montreal, Quebec. Şi cum Internetul face miracole, am intrat în contact cu dumneaei şi astfel am putut afla unele informaţii despre mama sa. Elena Hanagic (Radu, după numele părinţilor) s-a născut la 13 mai 1907 în localitatea Răducăneni, astăzi aflată în componenţa judeţului Iaşi. Era fiica unui farmacist, care după Primul Război Mondial, atras de deshiderea europeană pe care o oferea Dunărea şi portul, s-a stabilit la Galaţi, unde şi-a întemeiat o farmacie („Farmacia Nouă”) într-un imobil de pe strada Zilei nr. 2, colţ cu strada Tecuci. A deţinut-o până la naţionalizare. Elena Hanagic a absolvit Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept (1928) şi în acelaşi an a terminat şi Academia de Arte Frumoase, unde a avut fericirea să studieze în atelierul pictorului Alexandru Jean Steriadi. Profesorii de la Facultatea de Drept au vrut să o reţină pentru a lucra în diplomaţie, dar ea a refuzat. Pasiunea pentru artă, pentru care fusese mult înconjurată şi de Steriadi, era mai mare. Ar fi dorit să-şi continue studiile de pictură la Paris, însă tatăl s-a opus, acceptându-i întreţinerea pe toată perioada studiilor numai dacă la Paris îşi ia doctoratul în drept, lucru care pe ea nu a interesat-o. După decesul tatălui şi trecerea în proprietatea statului a farmaciei, artista s-a înscris în Baroul de avocaţi din Galaţi şi a profesat până în 1960. Aici l-a cunoscut şi s-a căsătorit cu Henri Serge Hanagic, tot avocat de profesie, care într-un timp a fost prefect al judeţului Covurlui, ultimul prefect înlăturat de regimul comunist venit la putere şi arestat politic în 1952. Foarte mulţi ani Elena Hanagic a locuit cu familia în casa de pe strada Al. I. Cuza nr. 46 a pictorului Nicolae Mantu, căruia i-a făcut şi un admirabil portret, reprodus în culegerea literară „Pagini dunărene” (1956), care a figurat la Expoziţia Anuală de Grafică din 1957 (Bucureşti, Sala Dalles) şi aflat acum în colecţia Muzeului de Artă Vizuală. În toţi aceşti ani, în paralel cu profesia de avocat, artista a practicat şi pictura, a participat la expoziţiile colective organizate în Galaţi, Tecuci, Focşani, dar şi la manifestările cu caracter interregional, interjudeţean şi naţional. În vacanţele de vară, îşi aminteşte fiica sa Alexandra Drăguţescu, îi plăcea să meargă cu familia la Agas, o localitate din judeţul Bacău, situată într-o zonă montană pe valea Trotuşului, între Munţii Ciucului şi Munţii Tarcăului. Acele locuri atât de pitoreşti, străbătute cândva şi de Mihail Sadoveanu, i-au oferit clipe minunate, dându-i posibilitatea să le imortalizeze frumuseţea în numeroase acuarele. A încetat din viaţă la Galaţi, la 22 ianuarie 1970. Cu excepţia unui remarcabil portret al lui Nicolae Bălcescu, realizat în ulei pe pânză, aflat la casa Memorială „Costache Negri” de la Mânjina, ceea ce cunoaştem astăzi de la Elena Hanagic sunt îndeosebi acuarelele. Lecturarea lor lasă să identificăm cu ceritudine calităţile care trebuie să le posede cel care se exprimă în această tehnică a artei, destul de pretenţioasă fiindcă nu suportă reveniri şi necesită condiţii speciale pentru conservare: mare putere de observaţie, sensibilitate la variaţiile luminii, rapiditate şi precizie în execuţie, spontaneitate, rafinament şi subtilitate coloristică. Trăind în Galaţi, artista a importalizat în numeroase lucrări imagini panoramice ale văii oraşului, secvenţe din munca gălăţenilor pentru refacerea centrului oraşului distrus în timpul celui de-al doilea război mondial, aspecte stradale, ale vechilor şi noilor cartiere, ale parcurilor, ale peisajului industrial, privelişti din port şi de pe Dunăre etc. („Galaţi, peisaj urban”, „Galaţi, cartier industrial”, „Cartier vechi”, „Sector la Fabrica de ulei Prutul”, „Dunărea la Galaţi”, „Reconstrucţia oraşului Galaţi”, „Vedere spre Dunăre”, „În parc”, „Clădiri vechi şi blocuri noi”, „Strada Brăilei”, „Valea oraşului”). În acelaşi timp, a reţinut şi a fixat pe suprafaţa hârtiei imagini fascinante din Deltă, de la Balcic, din Munţii Vrancei, de pe valea Trotuşului sau din Munţii Ciucului şi Munţii Tarcăului („Din Munţii Vrancei”, „Oraş de munte”, „Amurg”, „Ploaie de munte”, „Sat de munte”, „Poiene”, „Peisaj din Deltă”). În general, peisajele Elenei Hanagic, gen în care a excelat, se desfăşoară pe mari întinderi spaţiale, sunt echilibrate compoziţional, culorile sunt fluente şi, în ciuda anilor care au trecut, îşi păstrează prospeţimea. Atmosfera tonifiantă creează o stare de optimism, de sete de viaţă, linişte şi pace sufletească. Artista a avut cu siguranţă o structură poetică, o sensibilitate aparte, a receptat frumosul din natură sau cel făurit de mâna omului şi a ştiut să-l transpună în imagini vizuale astfel încât să încânte, să emoţioneze, să provoace ample vibraţii sufleteşti. Acestor calităţi li se adaugă ştiinţa artistei în ordonarea fiecărui elemnt care formează ansamblul tablourilor, folosirea unei palete colorsitice armonioase şi nuanţate. Adesea, peisajele ei sunt însufleţite de prezenţa omului (”În parc”, „Peisaj din Galaţi”, „Clădiri vechi şi blocuri noi”, „Strada Brăilei”), astfel că fiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport plastic lucrările dobândesc o notă de dinamism. În activitatea sa, Elena Hanagic a abordat şi genul portretului. Şi-a pictat cele două fiice la vârste diferite, soţul, şi-a făcut autoportretul, a lăsat un remarcabil portret al pictorului Nicolae Mantu. Acesta din urmă este surprins la vârsta senectuţii. Culorile delicate, sobre şi linia precisă a desenului concura la creare unui portret axat pe asemănarea fizică cu modelul, dar şi pe reliefarea bunătăţii şi frumuseţii lăuntrice a acestui mare pictor animalier, emblematic pentru cultura şi arta Galaţilor. Situându-se printre cei care au făcut muncă de pionierat la începuturile organizate ale mişcării plastice de la Dunărea de Jos, Elena Hanagic rămâne o artistă pe care gălăţenii ar trebui să o cunoască, să o venereze şi să n-o uite vreodată. Lucrările ei de la Muzeul de Artă Vizuală atestă un talent autentic şi o acuarelistă a cărei creaţie are toate calităţile tehnicii în care s-au exprimat şi au dat opere remarcabile Ştefan Luchian, Max Arnold, Steriadi, Tonitza, Pallady, Schweitzer-Cumpăna, Alexandru Phoebus, Ion Murariu, Constantin Găvenea, gupul ieşean format don Mihai Cămăruţ, Ion Petrovici, Adrian Podoleanu, Constantin Radinschi, Ştefan Hotnog sau gălăţenii noştri de astăzi Nicolae Placicov, Gheorghe Mihai-Coron şi Nicolae Cărbunaru. Tot ce a rămas de la ea poartă amprenta personalităţii sale, a profesionalismului, a unui stil bine conturat şi a delicateţei sentimentelor de care a fost animată. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted March 12, 2016 Author Posted March 12, 2016 Expoziţia „In memoriam Sergiu Dumitrescu” Organizată la împlinirea a 40 de zile de la încetarea din viaţă a artistului, expoziţia „In memoriam Sergiu Dumitrescu” s-a deschis în noua sală consacrată expoziţiilor temporare din cadrul Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos”, care cu acest prilej a fost sfinţită şi a primit numele sculptorului, trecut la cele veşnice la 1 februarie 2016. Personalitatea acestuia a fost evocată la vernisaj (11 martie) de Dr. Dan Basarab Nanu, manager al Muzeului de Artă Vizuală, curatorul expoziţiei, Dr. Nicolae Bacalbaşa, preşedintele Consiliului Judeţean Galaţi, Radu Macovei, ziarist, fost manager al cotidianului „Viaţa Liberă”, prieten apropiat al celui plecat la Domnul, şi de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Expoziţia cuprinde lucrări de sculptură, pictură şi grafică provenite, aşa cum se menţionează în afişul-catalog, din colecţia familiei, de la unii deţinători instituţionali (Muzeul de Artă Vizuală, Camera de Industrie şi Comerţ Galaţi) şi de la colecţionari particulari (Katia şi Dan Nanu, Viorica şi Radu Macovei, Vasile Joantă, Luminiţa Chipăilă, Jora şi Asociaţii). Spirit interiorizat, deloc expansiv, înclinat mai mult spre meditaţie şi pătrunderea temeinică a semnificaţiilor filozofice ale unor adevăruri şi taine ale fiinţei umane şi Universului, Sergiu Dumitrescu a abordat în creaţia sa teme majore, strâns legate de existenţa pământeană a omului şi relaţia lui cu Divinitatea, eliberarea acestuia din răul care domneşte în propria fiinţă şi în societate. S-a inspirat în acelaşi timp din mitologie, din Biblie, din simbolistica astrologică şi creştină, a dat curs fanteziei sale găsind echivalenţe plastice pentru unele idei şi motive cu conotaţii adânci în istoria civiliazaţiei omenirii şi a culturii popoarelor. A fost inventiv, deschis înnoirilor de limbaj şi cât a trăit nu s-a grăbit niciodată să expună mult sau să lucreze în materiale perisabile, şi-a realizat fiecare lucrare cu o meticulozitate demnă de invidiat, a şlefuit-o până la perfecţiune, i-a imprimat acele însemne ale purităţii, rigurozităţii şi ale perenităţii creaţiei care să învingă timpul şi să rămână. A cioplit în marmură, în piatră, în lemn (esenţe rare de mahon, păr african, paltin), a modelat fierul în forme şi volume monumentale, înnobilându-l cu atributele artei autentice (lucrările lui „Veşmânt”, „Ieşirea în lumină”, „Veghe” stau mărturie în spaţiile de for public ale Galaţiului), a elaborat proiectul după care a fost construită în anul 2000 „Troiţa Sânta Sofia” din parcul din faţa casei de Cultură a Sindicatelor, ridicată în amintirea Bisericii „Sfânta Sofia”, demolată de autorităţile comuniste în 1963, a desenat, a încercat asamblaje şi instalaţii, a combinat uneori cu o ingeniozitate surprinzătoare materiale diferite în aceeaşi operă, întotdeauna căutând frumuseţea, echilibrul şi armonia. Şi în această expoziţie întâlnim sculpturi de factură expresionistă cum sânt „Îmblânzitorul de păcate”, o adevărată pledoarie în lemn a eliberării omului de răul care sălăşluieşte în sine, sau „Persistenţa memoriei”, compoziţie în care artistul urmăreşte să obiectiveze ideea eroziunii ce o exercită timpul asupra fiinţei umane. Dacă unul din cele două capuri fixate pe un fundal vopsit în roşu şi negru intens este frumos, strălucitor şi poartă doar semne uşoare ale începutului deteriorării, al doilea este complet macerat, expresia mergând până la hidoşenie şi macabru. Tema maternităţii este materializată într-un andmirabil basorelief („Maternitate”), iar mitologia greacă şi creştină, arta antichităţii i-au servit pentru crearea unor reprezentări sculpturale ca cele intitulate „Ithaca”, „Icara”, „Cassiopeia”, „Efeb”, „Plâns oprit”, „Ichthys”, „Cer plutitor” sau cum este seria picturilor parietale din ciclul „Icarus”. Unele sculpturi înfăţişează animale fabuloase („Inorog trist”, „Calul danubian”), altele îşi au sorgintea în simbolistica astrologică („Virgo”, „Gemeni”, „Selena”, „Taurra”). Adesea, Sergiu Dumitrescu a transpus în lemn chiar secvenţe de peisaj, aşa cum s-a întâmplat în „Peisaj cu chiparoşi”, o compoziţie dezvoltată pe verticală, de un lirism reţinut. Ceea ce caracterizează sculpturile artistului este sintetismul acestora, încărcătura preponderent metaforică şi simbolică, expresivitatea asigurată atât prin modernitatea viziunii formelor, fluiditatea liniilor, eleganţa ritmurilor, rigoarea construcţiei, şlefuirea cu răbdare de orfevru a suprafeţelor, cât şi prin jocul subtil al luminilor şi umbrelor, al golurilor şi plinurilor. Picturile parietale din ciclul „Icarus” şi lucrările de grafică dezvăluie o altă latură a personalităţii lui Sergiu Dumitrescu, aceea de desenator şi colorist. Prin primele s-a urmărit în primul rând decorarea unor pereţi interiori ai unor instituţii. De dimensiuni monumentale, ele sunt de o mare sobrietate, culoarea este aşternută în straturi groase pe pânză, ansamblurile obţinute evocă mai mult pictura abstractă. În desene, imaginile configurate pe hârtie reprezintă elemente vegetale, peşti, păsări fabuloase, nuduri, chipuri de oameni sau sânt plăsmuiri în cheie abstractă. Ele atrag prin prospeţimea culorilor şi grafia de mare sensibilitate. Ne-a reţinut de asemenea atenţia o lucrare intitulată „Copacul Sergiu Dumitrescu”, un arbore îngemănat care şi el este într-un fel un simbol al vitalităţii, verticalităţii, puterii de creaţie şi demnităţii care i-au caracterizat viaţa artistului răpus la numai 61 de ani. În încheiere acestor rânduri, se cuvine să menţionăm şi faptul că organizatorii expoziţiei au prezentat în vitrine o serie de unelte specifice muncii sculptorului, obiecte care au aparţinut artistului, ca şi o Biblie, semn că, aşa cum sublinia Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Sergiu Dumitrescu, nu numai printr-o parte a creaţiei sale, dar şi prin credinţă şi comportamentul religios a dovedit că a fost ataşat de Biserică şi de Cultul Creştin-Ortodox. Atât prin opera sa de o valoare incontestabilă, originală, cât şi prin acordarea numelui său noii săli de expoziţii temporare, construită în spatele clădirii Muzeuluii Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, el va rămâne de-a pururi în conştiinţa gălăţenilor. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted March 20, 2016 Author Posted March 20, 2016 Expoziţia „Confesiuni” Sub genericul „Confesiuni”, Muzeul de Artă Vizuală prezintă în aceste zile creaţii ale artistelor Silvia Radu (sculptură, metaloplastie, pictură), Cela Neamţu (tapiserie, miniatură textilă) şi Maria Constantinescu (pictură pe sticlă). Toate cele trei doamne din Bucureşti sunt nume de primă mărime în arta contemporană românească, fiecare cu un discurs plastic profund original şi cu un bogat palmares expoziţional naţional şi internaţional. Reunirea lucrărilor acestora într-o expoziţie de grup nu este întâmplătoare. Fiind foarte ataşate de cultului creştin ortodox şi de biserică, ele au făcut din sacru una din temele fundamentale ale creaţiei lor, numărându-se printre acei artişti care consideră că nimic nu ar fi putut face fără existenţa şi sprijinul lui Dumnezeu. Silvia Radu chiar declară: „Când am făcut o lucrare cu temă, fără să mă încred în puterile mele, şi m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute, întotdeauna mi-a reuşit mai bine decât altele pe care le făceam aşa, într-un mod inconştient, negândindu-mă că eu sunt o neputincioasă şi că numai Dumnezeu mă ajută”. În acelaşi sens, în prefaţa catalogului, pictorul-muzeograf Gheorghe Andreescu (curatorul expoziţiei), subliniază că „în ciuda diversităţilor tematice şi tehnologice, a modului de expresie, a materialelor folosite, cele trei artiste Cela Neamţu, Silvia Radu şi Maria Constantinescu intră în rezonanţă deplină, aproape mistică, conflictul dintre tradiţional cu toate resursele sale de tehnică şi tematăcă şi actul novator fiind inteligent filtrat de atributele spiritualităţii contemporane”. Pătrunsă adânc de sentimentul religios, creştină autentică, Silvia Radu (n. 30 iunie 1935, Pătroaia-Deal, Dâmboviţa) este chiar ctitor de biserici. Împreună cu soţul său, regretatul sculptor Vasile Gorduz (n. 8 octombrie 1931, Trifeşti, Orhei - m. 12 decembrie 2008, Bucureşti), au ctitorit Biserica de la Vama Veche, locul unde ei au pictat şi sculptat mulţi ani la rând, au ridicat Mănăstirea de maici de la Pătroaia-Deal, satul de naştere a artistei, au ajutat la repararea Bisericii din Potlogeni-Vale, localitate unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunicii din partea mamei. Lucrările prezentate de Silvia Radu în această expoziţie fac parte majoritatea din ele din ciclul „Grădina cu Îngeri”. Sunt sculpturi ronde-bosse executate în bronz şi în ghips pictat, icoane în tehnica metaloplastiei, dar şi picturi în ulei. Îngerii din sculpturile sale au chipuri blajine, prieteneşti, îi înconjoară cu căldură pe oameni. Aripile lor sunt imense, suplinind într-un fel trupul. Peste ghips, materialul din care sunt modelaţi, artista aplică materia picturală, care parcă evocă lumina pe care aceste făpturi gingaşe o răspândesc, starea de bucurie pe care o creează. Adesea, pe aripile lor, sculptoriţa pictează figuri de sfinţi, pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus sau scene biblice. Silvia Radu consideră că „Îngerii sunt purtătorii unui mesaj luminos, de dragoste, care îndeamnă la bucurie”, invocând în acest sens cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Bucuraţi-vă!”. Dacă expresia capului şi chipului îngerilor este modelată de cele mai multe ori în stil clasic, cu o fineţe desăvârşită, în schimb, aripile au multe excrescenţe, redând într-un fel penajul acestora, fapt care le imprimă un aer expresionist. Tablourile de pictură reprezintă flori şi peisaje, adevărate spaţii paradisiace, în care se simte voluptatea cu care artista aşterne culoarea, strădania pentru a oferi ochiului iubitorilor de frumos imagini relaxante, care să-i încânte şi să le aducă liniştea şi pacea în suflet. Cunoscută mai bine gălăţenilor din expoziţiile personale anterioare deschise la Muzeul de Artă Vizuală şi la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, Cela Neamţu (n. 16 iulie 1941, Piciorul Lupului, Iaşi), membră din 1990 a European Textile Network (E. T. N.) şi a International Textile Network (I. T. N. E. T.), distinsă în 2006 cu Medalia de Aur la Salonul Artiştilor Plastici Francezi, ediţia 217, Grand Palais, Paris, cea care a decorat cu şapte tapiserii monumentale sălile primirilor protocolare ale Aşezământului Românesc din oraşul biblic Ierihon, este prezentă pe simeze cu tapiserie de mari dimensiuni şi peste 20 de lucrări de miniatură textilă. Tapiseria, închipuind un triptic, este lucrată în tehnica haute-lisse şi conţine o decoraţie bogată, în elementele căreia identificăm motivul arcadei cu deschidere semicirculară, al torsadei sau al ferestrei. Arhitectura celor trei piese este impecabilă, artista reuşid ca prin subtile acorduri cromatice să redea adâncimea spaţială. Rigoarea geometrică şi ştiinţa compoziţională sunt de asemenea virtuţi care nu mai sunt o noutate atunci când discuţiile privesc opera acestei artiste de excepţie. Miniaturile textile sunt şi ele de o frumuseţe deosebită. Imagistica lor reprezintă simboluri zodiacale, scene biblice, construcţii abstracte (ciclul „Haos şi Ordine”), motive care se întâlnesc şi-n unele tapiserii de mari dimensiuni. Aceste miniaturi textile, autoarea obişnuieşte să le numească „tapiserii de buzunar” sau „jocuri pentru oameni mari”. Şi aici se poate vedea înalta măiestrie a Celei Neamţu, care a ştiut să-şi folosească harul cu care a înzestrat-o Dumnezeu plăsmuind adevărate bijuterii textile. În creaţia ei, ea şi-a altoit în mod magistral fantezia şi inventivitatea proprie pe un fond tradiţional ale cărei seve au rodit din plin. Cea de a treia expozantă, Maria Constantinescu, cu studii la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, Secţia Pictură monumentală-restaurare, clasa profresorului Costin Ioanid, membră a U. A. P. R., membră a Academiei Burchard” din Italia şi Elveţia, ca şi a Academiei Artelor Tridimensionale de la Sibiu, fondatoare şi preşedintă a Fundaţiei „Timp” pentru educarea copiilor prin meserii tradiţionale, expune o întreagă galerie de lucrări pictate pe sticlă. În privinţa suportului pe care îşi realizează lucrările, artista mărturiseşte: „Mă obsedează sticla, deoarece pot să pictez bidimensional şi să realizez a treia dimensiune, lăsând spaţii transparente, unde desenez sau pun hărtie, care să te ducă cu gândul la ceva … mişcare, curgere, linişte, nelinişte …, la un spaţiu magic, îmbogăţit cu foiţa de aur şi argint”. Tablourile ei, în care tradiţia românilor face casă bună cu modernitatea soluţiilor plastice ale artistei, sunt populate de scene biblice, sfinţi, îngeri, simboluri creştin-ortodoxe, semne zodiacale etc. Nimic însă din canoanele impuse de erminii nu se întâlnesc, ci o libertate de exprimare neobişnuită. Pictoriţa a învăţat din arta bizantină şi a vechilor noştri iconari, din ferecăturile evangheliilor, din arta incunabulelor şi a vechilor tipărituri, şi a ştiut să-şi contureze un stil personal, care i-a dus faima şi peste hotare. Imaginile configurate de ea alcătuiesc în ansamblul lucrărilor adevărate poveşti sau pagini de basm în care totul este de domeniul miracolului. Nicolae Steinhard chiar scria că „totul în pictura Mariei Constantinescu stă sub semnul abundenţei şi al miracolului”, iar Giulio Carlo Argan, cel mai mare critic de artă european din a doua jumătate a secolului al XX-lea, nu se sfia să afirme: „Trebuie să mărturisesc că eu cunosc foarte bine pictura Mariei Constantinescu şi o găsesc foarte interesantă, atât pentru calităţile sale picturale, intrinseci, cât şi pentru faptul de a fi reluat şi interpretat în mod original semnificaţia picturii vechi româneşti pe sticlă”. Ceea ce uimeşte la Maria Constantinescu sunt mai ales varietatea structurală a compoziţiilor sale, înscrierea şi ordonarea tuturor elementelor în pagină cu o rabdare de orfevru, execuţia de-a dreptul uimitoare. Uneori, ea încasetează lucrările şi le asamblează în tripticuri şi polipticuri. Dorind ca prin această manifestare să-și cinstească și împlinirea a 40 de ani de activitate artistică și muzeistică,Gheorghe Andreescu, așa cum precizează la sfârșitul prefeței din catalog, prin reunifrea pe simeze a creației celor trei artiste, deschide o nouă poartă de comunicare, dă o șansă în plus posibilităților de informare asupra vastului câmp de execuție și gândire din Arta Contemporană Românească. Corneliu Stoica
