Jump to content

Pensula şi dalta 2011-2016


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Luminiţa Cornelia Nicolau - Oaze de linişte şi încântare cromatică

Pictoriţa Luminiţa Cornelia Nicolau este mai puţin afirmată în Galaţi, deşi trăieşte şi creează în acest oraş, în schimb ea este prezentă în importante expoziţii organizate pe plan naţional şi internaţional, iar lucrările ei sunt apreciate de juriile acestor manifestări, ca şi de cei care vin în contact cu ele. Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici 2/D/1998, membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti, a ARTINDEX şi a Asociaţiei iART (Internaţional Artists). În rândurile de faţă încercăm să-i conturăm un portret, considerând că activitatea care o desfăşoară şi pictura care o practică merită să fie cunoscute de un număr cât mai mare de cititori şi iubitori ai frumosului.

Artista s-a născut la 10 februarie 1964 în oraşul Bârlad (Vaslui), însă de la vârsta de trei ani şi-a urmat familia la Galaţi şi aici a rămas. După absolvirea şcolii gimnaziale, a urmat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri” (treapta I), profilul matematică-fizică, şi ale Liceului „Mihail Kogălniceanu” (treapta a II-a). Şi-a continuat studiile la Universitatea „Dunărea de Jos”, Facultatea de Mecanică, pe care a absolvit-o în 1989. În acelaşi an s-a înscris şi la Şcoala de Arte din Galaţi, pe care a terminat-o în 1992. Aici a avut marea şansă de a-l avea profesor la pictură pe mult regretatul plastician Ioan Simion Mărculescu. A studiat apoi şi Dreptul la Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti, luându-şi licenţa în 2012.

În tot acest timp, pasiunea pentru pictură nu a abandonat-o, a lucrat mai întâi icoane, pe care le dăruia pritenilor şi colegilor, iar din 2008 a început să cultive îndeosebi genul peisajului, spre care se simţea atât de atrasă şi spre care fusese îndemnată de mentorul său, Ioan Simion Mărculescu. A debutat cu cinci tablouri în Expoziţia Internaţională de Artă Contemporană „Omagiu lui Ştefan Luchian”, organizată în iunie 2014 la Galeria „Forte Marghera” din Veneţia (Italia) de către Asociaţia „Romeni & Moldavi in Veneto” în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe din România şi Consulatul General al României la Trieste (curator, Giampietro Cudin). Au expus atunci 41 de artişti plastici din Italia, România, Austria şi Franţa. La solicitarea Galeriei „Era” din cadrul Central Plaza Hotel din Piatra Neamţ, expoziţia a fost găzduită şi de aceasta.

Luminiţa Cornelia Nicolau şi-a organizat până acum doar o singură expoziţie personală în 2015, intitulată „Vibraţii”, găzduită de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”. Mai numeroase sunt participările ei la manifestări colective şi de grup din ţară şi din străinătate: 2014 - „Estival Art”, Galeria Elite Prof Art – Bucureşti; Salonul de Toamnă, Palatul Parlamentului - Bucureşti, Sala „Constantin Brâncuşi”; Bienala „Balkanica” - Velico Târnovo, Bulgaria; „Armonii de toamnă”, Hotelul Pullman - Bucureşti, World Trade Center; 2015 - „De iarnă …”, Centrul de Conferinţe World Trade Center – Bucureşti; „Valul grecesc”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” – Bucureşti; „Anotimpurile României”, Galeria „Labyrinth” – Bucureşti; „Accente cromatice”, Galeria „Labyrinth”; 2016 -  „Semnal” – expoziţie în cadrul Salonului Naţional de Artă Plastică „Atitudini contemporane”, ediţia a IX-a, Palatul Cercului Militar Naţional – Bucureşti; Salonul de Iarnă, Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” – Slobozia: „Anotimpul semnelor noastre”, Galeria „Labyrinth” – Bucureşti; „Accente cromatice”, Galeria „Labyrinth” – Bucureşti; „Popas în Transilvania”,  Galeria „Labyrinth” – Bucureşti; „Valul grecesc”, ediţia a III-a, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi – Bucureşti; Salonul Internaţional de Primăvară, ediţia a III-a, Biblioteca Centală Universitară „Mihai Eminescu” - Iaşi.

Îndrăgostită până la obsesie de natură, Luminiţa Cornelia Nicolau a călătorit mult prin ţară şi în străinătate şi peste tot a făcut schiţe, a reţinut imagini care au încantat-o şi pe care mai apoi le-a imortalizat în ulei pe pânză, folosindu-se atât de pensulă, dar mai ales de cuţitul de paletă. În peisajele sale, de evidentă factură impresionistă, sunt surprinse aspecte şi privelişti în care natura este văzută în rotirea ciclică a anotimpurilor, în anumite momente ale zilei sau în timpul unor fenomene meteorologice. În tot ceea ce aşterne artista în spaţiul plastic se simte bucuria neţărmurită, emoţiile şi sentimentele pe care ea le trăieşte în faţa spectacolului mirific al naturii, plăcerea cu care pictează şi strădania ca simţămitele ei autentice să le transmită cu sinceritate şi convingere celor care îi vor privi tablourile, adevărate oaze de linişte şi încântare cromatică. Am întâlnit în lucrările ei imagini în care verdele irumpe în arbori ca semn al puterii sevelor pământului şi al unei naturi aflată în plenitudinea forţelor sale („O zi de primăvară”, „Primăvară”, „Limpiditate”, „Linişte”, „Drum”), în care vegetaţia a îmbrăcat mantia de aur, argint şi purpură a toamnei („Elegie”, „Început de toamnă în Siriu”, „Septembrie”, „Armonie”, „Armonii de toamnă”, „Săvârşin”) sau în care albastrul cerului şi al apelor răspândeşte un aer de linişte şi pace adâncă („După ploaie”, „Potecă”, „La seceriş”, „Căpiţe”, „Pe marginea lacului”). Am admirat de asemenea sobrietatea şi siluetele impozante ale cetăţilor fortificate medievale săseşti din comunele Cristian, Biertan şi Nocrich din judeţul Sibiu, plaiurile de vis ale Bisocii Buzăului, privelişti din zone împădurite, de pe Faleza Dunării, dar şi de pe Insula Bali din Indonezia, una dintre cele mai mari atracţii turistice din lume („Bali”), din Franţa (Biarritz”, „Metz”) şi din insulele greceşti Santorini, Thasos şi Paxos („Santorini”, „Thasos”, „Paxos”). Există în pânzele Luminiţei Nicolau o poezie tonică, un lirism exuberant, exprimate cu o paletă coloristică strălucitoare, care conferă peisajului o atmosferă sărbătorească. Artista pictează pe suprafeţe de dimensiuni mici şi medii, însă spaţiile cuprinse în patrulaterul tablouriolor sale sunt ample, au deschideri perspectivale largi, echilibru, poezia se revarsă din ele aidoma unor efluvii de lumină. „Pentru mine, ne spunea artista, pictura este o stare de miracol care converteşte banalul, anodinul şi terestrul în forme celeste. În fiecare din tablourile mele publicul este călăuzit de magia neîntinată a culorilor a căror forţă învăluie formele şi le înnobilează aşa cum văd şi simt eu”.

Luminoase şi fermecătoare sunt şi lucrările sale reprezentând naturi statice cu flori, şi acestea parte integrantă a unei naturi generoase, generatoare de mari satisfacţii sufleteşti. Frăgezimea carnală, gingăşia şi prospeţimea coloristică constituie principalele atribute ale buchetelor sale aşezate în vase modeste, cărora artista le alătură adesea fructe şi alte elemente de recuzită („Bujori”, „Amintiri din copilărie”, „Floarea soarelui”, „Frumuseţe efemeră”, „Simfonie”, „Vas cu păpădii”).

Când a încercat să picteze în cheie abstractă, Luminiţa Nicolau s-a aprit mai cu seamă la forme decorative, care se pretează mai mult pentru a acoperi suprafaţa unor vitralii. Păstrează aceeaşi preocupare pentru culorile vii, subsumate unui desen clar şi precis.

Artistă sensibilă, lirică prin excelenţă, înzestrată cu un deosebit simţ de observaţie a realităţii, mare iubitoare a naturii, Luminiţa Cornelia Nicolau pictează cum simte ceea ce o atrage. Nu uită că profesorul său Ioan Simion Marculescu, preluând o mărturisire a lui Ştefan Luchian, a îndemnat- o să „lucreze cu sufletul”. Prezenţa lucrărilor sale la manifestrări de mare interes naţional şi internaţional este o mărturie grăitoare a recunoaşterii talentului său, a creativităţii de care dă dovadă şi o certitudine că drumul pe care evoluează este bun şi aducător de satisfacţii atât autoarei lor, cât şi celor cărora li se adresează.

Corneliu STOICA

0. Luminita Cornelia Nicolau, Fotografia artistei.jpeg

1. Luminita Cornelia Nicolau, Primavara,  u.p., cutit,  26x30 cm.jpg

2. Luminita Cornelia Nicolau, Armonie.jpg

3. Luminita Cornelia Nicolau, Armonie de toamna.jpg

Link to comment
Share on other sites

Teodosia Avram: „Întoarcerea acasă”

Deschisă în cadrul manifestărilor Festivalului Naţional al Cărţii „Axis Libri”, ediţia a VIII-a, expoziţia pictoriţei Teodosia Avram este găzduită în aceste zile în Sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii „V. A. Urechia”. Pe simeze sunt expuse 25 de lucrări de pictură şi grafică, reprezentând peisaje, portrete, compoziţii şi flori, grupate sub genericul „Întoarcerea acasă”. De ce acest titlu? Pentru că artista, originară din comuna Cudalbi, judeţul Galaţi (n. 8 iulie 1961), după mulţi ani trăiţi în Capitala ţării, unde a activat ca membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici din Bucureşti, iar în 2003, împreună cu Takashi Ono, instructor japonez de arte marţiale, au fondat Asociaţia Artiştilor şi Artizanilor Plastici România-Japonia, al cărei preşedinte este, de şapte luni s-a reîntors în comuna natală, locuind în casa părintească.

Având la activ peste 20 de expoziţii personale organizate în ţară, două în Franţa şi Ungaria, precum şi multe participări la manifestări de profil cu caracter naţional, Teodosia Avram impresionează şi în această nouă expoziţie a sa de la Biblioteca „V. A. Urechia” prin pasiunea care o manifestă pentru exaltarea culorii, apropiată de cea a foviştilor, dar şi prin ştiinţa desenului, evidentă mai ales în portrete şi lucrările de grafică. Peisajele ei sunt inspirate din realitatea încojurătoare sau sunt plăsmuiri imaginare, în care natura îmbracă haine strălucitoare, răspândind în jur o poezie tonică, de mare efect stenic. De cele mai multe ori secvenţele imortalizate pe suportul de pânză sau de carton sunt văzute frontal, ansamblurile constituindu-se dintr-o aglomeraţie de pete, puncte şi virgule ca într-un joc de culori ce creează optic impresia unui mozaic. Tuşele sunt juxtapuse, pigmenţii sunt folosiţi în starea lor pură, dobândind rezonanţe muzicale. Uneori, doar câteva linii curbe dau imaginii o perspectivă de adâncime ce se pierde în ţesătura cromatică. Alteori, imaginea este văzută de undeva de sus, astfel încât acoperişurile roşii ale caselor abia se disting. Există în aceste peisaje o ritmică anume, o dinamică a cromaticii care creează vibraţii, declanşează energii pozitive.

Portretele îi înfăţişează pe Alexandru Ţiplea, rectorul Universităţiii Ecologice din Bucureşti, un bărbat sobru, hotărât în acşiunile sale, pe delicata şi sensibila Emilia Iacob, pictoriţă, pe care Teodosia Avram a avut-o profesoară la Liceul de Muzică şi Artă Plastică din Galaţi, pe instructorul de arte marţiale Takashi Ono şi alte persoane pe care pictoriţa le numeşte Geta (contabilă în comuna Schela), Claudia, Loredana sau a căror identitate nu este menţionată. De asemenea, pictoriţa a expus şi două autoportrete, realizate în perioade diferite ca vărstă şi stare psihică. Pe lângă asemănarea cu modelul, Teodosia Avram urmăreşte  dimensiunea psihologică a personajelor, căutând să exprime lăuntrul acestora în expresia ochilor, fereastra adevărată a sufletului. Sunt portrete care se remarcă prin simplitatea lor, chipul celui portretizat fiind obiectivat adesea doar prin câteva linii.

Interesul artistei pentru figura umană apare şi în compoziţia „Cerşetoare la metrou”, unde pe chipul şi înfăţişarea unei bătrâne este exprimată drama unor oameni care la bătrâneţe sunt uitaţi chiar propriile lor familii.

Nu pot să nu remarc în aceste însemnări şi dragostea care o manifestă artista pentru animale, cele două tablouri cu pisici fiind edificatoare în acest sens.

Reîntorndu-se acasă definitiv la cei 55 de ani care îi va împlini în curând, Teodosia Avram, prin lucrările expuse la Biblioteca „V. A. Urechia” dă semne că nu vrea să rămână izolată în comuna natală şi străină de pulsul artistic al Galaţiului. Sperăm ca ea să fie tot atât de activ aşa cum s-a manifestat şi în Capitală, plasticienii de aici s-o primească cu căldură în rândurile lor şi să se bucure de condiţiile existente pentru a-şi face cunoscute publicului lucrările. Despre ea, criticul de artă Marin Mihalache scria în 1995 „că şi-a creat un univers al ei, o lume în care, dacă vrei să pătrunzi, trebuie să fii un bun analist”, iar profresorul Costică Petraşchievici de la Universitatea Naţionallă de Arte din Bucureşti, recunoscându-i „talentul, forţa, gingăşia, nebunia  liniei şi culorii, curajul în manifestare”, sublinia „că ea este o pictoriţă care va lăsa o amprentă în arta românească”.

În cadrul aceluiaşi Festival al Cărţii, în ziua de 27 mai, artista şi-a lansat albumul de artă şi poezie intitulat „Culoare şi poeme”. De format 31 x 21 cm, tipărit pe hârtie cretată, acesta cuprinde o scurtă Aotobiografie a autoarei, curriculum vitae, fragmente din texte scrise de-a lungul timpului de Marin Mihalache, Silvan Ionescu (critici de artă), Gheorghe Iliescu-Călineşti (sculptor), Alexandru Păduraru (scriitor şi ziarist), Costică Petraşchievici (profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti), Mariana Păvăloiu (muzeograf la Muzeul Marinei din Constanţa), Florica Matei (pictor şi cercetător ştiinţific) şi Valentin Borda (istoric), 20 de poeme, 10 fotografii documentare şi 100 de reproduceri color şi alb-negru după picturile, desenele şi vasele decorative realizate de artistă din sticlă stratificată după metoda renumitului ceramist şi sticlar francez Emil Gallé. Apreciem ţinuta elegantă a albumului şi mai ales calitatea reproducerilor, care redau cu fidelitate imaginile lucrărilor originale.

În final, notăm şi confesiunea făcută de pictoriţa şi poeta Teodosia Avram, care are de fapt valoarea unui adevărat crez artistic: „În acest album se află tot zbuciumul meu din copilărie până în prezent, lupta cu neliniştile şi întâlnirea cu frumuseţile vieţii; «a fi sau a nu fi?! » – Pentru că nu poţi trece prin viaţă scuturându-te de întâmplări fără ca acestea să te marcheze , fără să înveţi ce e rău şi bine şi nu poţi face un pas înainte dacă nu există speranţă”.

La ambele manifestări (vernisajul expoziţiei şi lansarea albumului), artista a fost prezentată publicului de semnatarul acestor râmduri.

Corneliu STOICA

1. Teodosia Avranm, Fotografia artistei.jpg

2. Teodosia Avram, In gradina, tempera.jpg

4. Teodosia Avram, Cersetoare la metrou.jpg

5. Teodosia Avram, Ingandurata (Pictorita Emilia  Iacob).jpg

Link to comment
Share on other sites

Mihai Coţovanu: „Simplitate şi înălţare”

După expoziţiile „Marele Artist” (2014) şi „Contemplarea în artă” (2015), ambele deschise la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, pictorul ieşean Mihai Coţovanu se află pentru a treia oară la Galaţi. La aceeaşi galerie, el expune acum o suită de tablouri reprezentând peisaje, compoziţii, portrete, naturi statice şi flori, reunite sub genericul „Simplitate şi înălţare”. În seara vernisajului ( 24 mai), pictorul şi-a lansat şi cel de-al treilea album de artă al său, intitulat „Spiritualitate şi tradiţie”, apărut la sfârşitul anului trecut la Editura PIM din Iaşi (celelalte două albume sunt „Penelul şi paleta”, semnat de Valentin Ciucă, şi „Arta întru desăbărţire”, autor Mircea Deac).

Multe din peisajele prezentate în această nouă expoziţie personală au fost realizate în vara anului trecut în Franţa, când pictorul a mers pe urmele artiştilor care la mijlocul secolului al XIX-lea au pictat în localitatea Barbizon, situată la sud de Paris, în apropierea pădurii Fontainebleau: Jean-Baptiste Camille Corot, Theodore Rousseau, Jean-François Millet, Carles François Daubigny etc. Printre aceştia şi românii Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu. Tablourile lui Mihai Coţovanu constituie astfel şi un pios omagiu adus acestor artişti care în acele vremuri s-au îndepărtat de academism şi romantism, cultivând pictura de plein air, o pictură de atmosferă ce va deschide drumul impresionismului.

Am scris şi altădată că pictorul ieşean s-a situat de la începutul carierei sale departe de curente şi mode trecătoare, de experimente sterile, evolând în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti. Pictura sa este profund realistă, aparţinând unui postimpresionism cu o mare încărcătură lirică, în care motivul este recognoscibil, iar atenţia creatorului se îndreaptă în egală măsură asupra concreteţei formelor cât şi a culorii. Altfel spus, materia picturală este aplicată pe suport având o solidă osatură asigurată printr-un desen impecabil. Aflându-te în faţa lucrărilor lui Mihai Coţovanu este o încântare să le priveşti, să le contempli îndelung. Spectacolul mirific al naturii îţi fascinează retina şi declanşează emoţii, sentimente, te înalţă sufleteşte. Pictorul nu caută subiecte sofisticate. O margine de pădure, o colină, arbori atinşi de însemnele toamnei sau în plină efervescenţă a sevelor, case, stânci, lanuri de grâu, câmpuri de maci etc. sunt suficiente pentru a le face să populeze suprafaţa pânzelor sale, dăruindu-le celor care le privesc aşa cum le-a surprins şi cum a simţit în momentul actului creator.

Din Franţa sunt inspirate imaginile tablourilor intitulate „Lumina Barbizonului”, „Martorii artiştilor”, „Peisaj din Barbizon”, „Dimineaţă în Barbizon”, „Peisaj de la Chailly en Bière”, „Colină pitorească din Giverny”, „Marină” („Lumină şi transparenţă”); „Peisaj Corot” este o copie după „Podul de la Mantes” al acestui precursor al impresionismului, lucrare aflată în Muzeul Luvru din Paris, în timp ce „Peisaj cu Pietrele lui Solomon” aminteşte de locul în care s-a născut legenda întreţesută în jurul regelui maghiar Solomon, iar „Privim muntele Gutâi” ne poartă cu privirea pe târâmul Carpaţilor Maramureşului şi Bucovinei. Peisajele lui Mihai Coţovanu sunt de mare amplitudine, acoperite de vegetaţie abundentă, verdele cu nuanţele lui predomină, lumina inundă cu generozitate spaţiul. Ele sunt adevărate poeme în care culorile strălucesc pe forme conturate cu precizie de geometru, alcătuind ansambluri ce strecoară în suflet un sentiment de chietudine şi înalţă spiritul. Pictorul foloseşte scheme compoziţionale diferite pentru a reda perspectiva spaţială, tuşele sunt de o minuţie şi fineţe surprinzătoare, pasta este modulată în armonii şi acorduri cromatice de mare subtilitate.

Compoziţiile „Ultimii oameni iubitori de pământ” şi „Baie în arşiţa soarelui” sunt şi ele remarcabile. Prima înfăşiţează doi bătrâni surprinşi în imensitatea unei câmpii participând la culesul cartofilor, iar celălalt aduce în prim-plan o mamă care îi spală pe cei doi copii ai săi într-o cădiţă aşezată în curtea casei. Ambele sunt de un realism robust, măiestrit construite, echilibrate compoziţional. Detaliile evocă marea calitate a artistului de a se individualiza, de a arăta că firescul face parte din existenţa diurnă. Aceleaşi calităţi de fin şi profund observator, de ingeniozitate în pătrunderea esenţei lumii reale le decoperim şi-n portretele „Doamna Ştefania”, „Actorul Emil Coşeru”, ca şi în „Nud”, lucrări în care dimensiunea psihologică a personajelor este scoasă în evidenţă de expresia chipului acestora, configurat cu mijloacele clasice ale picturii.

În manieră clasică sunt realizate şi tablourile „Natură statică cu mere” şi „Natură statică cu portocale”. Aici accentul artistului cade pe redarea materialităţii obiectelor, a volumelor acestora, materia picturală este răspândită cu o pensulaţie lisă, fructele şi vasele sunt conturate printr-un desen precis, căruia artistul îi subordonează nemijlocit culoarea în tonuri de la roşu aprins şi oranj, până la argintiuri şi griuri de mare sensibilitate.

Ca şi în expoziţiile anterioare, şi de această dată Mihai Coţovanu a adus şi un grupaj de tablouri reprezentând flori: „Tufănele alb-galbene”, „Bujori albi-roz”, „Bujori roz”, „Trandafiri albi”, „Tufănele”, „Trandafiri albi-roz”. Pictorul nu are inhibiţii că motivul floral a fost şi este atât de abordat de atâţia înaintaşi şi confraţi ai săi, că în acest gen s-au creat capodopere de-a lungul timpului. El pictează florile cu fervoare şi sinceritate, aşază buchetele în vase modeste de lut, ştie să pună în valoare carnalitatea tijelor, frăgezimea, gingăşia şi prospeţimea corolelor şi petalelor. Florile lui sunt vii, răspândesc în jur vitalitate şi poezie. Le lipseşte doar parfumul.

Ajunşi la sfârşitul acestor însemnări pe marginea noii expoziţii a pictorului ieşean de la Galaţi, „Simplitate şi înălţare”, trebuie să-i dăm dreptate scriitorului şi criticului de artă Tudor Octabian când notează că picturile luiMihai Coţovanu „au o seamă de constante superioare în gândire şi stil, că aceste determinări estetice sunt pregnante şi de durată, cu garanţii chiar pentru noi şi productive săluţii plastice, că ele trebuie să convingă de actualitatea şi de perenitatea unui mod de a concepe imaginea pictată în chip realist”, conştient fiind că  „acest realism e încă productiv şi iubit pe continent, fiindcă e în logica tradiţiei”, iar „continuităţile sunt mai revoluţionare decât vehemenţele unor firi de nealiniaţi prin genă”. Mihai Coţovanu pictează cu sentimentul că pictura sa este valabilă pentru toate timpurile şi cu cât vor trece anii, cu atât ea va fi mai frumoasă şi căutată.

Albumul de artă „Spiritualitate şi tradiţie”, lansat la vernisaj, este de formnat 27 x 25 cm, are 93 de pagini, este tipărit pe hârtie cretată, ilustrat cu 83 de reproduceri color după lucrări ale pictorului şi fotografii reprezenndu-l pe artist pictând în mijlocul naturii (uneori chiar în faţa motivului ce urmează să treacă pe pânză), în tabere de creaţie, în compania unor personalităţi ale culturii româneşti sau în vizită cu membri ai familiei sale la diferite muzee din străinătate. Textele din album sunt semnate de Tudor Octavian, Mihai Dorin (istoric şi publicist la „Ziarul de Iaşi”), Corneliu Stoica, Mariana Tomozei-Cocoş, Raluca Sofian-Olteanu (toate în limba română), Mircea Deac (tradus în limba engleză de Ana Maria Coţovanu) şi Valentin Ciucă (tradus în limba franceză de Paula Romanescu). Reproducerile sunt foarte expresive şi reprezintă imagini ale unor peisaje din Iaşi, Braşov, de pe Valea Prahovei, din Burghenii de Jos, din satul Boholţ (Făgăraş), de la Barbizon, din Pădurea Fontainebleau şi împrejurimi, dar şi portrete şi naturi statice. Unele din aceste reproduceri sunt şi ale unor tablouri ce pot fi văzute în expoziţia de la Galaţi. Curriculum-ul vitae al aristului încheie acest album de artă editat în condiţii grafice de excepţie.   

Textul-mărturisire de pe coperta a IV-a, aparţinând lui Mihai Coţovanu, exprimă concepţia pictorului despre artă şi despre misiunea sa pe pământ. Merită să-l cităm în întregime, ceea ce şi facem: „Creaţia artistică ridică intelectul pe trepte superioare ale desăvârşirii spirituale, dă parfum şi culoare vieţii, dacă se caută adevărul prin artă. Frumosul în artă dezvoltă conştiinţa şi cugetul, spre cele mai profunde cămări ale sufletului, şi se poate ajunge la înţelegerea că noi suntem opera de artă a «Marelui Artist».  Cred că am fost înzestrat cu acest dar al creaţiei plastice, pentru acest destin destul de greu, dar în aceeaşi măsură la fel de frumos şi de sublim. Este darul din gena străbunilor şi părinţilor mei cărora le mulţumesc”.

Corneliu STOICA

2. Mihai Cotovanu, Ultimii oameni iubitori de pamant.jpg

3. Mihai Cotovanu, Baie sub arsita soarelui.jpg

8. Mihai Cotovanu, Trandafiri albi.jpg

10. Mihai Cotovanu, Peisaj din Barbizon.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Retrospectiva pictorului Ştefan Buţurcă

Deşi până prin 1990 a participat la Saloanele Filialei Galaţi a U. A. P. R. şi la manifestările colective ale profesorilor de desen organizate de Casa Corpului Didactic, pictorul tecucean Ştefan Buţurcă abia acum a ajuns în cetatea dunăreană cu o expoziţie personală, deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală (curator, sculptorul-muzeograf Alexandru Pamfil). O expoziţie care prin densitatea tablourilor de pe simeze (aproape 100), ca şi prin faptul că artistul a selectat lucrări din toate perioadele sale de creaţie, are valoarea unei adevărate retrospective (prima de acest fel şi-a organizat-o în 2012 şi a fost găzduită de Centrul Naţional Militar din Bucureşti; alte 32 de expoziţii personale au fost deschise la diferite galerii din Bucureşti, Tecuci, Iaşi, Suceava, Chişinău; prezent cu peste 450 de lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Franţa, Italia, S. U. A., Canada, Israel, China, Republica Moldova; Membru al U. A. P. R. Filiala Bucureşti, Secţia Pictură).