dcp100168 Posted April 3, 2016 Author Posted April 3, 2016 Corneliu Stoica: „Feţele imaginii” Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Secţia Critică, Corneliu Stoica a publicat recent la editura „Sinteze” o nouă carte de critică şi istoria artei, intitulată „Feţele imaginii”. Ea este rodul unor cercetări ale valorilor pe care meleagurile binecuvântate ale Galaţilor le-a dat de-a lungul anilor în domeniul artelor vizuale, dar şi a frecventării expoziţiilor organizate în urbea noastră şi a unor consistente dialoguri avute cu creatori ale căror nume sunt de notoritate în cultura şi arta românească. Cartea, un volum de 317 pagini, cu ilustraţii alb-negru (coperte color, după tablouri ale pictorului Sterică Bădălan), este alcătuită din trei secţiuni: „Efigii”, „Cronici, articole” şi „Interviuri de ieri şi de azi”. În prima secţiune întâlnim mai întâi articole-portret dedicate unor artişti născuţi în Galaţi sau care s-au stabilit şi activat aici, dar uitaţi sau necunoscuţi de publicul de astăzi: Pierre Auguste Bellet, un pictor de formaţie clasică, fiu al unei familii de francezi, care între 1921-1922, în Sala Unirii de la Alba Iulia, a creat o galerie de portrete ale voievozilor, domnitorilor şi regilor României, precum şi ale unor personalităţi culturale, un artist de la care au rămas tablouri în genul portretului, peisajului, naturii statice, a compoziţiei cu specific orientalist, scoase la iveală mai ales în ultimii ani de Casele de licitaţie din Bucureşti; Gheorghe Leonida, sculptor „cu vocaţia figuratiuvului”, autor al chipului lui Iisus Hristos din celebrul monument „Cristo Rodentor” de la Rio de Janeiro, uitat în perioada comunistă pentru că realizase multe portrete ale familiei regale, creator de nuduri şi compoziţii statuare care poartă amprenta impresionismului dar şi a unor ecouri expresioniste şi chiar cubiste, stins din viaţă la numai 50 de ani; Ghelman Lazăr, excelent pastelist, care a ridicat această tehnică la un înalt grad de expresivitate, ale cărui lucrări (naturi statice, peisaje, flori, interioare, portrete) „sunt pătrunse de un sentiment cald, de respectul artistului pentru punerea în evidenţă a materialităţii obiectelor şi a creării unei atmosfere poetice”; Elena Hanagic, virtuoasă acuarelistă, care a contribuit din 1948 la organizarea mişcării plastice din Galaţi şi s-a numărat printre cei care alături de Nicolae Mantu, Gheorghe Levcovoici, Nicolae Spirescu ş.a., au pus bazele în 1951 a Cenaclului Artiştilor Plastici din localitate. Fraţilor Gina Hagiu-Popa şi Grigore Hagiu, născuţi la Tg. Bujor, nume de rezonanţă în cultura românească, le sunt consacrate articole substanţiale, artistei evidenţiindu-i meritele în dezvoltarea picturii şi graficii contemporane, a valorificării creaţiei soţului său, pictorul Eugen Popa, după decesul acestuia, a organizării Muzeului de Artă şi a Casei Memoriale „Eugen Popa” de la Săvârşin (Arad), iar poetului analizându-i activitatea de critic şi cronicar plastic, materializată în sute de articole publicate în presă, adunate o parte în volumul „Bucureştiul artistic” (Editura Sport-Turism, 1984). Alte articole-portret au în centrul lor pe sculptorii Emil Pricopescu (născut la Cerţeşti şi trăitor la Buzău) şi Silviu Catargiu, pe pictorii Ion Ţarălungă, Gheorghe Mihai-Coron, Gheorghe Suciu, Maria Dunavăţu, Ioniţă Benea, Carmen Poenaru, Adina Moldova Ţitrea, Ioana Hârjoghe-Ciubucciu şi pe tânăra graficiană şi creatoare de benzi desenate Xenia Pamfil. Secţiunea a II-a a cărţii cuprinde cronici plastice şi literare, articole şi medalioane scrise de Corneliu Stoica între aprilie 2013 – februarie 2016. Fin observator şi cunoscător al fenomenului plastic gălăţean, autorul comentează expoziţiile artiştilor locali (Aurel Manole, Teodor Vişan, Sergiu Dumitrecu, Sterică Bădălan, Gheorghe Miron, Florian Doru Crihană, Cornel Corcăcel, Relu Angheluţă, Romeo Pălie, Gheorghe şi Lia Nour, Simona Pascale, Irina Panţiru, Ştefan Axente, Valentin Mihai, Olimpia Stanciu, Sivia Ichim, Elisabeta Volcu), a celor veniţi din alte centre culturale (Carmen Poenaru - Bacău, Mihai Coţovanu – Iaşi, Ion Radu – Brăila, Vasilica şi Panaite Chifu, Florin Stoiciu – Bucureşti, Mircea Cojocaru – Tecuci, Rodica Costianu şi Site Fu – Paris, Franţa, Ujjwala Annachhatre – India), ca şi manifestări colective (Saloanele Filialei Galaţi a U. A. P. R., „In memoriam”, „In activitas”, „Doamnele sculpturii şi graficii româneşti”, „Pro Boholţ”, ediţiile 2013 şi 2014). Urmărim în acelaşi timp felul cum Eminescu şi poezia acestuia a inspirat-o pe graficiana brăileancă Constanţa Abălaşei-Donosă, medalioane dedicate cinstirii memoriei plasticienilor Reuven Rubin, Constantin Emil (Ticu) Arămescu, Mala Zamfirescu-Bedivan, Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu, Aurel Manole, Sergiu Dumitrescu. Cronicile de carte inserate se rferă la volumele „Radu Bogdan – Corespondenţe culturale”, „Sorin Manolescu” de Ana-Maria Vicol, „Dunărea, poveste şi adevăr” de Zanfir Ilie, „Rembrandt în colecţiile Bibliotecii V. A. Urechia”. Nu i-a scăpat lui Corneliu Stoica nici noul bust al Dr. Aristide Serfioti, realizat în tehnica teracotei de admirabilul portretist gălăţean, sculptorul Liviu-Adrian Sandu, dezvelit în incinta Spitalului Militar de Urgenţă (21 august 2015). Secţiunea a III-a, „Interviuri de ieri şi de azi”, permite cititorului să parcurgă pagini de un deosebit interes graţie dialogurilor purtate cu mai mulţi ani în urmă cu celebra sculptoriţă Miliţa Petraşcu, elevă a lui Bourdelle şi Brâncuşi la Paris, membră a Academiei Regale de Portretistică din Londra, cu Max Herman Maxy, fost director al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, cu Iosif Rosenbluth, Georgeta Arămescu-Anderson, Leandru Popovici sau cu graficiana Mariana Petraşcu, fiica pictorului Gheorghe Petraşcu. De după 1990 datează interviurile cu pictorii Nicolae Spirescu, Mala Zamfirescu-Bedivan, Carmen Poenaru şi Eugen Holban. În interviul cu Miliţa Petraşcu reţin atenţia evocarea făcută de aceasta lui Constantin Brâncuşi, cel care i-a pus pentru prima oară în mână dalta şi ciocanul şi a învăţat-o să lucreze direct în material definitiv, precum şi consideraţiile despre arta portretului. M. H. Maxy, brăilean prin naştere, elev al lui Camil Ressu la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, care de pe poziţia pe care o avea în deceniul şapte al secolului trecut a sprijinit înfiinţarea Muzeului de Artă Românească Modernă şi Contemporană din Galaţi (azi, Muzeul de Artă Vizuală) vorbeşte despre curentele de avangardă, despre rolul revistelor „Contimporanul”, „Punct” şi „Integral” în sprijinirea artei moderne în perioada interbelică, despre locul însemnat pe care arta românească îl are în cultura europeană. Interesante opinii are R. Iosif în legătură cu ce înseamnă a fi modern în artă. În discuţia cu Georgeta Arămescu-Anderson, pictoriţă afirmată în S. U. A., citim rânduri ca acestea: „Noi am continuat tradiţiile româneşti din dorinţa de a face ţara cunoscută străinilor, de a îmbogăţi patrimoniul artei universale cu contribuţia comorilor româneşti”, sau: „Comorile folclorice româneşti erau prezente în subconştient şi ele au fost rezervorul şi sursa inspiraţiei noastre”. Vizitând Tecuciul, Nicoreştii şi Cosata Lupei, Mariana Petraşcu a avut surpriza descoperirii unei identităţi a atmosferei locurilor cu cea din tablourile tatălui din primii săi ani de activitate şi chiar o similitudine între roşul gardurilor din aceste localităţi şi cel din pictura de început a lui Gheorghe Petraşcu. La Nicolae Spirescu şi Mala Zamfirescu-Bedivan am reţinut mai ales amintirile acestora despre pictorul emblematic al Galaţiului, Nicolae Mantu, după cum la Carmen Poenaru ne-a impresionat experienţa indiană a pictoriţei şi felul cum lumea indiană i-a înrâurit creaţia. În interviul cu Eugen Holban descoperim o biografie necunoscută până astăzi a artistului şi cine nu-i ştie activitatea poate afla informaţii preţioase despre eforurile aproape jertfelnice ale etnologului de a cerceta şi face cunoscută, prin zeci de articole şi studii, arta populară şi etnografia din judeţul Galaţi, punând capăt pentru totdeauna părerilor unora care, din ignoranţă, ajunseseră la concluzia că zona noastră etnofolclorică este foarte săracă. El este şi cel care a publicat împreună cu soţia sa, pictoriţa Angela Tomaseşşi, primul şi singurul album „Arta populară din judeţul Galaţi” (1974), care a reconstituit costumul popular specific judeţului nostru, ca şi autorul proiectului Muzeului Satului „Petru Caraman” din Pădurea Gârboavele, din păcate nerespectat în totalitate de autorităţile de la nivelul judeţului. Scrisă cu acribie şi respect pentru artiştii asupra creaţiei cărora s-a aplecat, dar şi pentru cititori, cartea lui Corneliu Stoica este plină de informaţii, comentarii şi analize pertinente, adăugându-se în bibliografia autorului ca încă o importantă contribuţie la cunoaşterea unor aspecte semnificative ale fenomenului artistic de la Dunărea de Jos şi nu numai. Silvia DUMITRIU