Nu este lipsit de interes să subliniem de la început că Ştefan Buţurcă s-a născut la Nicoreşti, localitate vestită nu numai prin podgoriile şi calitatea vinurilor, ci şi prin aceea că aici a copilărit şi mai târziu a pictat unul dintre titanii artei moderne româneşti, Gheorghe Petraşcu. Pictorul tecucean a învăţat din marea lecţie a maestrului să folosească suporturi de mici dimensiuni şi o materie picturală consistentă, onctuoasă, cu preţiozităţi şi străluciri de smalţ, doar că la el culoarea este mai deschisă, mai luminoasă. Lucrările expuse la Galaţi demonstrează, prin unitatea lor stilistică, un parcurs artistic organic, o evoluţie în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti. Întrebat de scriitorul Vasile Ghica, în cadrul unui interviu, dacă nu se simte totuşi prea legat de tradiţie, Ştefan Buţurcă a dat următoriul răspuns: „Nu m-a tentat avangardismul niciodată. Este adevărat, arta se intelectualizează, se abstractizează, dar unele expierenţe sunt sterile. Sunt semne că marii artişti ai picturii contemporane se întorc la emoţie. Fără aceasta, pictura parcă nu-şi justifică statutul. Eu sunt convins că simplitatea şi claritatea pot fi profunde. Accesibilitatea nu este o ruşine, iar exhibiţionismul nu înseamnă adâncime. Mă fascinează peisajul şi culoarea”.

Aşadar, simplitatea, claritatea, profunzimea şi pictura declanşatoare de emoţii sunt dezideratele către care a aspirat întotdeauna Ştefan Buţurcă, iar aceste calităţi le întâlnim pe deplin în lucrările sale, fie că acestea reprezintă peisaje, portrete, naturi statice sau flori, genuri pe care el le-a cultivat cu consecvenţă şi sunt ilustrate de actuala expoziţie. Peisajele prezentate sunt din Brodina, Vicov (satul de naştere al Sofiei Vicoveanca), Vintilă Vădă (judeţul Băzău), din mahalalele Tecuciului, din Delta Dunării, dar şi din alte localităţi din mediul rural pe care artistul nu le indică în titulatura tablourilor. Sunt peisaje în care motivul din realitate asupra căruia se opreşte nu este transpus identic în spaţiul plastic, ci constituie doar un pretext pentru a-şi exterioriza propriile sentimente, emoţii, trăiri şi stări sufleteşti. În procesul de creaţie, Ştefan Buţurcă dă curs fanteziei sale, simplifică, sintetizează, păstrează elementele concrete esenţiale, configurează imagini în care descoperim atmosfera şi poezia plaiurilor moldave, farmecul unei naturi prietenoase, luminoase, în care aerul vibrează şi în care se simte freamătul vieţii. Artistul nu este preocupat de pitorescul priveliştilor, de spectaculos, la el peisajul reprezintă o stare de suflet, un bun prilej pentru a medita şi pentru a oferi privitorului, la rândul său, prin forme şi culori, ceea ce locurile importalizate au specific. Margini de sat, case, cărări, intersecţii de drumuri, fântâni, arbori, gospodării ţărăneşti, curţi, pământuri fertile sau aride, amieze însorite, amurguri etc. populează uleiurile sale, alcătuind un univers văzut în succesiunea anotimpurilor şi în diferite momente din zi şi din noapte („Case la răspântie”, „Structuri sub cerul toamnei”, „Între curţi”, „Sat cuprins de îngheţ”, „Casă bătrânească”, „Case într-un peisaj arid”, „Vedere din valea Nicoreştiului”, „Răspântie la Brodina”, „Accentele nopţii”, „Efecte pe cerul Brodinei”, „Cărare la marginea satului”, „Spre dealul viilor”, „Uliţă în Vintilă Vodă”, „Feerie la Brodina”, „Primăvară în cătun”, „Spre curtea lui moş Ion”, „Case în Deltă” etc.). Bun desenator şi colorist, Ştefan Buţurcă, în construirea imaginilor, se foloseşte atât de pensulă cât şi de culţitul de paletă, nu aleargă după arhitecturi complicate, orchestraţia cromatică o asigură prin juxtapuneri, prin suprapuneri rafinate de tonuri, prin modulări de pastă, dar şi prin grafisme, uneori vigurose, alteori delicate sau abia sesizabile. Artistul are un fel personal de a aşterne pigmentul, tuşele sale sunt largi şi urmează trasee care imprimă imaginii de ansamblu dinamism, mişcare, o energie care-şi are sorgintea în combustiile sale lăuntrice, în dorinţa de a exprima prin mijoace plastice atmosfera locului respectiv, elementele esenţiale rezultate din dialogul cu natura. Aspectele fixate pe pânză sunt şi ele surprinse frontal, dar de cele mai multe ori au deschideri perspectivale ce se pierd în adâncimea tablourilor. Lirismul său nu este niciodată exploziv, debordant, ci temperat, reflexiv, bine strunit, expresie a unui artist care caută în motiv latura gravă, filozofică a lucrurilor, poezia care să-l individualizeze. Nu întâmplător criticul de artă Marin Mihalache nota în acest sens că pictorul tecucean este un adevărat „portretist al naturii”, iar Valentin Ciucă afirma că „viziunile pictorului par mai cu seamă studii de caracter, iar natura, peisajul îndeosebi, au valoarea unui portret, în care descoperi expresia unui caracter, destinul unei individualităţi”.

Pasiunea şi plăcerea cu care pictează peisajul, le întâlnim şi în naturile statice, multe dintre ele cu  flori. Aceeaşi fervoare cromatică, aceeaşi energie a tuşelor, aceeaşi atentă elaborare, aceeaşi măiestrie în asigurarea echilibrului compoziţional. Artistul stăruie asupra redării materialităţii obiectelor de recuzită, a carnalităţii lujerelor. Corolele şi petalele sunt mai mult schiţate, figurate doar din câteva trăsături de penel. Culorile sunt calde şi dobândesc adesea sonorităţi de smalţ. Florile lui Ştefan Buţurcă sunt vii, răspândesc în jur lumină şi poezie. Lirismul lor este învăluitor („Natură statică cu flori şi ochelari”, „Peşti pe fond roşu”, „Flori de pom în cană roşie”, „Petunii în cană albă”, „Trandafiri roz şi carte”, „Narcise albe”, „Natură statică cu pahar şi flori de păpădie”, „Crini”, „Cană cu petunii roşii”, „Vază cu iarba şarpelui”, „Flori de ochiul-boului”, „Trandafiri roz şi pipă”, „Gălbenele în vas albastru”).

Când abordează portretul, artistul ştie că mai mult decât reuşita redării asemănării cu modelele contează accesul la dimensiunea psihologică a acestora şi scoaterea la lumină, prin expresia fizionomiei, a adâncului lăuntric, a acelor trăsături în măsură să le definească personalitatea. Personajele din portretele sale sunt oameni simpli, chipurile lor exprimă sobrietate şi concentrare, suferinţă şi îngrijorare, nostalgie şi cufundare în gânduri, asprime, severitate şi fermitate („Bătrân pe gânduri”, „Moş Nicolae”, „Nea Săndică”, „Chip de pescar”, „Femeie odihnindu-se”, „Lectură”). Universul fermecător al copilăriei este surprins în câteva portrete admirabile, expresii ale inocenţei, gingăşiei şi purităţii infantile („Davidel”, „Cosmina”, „Chip de copil – Nicu”, „Expresie de copil – Bogdan”, „Copil dormind”). Cele cîteva „Autoportrete”, realizate în diferite perioade ale vieţii, sunt de asemenea remarcabile pentru arta sa portretistică. Pictorul se înfăţişează când visător, animat de elanuri tinereşti, când melancolic şi gânditor, frământat şi privind interogativ în jur, când aspru şi colţuros, conferind chipului accente expresioniste.

Aşa cum se poate remarca din cele aproape 100 de lucrări expuse în retrospectiva de la Muzeul de Artă Vizuală, Ştefan Buţurcă nu este un pictor expansiv, ci unul interiorizat şi profund. El este o personalitate bine conturată şi activă în cultura şi arta din arealul judeţului nostru şi a ţării, cu un discurs inconfundabil, a cărui operă de până acum este mărturia certă a unei valori incontestabile. Un artist care, ajuns la vârsta de 65 de ani, împliniţi pe 9 aprilie, are încă multe de spus în pictura românească. Sperăm ca această manifestare de amploare şi colaborare cu prestigioasa instituţie gălăţeană să fie semnul de bun augur al prezenţei sale în viitor şi cu alte expoziţii.

Corneliu STOICA

68. Stefan Buturca. Autoportret cu sapca rosie, 2011.jpg

12. Stefan Buturca, Accente la Brodina_2011.jpg

5. Stefan Buturca, Davidel, 2011.jpg

27. Stefan Buturca, Cer nemarginit la Vicov, 2011.JPG

Link to comment
Share on other sites

CORNELIU STOICA - 75

Pedagogul, scriitorul, jurnalistul, istoricul şi criticul de artă Corneliu Stoica aniversează în vara aceasta o vârstă de aur, 75 de ani. Este născut la mijlocul lunii iunie, pe data de 15  a anului 1941, în Satul Măcişeni, Comuna Corni din judeţul nostru. După studiile primare şi generale, clasele I-VII, efectuate în localitatea natală şi Cudalbi, este admis la Liceul „Vasile Alecsandri”, Galaţi, pe care îl absolvă în anul 1959. Îşi continuă studiile în filologie la Institutul Pedagogic de 3 ani din Galaţi şi la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limba şi literatura română, Specializarea Limba română – Limba spaniolă. Debutează în profesia de pedagog în anul 1963, la Şcoala din comuna Şendreni, unde îndeplineşte şi funcţia de director coordonator, iar din anul 1978 şi până la pensionare, îşi exercită profesia la Şcoala nr.29 din Galaţi, unde mulţi ani este director sau director adjunct.

Concomitent cu activitatea la catedră, profesorul Corneliu Stoica este pasionat de fenomenul cultural, de creaţia literară, de istorie şi critică de artă, de jurnalism. Publică încă din anul 1959 în presa timpului, în Viaţa nouă, Viaţa studenţească şi  Scânteia Tineretului, poeziile şi comentariile sale literare aducându-i mai multe premii. Este promovat ca inspector la Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, calitate în care promovează valorile tradiţionale ale artei gălăţene. Mai mult, împreună cu istoricii Ion T. Dragomir şi Mihalache Brudiu elaborează lucrarea Muzee şi monumente gălăţene, care apare în anul 1974.

Transferat la Şcoala nr.29, începând cu 1 septembrie 1978, Corneliu Stoica îşi dedică o mare parte din timp şi îndrumării elevilor în arta poeziei. Revista Petale de lumină, cuprinzând creaţiile literare ale elevilor şcolii, coordona de profesorul Stoica, obţine premii şi diplome la toate concursurile de creaţie organizate la nivel judeşean, zonal sau naţional. Cu prilejul unui recent dialog cu mentorul Petalelor…, i-am înţeles emoţia când îmi spunea că „revista a fost deosebit de apreciată la vremea respectivă de scriitori precum Alexandru Mitru, Tudor Opriş, Ioan Alexandru, Valeriu Gorunescu, Ion Trandafir, Ion Chiric, Apostol Gurău, Teodor Parapiru etc.” „Mă bucur, a continuat scriitorul Corneliu Stoica, că unor elevi de atunci le citesc astăzi versurile în publicaţii locale şi naţionale, că îi văd semnând în paginile unor publicaţii de prestigiu”. În acelaşi timp, profesorul Stoica publică în presa locală şi centrală, în revistele pentru copii ale vremii, editează mai multe plachete şi volume de versuri (Numai stejarii, Cetatea primăverii, Ţara cu văzduh de ciocârlii, Toamna scrie simfonii, Casa bunicilor, Ochi de copil etc.)

O consistentă activitate redacţională şi publicistică desfăşoară omul de cultură Corneliu Stoica la revista de educaţie şi cultură Şcoala gălăţeană, unde publică încă din 1990, anul de apariţie a publicaţiei. În perioada 2004-2010 a fost secretar de redacţie al revistei, iar din anul 2011 şi în prezent susţine o rubrică permanentă intitulată Plastică.

Activitatea care l-a consacrat însă pe Corneliu Stoica este aceea de istoric şi critic de artă. Prin cronicile expoziţiilor de artă organizate în oraş, medalioanele privind viaţa şi creaţia plastică a artiştilor gălăţeni publicate în toate revistele locale – Dunărea de Jos, Porto Franco, Dominus, Antares, Axis Libri, Şcoala gălăţeană etc., prin intervenţiile de mare probitate profesională susţinute cu prilejul unor manifestări de profil, Corneliu Stoica a promovat înalta valoare a artei plastice gălăţeane în comunitate şi la nivel naţional. Este impresionantă colecţia de lucrări de istorie şi critică de artă apărute sub semnătura lui Corneliu Stoica: Artişti plastici de la Dunărea de Jos (1999), Monumente religioase din Municipiul Galaţi (2001), Monumente de artă plastică din Judeţul Galaţi (2003), albumele dedicate artiştilor plastici Teodor Vişan, Nicolae Einhorn Nicolae Gavrilov, Nicolae Mantu,  Identităţi artistice (2004), Pictorul Nicolae Mantu (2005), Întâlniri confortante (2005), Interferenţe (2009), Popasuri ale privirii (2013), Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni (2013, ediţia a doua, care conţine peste 220 de nume de artişti gălăţeni), Monumente de for public din Municipiul Galaţi (2015), Feţele imaginii (2016).

Dimensiunea cea mai relevantă a operei lui Corneliu Stoica este cea educativă. Cărţile sale sunt utile şcolii, profesorilor de educaţie plastică, de istorie, de limba şi literatura română, de religie, diriginţilor, elevilor şi studenţilor. Lecţiile din clasă sau din atelierele de creaţie plastică pot fi ilustrate cu texte şi cu imagini convingătoare din cărţile profesorului Stoica, dovedind că istoria şi cultura spaţiului gălăţean fac parte din patrimoniul naţional.

Ca o recunoaştere a meritelor profesorului Corneliu Stoica în promovarea artei şi culturii gălăţene stau mărturie premiile şi diplomele obţinute de-a lungul timpului: premiile Revistei Dunărea de Jos (2005, 2008, 2015), ale Revistei Şcoala gălăţeană (1997, 2004), premiul Municipiului Galaţi (2010), premiul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Galaţi (2016) etc. Este membru al Societăţii Scriitorilor „Costache Negri”, Galaţi, iar din anul 2007 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (U.A.P.R.), Secţia Critică.

Aniversarea a 75 de ani de viaţă îl găseşte pe Corneliu Stoica în plină activitate creatoare. Scrie despre artă şi despre artişti, participă la manifestările expoziţionale de gen, este întotdeauna dispus dialogului, citeşte, se documentează în perspectiva apariţiei unor noi lucrări.

Sănătate şi La mulţi ani, Domnule profesor!

Gh. NAZARE

1. Corneliu Stoica - Fotografie.jpg

23. Corneliu Stoica, Portret de Nicolae Einhorn  (pastel).jpg

22. Corneliu Stoica, portret  de Teodor Visan  (acrilice).jpg

24. Corneliu Stoica, portret de Liviu Adrian Sandu  (teracota).jpg

Link to comment
Share on other sites

Aspectul etnocultural Covurlui-Tecuci

  • Omagiu înaintaşilor şi colegilor noştri trecuţi dincolo de „Poarta ţărnii”

Ideea împărţirii pe spaţii ceva mai mari decât zonele etnografice, a fost avansată de regretatul coleg Liviu Mihăilescu, ctitorul Muzeului de Etnografie din judeţul Brăila. Disperat că nu găsea hotarele zonei – sau zonelor – din spaţiul pe care îl cerceta de mai multă vreme, i-a propus profesorului Ioan Vlăduţiu de la I. C. E. D. Bucureşti, coordonatorul colecţiei „Zone etnografice”, o tratare pe ansambluri ceva mai mari, adică un fel de aspecte etnoculturale. Acestea urmau să cuprindă spaţii geografice mai ample, în care se intuia existenţa unor zone etnografice, dar ale căror contururi nu puteau fi delimitate clar.

Profesorul Ioan Vlăduţiu, care ţinea foarte mult la continuarea propriei sale preferinţe, adică de relevarea culturii ţărăneşti de pe teritoriul României prin zone etnografice şi publicarea lor în colecţia respectivă, m-a întrebat în ce stadiu mă aflu cu cercetarea satelor din judeţul Galaţi şi, bineînţeles, ce părere am despre ideea colegului din judeţul vecin. I-am răspuns că situaţia din judeţul Galaţi este încă neclară, dar că sper să precizez cât mai curând limitele zonelor şi chiar ale unor subzone etnografice.

„Şi cât de curând se va întâmpla acest lucru?”

„Nici asta nu prea ştiu deocamdată, dar cred că va mai dura încă ceva timp”, i-am răspuns.

„Timpul trece iute, domnule coleg, şi nu iartă nimic!”

„Este adevărat, dar numai ceea ce a fost făcut temeinic, cu multă competenţă şi, mai ales, cu multă cinste şi responsabilitate, rezistă acţiunii sale devoratoare, chiar şi după ce noi înşine vom fi devoraţi! Detest lucrurile făcute de mântuială, adică superficiale, marcate de amatorism şi suspecte de furtişaguri. Într-o lucrare bine elaborată trebuie să se simtă neapărat dimensiunile, profunzimea SINELUI şi nu doar competenţa, truda şi ideile profesorului sau ale vreunui coleg, subtil însuşite şi pervers improvizate! Adică trebuie să se vadă că noi tratăm etnografia ca pe o ştiinţă şi nu ca pe o bagatelă. Că, de fapt, nu ne jucăm de-a etnografia, tolerând potlogăria”.

„Bine, bine”, a continuat profesorul, „cu asta sunt de acord şi mă bucură faptul că gândiţi astfel, însă nu ştiu cum o să vă mai publicaţi materialul, cândva, adică în condiţiile în care eu nu am să mai fiu”.

Era în anul 1975.

„Dar despre ideea colegului Liviu Mihăilescu ce părere aveţi?” m-a întrebat apoi.

„Ideea respectivă este foarte bună şi constituie o soluţie pentru zonele de câmpie şi chiar colinare, şî îmi surâde oarecum şi mie, dar că partea colinară şi subcolinară din sud-estul Moldovei nu poate face corp comun cu zona de câmpie a judeţului Brăila. Şi aceasta în ciuda faptului că unele elemente mai depăşesc albia Siretului în ambele sensuri, iar cele trei mari culturi neolitice, Boian, Gumelniţa şi Cucuteni, îşi aveau zona de interferenţă pe un teritoriu cuprins cam între localităţile Băneasa, judeţul Galaţi, şi Lişcoteanca, judeţul Brăile ( a se vedea I. T. Dragomir, Aspectul cultural Stoicani-Aldeni, în revista „Danubius”, II-III, Galaţi, 1960, pp. 45 – 69). Bineînţeles că nu se va renunţa complet nici la delimitarea zonelor etnografice, contururile acestora urmând a fi indicate chiar şi fragmentar, adică atât cât se vor putea reconstitui, descifra”, am precizat eu. „Fără delimitarea zonelor etnoculturale nu se poate vorbi despre cercetare în domeniul culturii rurale”.

După un timp, când m-am reîntâlnit cu dl.Profesor, i-am arătat o hartă a judeţului în care trăsesem deja unele contururi, delimitând trei zone: 1. Zona etnografiecă Galaţi; 2. Zona etnografică Covurlui Nord; 3. Zona etnografică Tecuci-Zeletin.

Singura categorie care nu se putea distribui perfect, adică pe fiecare zonă, era costumul ţărănesc care este comun celor trei zone. Şi aici am intervenit cu ideea lui Liviu Mihăilescu. Am încadrat cele trei zone într-o singură structură pe care am numit-o „Aspectul etnocultural Covurlui-Tecuci”. Şi astfel s-a rezolvat şi cea mai dificilă problemă a etnoculturii gălăţene.

După ce i-am argumentat în detaliu această delimitare, dl. profesor şi-a exprimat acordul cu tot ce propusesem şi m-a sfătuit să mă grăbesc cu redactarea textului, pentru a-l putea publica cât mai repede. Din acel moment, în toate studiile etnografice publicate prin diferite reviste, am menţionat şi zona etnoculturală în cadrul căreia se petrecea actul despre care relatam.

După o vreme, dl. profesor Ioan Vlăduţiu a trecut la cele veşnice, iar publicarea colecţiei „Zone etnografice” a fost abandonată. I-a urmat apoi colegul de la Brăila, Liviu Mihăolecu, lăsând în urma sa multe realizări notabile, dar şi proiecte nefinalizate. Am continuat cercetările în toată complexitatea lor şi, bineînţeles, redactarea unor texte, pe care le-am publicat eşalonat prin diverse reviste locale şi din ţară.

Şi astfel, în locul acelei ruşinoase pete albe ce domnase  multă vreme harta etnografică a judeţului Galaţi, şi care descuraja orice intenţie de cercetare etnoculturală, a apărut o structură bine motivată ştiinţific, concretizată în trei zone etnoculturale însoţite de câteva subzone. O minune?! Poate fi numită şi aşa. Totul a început în toamna anului 1967, când am venit la Galaţi şi nu s-a terminat încă. Drumul parcurs în cele câteva decenii de căutări insistente a fost foarte dificil şi poate fi reconstituit şi cu ajutorul paginilor publicate de-a lungul timpului prin diverse reviste de cultură şi chiar prin cele ale cotidianului local.

Iar dacă mai apar şi unii „cercetători fâşneţi”, care pretind că au „colaborat” la această lucrare sau chiar se autoproclamă autori de drept a ceea ce s-a descoperit în acest spaţiu, tot în aceste pagini trebuie căutaţi. Iar dacă nu sunt găsiţi, înseamnă că mint. Singura colaborare de care am beneficiat atunci când am avut nevoie a fost din partea Angelei Tomaselli.

Eugen Holban, etnolog

Link to comment
Share on other sites

Ştefan Luchian - 100 de ani de la moarte

La 28 iunie se împlinesc 100 de ani de la moartea aceluia care pentru arta românească este deschizătorul unei noi civilizaţii picturale - Ştefan Luchian. Artist din plămada celor aleşi, în scurta şi tragica sa existenţă, printr-o muncă ce a mers până la epuizare şi uitarea de sine, el a elaborat o estetică nouă, adund în pictura noastră acea profunzime a sentimentelor în tratarea subiectelor, acea poezie tulburătoare în tot ceea ce a aşternut pe pânză, pe lemn sau pe carton. Fără luarea în consideraţie a contribuţiei sale înnoitoare, arta secolului al XX-lea din România nu poate fi discutată. "Vopseaua lui, scria Tudor Arghezi, pare din carne simţitoare. Sunt vii stofele cu care-şi înscrie impresiile, e viaţă şi bucurie în toată lumina care curge din mâna lui fermecată. Unde-i trece pensula sau pastelul, se trezeşte numaidecât materia chemată să cânte. Înlăuntrul culorilor lui bate ritmul mare care rostogoleşte eternitatea asupra-şi ca într-un vis îndoit".

Născut într-un sat din nordul Moldovei, Ştefăneşti, la 1 februarie 1868, Luchian, prin tatăl său, maiorul Dimitrie Luchian, descindea dintr-o veche famile moldovenească, originară din Galaţi. Mama, Elena Chiriacescu, era fiica unui proprietar din Muntenia. În 1885 se înscrie la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, pe care o termină în 1889. Studiază un timp, în paralel cu aceasta, şi flautul, la Conservator, apoi urmează timp de două semestre cursurile Academiei de Arte Frumoase din München. În 1990 revine în ţară, debutează în expoziţia societăţii de artă "Cercul artistic", iar în 1891 ajunge la Paris, unde rămâne aproape doi ani ca student al Academiei Julian. În capitala Franţei frecventează cercurile artistice de aici, vizitează muzeele şi expoziţiile, este entuziasmat de pictura lui Delacroix şi Courbet. Prin colecţionarul Georges Bellio are posibilitatea să cunoască direct operele impresioniştilor Manet, Monet, Renoir, Degas, Sisley, Pissaro. Tabloul "Ultima cursă de toamnă", realizat la Paris şi prezentat în 1894 în Expoziţia artiştilor în viaţă (Bucureşti), este o mărturie a felului cum au influenţat Manet şi Degas asupra creaţiei sale.

Reîntors la Bucureşti, participă la viaţa artistică din capitală, este iniţiatorul "Expoziţiei artiştilor independenţi", este membru fondator al societăţii "Ileana", îşi organizează mai multe expoziţii personale sau împreună cu Constantin Artachino (1896), Nicolae  Vermont (1899), Kimon Loghi, Oscar Spaethe (1907), Nicolae Dărăscu (1914). Participă cu două pasteluri la "Expoziţia universală" de la Paris (1900), la expoziţiile anuale ale societăţii "Tinerimea artistică", al cărei membru fondator a fost din 1901.

Deşi în primii ani ai activităţii Luchian nu-şi reînnoieşte registrul motivelor pictate, el ştie să distileze influenţele, ştie să preia din ceea ce îl impresionase la Paris numai acele mijloace expresive care conveneau temperamentului său interiorizat şi care aveau darul să împingă pictura românească înainte. Direcţiile spre care tinde Luchian sunt acelea ale unei arte sintetice, cu forme construite în planuri largi, ale unei arte cu rădăcini înfipte adânc în pământul românesc, în substanţa folclorului plastic atât de bogat şi a frescelor bisericilor medievale. Până la Luchian doar meşterii olari mai realizaseră acea strălucire de smalţ a culorii. Luchian eliberează culoarea din constrângerile modelului, la el formele sunt exprimate prin culoare iar spaţiul prin diferenţe de saturaţie cromatică.

Pictorul este atras în mod deosebit de peisaj, pe care-l imortalizează în lucrări realizate atât în tehnica uleiului, cât şi a acuarelei şi pastelului. În aceasta din urmă a ajuns la o măiestrie încă neegalată în arta noastră. "Când lucrezi afară, spunea artistul, lumea se schimbă dintr-un moment într-altul; dacă nu te grăbeşti, îţi fură umbrele soarele; într-o clipă totul s-a schimbat. Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu care se împrăştie din sălcii în lumina de amurg îl prinzi mai uşor".

Peisajele lui Luchain sunt atât de vii, vegetaţia irumpe cu atâta dărnicie sub lumina pătrunzătoare a soarelui, încât parcă auzi cântecul sevei urcând din străfunduri. Priviţi tablourile "Lunca de la Poduri", "După ploaie", "Peisaj din Moineşti", "La marginea satului", "Fântâna de la Brebu", "Sălcii", "Potecă spre cimitir", "Lunca Ialomiţei", "Sălciile de la Chiajna" etc. şi vă veţi da seama de neîntrecutul meşteşug al pictorului, de sentimentul curat şi de înalta combustie lăuntrică ce le trăieşte artistul în faţa spectacolului naturii. Dar Luchian s-a aplecat cu aceaşi dragoste şi spre lumea celor umili, redându-i durerea şi suferinţa în tablouri precum: "La împărţitul porumbului", "După muncă spre casă", "La lucru", "Bătrân cerşetor", "Cărbunarul", „ Meşter lăcătuş”, "Spălătoreasa", "Mahalaua dracului", "Moş Nicolae Cobzarul", "Safta florăreasa", "Muncitoare" etc.

Când boala nemiloasă l-a ţintuit la pat, pictorul nu a părăsit şevaletul, el a găsit o modalitate supraomenească de a smulge paletei ultimul cântec de lebădă. Cu penelul legat de mână, ajutat de nepoţii săi Lorica şi Traian, cu eforturi chinuitoare, el a pictat flori, acele flori nemuritoare care conţin în ele o intensitate  dramatică a sentimentului, o lumină care izvorăşte din interior, o simplitate gravă, rar întâlnită. Florile lui Luchian (anemone, maci, trandafiri, garoafe, crizanteme, imortele, gura leului, tufănele, albăstrele, gălbenele, dumitriţe), adevărate poeme cromatice, par crescute într-o lume ireală, materia picturală are o sonoritate când aeriană, când telurică, ea dobândeşte strălucirea smalţurilor şi farmecul scoarţelor româneşti.