dcp100168 Posted April 12, 2016 Author Posted April 12, 2016 Marilena Ioanid - Nobleţea firului textil Plaiurile dunărene au dat artei româneşti nu numai pictori, sculptori şi graficieni care prin opera lor au devenit valori de notorietate recunoscută pe plan naţional şi internaţional (Gh. Petraşcu, C. Ressu, N. Mantu, Ion Theodorescu-Sion, M. H. Maxy, Gh. Naum, Constantin Ticu Arămescu, Georgeta Arămescu-Anderson, Janne Coppel, Lola Schmierer-Roth, Daniel Spoeri, Octav Angheluţă, Constantin Iordache, Nicăpetre etc.), dar şi câţiva artişti decoratori care s-au impus prin cultivarea unui gen foarte dificil: tapiseria. Elena Haschke-Marinescu (n. 26 octombrie 1936, Galaţi), Veronica Costea-Cordali (n. 24 iulie 1943, Galaţi) şi Marilena Ioanid (n. 13 august 1965, Brăila) sunt doar trei nume de creatoare care, fiecare în stilul său, înnobilează acest gen cu lucrări remarcabile din punct de vedere ideatic şi artistic. În rândurile de faţă ne-am propus să scriem numai despre cea de a treia artistă, ale cărei lucrări am avut posibilitatea să i le admirăm în expoziţiile personale organizate la Galaţi, dar şi în manifestările colective ale Filialei Brăila a UAPR deschise în ultimii zece ani la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” sau ale Muzeului de Artă Vizuală. Originară din Brăila, oraş în care şi în prezent trăieşte şi lucrează ca profesoară la Liceul de Artă „Hariclea Hartulary Darclée”, Marilena Ioanid a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Tapiserie şi Contexturi, clasa profesoarelor Teodora Moisescu Stendl şi Aurelia Pomponiu, promoţia 1988. Funcţionează mai întâi ca profesoară de educaţie plastică la Şcolile gimnaziale nr. 25 şi 33 din Brăila, apoi se titularizează la catedra de artă decorativă de la Liceul „Hariclea Darclée”. O perioadă (1992-2005) a activat ca profesoară şi la Şcoala Postliceală UCECOOM Brăila. Devenită din 2005 inspector metodist, atestat de ministerul de resort, pe lângă activitatea didactică desfăşurată în această calitate, împreună cu Anca Sesan de la Liceul de Artă „N. Tonitza” din Bucureşti a elaborat proiectul de programă pentru Secţia Arte textile-tapiserie din liceele de învăţământ artistic. A realizat, de asemenea, pentru ISJ Brăila, proiectul pentru cursul opţional „Arte textile” din cadrul programului „Curriculum la decizia şcolii”. Interesant este şi faptul că în 2008, la Centrul de Creaţie Brăila, ea a susţinut un curs pentru revitalizarea meseriei de ţesător în cadrul proiectului PHARE „Măsuri active de ocupare a resurselor umane în mediul rural”. Ca artistă, cultivând cu precădere tapiseria, ea a atras atenţia publicului şi criticilor de specialitate prin discursul său personal, prin modalităţile folosite pentru a ridica această formă a artei la nivelul cotelor de exigenţă ale artei decorative româneşti contemporane. Sub privirea şi mâinile Marilenei Ioanid, firul textil se metamorfozează în forme dintre cele mai ingenioase, dobândeşte nobleţea care încălzeşte răceala unui perete de interior, creează o atmosferă ambientală plăcută şi reconfortantă. Artista a început să expună încă din studenţie, când a participat la Expoziţia tineretului (Sala Dalles, Bucureşti, 1985). Urmează participări la alte manifestări naţionale: Quadrienala de Artă Decorativă (1989), Salonul Naţional de Artă Decorativă (1990-1997), Trienala de Tapiserie (1994), Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău (1994-1998), Saloanele de Sud (Rm. Vâlcea, 1998), Trienala de Arte Decorative (2003), Festivalul de Teatru şi Artă neconvenţională (Sibiu, 2004), Trienala de artă textilă, ediţia a V-a (2006), Art for help (Bucureşti, 2007, 2009) etc. În 1990 şi-a organizat prima expoziţie personală la Galeria Hanul cu Tei (Bucureşti), căreia i-au urmat alte zece deschise la Brăila, Galaţi, Iaşi, Sibiu, Budapesta, Soci-Rusia. Din 1991 a devenit membră a U.A.P. din România. A participat la simpozioane şi tabere naţionale de creaţie organizate la Tuşnad, Blasova, Brebu, Valea Doftanei. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Belgia, Canada, Franţa, Germania, Turcia. Creatoare complexă, Marilena Ioanid s-a manifestat atât în domeniul tapiseriei, cât şi al graficii şi picturii murale. Tapiseriile sunt executate în tehnica haute lisse, o tehnică mai fină şi mai precisă, deşi mai anevoioasă, în care firele de urzeală sunt aşezate vertical în războiul de ţesut. În compoziţiile ei, firul textil, în special lâna, dobândeşte virtuţi plastice remarcabile. Şi aceasta datorită felului în care artista ştie să construiască forme decorative plăcute ochiului, în care echilibrul compoziţional şi armonia cromatică sunt calităţi cultivate cu ştiinţă, care fac din lucrările ei nişte obiecte artistice ce pot da o notă distinctă interioarelor pentru care au fost gândite, să încălzească atmosfera acestora. Proporţiile sunt diferite, variind de la dimensiuni ca cele ale tapiseriei intitulată „Anotimpurile ( 2 x 3,5 m), destinată unui perete mare, până la cele patru „Păpădii”, ce nu depăşesc 0,40 x 0,40 m. Suprafeţele au şi ele forme diferite: dreptunghiulare, pătrate, triunghiulare, trapezoidale. Uneori sunt total neregulate, iar firele sunt astfel ţesute, încât sugerează şi volumul obiectelor. Imaginile sunt inspirate din lumea vegetală şi acvatică, din mediul spaţiului dunărean, atât de familiar artistei. Marilena Ioanid configurează raze de lumină, fluide în mişcare, peisaje, structuri. Nu este ocolită nici figura umană („Umbră”, „Anotimpurile”), după cum nu sunt lăsate deoparte motivele avimorfe sau plăsmuirea unor forme cu conotaţii metaforice, aşa cum se întâmplă, de pildă, în lucrarea „Simbol”, o întruchipare plastică a Trinităţii, construită pe contrastul puternic al alb-negrului. Cele trei forme geometrice - pătratul, cercul şi triunghiul - sunt străpunse de trei grupaje de frunze stilizate, care ar putea semnifica fragilitatea vieţii pământeşti. Prin cele trei cercuri colorate în roşu, galben şi albastru se face localizarea în spaţiul cultural şi spiritual românesc, unde moartea şi viaţa de dincolo au îmbrăcat haina sublimă a „Mioriţei” sau a versului eminescian din „Mai am un singur dor”. Nişte frunze de tutun, aflate la uscat pe un gard, iau în tapiseria „Toamna” (1,2 x 2 m) aspectul horei româneşti, prezenţa roşului-ruginiu, a galbenului-arămiu, a unei palete de griuri colorate fiind creatoare de atmosferă, de poezie caracteristică acestui anotimp al opulenţei, al rodului bogat, dar şi al melancoliei iremediabile. Alte imagini sunt reprezentări zoomorfe ( „Rac şi scorpion”), materializări stilizate ale unor structuri ale fibrelor lemnului („Val de lemn”, „Rădăcini”, „Arbori”), ale unor fenomene din natură („Vârtej”, „Învolburare”, „Val de apă”), ale unor ambarcaţiuni („Arca”, „Luntrea”) şi chiar ale unor idei („Zbor”, „Orizont”, „Pasăre”, „Spiritul apelor”). În unele dintre ele, la care am mai adăuga „Stâlpii” (de apă, de aer, de lumină, de duh, de foc), artista recurge la o cromatică surdinizată, de un rafinament de-a dreptul surprinzător. În aceste lucrări Marilena Ioanid se simte mai în largul său, discreţia şi misterul apar cu pregnanţă, firea sensibilă a artistei, predispoziţia ei pentru o poezie a nuanţelor sunt bine puse în evidenţă. În lucrările de grafică, realizate în tehnici mixte (cărbune-pastel; tempera-guaşă; creion-cărbune) sau numai în pastel, artista cultivă când figurativul („Ipostazele sinelui”, „Înger generos”, „Înger cu flacără”, „Gândirea”, „Familia”), când pendulează în zona unui semiabstracţionism de factură lirică („Aripi de fluturi”, „Aplecare”, „Paşi”, „Raze”, „Cercuri de lumină”). În ambele cazuri culorile sunt la fel de proaspete şi expresive, uneori cu intensităţi fove, alteori potolite, cu subtilităţi tonale ce ating rafinamentul. Desenul este condus cu siguranţă şi păstrează în traiectul liniei acea spontaneitate a gestului cu care artista construieşte. Dintre lucrările de pictură murală, executate al secco (pe tencuială uscată), am aminti în primul rând pe cele intitulate „Anotimpuri” şi „Luceafărul”, aflate pe pereţii interiori ai Poliţiei din Brăila (sediul din strada Aslan). Ambele sunt rodul unei fantezii debordante, prima având în centrul ei personaje alegorice şi motive vegetale, iar a doua, pictată pe o dominantă de albastru profund, fiind o reprezentare iconică a unor motive din universul liric al poeziei lui Mihai Eminescu. Altele decorează spaţii private. Marilena Ioanid, prin tot ceea ce a creat până acum, fie în tapiserie, fie în grafică şi pictura murală, şi-a dovedit harul şi pasiunea pentru construcţia plastică durabilă, astfel că lucrările ei, investite cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, reţin atenţia şi plac celor care vin în contact cu ele. Este cea mai palpabilă mărturie a aprecierii primite din partea iubitorilor de artă şi a criticii de specialitate, un semn că mesajul artei sale ajunge acolo unde trebuie. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 15, 2016 Author Posted April 15, 2016 Pagini de monografie vizuală (Expoziţia „Pro Boholţ”, ediţia a IV-a, 2015) Debutând în vara anului 2012, Tabăra de creaţie de la Boholţ, o localitate din Ţara Făgăraşului, ce aparţine de comuna Beclean, judeţul Braşov, a ajuns la ediţia a IV-a. În cei patru ani de fiinţare, numărul artiştilor plastici participanţi a crescut, lucrările de pictură, grafică şi sculptură s-au înmulţit, astfel că visul inginerului Vasile Joantă (fiu al satului, manager al Fabricii de bere MARTENS S. A. Galaţi, un împătimit colecţionar de artă) de a pune bazele unui muzeu în casa părintească a căpătat linii de contur tot mai viguroase. Un sat cu o existenţă de şapte secole, atestat documentar în 1317, cu oameni harnici şi gospodari, care au rădăcini adânc înfipte în pământul străbun, a fost nemurit de artiştii care au poposit aici în imagini cu valoarea unei adevărate monografii vizuale . În timp, ele vor mărturisi urmaşilor, în graiul lor, despre prezenţa unei comunităţi trainice şi a unor locuri care şi-au păstrat frumuseţea şi farmecul lor unic. Din mijlocul acestei comunităţi, de-a lungul anilor, s-au ridicat nenumăraţi intelectuali, dintre care mulţi profesori, preoţi, medici, ingineri, economişti, jurişti etc., printre care şi Omul Vasile Joantă, cel care se întoarece de fiecare dată cu dragoste printre localnici şi care vrea să rămână în amintirea acestora şi a generaţiilor viitoare şi printr-o instituţie făurită cu eforturi financiare proprii. În ediţiile 2012 – 2014 şi-au lăsat rodul creaţiei lor la Boholţ plasticienii: Teodor Vişan, Raul Popa, Liviu-Adrian Sandu, Tudor Meiloiu, Marilena Măntescu-Isac, Gavril Mocenco, Alexandru Măntescu-Isac, Lucian Bighigean, Dragoş Minculescu, Mihai Coţovanu, Cornelia Victoria Dedu, Ion Aurel Gârjoabă, Corneliu Drăgan-Târgovişte, Gheorghe Miron, Ioan Oratie. Unii dintre aceştia au participat chiar la două sau trei ediţii. Lucrările realizate de ei au fost deja prezentate publicului nu numai la Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, ci şi la Galaţi, Tecuci, Bucureşti şi Iaşi. Peste tot s-au bucurat de aprecieri ale iubitorilor de frumos şi ale criticilor de specialitate, iar gestul nobil al organizatorului şi finanţatorului Taberei a fost considerat ca fiind de bun augur şi demn de urmat, mai ales în această perioadă când arta nu este suficient încurajată de oficialităţi. La ediţia a