Dând artei româneşti consistenţa valorică pe care o vor cultiva cu aceeaşi fervoare pictori ca Petraşcu, Tonitza, Pallady, Iser, Ressu, Bunescu, Ghiaţă, Baba, Ciucurencu ş.a., Ştefan Luchian rămâne în plastica noastră ca un inovator de primă mână, un mare simfonnist al culorii, poate cel mai mare, care "a ridicat, cum sublinia criticul Petru Comarnescu, pe mari culmi arta patriei şi a lumii".

Corneliu STOICA

4. Stefan Luchian, Lautul.jpg

7. Stefan  Luchian. Safta florareasa.jpg

1. Stefan Luchian, Un zugrav .jpg

10. Ștefan Luchian, Spălătoreasa.jpg

Link to comment
Share on other sites

Pictoriţa Alexandra Drăguţescu

Excluzând pe fraţii Georgeta Arămescu-Andeerson şi Constantin Emil (Ticu) Arămescu, stabiliţi la Miami, Florida (S. U. A.) şi pe Jeanne Coppel, pictoriţă care a trăit la Paris (Franţa), despre care am scris în cotidianul local „Viaţa nbouă” încă din anii 1968-1971, în ultimii zece ani am avut posibilitatea să-i prezint cititorilor şi iubitorilor de frumos pe mai toţi artiştii plastici gălăţeni care au trăit sau tăiesc peste hotarele ţării, fie prin articole publicate în presa culturală locală, fie în textele dedicate lor în „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni” (Editura „Axis Libri”, Galaţi, 2023): Rodica Costianu (Elveţia), Oana Coşug (Belgia), Adina Drinceanu (Italia), Maria Dumbravă (S.U.A.), Ecaterina Elian (Franţa), Nicolae Georgescu (Franţa), Robert Helman (Franţa), Mircea Nicolau (Germania), Neluş Oană (Australia), Nelu Pascu (Italia), Reuven Rubin (Israel), Diana Schor (S.U.A.), Simona Soare (Germania), Daniel Spoerri (Italia). Pe unii i-am cunoscut personal sau am corespondat prin intermediul Internetului, iar despre alţii am scris pe baza articolelor şi studiilor apărute despre viaţa, activitatea şi opera lor. Prin demersul meu am urmărit ca ei să fie cunoscuţi pe meleagurile natale, unii venind chiar cu expoziţii personale deschise la Galaţi.

Rândurile de faţă le consacrăm unei alte artiste din diaspora, pictoriţa Alexandra Elena Drăguţescu, care trăieşte la Montreal, Quebec (Canada) şi pe care am „descoperit-o” mai târziu, nefiind inclusă nici în „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”. S-a născut în Galaţi, la 18 ianuarie 1951, în familia avocaţilor Elena şi Henri Serge Hanagic.

Mama sa avea şi studii de pictură (elevă a lui Alexandru Jean Steriadi la Academia de Arte Frunoase din Bucureşti). S-a afirmat în Galaţi după 1948 ca o remarcabilă acuarelistă, aflându-se printre cei care în 1951, alături de maestrul Nicolae Mantu, au pus bazele Cenaclului Artiştilor Plastici, nucleu din care s-a dezvoltat acuala filială locală (despre Elena Hanagic am scris în revista „Axis Libri”, Anul IX, Nr. 31, iunie 2016, pag. 27-29; articolul este inclus şi în cartea mea „Feţele imaginii”, Editura „Sinteze”, Galaţi, 2016, pag. 25-32). Tatăl (n. 25 august 1907 - m. 27 august 1981) a profesat avocatura la Galaţi, iar într-un timp a fost prefect al judeţului Covurlui, ultimul prefect înlăturat de regimul comunist venit la putere şi arestat politic în 1952.

În copilărie, Alexandra a locuit cu familia în casa pictorului Nicolae Mantu din strada Cuza Vodă Nr. 46. Amintindu-şi de anii aceea fragezi, îmi scria într-o corespondenţă electronică recentă că era „preferata maestrului şi singura care putea intra în atelierul acestuia fără să bată la uşă”. De asemenea, îmi destăinuia că într-o zi pictorul i-a dăruit familei sale un tablou cu trandafiri galbeni, pe care într-un moment mai greu din viaţă aceasta a fost nevoită să-l înstrăineze, precizând şi cât de mult ţinea Mantu la aceste flori care erau din abundenţă în curtea sa. „În acea curte, trandafirii aveau un scop bine definit şi nimeni nu avea voie să-i atingă. Erau trandafiri de un roşu sângeriu, cei de un roşu mai cald şi cei galbeni, plus cei roz, agăţători, care flancau treptele terasei. An de an sosea un grădinar, special angajat, care altoia şi îngrijea acei trandafiri ce urmau să îşi ia locul în tablourile sale”.

După cursurile şcolii primare şi gimnaziale făcute la Galaţi la mai multe unităţi de învăţământ (Liceul de fete „Mihail Kogălniceanu”, Liceul „Vasile Alecsandri”, Şcoala Nr. 24, Liceul de Muzică şi Arte Plastice), Alexandra a urmat Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, apoi în 1973 a fost admisă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, pe care l-a absolvit în 1977. Aici a studiat la secţia Pictură Monumentală-Restaurare, clasa profesorului Petre Achiţenie. Încă din anul I de facultate s-a căsătorit cu colegul ei Titu Drăguţescu, student tot la clasa profesorului Achiţenie, însă în al doilea an de studii. În februarie 1980 li s-a născut primul copil, Alexandru, iar la 5 iulie 1983 cel de-al doilea, Matei. Până în 1992 a activat ca profesoară, predând desenul şi pictura la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. În 1982 a susţinut şi examenul de definitivat în învăţământ ca profesor de arte plastice. În vacanţele de vară a partcipat alături de soţul său, atestat de Patriarhia Română ca pictor bisericesc, la realizarea picturii în frescă la Biserica din Malaia, Vâlcea (1978-1979), Biserica din Boteşti, Argeş (1984-1985), Biserica Oota (1986-1987) şi Biserica Sf. Nicolae cel Nou (1990-1991), ambele lăcaşuri de cult ortodox, monumente istorice, aflate în Craiova. De asemenea, în perioada 1979-1981 a făcut parte din colectivul format din Romeo Zamfirescu, Titu Drăguţescu şi Spiru Chintilă care a realizat patru mari mozaicuri ceramice care decorează Casa Ştiinţei şi Tehnicii din oraşul Câmpina.

În 1992, cei doi soţi Drăguţescu, împreună cu fiii lor Alexandru şi Matei, au părăsit România şi s-au stabilit în Canada, la Montreal. Aici, pictoriţa, pentru a-şi dobândi dreptul de a activa ca profesor de arte plastice, conform reglementărilor statului canadian, a mai făcut doi ani de studii la Facultatea de Arte Plastice de la Université du Qubéc à Montréal (UQAM), frecventând cursuri care nu fuseseră cuprinse în programa învăţământului artistic universitar din România (arta pe ordinator, istoria artelor canadiene şi a Quebecului, pedagogia pentru copiii handicapaţi şi cu probleme de comportament, limba franceză etc.). Nu a abandonat arta monumentală pentru care se pregătise în ţară, realizând împreună cu soţul său designul şi restaurarea mai multor tapiserii în Suite Royale la Hotel Ritz (Montreal, 2011), designul şi restaurarea unei tapiserii Aubusson la acelaşi hotel (2013) şi restaurarea mai multor zone ale plafonului Teatrului Corona (Montreal, 2015). În acelaşi timp a restaurat din colecţii private tablouri de Bruegel, Renoir, Chagall etc. şi a susţinut cursuri de desen şi pictură la Centrul de Artă Stewart Hall, Pointe-Chaire, pentru persoanele de orice vârstă dornice să practice arta în timpul lor liber.

În ţară, Alexandra Drăguţescu a debutat împreună cu sora sa Rodica Margareta Hanagic şi Vasile Rotaru, ambii pictori scenografi la Studiourile Centrale ale Televiziunii Române, într-o expoziţie deschisă în 1978 la Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti. Şi-a organizat expoziţii personale la Banque Credit Mutuel, Nisa, Franţa (1984), Windsor Art Center, Windsor, Anglia (1987), Margart Fisher Gallery, Londra, Anglia (1987), Euro Gallery, Londra, Anglia (1987) şi a participat la mai multe manifestări colective de profil: Festivalul de artă a tineretului, La Rochelle (Franţa, 1982), Expoziţie de artă românească, Arnhem (Olanda, 1990), Le Chateau Ste-Anne, Bruxelles (Belgia, 1990), Romanian Art Exhibition, Viena, Austria, 1991), Galeria Apollo, Bucureşti (1992), Tanaka Gallery (în permanenţă), Osaka (Japonia, 1990 -1993), Stewart Hall Gallery, Pointe-Claire (Canada, 1993, 1994), La Maison d’art Fra Angélico, Montreal (Canada, 1994, 1995), Jardin des Arts, Paris (Franţa, 1992-1998), Canada Galerie de l’Isle (permanent), Montreal (Canada, 1993 – 1994), Galerie Claude Lafitte (permanent), Montreal (Canada, 2009).

Lucrări ale artistei se găsesc în colecţii private din România, Canada, Franţa, Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Italia, Japonia, S. U. A., Emiratele Arabe Unite şi Suedia.

Opera Alexandrei Drăguţescu s-a constituit şi a evoluat de-a lungul celor peste 40 de ani de creaţie având la bază în primul rând respectul pe care-l manifestă artista pentru pictura figurativă. În lucrările din primii ani de după absolvirea facultăţii, primordiale sunt compoziţiile de dimensiuni mai mari, marcate de viziunea artei monumentale în spiritul căreia se formase, cu accente decorative şi în care elementele constitutive (fragmente de peisaj, natură statică, portret, figură umană) sunt juxtapuse ca în tehnica colajului. Ceea ce s-a întâmplat mai pe urmă, ne spune chiar pictoriţa: ”Dorind mai mult decât nişte simple exerciţii stilistice, rezolvări tehnice sau virtuozităţi olastice, am vrut să creez o lume a mea, o lume aparte, astfel că în evoluția mea ulterioară oniricul şi pictura metafizică au jucat un rol determinant. Depăşind decorativismul iniţial, am aprofundat puterea de expresivitate a perspectivei în redarea atmosferei, element primordial în care toate trăirile, emoţiile, gândurile se pot naşte şi pot exista, pot avea o mare putere de sugestie. În aceată atmosferă, obiectele simple, banale, prin asocierea lor în combinaţii pe aceeaşi pagină nasc gânduri noi, cu sugestii diferite de percepţia lor obişnuită, creează o lume misterioasă, enigmatică, de vis, cu conotaţii sporite”.

La Alexandra Drăguţescu, elementele concrete sunt pictate aproape hiperrealist, numai că prezenţa lor, de cele mai multe ori insolită, în acelaşi cadru al spaţiului plastic, conferă ansamblurilor un aer ce ne duce cu gândul la pictura suprarealistă. Şi aceasta numai datorită intervenţiei imaginaţiei artistei în cătarea creării misterului, a încercării de a pune în mişcare scripeţii gândirii celui care prioveşte pentru descoperirea unor noi semnificaţii.

Portretele marelui medic oftalmolog român Petre Vancea, a pictorului Petre Achiţenie şi „Autoportretul” sunt executate în maniera pictorului japonez Hokusai. Petre Vancea este tipul savantului, are o figură astrală, rece, părul de pe cap îi este albit complet, este îngândurat, priveşte fix prin lentilele ochelarilor, în mâna dreaptă ţine o lupă, iar în stânga o pretigioasă medalie de aur primită la Paris pentru meritele în descoperirea vindecării unei boli care, netratată, poate conduce la orbire. Pajura care veghează alături pe bara unui balansoar poate fi un simbol al tenacităţii şi curajului cu care a acţionat pentru întemeierea şi impunerea şcolii moderne de oftalmologie în România. Elementele decorative nu lipsesc, le întâlnim îndeosebi pe vestimentaţia personajului. Pictorul Achiţenie are un chip luminos, iradiază inteligenţă, străbate cu privirea spaţii ce par a nu se mai termina, poartă veşminte largi, specific japoneze, penelul din mâna dreaptă îi trădează profesia de o deosebită nobleţe, iar copacul înflorit şi planta din preajmă îi accentuează vitalitatea, sensibilitatea şi curăţenia sufletească a celui care a pictat în Romînia şi în Republica Moldova peste 52 de biserici. „Autoportretul” o înfăţişează pe artistă ţinând o pisică în braţe, purtând pe cap un turban prins cu mutle accesorii, este îmbrăcată într-un capot  înflorat. Două miniaturi textile dreptunghiulare cu motive florale, din care coboară şnururi aurii cu franjuri până la baza tabloului, îi încadrează chipul tânăr, plin de candoare şi gingăşie, căutând spre o lume generatoare de bucurii. Radiografierea dimensiunii psihologice a personajelor şi reliefarea acesteia prin expresia exterioară a chipului constituie o constantă a portretisticii Alexandrei Drăguţescu, realizată ingenios cu mijloacele plastice care le are la dispoziţie. În „Clepsidra”, efemerul din prim-plan, reprezentat printr-un fluture de o coloristică foarte vie şi fire de iarbă, convieţuieşte alături de durabil – clădirile de o perfectă geometrie şi verticalitate din ultimul plan. „Catedrala” şi „Compoziţie din Montreal” sunt inspirate din realităţile canadiene. În primul tablou, elementele de natură statică sunt pictate într-un interior prin a cărui fereastră deschisă se vede faţada catedralei din Montreal. La fel procedează artista şi în „Zi de vară”, unde obiectele de recuzită au forme perfect desenate, iar pe cer, mai sus de nori, se văd plutind două baloane cu aer cald. Coloristica aici este de o sensibilitate aparte, nuanţele tonale ating rafinamentul. În Compoziţie din Montreal, în drapta tabloului, catedrala se înalţă în toată măreţia ei, etalîndu-şi frumoasle elemente de arhitecură gotică, iar în partea stângă, aceeaşi imagine este reluată şi proiectată oblic în culori surdinizate, estompate.