IV-a, din 2015, ale cărei lucrări putem să le vedem în aceste zile la Muzeul de Artă Vizuală, Sala „Ioan Simion Mărculecu”, au răspuns invitaţiei lui Vasile Joantă pictorii: Corina Preda-Perianu, Iulia Cândea-Daradici, Petre Chirea, Constantin Daradici, Corneliu Drăgan-Târgovişte, Serge Vasilendiuc şi Mariusz Drohomirecki, ultimii doi fiind din Polonia şi ca atare tabăra devenind de nivel internaţional prin prezenţa acestora. Ei au străbătut satul şi împrejurimile, au stat de vorbă cu oamenii, i-au vizitat la domiciliile lor, le-au admirat interioarele locuinţelor, au participat la sfintele liturghii şi Sărbătoarea Sânzienelor, reţinând din datele realităţii ceea ce i-a emoţionat mai mult şi au considerat că merită să fie imortalizat pe pânză , carton sau pe coala de hârtie. Cunoscut ca un remarcabil peisagist, Petre Chirea, în mijlocul micului Barbizon de la Boholţ, s-a simţit în largul său, a avut posibilitatea să surprindă aspecte în care casele, uliţile, turlele bisericii şi, uneori, oamenii, văzuţi doar miniatural, devin principalele repere picturale ale tablourilor sale. Imaginile sunt clar exprimate, cu paleta unui impresionist ce trăieşte clipe de mare înălţare sufletească. Schemele compoziţionale sunt diferite, folosite în aşa fel încât să înlăture orice urmă de monotonie. Momentele alese sunt şi ele diferite, predomină totuşi miezul zilei, când liniştea este stăpânitoare peste sat. Tablourile sunt bine împăstate, culorile sunt vii, strălucitoare. Pictorul întrebuinţează din abundenţă roşul, spre care se pare că are predilecţie. Acestuia îi alătură verdele de mai multe nuanţe, albastrul, olivul, griurile colorate. Elementele care configurează compoziţia sunt bine fixate în spaţiu printr-un desen riguros, care redă cu fidelitate arhitectura caselor şi lăcaşurilor de cult, specificul locurilor. Cerul ocupă mai puţin spaţiu în economia lucrărilor, accentul căzând pe imaginea peisajului terestru reţinut şi fixat pe pânză („Amiază la Boholţ”, „Casă veche la Boholţ”, „După amiază la Boholţ”, „Peisaj cu Case”, „Strada mare din Boholţ”). Iulia Cândea-Daradici şi-a ales pentru picturile ei imaginea unei grădini din Boholţ, reprezentată pe o dominantă de verde închis, şi a unei şuri, construcţie veche, care se mai păstrează în acest sat. Tot la o grădină şi la o şură s-a oprit şi soţul său, Constantin Daradici. În plus, acesta, în altă lucrare, a pictat şi un cuptor de copt pâine, des întâlnit în satele din judeţul Braşov. Ca modalitate de exprimare, cei doi soţi artişti se aseamănă în unele privinţe, dar se şi deosebesc. Ambii au sensibilitate coloristică, dar în timp ce la Iulia Cândea-Daradici pasta este mai consistentă şi concreteţea elementelor mult mai pregnantă, la Constantin Daradici uleiul este diluat şi imaginile mai mult sugerate. Doar în tabloul care înfăţişează o şură, unde se impunea redarea materialităţii zidurilor şi a acoperişului învelit cu olane, materia picturală este mai bine hrănită. Prezent şi la ediţia din 2014 a taberei, Corneliu Drăgan-Târgovişte a pictat nu mai puţin de 15 lucrări, toate realizate în tehnica acuarelei, care i-a dus faima şi peste hotare. Ele reprezintă gospodării ţărăneşti, colţuri de sat, grupuri de case, fântâni, căpiţe de fân, flori, oameni stând de vorbă la poartă, trebăluind prin curţi sau mergând pe străzi („Acareturi”, „Biserica din Boholţ”, „Bucătărie ţărănească”, „Colţ de sat”, „În curte”, „La poartă”, „Măgar”, „Peisaj cu căpiţe”, „Uliţă” etc.). Artist cu un răsunător palmares expoziţional naţional şi internaţional, membru al Academiei Acuareliştilor din Birmingham, el a dovedit şi de această dată că este un foarte bun observator al realităţilor în mijlocul cărora a poposit şi un executant desăvărşit în această tehnică, ce impune rapiditate, siguranţă şi spontaneitate în mânuirea penelului, transparenţă, prospeţime, fluiditate. Este o nespus de multă poezie în acuarelele lui Corneliu Drăgan-Târgovişte, se simte din plin palpitul vieţii, culorile sunt calde, luminoase şi se întrepătrund pe suprafaţa hârtiei, dând impresia unei catifelări cu totul neobişnuită. Arta pictorului atinge inefabilul. Venit de pe alte meleaguri, polonezul Mariusz Drohomirecki a găsit în peisajul boholţean un mediu în faţa căruia s-a emoţionat, a vibrat, a trăit sentimente de adevărată bucurie şi mulţumire. Tablourile sale („Uliţa mare din Boholţ”, „Peisaj cu case din Boholţ”) sunt de un optimism robust, culorile sunt proaspete şi armonios orchestrate. Prezenţa verdelul deschis, care se reflectă în tonuri diafane şi pe faţadele caselor, exprimă vitalitate şi sete de viaţă. Detaliul arhitectural este şi el semnificativ şi bine pus în evidenţă. Prezenţa unor copii şi adulţi pe străzi, deşi în număr redus, însufleţeşte imaginea de ansamblu, îi imprimă o notă de dinamism. „Autoportretul” executat în timpul taberei înfăţiţează un ins şugubăţ, ce are un aer de curiozitate în priviri. Pasta este onctuoasă şi aşezată în tuşe ce evocă într-un fel impresionismul (am citit undeva că artistul obişnuieşte ca în fiecare zi să-şi facă un autoportret). Corina Preda-Perianu s-a exprimat în cele şapte lucrări ale sale folosind atât tuşul (”Acareturi la Boholţ”), acuarela („Biserica mică din Boholţ”, „Casă ruinată la Boholţ” , „Grădină din Boholţ”), dar şi uleiul pe pânză („Casă albastră la Boholţ”, „Catapeteasmă din Boholţ”, „Catapeteasmă din Calbor”). Secvenţele reţinute sunt din Boholţ şi Calbor, localitate din Podişul Hârtibaciului, aparţinând administrativ tot de comuna Beclean. Biserica mică din Boholţ, cu gard ca de cetate, se înalţă cu turla ei în formă de piramidă în mijlocul unei oaze de verdeaţă; arborii din „Grădină din Boholţ” aproape că acoperă cu coroanele lor o construcţie ce pare a avea o mărime considerabilă; motivul din „Magazie din Boholţ” este acelaşi ca cel din lucrarea de grafică realizată în tuş. Dintre lucrările în ulei, una înfăţişează o casă specifică localităţii, iar celelealte două prezintă câte o catapeteasmă, motiv religios des întâlnit în pictura Corinei Preda-Perianu. Cea din Biserica din Boholţ este mai elaborată, văzută printr-o arcadă a naosului, cu arcul în plin cintru, pe când cea din Biserica Ortodoxă din Calbor este mai mult schiţată. Basarabean prin naştere (n. 1972, Bălţi), şcolit la Colegiul de Arte Plastice din Chişinău şi la Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi, membru al U.A.P.R., Filiala Interjudeţeană Cluj-Bistriţa, stabilit din 2002 în Cracovia (Polonia), fondator al Grupului „Kroma”, Serge Vasilendiuc este definit ca „un pictor al geometriilor poetice”, lucrările lui amintind de „universul abstracţiilor lui Wassily Kandinsky, de muzicalitatea lui Paul Klee şi de libertăţile inventive ale lui Giorgio de Chirico sau Morandi”. Aceste consideraţii făcute de profesorul său de la Iaşi, maestrul Liviu Suhar, le demonstrează artistul ca fiind obiective şi prin tablourile sale pictate în acrilice pe pânză, intitulate „Case din Boholţ”, „Peisaj din Boholţ” şi „Stradă din Boholţ”. Construcţia riguros geometrică a acestora dă impresia la un prim impact a existenţei în spaţiul plastic a unei atmosfere austere, însă pătrunzând în analiza texturii cromatice, vom observa tonuri de un rafinament deosebit, materia picturală fiind distribuită cu o pensulaţie lisă. Mulţimea de nuanţe de roşu, galben, oranj, verde, albastru, violet, toate obţinute prin suprapuneri de mare fineţe, creează o atmosferă de mister, de poezie în care metafora ascunde sub platoşa ei, conotaţii adânci, înţelesuri ce pot semnifica statornicia şi durata în timp, atribute pe deplin valabile şi când vorbim de Boholţ, sat cu o existenţă atestată documentar de 700 de ani. Adăugând alte noi pagini la monografia vizuală a acestei aşezări din Ţara Făgăraşului, începută în 2012, cei şapte artişti participanţi la ediţia a IV-a au creat lucrări care prin valoarea lor estetică şi documentară îşi dobândesc dreptul de a figura nu numai într-un muzeu al aşezării respective, ci în oricare altă instituţie de profil de interes local, judeţean sau naţional. La vernisaj (14 martie), iubitorii de frumos au primit fiecare câte un catalog, un adevărat album de artă (format 30 x 21 cm, hârtie cretată), apărut la Editura „Axis Libri” a Bibliotecii „V. A. Urechia”, tipărit în excelende condiţii grafice. Acesta cuprinde fişele biografice ale participanţilor la tabără însoţite de fotografii-portret, 42 de reproduceri color ale creaţiilor lor şi imagini ale satului Boholţ şi din timpul documentării şi lucrului plasticienilor. Textele, care ţin loc de prefaţă, sunt semnate de Vasile Joantă, preşedintele Asociaţiei „Pro Boholţ, şi autorul acestor rânduri. Fotografiile au fost executate de Valentin Baly, iar sculptorul Liviu-Adrian Sandu, muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală, a realizat prelucrarea imaginilor, concepţia, coperţile şi machetarea catalogului. Tabăra de la Boholţ va continua şi în acest an, tot cu participare internaţională. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 19, 2016 Author Posted April 19, 2016 Gheorghe Mihai-Coron - Respectul pentru natură Pictorul Gheorghe Mihai-Coron a împlinit la 19 aprilie venerabila vârstă de 78 de ani. El a ţinut să-şi cinstească aniversarea zilei de naştere printr-o nouă expoziţie personală, deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Pe simeze sunt expuse 30 de lucrări reprezentând peisaje din zone colinare şi acvatice, compoziţii, naturi statice, portrete şi flori. Originar din comuna Todireni, o localitate din nordul Moldovei, în judeţul Botoşani, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, artistul (stabilit definitiv în Galaţi în 1967, după absolvirea Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi) a păstrat ca pe o nestemată în memoria sa imaginile satului şi a împrejurimilor acestuia, imortalizându-le de-a lungul anilor în tablouri în care linia şi culoarea trăiesc într-o deplină osmoză, în care se simte dragostea neţărmurită a pictorului pentru meleagurile natale. Din acest univers rural sunt inspirate şi tablourile expuse acum: „Amintirea satului”, „Colţ de sat” şi „Casa părintească”. Elementele care compun spaţiul plastic al acestora (case, biserici, fântâni, arbori, drumuri) sunt ordonate într-o succesiune a planurilor pe verticala şi adâncimea suprafeţei, astfel că se creează impresia unor adevărate amfiteatre. Coloristica este luminoasă, predomină tonurile de verde, galben şi griurile colorate. Lirismul său nu este debordant, ci temperat, evocator al nostalgiei pe care pictorul o încearcă la gândul paradisului copilăriei pierdut pentru totdeauna, care acum trăieşte doar în memoria afectivă. Din mediul acvatic îşi extrag sevele tablourile „Armonie în verde”, „Atmosferă caldă”, „După peşte”, „Cherhanaua”, „Primăvară germinală” şi „Ritm plastic”. Grupuri de locuinţe ale pescatilor, vegetaţie abundentă, bărci, ape contopite adesea cu albastrul cerului, trăiesc în pânzele artistului într-o totală armonie, alcătuind ansambluri în care se simt din plin freamătul vieţii şi ritmurile unei naturi prietenoase, generatoare de linişte şi pace adâncă. Gheorghe Mihai-Coron a străbătut întotdeauna cu plăcere plaiurile dunărene, a poposit cu şevaletul în Deltă, în bălţile Dunării, a stat la sfat cu pescarii, a trăit clipe de mare bucurie şi înălţare sufletească, reţinând imagini care transpuse pe pânză, la rândul lor, sunt capabile să provoace emoţii şi satisfacţii estetice celor care le privesc. „Plaja”, o compoziţie cu multe personaje, este expresia relaxării gălăţenilor în anotimpul estival, când tot mai mulţi caută soarele şi apa, în timp ce „Portul” aduce în prim-plan o sintetică secvenţă matinală, cu vase ancorate la chei şi siluete de macarale ale căror braţe concurează în înălţime catargele ambarcaţiunilor. Preocuparea artistului pentru figura umană apare în unele peisaje la care ne-am referit, unde omul este o prezenţă binefăcătoare, dinamică, dar ea este ilustrată mai evident în expoziţie prin portretele nepoţilor săi Miruna şi Daniel, a fiicei sale Delia, înfăţişată la vârsta adolescenţei, toate expresii ale delicateţei, purităţii şi candorii, ca şi prin lucrările „Rara avis” şi „Pe fotoliu”, în care personajele feminine sunt prezentate în atitudini statice, accentul pictorului căzând mai mult pe redarea anatomică a formelor corpului şi mai puţin pe reliefarea trăsăturilor fizionomice ale chipului. Naturile statice cu flori expuse ne dau şi de această dată posibilitatea să vedem în persoana artistului acelaşi pictor sensibil, liric prin excelenţă, care abordează motivul floral într-o interpretare personală. Florile pictate de el au lujerele aşezate în recipiente numai în poziţie verticală. Culorile, de o puritate deosebită, sunt luminoase şi calde, exprimând fragilitateaa carnală, prospeţimea, delicateţea şi gingăşia modelelor. Predomină roşul, verdele, galbenul, albul, violetul. Uneori, lujerele sunt întrerupte şi reluate, astfel că în spaţiul plastic se creează o atmosferă de imponderabilitate, florile par a ieşi din materialitatea lor, tinzând să zboare, să se înalţe („Inspiraţie”, „Cadoul”, „Compoziţie”, „Vase impare”, „Grup floral”, „Vaze”, „Orhidee”). Aceeaşi transpunere poetică întâlnim şi în „Natură statică”, „Natură statică cu peşti”, „Cina” şi ”Arte”. Organizată la aniversarea celor 78 vde ani şi în preajma sărbătorilor Paştelui, expoziţia lui Gheorghe Mihai-Coron, prin conţinutul şi cromatica lucrărilor, prin atmosfera tonică pe care o creează, conferă Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” un aer primăvăratec, motiv pentru gălăţeni să o vizioneze şi să trăiască, dimpreună cu artistul, sentimente de bucurie, satisfacţie şi înalţare sufletească. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 21, 2016 Author Posted April 21, 2016 In memoriam: 145 de ani de la naşterea pictorului Nicolae Mantu Cu 145 de ani în urmă, la 24 aprilie 1871, se năştea la Galaţi cel care avea să devină pictorul şi graficianul Nicolae Mantu, artist de talie naţională, Maestru Emerit al Artei, care a trăit şi a activat în oraşul natal, aducându-şi din plin contribuţia la dezvoltarea graficii şi picturii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a celui de-al XX-lea, cât şi la viaţa culturală a urbei dunărene. Artistul provenea dintr-o familie de negustori. Tatăl său, comerciant notabil, a fost o perioadă consilier local, viceprimar şi apoi primar al oraşului Galaţi (1892), iar fraţii săi Gheorghe şi Menelas, cu doctorate la Paris, au fost, primul, medic şi pasionat fotograf, de la care au rămas multe imagini ale Galaţiului de altădată, iar al doilea, magistrat, preşedinte al Curţii de Apel al judeţului Covurlui şi un pasionat pianist, care îl acompania pe George Enescu în concertele date în Galaţi şi la seratele literar-muzicale din casa părintească de pe strada Cuza Vodă nr. 46. După terminarea Şcolii de Belle Arte de la Bucureşti, unde a studiat cu pictorii Gh. Tattarescu şi G.D. Mirea (1894), timp de 11 ani a desfăşurat o bogată activitate de grafician, publicând caricaturi social-politice şi desene satirice în ziarele şi revistele umoristice ale vremii sau în unele care aveau rubrici umoristice: „Adevărul”, „Moftul român”, „Patriotul”, „Tămâia”, „Belgia Orientului”, „Dimineaţa”, „Zeflemeaua”, „Moş Teacă”, „Furnica” etc. A cultivat teme antidinastice sau legate de problema ţărănească, s-a ridicat împotriva demagogiei, a corupţiei, a farselor electorale şi a falsului patriotism, a ridiculizat cu incisivă ironie pe guvernanţii şi politicienii timpului. Producţia sa de grafică publicistică este o adevărată cronică ilustrată a perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Din 1899 Nicolae Mantu începe să frecventeze, cu unele întreruperi, Academia Regală de Arte Frumoase din München, ca mai apoi, din 1905, să studieze fără a mai întrerupe cursurile, specializându-se în pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel. A fost coleg în capitala Bavariei cu Dimitrie Hârlescu, D. D. Stoica, Marius Bunescu, Stavru Tarasov, Samuel Mützner. O fotografie din 1907, reprezentând un grup de studenţi români, membri ai Asociaţiei „Patria”, îl înfăţişează alături de viitorii pictori Lascăr Vorel, Marius Bunescu, Stavru Tarasov, Ion Ţincu, Grigore Manea, de Aurel Vlaicu şi de alţi studenţi de la Politehnica din München. Continuă să trimită desene satirice la revistele şi ziarele din ţară, iar datorită lui Lascăr Vorel colaborează la revista satirică „Der Komet”. Este răsplătit cu mai multe distincţii, între care Marea medalie de argint şi Diploma pentru atelierul de compoziţie, iar odată cu aceasta acordându-i-se şi un atelier de creaţie, unde timp de un an a lucrat având la dispoziţie, gratuit, tot felul de ustensile şi uşurinţe în realizările pictoriceşti. În 1913 Mantu se reîntoarce în ţară, stabilindu-se definitiv la Galaţi. În 1917 este concentrat şi lucrează ca reporter de război, la ziarul România”, condus de căpitanul Mihail Sadoveanu (prim-redacor, Octavian Goga), unde întreţine rubrica „Războiul ilustrat”, apoi este mobilizat în Marele Cartier General din Iaşi. După demobilizare, se dedică întrutotul picturii şi unei mai vechi pasiuni – vânătoarea, care nu a rămas fără ecou în opera sa. Din 1948 se ocupă de organizarea mişcării plastice din Galaţi, punând în 1951 bazele Cenaclului Uniunii Artiştilor Plastici, nucleu din care se va dezvolta actuala filială. În 1957 i se conferă titlul de maestru Emerit al Artei. Încetează din viaţă la 8 seătembrie 1957. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” Opera pictorului afirmă în persoana artistului un creator viguros, care a slujit timp de peste 60 de ani arta românească cu dăruire şi pasiune. În repertoriul său, ea cuprinde compoziţii, portrete, scene de vânătoare, naturi statice, interioare, flori. Pictorul a evocat aspecte din luptele românilor din primul război mondial la care a participat („La Mărăşeşti”, „Spionul”, „Răniţii”, „Şarja de la Prunaru”), a surprins drama ţăranilor răsculaţi în 1907 („Din ordin”, „După răscoală”, „Arestaţii”, „Incendierea unui conac”), a reţinut secvenţe din munca gălăţenilor pentru reconstrucţia oraşului distrus în cel de-al doilea război mondial („Reconstrucţie”, „După subotnic”, „Scenă de reconstrucţie”). A redat cu mijloacele picturii frumuseţea anatomică a animalelor („Cai la adăpat”, „Cai şi călăreţi”, „Cai”, „Turmă de porci”, „Viţei spre păşune”, „Rok”, „Căţelul alb”,”Flox”, „Havana”, „Boi în pădure”), a imortalizat pe pânză sau carton florile (panseluţe, petunii, trandafiri, cârciumărese, crizanteme, lumânărele, liliac), pe care le-a pictat cu o intensitate a sentimentului ce aminteşte de Ştefan Luchian. În legătură cu pasiunea lui Mantu pentru trandafiri, pictoriţa Alexandra Drăguţescu, stabilită în Canada, care în copilărie a locuit cu părinţii în casa artistului din strada Cuza Vodă nr. 46, şi era „preferata acestuia şi singura care putea intra în atelierul maestrului fără a bate la uşă”, îmi scria într-0 corespndenţă recentă că „ în curtea aceea a lui, trandafirii aveau un rol bine definit şi nimeni nu avea voie să-i atingă. Erau cei de un roşu sângeriu, cei de un roşu mai cald şi cei galbeni, plus cei roz, agăţători, care flancau treptele terasei. An de an sosea un grădinar special angajat care altoia şi îngrijea acei trandafiri ce urmau să îşi ia locul bine definit în tablouri”. Din seria lucrărilor inspirate din luptele Primului Război Mondial, pânza de mari dimensiuni „Şarja de la Prunaru” (2,500 x 1,650 m) este o strălucită evocare a acelei extraordinare acţiuni executată de cei 363 de ostaşi şi ofiţeri ai Regimentului 2 Roşiori, comandat de colonelul Gheorghe Naumescu, în noiembrie 1916, când aceştia au înfruntat călare, numai cu sabia şi lancea, un duşman mult superior, aflat sub comanda generalului August von Mackensen. Tabloul se detaşează prin monumentalitatea imaginii, prin naraţiunea de amplă desfăşurare epică ce o conţine. Nicolae Mantu, care cunoştea atât de bine anatomia şi psihologia animalelor şi avea predilecţie pentru cai, se dezvăluie aici în toată plenitudinea talentului său. Goana dezlănţuită a cailor (în ochii acestora se citeşte chiar o anumită disperare, ceea ce este foarte surprinzător şi greu de redat cu mijloace plastice, mai ales când este vorba de animale), mulţimea de soldaţi avântaţi în luptă subliniază atmosfera de supremă încordare, iureşul năvalnic al bătăliei. Este atâta mişcare în acest tablou, atâta dinamism, încât, fără să vrei îţi vin în minte versurile din „Scrisoarea III” prin care Eminescu înfăţişează apriga confruntare de la Rovine. Caii, oştenii au înfăţişări aproape sculpturale. Cerul este plumburiu, întunecat la orizont. De altfel întreaga compoziţie este realizată în griuri terne şi verzuri închise. Zguduitoare prin tensiunea momentului aşternut pe pânză sunt şi compoziţiile „Din ordin” şi „După răscoală”, inspirate din tragicele evenimente de la 1907. Dacă în „Din ordin” artistul se opreşte la represaliile sângeroase ale răscoalelor, în „După răscoală” el surprinde un alt moment, acela al recunoaşterii victimelor de către supravieţuitori şi ridicarea lor de pe câmpul pustiit de gloanţe Prin creaţia sa în domeniul picturii şi graficii, Nicolae Mantu a slujit cu sinceritate un crez artistic, a lucrat cu onestitate şi probitate profesională pentru realizarea lui, situându-se în contextul picturii din prima jumătate a secolului al XX-lea pe linia marii tradiţii realiste. Opera sa, plină de adâncă simţire, demnitate şi omenie, chiar dacă nu a revoluţionat pictura timpului în care a trăit, înnobilează cele mai bune acumulări ale artei româneşti, fiind dovada cea mai grăitoare a unui penel sincer, pus în slujba frumosului şi a idealurilor neamului românesc. Cinstindu-i memoria la împlinirea celor 145 de ani de la naştere, Fundaţia Culturală „Nicolae Mantu”, înfiinţată în 2007 din iniţiativa primarului de atunci, inginerul Dumitru Nicolae, a editat un substanţial album de artă consacrat vieţii, activităţii şi operei pictorului, apărut la Editura „Axis Libri”. Autorul albumului este semnatarul acestor rânduri şi iubitorii de frumos din oraşul Galaţi pot să-l achiziţioneze de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, strada Domnească nr. 22. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted May 3, 2016 Author Posted May 3, 2016 „O catedrală de lână”, demolată demult Inaugurarea, în luna decembrie a anului 1978, în clădirea de pe Strada Domnească Nr. 77, a primului muzeu judeţean de etonografie din Galaţi, a constituit un adevărat triumf. Spre deosebire de celelalte muzee zonale din ţară, care ilustrau sumar şi invariabil aproape toate capitolele etnoculturii, indiferent de capacitatea spaţiului expoziţional şi de valoarea exponatelor, muzeul gălăţean a prezentat o singură categorie de obiecte: ţesături de lână, discret secondate, pe alocuri, de prosoape. În locul cunoscutelor unelte şi instalaţii care ilustrează procese şi procedee tehnice - şi care urmau să fie valorificate şi ele peste timp, în alte variante tematice - s-au desfăşurat atunci în voie, pe tot circuitul muzeului, doar scoarţele. Nu ca obiecte cu funcţie minoră în gospodăria ţărănească, ci ca valori semnificative, demne de a sta pe cele mai înalte trepte ale scării valorilor universale. Scheme compoziţionale şi armonii cromatice de mare profunzime, în care rafinamentul se împleteşte cu ingeniozitatea, iar vibraţia şi prospeţimea spontaneităţii cu severitatea structurilor compoziţionale arhaice, alcătuiau un univers mirific, ţesut cu migală şi har, în care semnul plastic şi culoarea încorporau colinde, balade, basme, totenuri, rituri străvechi convertite în metaforă plastică şi simboluri. Nimic confuz, nimic ilustrativ. O bună parte din curentele moderne, apărute la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, căuta noi modalităţi de exprimare plastică, abandonând anecdoticul şi găsindu-şi în aceste „umile” ţesături de casă precursori greu de egalat. Culoaea-lumină, atribut propriu picturii marilor maeştri ai marilor epoci creatoare, şi mult preţuită şi de pictorii moderni, se releva ca ceva întru totul firesc, dintotdeauna la îndemâna oricărei ţesătoare. Horele larg desfăşurate, ce coborau parcă din ritualuri neolitice, înconjurând perechi de tineri străjuiţi de luceferi, de brazi şi de păsări, tăinuiau parcă nunţi mioritice. Dar şi istorie, mai ales atunci când mirele purta uniformă militară, iar scoarţa de dotă fusese ţesută la 1878. Se putea citi sub strailele dorobanţului silueta ciobanului nelumit, plecat pe câmpul de bătălie pentru a-şi împlini destinul. Spre deosebire de contribuţia esenţială a conducerii Comitetului de Cultură şi Artă din vremea aceea la organizarea muzeului de etnografie gălăţean, au existat şi voci care au exclamat: „Ce sunt zdrenţele astea, agăţate pe pereţi, tovarăşe?!... Să le dăm jos, că ne fac de râs!” Şi le-au dat jos, distrugând primul muzeu de etnografie doar la aproximativ doi ani de la înfiinţare. Ce conta valoarea culturală a instituţiei şi investiţia materială? Indivizii îşi satisfăcuseră capriciile şi aroganţa născute din subcultură. Deşi… despre minunăţiile acelea existau şi păreri autorizate. „Puţine lucruri îmi amintesc să mă fi impresionat mai mult decât acei pereţi împodobiţi împărăteşte de scoarţele aşezate vertical, curgând ca nişte cărări esenţiale între cer şi pământ… Dar mai presus de toate era Sentimentul aproape religios care te cuprindea în faţa acelei frumuseţi care izvorâse cândva din miei, şi fusese toarsă, şi vopsită, şi urzită, şi ţesută, dar căreia timpul îi dizolvase de mult utilitatea şi sensul, lăsând-o să existe fără prihană” - scria poeta Ana Blandiana în articolul „O catedrală de lână” („România literară, 11.01.1979), pe când se afla încă sub influenţa celor văzute la Muzeul de Etnografie din Galaţi. Astea erau „zdrenţele” cocoţate aşa, tam-nisam, pe cele mai înalte culmi ale artei, iritând ignoranţa şi mediocritatea unor potlogari purtători de rang ai vremii - „mari eroi” ai lucrurilor mărunte care blocaseră de ani de zile, cu îndârjită autoritate „ştiinţifică”, drumul acestor capodopere spre depozitele Muzeului de Istorie din Galaţi, sub pretextul că „nu prezintă nici un interes muzeistic”. Atenţie, specia acestor indivizi, deosebit de nocivi, nu a dispărut încă. Se afirmă din nou sub altă mască! S-ar putea ca şi Muzeul Satului „Petru Caraman” de la Gârboavele să aibă aceeaşi soartă. La vremuri noi, alţi „mari eroi”! Eugen HOLBAN, etnolog
dcp100168 Posted May 5, 2016 Author Posted May 5, 2016 Albumul de artă „Nicolae Mantu” La 24 aprilie a.c. s-au împlinit 145 de ani de la naşterea pictorului Nicolae Mantu, artist emblematic pentru cultura gălăţeană, cel care este considerat cu adevărat ctitorul mişcării plastice din urbea dunăreană. Cinstindu-i memoria, Fundaţia Culturală „Nicolae Mantu”, înfiinţată în 2007 din iniţiativa primarului de atunci, inginerul Dumitru Nicolae, a editat un substanţial album de artă al cărui autor este istoricul şi criticul de artă Corneliu Stoica. Apărut la Editura „Axis Libri” a Bibliotecii „V. A. Urechia” în excelente condiţii grafice, albumul (format 25 x 18 cm, 192 pagini, hârtie cretată, scorţat, legat, forzaţ) este rodul unei minuţioase cercetări a vieţii, activităţii şi operei lui Nicolae Mantu şi conturează dimensiunile reale ale unei personalităţi de prim rang a Galaţiului, din păcate insuficient cunoscută marelui public şi mai ales generaţiilor tinere. „Structura albumului monografic, notează criticul ieşean Valentin Ciucă, într-un text reprodus pe coperta a IV-a, vizează deopotrivă elementele de biografie, dar şi pe cele de evoluţie artistică în contextul mai larg al epocii, al relaţiilor artistice şi umane cu unii dintre confraţi, colegi sau prieteni. Liniile mari ale acestui portret în mişcare sunt trasate cu siguranţa celui care a înţeles faptul că o evoluţie artistică reprezintă un complex socio-uman, vitregiile timpului, întâlnirile decisive pentru configurarea personalităţii. Nicolae Mantu, autenticul ctitor al profesionalismului în arta gălăţeană, ocupă un loc distinct în artele româneşti, iar restituirea de-acum are sensul unui veritabil exserciţiu de înţeleaptă recuperare”. După un „Cuvânt de început”, în care autorul încearcă să-i stabilească lucul lui Mantu în cultura şi arta locală şi naţională, să-i delimiteze creaţia de cea a pictorilor academici în rândul cărora adesea a fost catalogat de unii critici, urmează secţiunile „Coordonate biografice”, „Coordonate ale operei”, „Mărturii”, „Cronologie”, „Bibliografie”, „Fotomemorial”, „Grafică”, „Pictură” şi rezumate în limbile franceză şi engleză. Viaţa şi activitatea pictorului sunt reconstituite pe baza unor profunde cercetări arhivistiec, a presei vremii şi a unor dialoguri şi corespondenţe purtate cu ani în urmă cu persoane care i-au fost colegi la Bucureşti şi Munchen sau l-au cunoscut la Galaţi. Sunt furnizate preţioase informaţii privitoare la familia artistului: tatăl, Stavru Mantu, comerciant notabil, fost viceprimar şi primar al Galaţiului (1892), fraţii George şi Menelas, ambii cu doctorate la Paris, primul, medic şi pasionat fotograf, al doilea, magistrat, consilier şi preşedinte la Curtea de Apel, un virtuoz al pianului, care „uimea prin arta interpretativă” şi care adesea îl acompania pe George Enescu atunci când acesta concerta la Galaţi. Colaborarea lui Mantu cu desene satirice şi caricaturi după absolvirea Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, studiile în capitala Bavariei cu pictorul animalier Heinrich von Zügel, întâlnirea studenţilor români din München cu I. L. Caragiale în primăvara lui 1912, prietenia cu expresionistul Lascăr Vorel, participarea la Primul Război Mondial ca reporter şi mai apoi mobilizarea, dimpreună cu alţi 35 de artişti, în Marele Cartier General din Iaşi, activitatea din cadrul Societăţii Culturale „V. A. Urechia”, al cărei vicepreşedinte a fost, din cadrul Consiliului Comunal ca membru al Comisiei edilitare şi al Comisiei permanente de înfrumuseţare, munca pentru organizarea mişcării plastice gălaţene deupă 1948, încununată cu înfiinţarea în 1951 a Cenaclului Uniunii Artiştilor Plastici etc. sunt urmărite de Corneliu Stoica în pagini care mustesc de informaţii. În secţiunea „Coordonate ale operei”, autorul face mai întâi o analiză pertinentă a graficii social-politice din ziarele şi revistele la care Mantu a colaborat timp de aproape 15 ani („Adevărul”, „Moftul român”, „Belgia Orientului”, „Tămâia”, „Moş Teacă”, „Ţivil-Cazon”, „Zeflemeaua”, „Furnica” etc), subliniind că aceasta „este o oglindî a socităţii româneşti de la sfârşitul secolulului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea”, artistul „prin sutele de desene şi caricaturi publicate, spunându-şi cu îndrăzneală şi curaj cuvândul cu privire la societatea timpului său, la situaţia existentă în ţară şi luând atitudine împotriva guvernanţilor vremii, făcând ca tarele societăţii să apară în toată veridicitatea lor”. Cu aceeaşi atenţie sunt comentate desenele din ziarul „România”,”organ al apărării naţionale”, publicate la rubrica „Războiul ilustrat”, ca şi cele cu tematică animalieră apărute în „Carpaţii”, „Revista Ştiinţelor Veterinare” şi „Revista vânătorilor”, toate obţinute graţie colaborării autorului cu Biblioteca Academiei Române. Referitor