Într-o serie de alte tablori, precum „Păpuşa metafizică”, „Pntoful bunicii”, „Portret în flăcări”, „Dublu portret în flăcări”, „Cutia magică”, „Femeia cu pălărie” ş.a., libertatea de exprimare o conduce pe pictoriţă la configurarea unor plăsmuiri considerate, aşa cum însăşi mărturiseşte, ca „alcătuind o lume paralelă, guvernată de legi plastice independente de lumea reală, dar cu o egală forţă de expresie, unde imaginaţia şi visul au un rol preponderent”.

Alexandra Drăguţescu construieşte cu siguranţă şi rigoare, pictează în ulei pe pânză şi în tehnici mixte (tempera şi acuarelă), unoeri împarte suprafaţa suportului în registre, intersectează sau suprapune planurile, pigmentul este răspândit cu tuşe lise şi în modulări tonale de fineţe, vibrante, în funcţie de subiect. Lucrările ei sunt realizate cu o egală preocupare a acesteia pentru formă şi culoare, sunt echilibrate compoziţional, armonioase, emoţionante şi suscită interesul privitorului pentru a le lectura cu răbdare şi a le recepta mesajul. Demersul ei poartă amprenta propriei personalităţi, interiorizată, în căutare de nou şi de soluţii plastice care să-i exprime cât mai fidel şi convingător crezul artistic, întreaga partitură de sentimente, trăiri sufleteşti şi emoţii.

Corneliu STOICA

0. Alexandra Dragutescu, Fotografia artistei.jpg

1. Alexandra Dragutescu, Portretul prof. dr. Petre Vancea,  in maniera Hokusai, tempera grasa pe panza, 65x65 cm.jpg

4. Alexandra Dragutescu, Portretul prof. Petre Achitenie,  in maniera Hokusai, tempera grasa pe panza, 65 x 65 cm.JPG

7. Alexandra Dragutescu, Autoportret,tempera grasa pe  panza, 65 x 65 cm.JPG

9. Alexandra Dragutescu, Portret in flacari,u.p., 45 x 60  cm.JPG

12. Alexandra Dragutescu, Catedrala (Montreal),acuarela,  35 x 50 cm.JPG

13. Alexandra Dragutescu, Pantoful bunicii, u.p. 45 x 60  cm.JPG

14. Alexandra Dragutescu, Compozitie din Montreal, tempera  si acuarela, 45 x 60 cm.JPG

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Dimitrie Hârlescu - Un destin tragic

Unul dintre primii pictori români expresionişti este Dimitrie Hârlescu, artist care a trăit cea mai fertilă perioadă din viaţa sa în oraşul Tecuci. S-a născut la 5 noiembrie 1872 în oraşul Fălticeni, judeţul Suceava, ca al patrulea copil al familiei Iorgu şi Elena Hârlescu. Între 1891-1897 studiază la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi, având ca profesori pe Emanoil Bardasare, C. D. Stahi, Sever Mureşanu ş.a. După absolvire este numit maestru de desen şi caligrafie la Gimnaziul clasic (ulterior devenit Liceul „Mircea cel Bătrân”) din Constanţa. Din 1901 predă şi la Institutul „Mircea Vodă”, şcoală comercială de gradul II. În acest oraş, Dimitrie Hârlescu îi cunoaşte pe Ion Jalea şi pe Marius Bunescu, cărora le predă primele lecţii de desen şi pe care îi îndrumă spre cariera artistică. Între 1902-1903, 1905-1906 şi 1911-1912 studiază la Academia Regală de Arte Frumoase din München cu profesorii Johann Kaspar Herterich şi Wilhelm von Diez. Aici are posibilitatea să cunoască transformările artei din capitala Bavariei şi din alte centre culturale ale Germaniei. Pictura secesioniştilor Fritz von Uhde şi Max Liebermann, iar ulterior cea a norvegianului Edward Munh îl determină să renunţe la canoanele clasic-academice, orientându-se spre impresionism şi expresionism. În 1904 debutează cu grafică în revista „Luceafărul” din Budapesta. La München o cunoaşte pe pictoriţa Elena Rusu Mitrea, şi ea aflată la studii, cu care se căsătoreşte la Tecuci, la 2 iulie 1906. Revenit la Constanţa ca profesor, rămâne aici până în 1907, când se transferă la Gimnaziul „Dimitrie Sturdza” din Tecuci şi apoi la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. În toamna anului 1909, neputând ocupa o catedră la Academia de Arte din Iaşi şi nici să se stabilească la Bucureşti, se reîntoarce la Tecuci, unde soţia sa îşi avea familia. Tecuciul, notează Gheorghe Macarie în albumul de artă monografic ce i l-a consacrat (Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, format 19 x 16,5 cm, 48 pagini, 51 reproduceri alb-negru şi color), „va fi martor al celei mai fertile şi originale perioade de creaţie (1907-1918)”. Funcţionează ca profesor şi un timp şi ca director al Liceului „Dimitrie A. Sturdza”. În 1917 este mobilizat în echipa de artişti plastici de pe lângă Marele Cartier General din Iaşi, alături de Ion Jalea, Corneliu Medrea, Nicolae Mantu, Oscar Han, Camil Ressu, Marius Bunescu, Aurel Băeşu ş.a. Participă cu lucrările „Parc de artilerie” şi „Prizonierii” la expoziţia artiştilor mobilizaţi, deschisă la 27 ianuarie 1918 în sala Şcolii de Belle Arte din Iaşi. La 23 noiembrie 1923, într-un moment de dezechilibru psihic, s-a spânzurat chiar în clădirea liceului pe care-l slujea de atâţia ani. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Tecuci. În 1967, Muzeul de Artă din Constanţa i-a organizat o expoziţie retrospectivă cuprinzând 71 de lucrări (39 pictură, 32 grafică), care mai apoi a fost deschisă şi la Tecuci.

Ca pictor a expus din 1907 până în 1916 la Tinerimea Artistică şi la Salonul Oficial, unde în 1912 a fost distins cu Premiul II în valoare de 1000 lei. Chiar de la debut, pictura sa a fost foarte bine apreciată, critica de specialitate văzând în el „un talent robust, o adevărată forţă printre artiştii noştri tineri” (B. Brănişteanu), un pictor ale cărui lucrări purtau „pecetea unei inestimabile originalităţi” (Max Jeanjaquet) şi care putea „să atace chiar cele mai aride subiecte” (Calendarul Minervei), un creator care folosea într-un mod personal învăţămintele impresionismului şi expresionismului.

Restrânsă şi insuficient cunoscută marelui public, opera sa cuprinde portrete, scene din viaţa cotidiană, peisaje marine şi urbane, compoziţii. Reprezentativ pentru creaţia sa, portretul permite să se urmărească evoluţia pictorului de la „poza academică”, rigidă, deprinsă în timpul studiilor ieşene, până la desprinderea totală de convenţiile acesteia. Hârlescu este un bun psiholog iar rezultatele introspecţiilor sale se răsfrâng în reliefarea vieţii interioare a personajelor, a unor trăsături morale ce le caracterizează („Portretul magistratului Marin O. Dumitrescu”, „Doamnă în fotoliu”, „Portretul profesorului Hilt”, „Portretul criticului de artă Marc A. Jeanjaquet”, „Portretul poetului George Tutoveanu”, „Baba Catinca”, „Chip de ţăran” etc). Aceeaşi stăpânire a artei portretului şi aceeaşi benefică acţiune a secesionismului münchenez şi a expresionismului pot fi urmărite şi în compoziţiile sale „Bunicul şi nepotul”, „Cântăreţi ambulanţi”, „Jucătorul de maimuţe”, „Partida de şah”, „Colţ de cafenea”, „La gară”, „Sala de aşteptare”, „Prizonierii”. În acest din urmă tablou, expresie apăsătoare a fricii, a groazei de care sunt cuprinşi protagoniştii, Hârlescu foloseşte o tehnică a unghiularităţii, linii ascuţite sau sinuoase, pasta este aşezată în acorduri de verde-pământiu, brunuri-cenuşii, ocruri întunecoase şi albastru stins. Spre deosebire de unii confraţi ai săi, epigoni ai lui Grigorescu, ce pictau ciobănaşi şi ciobăniţe, ţigănci şi ţigăncuşe, evrei, scene idilice, Hârlescu aduce în pictura sa o viziune dramatică asupra vieţii, rezultat şi al condiţiilor în care a fost nevoit să trăiască artistul, al vieţii monotone din târgurile de provincie, al acelor „locuri unde nu se întâmplă nimic”. O dată cu aprofundarea psihologiei personajelor şi accentuarea elementului dramatic, Hârlescu realizează şi o deplasare de la valorile sensibil-optice ale culorii la cele expresiv-psihologice ale acesteia. Tuşa dobândeşte dezinvoltură, nervozitate, preferinţa cromatică a pictorului înclină spre acorduri de brunuri-verzui, galben lutos şi griuri „murdare”, în stare să exprime atmosfera de însingurare, recluziunea, tensiunile, să creeze o stare de spirit gravă. Alături de Lascăr Vorel, Dimitrie Hârlescu este unul dintre primii şi valoroşii pictori expresionişti români, artist care într-un alt mediu decât cel al provinciei, cu o adevărată emulaţie artistică, ar fi putut să aibă cu totul un alt destin.

Corneliu STOICA

1. Dimitrie Harlescu - Autoportret .jpg

2. Dimitrie Harlescu - Doi prieteni .jpg

8. D. Harlescu - Doamna in fotoliu (bis).jpg

9. D. Harlescu - Pe ganduri .jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Mirela Iordache - Cenuşiul oraşului abordat în pictură

Muzeul de Artă Vizuală găzduieşte în aceste zile, în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, expoziţia de pictură a artistei bucureştene Mirela Iordache, un nume nou pentru gălăţeni întrucât se află pentru prima oară în Cetatea dunăreană. Curatorii manifestării, Dan Basarab Nanu şi Gheorghe Miron, au ţinut să prezinte pe simeze o selecţie din creaţia pictoriţei din ultimii ani, când ea a realizat lucrări subsumate stilurilor fotorealism şi neoexpresionism.

Mirela Iordache s-a născut la 6 mai 1978 în Bucureşti. A absolvit Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” din capitală (1998), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Secţia Arte Plastice şi Patrimoniu Cultural-Restaurare (2002), precum şi programul de masterat „Strategii de creaţie în pictură” de la Unversitatea Naţională de Arte Bucureşti, clasa conf. univ. dr. Petre Lucaci (2014). Este membră a U. A. P. R. din aprilie 2012. Şi-a organizat, începând din 2004, un  număr de 12 expoziţii personale la Bucureşti, Augsburg (Germania) şi Galaţi , a participat la peste 35 de manifestări colective de profil organizate la Bucureşti, Braşov, Aiud, Dej şi Barcares (Franţa), iar lucrări ale ei au fost selecţionate pentru Strabag Artward International (2013), Trienale Europeene de l’Estampe Contemporaine (2013) şi Bienala Internaţională de Pictură de la Chişinău (2015).

Tablourile din expoziţia de la Galaţi, majoritatea de mari dimensiuni, aparţin ciclurilor „Risipitori” şi „Interioare”. Sunt lucrări care impresionează de la primul impact prin acurateţea prezentării, prin interesul pe care artista îl manifestă pentru figura umană, chiar dacă aceasta este  imortalizată pe suportul de pânză doar fragmentar, ca şi prin coloristica, desenul şi compoziţia ansamblurilor, elemente care indică în persoana artistei o foarte bună stăpânitoare a meşteşugului. Ambele cicluri au corespondent în realitatea urbanistică din zilele noastre, în care trăim şi ne mişcăm, o realitate de cele mai multe ori dezolantă, dezgustătoare, în care edificii de valoare arhitectonică deosebită, străzi, parcuri vorbesc despre neglijenţa, indiferenţa şi nepăsarea edililor şi a autorităţilor aflate la conducerea oraşelor noastre. O realitate care nu este străină nici Galaţiului. Într-o pagină a catalogului expoziţiei, picoriţa mărturiseşte: „În Risipitori am vrut să redau atmosfera apăsătoare a oraşului cenuşiu în care trăim. Sunt imagini stradale fără cer şi lipsite complet de perspectivă, populate de personaje fără chip în mişcare sau contemplând faţade în descompunere acoperite de straturi peste straturi de mâzgălituri. O imagine a abandonului, un alter-ego al Risipei”. Aceste imagini, deloc îmbucurătoare, care nu fac deloc cinste civilizaţiei secolului XXI, pot fi urmărite în tablouri ca „Fără perspectivă”, „Entropie”, „Fundătura”, „Înăuntru prin vitrină şi Dinco”, „Urmăritor nr. 1”, „Urmăritor nr. 2”, „Trecătorul”, „Umbra subterană”, „Celălat”, „Somn”, „Zgomot urban” etc. La prima vedere, imaginile par a fi nişte colaje în care fotografia este integrată într-un context pictural. Nici vorbă de aşa ceva. Totul este pictură adevărată, doar execuţia de un realism izbitor, aidoma celui obţinut prin obiectivul apartaului de fotografiat, creează această falsă impresie. Mirela Iordache depăşeşte cu mult ceea ce se poate obţine prin fotografiere, diferenţa este făcută prin nuanţele tonale de mare fineţe, prin modificările aduse formelor, prin modernitatea ansamblurilor şi a soluţiilor plastice prin care acestea sunt construite. Nu lipseşte unora din aceste tablouri nici o vădită notă de ironie.

Dacă în acest ciclu realitatea înconjurătoare este văzută din exterior, ea nu poate să nu aibă ecouri în conştiinţa celui care priveşte, în trăirile şi în mişcările sale sufleteşti, în amărăciunea care o simte în interiorul fiinţei sale. Procese pe care artista le dezvoltă exemplar apelând la introspecţia psihologică pe care o urmărim în ciclul „Interioare”, despre care ea spune: „În Interioare explorez răul interior pe care ni-l provoacă oraşul. Apăsarea pe care o resimţim trăind în oraş se transformă în sentimente negative exprimate prin ipostazele contorsionate ale unui singur personaj. Pe de o parte, apăsarea pe care o exercită oraşul asupra noastră, pe de alta, efectele ei asupra stărilor noastre interioare. Ceea ce leagă proiectele este abordarea plastică ce constă în alterarea reprezentării realiste prin tuşe gestualiste combinate cu elemente de abstract”.

Personajul configurat într-o multitudine de ipostaze şi manifestări, nimeni altul decât chiar artista, populează tablourile „Agonie”, „Contrast”, „Fracţiune de secundă”, „Înlăuntru”, „Furie”, „Vertigo”, „Putere”, „Prevestiri”, „Fragmente dintr-o lume”, „Un detaliu din culise”, „Au-Ra”, „Refugiu”, „Depresie” ş.a. Modalitatea reprezentării protagonistei este tot fragmentară, expresia chipului este inexistentă, însă configurarea numai anumitor porţiuni ale corpului este destul de edificatoare pentru punerea în evidenţă a gamei de sentimente, trăiri şi reacţii pe care aceasta le încearcă, unele exprimate chiar în titlurile lucrărilor. Atenţia acordată execuţiei anatomice corespunde întocmai gesturilor, atitudinii şi psihologiei personajului.

Manifestare artistică de ţinută, expoziţia bucureştencei Mirela Iordache oferă posibilitatea întâlnurii iubitorilor de frumos din Galaţi cu creaţia unei pictoriţe aflată în plină ascensiune creatoare, al cărui nume se impune tot mai mult în peisajul artei contemporane româneşti. Problematica abordată de ea în ceea ce a expus acum pe simeze demonstrează că artistul cetăţean nu poate rămâne departe faţă de ceea ce se întâmplă rău în ţara sa şi că prin mijloacele care le are la dispoziţie încearcă să-i fie auzită vocea, să ia atitudine, sperând la o îndreptare a lucrurilor şi la timpuri de dezvoltare armonioasă.

Corneliu STOICA

1. Mirela Iordache, Aspect de la vernisaj.jpg

4. Mirela Iordache, Inauntru prin vitrina si Dincolo,  acrilic pe panza, 120 X 200 cm.jpg

5. Mirela Iordache, Agonie, acrilic pe panza, 80 x100  cm.jpg

8. Mirela Iordache, Refugiu, acrilic pe panza,195 x 115  cm.jpg

Link to comment
Share on other sites

Sterică Bădălan şi Relu Angheluţă: „Metamorfoze”

Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” găzduiesc, începând din 25 iulie, expoziţia pictorului Sterică Bădălan şi a sculptorului Relu Angheluţă. Este pentru a şasea oară când cei doi buni prieteni au expus împreună, aceasta întâmplându-se în anii anteriori nu numai la Galaţi, ci şi la Brăila şi Tecuci. Ambii sunt membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România, cu un palmares expoziţional bogat, reuşind ca în timpul care a trecut de la debutul lor artistic să-şi construiască un discurs plastic bine articulat, care îi individualizează în contextul mişcării plastice de pe aceaste meleaguri.

Sterică Bădălan a populat simezele cu un număr de 30 de tablouri realizate în tehnica uleiului pe pânză. Dacă până acum el a pendulat între pictura semiabstractă şi cea figurativă, realistă, în expoziţia actuală lucrările stau sub semnul nonfigurativului, toate fiind pictate în cheie abstractă. Este un prim element de noutate a creaţiei sale, la care se adaugă un mult mai mare interes pentru culoarea intensă, strălucitoare, apropiată de cea a foviştilor. Motivele de la care porneşte în conceperea tablourilor, aşa cum reiese şi din titulatura lor, sunt tot datele concrete ale peisajului dobrogean, ale plaiurilor natale, ale Deltei Dunării, dar şi ale unor localităţi în care el a participat în ultimii ani la tabere de creaţie. Aceste motive, în procesul de elaborare, au fost astfel metamorfozate încât efectul a fost obţinerea unor imagini care doar prin culoare evocă spiritul locurilor. Întâlnim unele lucrări care fac trimiteri directe la acestea („Canal în Deltă”, „Deltă I, II”, „Dig”, „Meleaguri dragi”, „Faleza”, „Aşezare”, „Deal”, „Lacul”, „Ilgani”), iar altele care sugerează momente ale zilei şi nopţii („Zoriori de ziuă”, „Zi însorită”, „Amurg”, „Înserare”, „Lumini în noapte”), ale anotimpurilor („Toamnă târzie”, „Ţărm”), ca şi ale unor stări şi trăiri personale („Romantică”, „Amintire”, „Trepte spe cer”). Ceea ce fascinează în aceste compoziţii este în primul rând forţa expresivă a culorii, acordurile cromatice de mare intensitate pe care le obţine, dar şi formele, deşi abstracte, prin care artistul reuşeşte să sugereze ceea ce a vrut să exprime. Roşu incendiar, roşu ternar, albastru de diferite nuanţe, verde, oliv, ocru, Siena, violaceu, galben, roz, alb sunt orchestrate cu o subtilitate de maestru în ansambluri de mare prospeţime. Adesea, pictorul pictează pe o anumită dominantă coloristică („Reflexe”, „Oglindire”, „Ţărm”), plasează centrul de ineres al imaginii în partea de jos a tabloului („Zi însorită”) sau în cea de sus („Citadelă II), însă în cele mai dese cazuri se concentrează asupra părţii centrale, cu extensii spre cele două laturi din stânga şi dreapta, precum şi pe înălţime. Sterică Bădălan este în aceste lucrări un liric exploziv, care a renunţat la paleta de griuri întâlnită altădată în creaţia sa, exaltând culoarea ca semn al transpunerii pe pânză a bucuriei pe care i-a declanşat-o natura aflată în plenitudinea forţelor sale sau în momentele autumnale, când a îmbrăcat hlamidă de purpură, aur şi argint. Este multă poezie în aceste noi plăsmuiri ale pictorului, care se revarsă aidomma unui şuvoi impetuos, declanşând, la rându-i, emoţii şi sentimente puternice, bucurii estetice nemăsurate în sufletul privitorului. Este o nouă etapă în evoluţia artistului gălăţean, cu nimic mai prejos decât ceea ce a făcut până acum, şi care se înregistrează ca o acumulare importantă în strădaniile lui de descoperire şi stăpânire a tainelor cromatologice.

Sculptorul Relu Angheluţă, un împătimit al formelor şi volumelor de maximă puritate, sintetice, epurate de detalii, este prezent în expoziţie cu 20 de lucrări, toate ronde-bosse-uri executate din marmură sau din asocierea acesteia cu metalul. Sunt lucrări de mici dimensiuni, destinate interioarelor, care cuceresc prin armonia proporţiilor, supleţea formelor, ritmurile dinamice şi şlefuirea perfectă, de o fineţe echivalentă cu rafinamentul. Lucru deloc uşor de realizat, dată fiind greutatea cioplirii în marmură. Amintind întrucâtva de arta mult regretatului maestru Marcel Guguianu, pentru creaţia căruia Relu Angheluţă are sentimente de deosebită admiraţie şi respect, sculpturile lui evocă maternitatea („Maternitate”), geneza („Geneză I, II”, „Cuib I, II, III”), germinaţia („Sămânţă”, „Miracol”), zborul („Aripă”), dezvoltă motive religioase („Trinitate”, „Madona şi Pruncul”, „Inger I, II) sau sunt inspirate din mitologia greacă („Himera”). Formele şi volumele sunt înscrise ingenios în spaţiu, marmura folosită are de cele mai multe ori transparenţe prin care se vede structura de o cromatică aparte, cu reflexe ce variază de la verzui, sidefiu, moviu până la roşiatic. Adesea, acestor reflexe, sculptorul le adaugă strălucirea foiţei de aur, pe care o aplică pe unele suprafeţe. Artistul este atent la raportul dintre plinuri şi goluri, dintre suprafeţele netede şi cele vibrate, dintre părţile luminoase şi cele umbrite. Relu Angheluţă este un temperament profund liric, sensibil, lucrările lui au în substanţa lor o consistentă încărcătură metaforică şi simbolică, astfel că ele par mai degrabă a fi nişte poeme sculpturale în materia cărora sunt încorporate gânduri şi sentimente adânci, idei trainice, de mare nobleţe.

Artişti aflaţi la vârsta maturităţii creaţiei lor, recognoscibilă în peisajul artei gălăţene şi nu numai, Sterică Bădălan şi Relu Angheluţă au oferit iubitorilor de frumos, în acest anotimp estival, un dar estetic preţios, un prilej de a se încărca pozitiv cu valorile artei lor optimiste. Ei merită toate laudele şi aşteptăm cu dragoste şi firesc interes să le vedem creaţiile pe simeze şi în viitor!

Corneliu STOICA

1. Aspect de la vernisaj (Relu Angheluta, Sterica Badalan,  Sava David, Mariana Cocos si Gheorghe Andreescu).JPG

2. Sterica Badalan, Amurg.jpg

6. Sterica Badalan, Tarm.jpg

8. Relu Angheluta, Trinitate.jpg

9. Relu Angheluta, Cuib I.jpg

12. Relu Angheluta, Armonie.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Expoziţia „Peisajul în colecţia Muzeului de Arta Vizuală”

Pentru Muzeul de Artă Vizuală a devenit o obişnuinţă ca periodic şi mai ales în anotimpul estival să organizeze expoziţii temporare în cadrul cărora să prezinte lucrări de pictură, sculptură, grafică şi artă decorativă aflate în patrimoniul instituţiei, care nu figurează în expunerea permanentă. Aşa se face că în ultimii ani, în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, iubitorii de frumos au putut să vizioneze expoziţii ca „Amprenta”, „Grafica românească contemporană”, „Tradiţii ale picturii gălăţene”, „Sculptura figurativă contemporană”, „Doamnele picturii româneşti”, „Tehnici în tapiseria românească”, „In memoriam”, „In activitas”, „Sculptură şi grafică feminină” etc.

În seria unor astfel de manifestări se înscrie şi actuala expoziţie „Peisajul în colecţia Muzeului de Artă Vizuală” (vernisaj, 11 august). Aşa cum precizează în catalog muzeografa-curatoare Mariana Tomozei-Cocoş, două au fost argumentele care au motivat-o în întreprinderea acestui demers al său: „preferinţa celor mai mulţi pictori români din secolul XX pentru peisaj, gen care permite şi invită chiar la exprimarea propriei personalităţi şi mai ales la explorări picturale nuanţate”, precum şi „programul muzeului de valorificare a patrimoniului propriu”.

Pe simeze sunt expuse 34 de lucrări de pictură semnate de 21 de artişti afirmaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în perioada interbelică, dar şi aparţind unor pictori contemporani. Sunt peisaje care stau sub semnul deschiderilor produse de pictura de plein-air, de impresionism şi postimpresionism, de înnoirile aduse de arta lui Nicolae Grigorescu şi a generaţiei de aur din perioada dintre cele două războaie mondiale, când arta românească s-a impus pe plan european şi mondial. Ele pun în evidennţă frumuseţea, varietatea şi poezia plaiurilor româneşti, aspecte rurale şi urbane, locuri cu profundă încărcătură istorică, dar şi realităţi ale unor meleaguri de dincolo de hotarele ţării.

Arthur Verona, unul dintre pictorii preferaţi de Regina Maria, „artist postgrigorescian tipic”, face să poposim în Delta Dunării prin intermediul unui tablou de un pitoresc deosebit, pictat pe o dominantă de verde intens („În Deltă”). Din aceeaşi împărăţie a apelor, păsărilor şi vegetaţiei luxuriante a reţinut Adrian Podoleanu momentul amurgului unei zile de vară, redat plastic printr-o subtilă paletă de griuri colorate („Amurg în Deltă”). Dobrogea, cu lumina ei specifică, i-a inspirat pe Alexandru Satmari („Peisaj din Dobrogea”) şi Gheorghe Petraşcu („Casă din Dobrogea”). Balcicul, locul unde în perioada interbelică s-a format o adevărată şcoală a picturii româneşti, îl întâlnim în uleiurile Rodicăi Maniu („Peisaj cu case şi scări”) şi Dumitru Ghiaţă („Peisaj la Balcic”). Acesta din urmă este şi autorul tablourilor „Târg la Tg. Jiu”, în care surprinde atmosfera târgurilor de altădată, cu forfota mulţimii, şi „Amurg”, o pânză în care poezia este la ea acasă. Aurel Nedel evocă în două lucrări de o admirabilă discreţie cromatică peisajul satului natal, Vaidei,  judeţul Hunedoara („Peisaj din Vaidei I, II”), în timp ce profesorul său de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Alexandru Ciucurencu, s-a oprit asupra unei privelişti din localitatea Mogoşoaia („Peisaj din Mogoşoaia”) şi a unui aspect de peisaj industrial din Braşov (”Peisaj din Braşov”), ambele picturi de esenţă realist-poetică. Mangalia şi Constanţa fac subiectul lucrărilor lui Henri Catargi „Peisaj din Constanţa” şi „Ruine la Mangalia”, construcţii de mare sobrietate, cu forme simplificate şi desen riguros, calităţi care le întâlnim şi într-o altă pânză a acestuia, „Fete la fântână”. Peisajul cu încărcătură istorică, abordat de Catargi, îl găsim şi la Marin Gherasim, pictor pentru care tema memoriei şi a rememorării constituie o coordonată fundamentală a operei sale. Tabloul „Ziduri mărturie la Histria”, de o evidentă simplitate, este edificator în acest sens. Nu putea lipsi desigur imaginea Bucureştiului din repertoriul pictorilor, astfel că şi acum putem s-o urmărim în câteva lucrări semnificative semnate de Lucia Demetriade-Bălăcescu („Vedere bucureşteană”), Micaela Eleutheriade („Peisaj citadin”, „Uzinele Grozăveşti”), Alexandru Phoebus („Casă veche din Bucureşti”, „Curte la mahala”) sau Vasile Popescu („Casă la mahala”).