la pictură, Corneliu Stoica menţionează că aceasta „cuprinde în repertoriul său compoziţii, portrete, scene de vânătoare, naturi statice, interioare, flori”, că pictorul „ este un maestru desăvărşit al compoziţiei şi că fie că sunt inspirate din viaţa oamenilor, fie din lumea celor care nu cuvântă, picturile lui Mantu sunt magistral aşezate în pagină, fiecare mişcare, fiecare gest sunt bine studiate; arhitectura lucrărilor este armonioasă, bazată pe un desen riguros, căruia îi este subordonată culoarea”. La sfârşitul comentariilor sale, Corneliu Stoica concluzionează: „Prin întreaga sa operă, Nicolae Mantu a slujit cu dăruire un crez artistic, a lucrat cu onestitate şi probitate profesională pentru realizarea lui, situându-se în contextul picturii din prima jumătate a secolului al XX-lea pe linia marii treadiţii realiste. Creaţia sa, plină de adâncă simţire, demnitate şi omenie, chiar dacă nu a revoluţionat pictura timpului în care a trăit, înnobilează cele mai bune acumulări ale artei româneşti, fiind dovada cea mai grăitoare a unui penel sincer, pus în slujba frumosului şi a idealurilor neamului românesc”. „Mărturiile” cuprinse în paginile albumului sunt datorate caricaturistului Gruia Păunescu (1887 – 1976), pictorilor Marius Bunescu (1881 -1971), Ion Bărbulescu B' Arg (1887 – 1969), Alexandru Gh. Popovici (1912 – 1975), Mala Zamfirescu-Bedivan (1928 – 2014), Nicolae Spirescu (1921 – 2009) şi avocatului Gheorghe Stoenescu (1900 – 1989). Ele se citesc pe nerăsuflate, fiidcă evocarea fiecăruia este caldă, iar informaţiile au o valoare semnificativă pentru înţelegerea Omului şi Artistului Mantu. Imaginile care urmează „Cronologiei” şi „Bibliografiei” (pag. 69 -182) prezintă 56 de fotografii ale pictorului din diferite perioade, ale părinţilor, fraţilor, făcute în compania unor colegi de studii, profesori şi prieteni sau ale Galaţiului de altadată (provenite din colecţia autorului şi a ing. Costel Gheorghiu), 149 de reproduceri alb-negru şi color după grafica şi pictura artistului, precum şi patru portrete ale lui Mantu executate de artiştii gălăţeni Elena Hanagic, Vasile Vedeş, Nicolae Spirescu şi Teodor Vişan. Ele sunt realizate la cote superioare de calitate, iar cele color redau cu fidelitate cromatica lucrărilor originale. Reproducerile lucrărilr de pictură sunt făcute după tablouri aparţinând Muzeului de Artă Vizuală Galaţi, Muzeului de Artă din Craiova, unor colecţiobari din Bucureşti, Sibiu şi Galaţi (Sorin Rodeanu, Vasile Popa, Georgeta Morentz, Dumitru Bahamat, Dan Dragomir, Gheorghe Petrescu, Ştefan Chicoş, Marcela Ostfeld-Ciupe, Anca Aldea). Adăugându-se lucrărilor sale similare consacrate pictorilor Mihail Gavrilov, Teodor Vişan şi Nicolae Einhorn, Dicţionarului artiştilor plastici gălăţeni, monografiilor „Monumente religioase din municipiul Galaţi”, „Monumente de artă plastică din judeţul Galaţi”, „Monumente de for public din municipiul Galaţi”, precum şi celorlalte cărţi de articole, cronici plastice şi studii („Artişti plastici de la Dunărea de Jos”,„Identităţi artistice”, „Întâlniri confortante”, „Interferenţe”, „Acorduri cromatice la Dunăre”, „Popasuri ale privirii”, „Feţele imaginii”), albumul „Nicolae Mantu” lasă să descoperim şi de această dată în persoana lui Corneliu Stoica aeelaşi cercetător riguros, coerent, care nu conteneşte să descopere valorile artistice ale Galaţiului şi să le prezinte cititorilor şi iubitorilor de frumos în adevărata lor lumină. Silvia DUMITRIU
dcp100168 Posted May 15, 2016 Author Posted May 15, 2016 Florian Doru Crihană: „Blitz veneţian” Cine a urmărit evoluţia lui Florian Doru Crihană a putut lesne observa că în ultimii zece ani artistul şi-a concentrat activitatea de creaţie pe abordarea unor teme care au fost materializate plastic în ciclurile: „Nuduri”, „Le Tour Eiffel”, „Bruges”, „Legnica”, „Titanic”, „Pardenone”, „Berna”, „Sacile”, „Potsdam”, „Strasbourg”, „La Réole”, „Valore della Poverta”, „Don Quijote de la Mancha”, „Galaţi - aventura unui secol” ş. a. Veneţia, celebrul oraş italian construit pe cele 118 insule ale lagunei formată de vărsarea unor importante ape în Marea Adriatică, care de-a lungul timpului a atras atenţia multor slujitori ai penelului, i-a prilejuit până acum gălăţeanului nostru realizarea a trei cicluri de pictură satirică şi umoristică. Ultimul, intitulat „Blitz veneţian”, poate fi vizionat în aceste zile în expoziţia găzduită de Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală (curator, Ada-Simona Biriş). Lucrările expuse pe simeze sunt strâns legate prin conţinut de celelalte din ciclurile anterioare, amplificând situaţiile comice surprinse şi atestând încă o dată fantezia fertilă a artistului, dar şi seriozitatea şi temeinicia documentării sale, cunoaşterea sub multiple aspecte a istoriei oraşului italian. Din acest punct de vedere, putem spune că tablourile sale nu numai că au capacitatea de a provoca zâmbetul, de a descreţi frunţile iubitorilor de frumos, de a-i relaxa, dar au şi o importantă valoare cognitivă şi, bineînţeles, una estetică. O imagine care revine în multe lucrări prezentate este cea a unui cuplu marital. Tinerii căsătoriţi, îmbrăcaţi în veşminte de nuntă, pozează unui fotograf într-un loc ce are ca fundal trena miresei. Desfăşurată asemnea unui evantai, aceasta este prinsă de partea superioară a pilonilor de care sunt legate gondolele acostate la mal, împiedicând astfel chiar punerea în valoare a frumuseţii lagunei („Trena şi laguna”). Draperiile şi perdelele unui palat care străîjuieşte Canal Grande, ieşite în exteriorul edificiului, în bătaia vântului iau forma aceleeaşi trene („Draperii şi perdele”). Trecerea cuplului aflat în goldolă pe sub Puntea Suspinelor, care traversează canalul făcând legătura dintre Palatul Dogilor şi închisoarea medievală, prilejuieşte lui Crihană să mediteze asupra problemei trăiniciei proaspetei familii, imaginând o asemănare între regimul de detenţie şi menţinerea stabilităţii căsniciei („Bila”). Instrumentul muzical prin care se asigură atmosfera distractivă din timpul călătoriei mirilor cu gondola este acordeonul, iar pictorul îi reprezintă burduful acestuia printr-o înşiruire de arce corespunzătoare ferestrelor de la Vechiul Procuratie din Piaţa San Marco („Gondolă în Piazza San Marco”). Uneori chiar Puntea Suspinelor este configurată ca un acordeon cu burduful arcuit („Ponte Sospiri”) sau sub forma cloşată a rochiei miresei, spre deliciul gondolieriloor care savurează „priveliştea” oferită de imaginea de sub veşmântul miresei („Gondolierii”). Gondola cu tânăra pereche căsătorită, ajunsă în Piaţa San Marco inundată, în lipsa unui pilon obişnuit, este legată de Turnul clopotniţă al Bazilicii San Marco, unul din simbolurile Veneţiei („Acostare în Piazza San Marco”). Popasul mirilor în acesată piaţă nu este atât pentru a se închina şi a se ruga la Sfântul Marco, ci mai mult pentru a marca şi înregistra evenimentul căsătoriei („Coada şi aripa”). Acelaşi cuplu îl întâlnim şi în „Teroare pe pod”, unde suita de persoane purtând măşti cu ciocuri proeminente au darul să-i înspăimânte pe proaspeţii însurăţei. Un personaj care stârneşte hazul, prezent şi el în mai multe tablouri, este Don Pantalone, un negustor veneţian bogat, lacom şi naiv, a cărui mască are un nas extrem de lung, astfel că, dublat, ajunge să servească drept sanie pentru lansarea la apă a gondolelor sau ca lopată pentru vâslit („Lansarea la apă a unei golândole”, „Gondolier pentru tinerii căsătoriţi”). Soclul statuii lui Don Pantalone este un seif pentru păstrarea banilor, aluzie la statutul său de negustor („Soclul lui Don Pantalone”). Masca lui Don Pantalone este purtată şi de Napoleon Bonaparte, cel care în cuceririle sale războinice a acaparat multe valori ale Italiei („Punga lui Don Pantalone”). În unele cazuri personajul este prezent doar prin masca sa („Don Pantalone – tatăl prevăzător”, „Nasul”). Legenda Podului Rialto, emblemă arhitecturală a Veneţiei, este asemănătoare cu cea a Meşterului Manole de la noi („Legenda construcţiei Podului Rialto sau Cocoşul cu cei doi soţi”). Într-un tablou ca cel intitulat „Ospăţul unui ochelarist la Caffè Florian”, Crihană se autoironizează, înfăţişându-se în postura unui sărman călător, desculţ, supărat, gânditor, care ajunge să hrănească porumbeii din Piaţa San Marco, în timp ce un ospătar al faimoasei cafenele, datând de la 1720, în care au poposit cândva mari personalităţi ale culturii şi artei (Byron, Balzac, Dickens, Henry James, Goethe, Proust, Rousseau, Modigliani, Stravinski etc.) îi oferă o cafea pentru revigorare, servită într-o ceaşcă de mărime supradimensionată. Situaţiile comice din tablourile lui Florian Doru Crihană sunt multe. Le descoperim şi-n „Rechinii şi doctorul mascat”, „Pizza”, „Made în China – căderea tradiţiilor autohtone”, „Găina cu oule din carnaval”, „Coroana bisericii Madonna della Salute”, „Proiectele podului Rialto”, „Legenda Madonei din livadă”, „Regata Storica”, „Vogue – întâlnire îm Piazza San Marco”, „Il Mattaccino” etc. Umorul şi ironia sa sunt exprimate inteligent, fin, uneori sugerate cu multă discreţie. Metafora şi simbolul sunt şi ele prezente ca elemente ale unei exprimări subtile, nuanţate, care presupune a lecturare atentă a lucrărilor. Arta transpunerii sale plastice atinge cote superioare de calitate. Crihană este un desenator desăvârşit, precis, atent la detaliile semnificative în ansamblul compoziţiilor, un colorist care stăpâneşte deplin gama griurilor, obţinând acorduri şi armonii de mare rafinament. Uneori foloseşte şi culori mai puternice, cum este, de plidă, albastrul din tabloul „Rechinii şi doctorul mascat”, însă fără a deranja echilibrul structurii compoziţiei şi a provoca disonanţe. Fantezia lui, combinată cu un extraordinar simţ de observaţie şi percepţie a realităţii încojurătoare îl ajută să-şi pună în valoare calităţile artistice, să creeze opere care sunt apreciate nu numai pe plan local şi naţional, dar mai ales la nivel internaţional, pictorul fiind des solicitat să expună în mari galerii de artă şi în muzee de mare prestigiu. Nu este întâmplător nici faptul că primul său album de artă, „Satirische Idyllen” a fost editat în Germania de colecţionarul Dieter Burkamp (Editura Kerber Art, Bielefeld-Oerlinghhausen, 2009), că în palmaresul său se află peste 100 de premii, că lucrări ale sale sunt expuse permanent în expoziţia Muzeului „Don Quijote” din Glosar (Germania). Corneliu STOICA
Recommended Posts