Gălăţeanca Dorothea (Lola) Schmierer-Roth este prezentă în expoziţie cu un tablou din seria celor influenţate de expresionismul lui Van Gogh („Strada Sf. Gheorghe”). Expresioniste, realizate cu o materie picturală consistentă, frământată, sunt şi peisajele lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna, cu subiecte inspirate din mediul rural şi însufleţite de prezenţa omului şi animalelor (”Bozovici”, „Case la Bozovici”, „Stâna”). Pline de farmec şi poezie, tablourile semnate de Adam Bălţatu („Peisaj”), Margareta Sterian („Peisaj cu floarea-soarelui”), „Ştefan Popescu („Peisaj”), Rodica Lazăr („Pădure”) şi Iacob Lazăr („Peisaj I, II), reflectă sensibilitatea şi individualitatea fiecărui artist în parte, conţinând imagini de un lirism de nobilă calitate.

Manifestare de ţinută a Muzeului de Artă Vizuală, expoziţia consacrată peisajului ca gen al picturii permite o mai bună cunoaştere a valorilor pe care instituţia din urbea noastră le deţine în colecţia sa, oferind iubitorilor de frumos clipe de adevărată relaxare, încântare, bucurii şi satisfacţii estetice. Gălăţenii nu trebuie să piardă prilejul de a o viziona!

Corneliu STOICA

1. Arthur Verona, In Delta.jpg

3. Alexandru Ciucurencu, Peisaj din Mogosoaia.jpg

5. Henri Catargi, Fete la fantana.jpg

8. Rodica Maniu, Peisaj cu case si scari.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Silvia Radu: „Grădina cu Îngeri”

Prezentă cu un grupaj de lucrări, alături de Cela Neamţu şi Maria Constantin, în expoziţia „Confesiuni”, vernisată în ziua de 18 martie 2016 la Muzeul de Artă Vizuală (curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Andreescu), artista bucureşteană Silvia Rdu a revenit la Galaţi cu o amplă expoziţie personală, intitulată „Grădina cu Îngeri” (nume dat cu câţiva ani în urmă de mult regretatul om de cultură Dan Hăulică, preşedinte de onoare al Asociasţiei Internaţionale a Criticilor de Artă), deschisă în Sala „Sergiu Dumitrescu” de la Muzeul Istoriei Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos. Sunt expuse peste 150 de lucrări de sculptură, pictură şi grafică de şevalet care impresionează de la primul impact prin bogăţia tematică şi varietatea tehnicilor de realizare artistică.

Silvia Radu este o personalitate de prim rang a artei noastre contemporane, o artistă care aparţine generaţiei de aur a şcolii româneşti de sculptură afirmată după 1960. Ea s-a manifestat cu rezultate spectaculoase şi în pictură, în ceramică, precum şi în grafică. S-a născut la 30 iunie 1936 la Pătroaia Deal (Dâmboviţa), într-o familie de profesori, a urmat liceul la Timişoara, iar mai apoi, la Bucureşti, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia Sculptură, clasa profesorului Lucian Murnu (1960). De-a lungul timpului, şi-a organizat mai multe xpoziţii pesonale la Bucureşti (1967, 1989, 2007, 2010, 2013, 2014), Bistriţa (2003), Târgu Mureş (2003), Cluj-Napoca (2003, 2012), Constanţa (2006), Chişinău (2013), Dej (2013), Paris (2014), Bruxelles (2015) şi Lisabona (2016), a expus la Bienala de la Veneţia (1979), la Muzeul Mucsarnok din Budapesta (1998), este autoarea mai multor lucrări de artă monumentală amplasate în Bucureşti, Timişoara, Neptun, Costineşti, Potlogeni, a fost onorată cu mai multe premii şi distincţii. În anul 2003, împreună cu soţul său, sculptorul Vasile Gorduz (n. 8 octombrie 1931, Trifeşti, Orhei – m. 12 decembrie 2008, Bucureşti) au obţinut Marele Premiu Prometheus, Opera Omnia, acordat de Fundaţia Anonymus. Se numără şi printre ctitorii de biserici. Alături de soţul său au ctitorit Biserica din Vama Veche, locul unde ei au sculptat şi pictat mai mulţi ani la rând, au ridicat Mănăstirea de maici de la Pătroaia Deal şi au contribuit la repararea Bisericii din Potlogeni-Vale, localitate unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunciii din partea mamei.

Lucrările de sculptură şi grafică din expoziţia de la Galaţi reprezintă îngeri din ghips colorat, reliefuri galvanizate în argint cu personaje şi scene biblice, prăznicare, portrete ale mărturisitorilor din închisorile comuniste şi ale tinerilor răpuşi de gloanţe în Revoluţia din Decembrie 1989, ale unor voievozi, ale familiei regale, ale unor personalităţi ale culturii şi artei, compoziţii cu chipuri ale familiei artistei şi rudelor sale, dar şi numeroase peisaje şi grădini încărcate de flori. Îngerii din compoziţiile sale, fie că acestea sunt realizate în bronz sau din ghips colorat, au expresii blânde, prietenoase, privesc spre noi cu căldură, întotdeauna parcă dorind să comunice ceva. Aripile lor sunt imense, suplinind într-un fel trupul. Pe suprafaţa lor, sculptoriţa figurează adesea chipuri de sfinţi, personaje biblice, evanghelii. Silvua Radu consideră că „Îngerii sunt purtătorii unui mesaj luminos, de dragoste, care îndeamnă la bucurie”, invocând în acest sens cuvintele Mântuitrului „Bucuraţi-vă!” Dacă expresia capului şi chipului acestor gingaşe făpturi cereşti este modelată de cele mai mmulte ori în stil clasic, cu o fineţe desăvârşită, în schimb, aripile au multe excrescenţe, închipuind într-un fel penajul acestora, fapt care le imprimă un aer expresionist. Alături de îngeri, întâlnim în expoziţie lucrări de sculptură în care sunt evocaţi martirii de la Niculiţel (Zalycos, Attikos, Kamassis şi Filips), Sfântul Nectarie, Sfânta Treime, Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae, Sf. Ilie, Sf. Antim Ivireanul, un basorelief eloxat cu Maica Domnului, Mântuitorul pe Cruce, dar şi portrete ale regelui Mihai, principesei Margareta, naistului Gheorghe Zamfie, prăznicare cu „Cina cea de taină”, „Buna Vestire”, „Naşterea Domnului”, „Botezul Domnului” etc.

Galeria de portrete, realizate în tehnici mixte, ale celor care au pătimit cumplit în temniţele comuniste, „oameni-îngeri” ,cum îi consideră artista, îi cuprinde pe Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu, Părintele Sofian Boghiu, Radu Gyr, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Mihail Manoilecu, Părintele Justin Parvu, Gheorghe Taşcă, Toma Arnăuţoiu, Părintele Daniil Sandu Tudor, George Manu ş.a. Din rândul eroilor seceraţi de gloanţe în Decembrie 1989 artista a adus în atenţia privitorilor figurile şi numele unor tineri precum: Radu Ionescu, Ruxandra Mihaela Marcu, Mariana Mirea, Roberto Sandu, Ştefan Butnaru, Dragoş Vladinovici, Weiner Palade, Gabriela Popescu, Cristian Toporan, Claudiu State, Cătălin Vladu şi Cristian Melconian Geantă.

Tablourile de pictură, multe la număr, reprezintă peisaje şi grădini cu flori din Vama Veche, dar şi din zone montane. Ele sunt adevărate spaţii paradisiace, intens colorate, în care se simte plăcerea cu care artsita îşi materializează emoţiile, sentimentele, trăirile şi bucuriile pe care le încearcă în faţa spectacolului mirific al naturii, grija pentru a oferi iubitorilor de frumos imagini tonifiante, relaxante, care să-i încânte şi să le aducă liniştea şi pacea în suflet.

Expresie a profunzimii şi complexităţii unei mari personalităţi a artei româneşti contemporane, expoziţia „Grădina cu Îngeri” a Silviei Radu este o manifestare de mare ţinută artistică, un prilej ca cei care o vor viziona să-i recepteze mesajul şi să se bucure. Dan Hăulică a ţinut să menţioneze că „Grădina cu Îngeri” este „o grădină vioaie, fără convenţii descriminatorii, care ne prezintă nu numai un parcurs, ci ne arată o cale. Este o cale pe care, în plastică şi în viaţă, artista a descoperit-o, o parcurge şi o împlineşte, prin mărturia ei de creştin autentic”.

Corneliu STOICA

1. Silvia Radu, Fotografia artistei.jpg

2. Silvia Radu, Sfanta Treime, ghips colorat.jpg

3. Silvia Radu, Maica Domnului cu Pruncul, basorelief  (44).jpg

4. Silvia Rdu, Rastignirea.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Eveniment în învăţământului gălăţean

PRIMUL ANUAR AL CADRELOR DIDACTICE

Sub auspiciile Asociaţiei Profesionale Şcoala Gălăţeană, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Galaţi şi Casa Corpului Didactic Galaţi, la Editura Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”, a apărut Nr. 1 al anuarului „Studii şi articole”, volum care valorifică activitatea de cercetare ştiinţifică a cadrelor didactice din unităţile de învăţământ preuniversitar şi universitar din judeţul nostru (format 24 x 17 cm; 263 pagini; redactor şef, prof. Ghiţă Nazare; secretar general de redacţie, prof. dr. Sorin Langu).

Aşa cum aflăm din „Argument”, demersul publicistic al celor trei instituţii face parte dintr-un proiect de mai mare anvergură, intitulat „Dimensiuni ale cercetării ştiinţifico-didactice în învăţământul gălăţean”, al cărui scop este „să stimuleze şi să valorifice preocupările cadrelor didactice de a cerceta şi a pune la dispoziţia şcolii, a comunităţii gălăţene, aspecte privind evoluţia istorică, ştiinţa şi tehnologia, literatura şi arta, viaţa spirituală şi, evident, didactica procesului de învăţământ la Dunaărea de Jos”.

Volumul cuprinde 30 de studii şi articole compartimentate în şase secţiuni: I - Istorie şi Cultură; II - Ştiinţă şi Tehnologii; III – Literatură şi Artă; IV – Viaţa spirituală; V – Didactica procesului de învăţământ şi VI – Recenzii. Ele au la bază o bogată informaţie documentară, sunt redactate cu rigoare şi responsabilitate pentru cuvântul tipărit, evidenţiind preocupările temeinice ale semnatarilor pentru domeniul cercetării ştiinţifice.

În cadrul secţiunii I întâlnim un vast studiu al prof. dr. Gheorghe Felea, „Nemuritorii gălăţeni”, scris cu prilejul aniversării a 150 de ani de la fondarea Academiei Române (1866). Evenimentul l-a determinat să cerceteze câţi academicieni s-au ridicat de pe meleagurile judeţului Galaţi, constatând că numărul lor este de 31, pe care îi prezintâ în tot atâtea micromonografii. Printre aceştia: Eugen Bădărău, Mihai Berza, Paul Bujor, Petru Caraman, Nicolae Gheorghe Caranfil, Negoiţă Dănăilă, Vintilă Dongoroz, Iorgu Iordan, Alexandru Papadopol-Calimah, Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Gherorghe Petraşcu, Camil Ressu, Gheorghe Taşcă, Victor Vâlcovici, Gheorghe Zane etc. Profesorii Mihaela şi Adrian Mihăilescu semnează câteva pagini din istoria comunei Independenţa din perioada interbelică, insistând asupra activităţii principalelor instituţii (biserica, şcoala, căminul cultural) şi a unor aspecte privind cultura etno-folclorică locală. Autori ai unor pagini de monografie sunt şi prof. Mihai Serghie şi conf. dr. Răzvan Dinică („Monografia Şcolii Gohor”). Prof. Ghiţă Nazare evocă aspecte din istoria presei gălăţene, cu referire directă la ziarele „Vocea Covurluiului”, „Poşta”, „Galaţii” şi la unele publicaţii pedagogice („Amicul pedagogiei”, „Semănătorul”, „Biserica şi Şcoala”, „Buciumul instrucţiunii”, „Revista Asociaţiei învăţătorilor şi învăţătoarelor din România”); prof. drd. Marius Panait relatează despre rolul pe care l-au avut băncile populare săteşti în viaţa locuitorilor din judeţul Covurlui; prof. dr. Sorin Langu se referă la viaţa cotidiană a gălăţenilor în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cunoscute fiind relaţiile liderului comunist cu Galaţii; prof. Valentina Parascan aduce contribuţii importante privitoare la organizarea şi evoluţia învăţământului în Moldova secolului al XIX-lea, iar prof. Doru Parascan prezintă târgul Tecuci în secolul al XIX-lea.

La secţiunea „Ştiinţă şi Tehnologii” reţin atenţia articolele semnate de prof. Ion Cioroiu („Preocupări de natură geografică ale lui V. A. Urechia”), prof. univ. dr. Ivan Ivlampie („O filozofie în era tehnocraţiei” şi prof. Cezar Ungan („Studiu geografico-fizic al bazinului hidrografic Tecucel”). La „Literatură şi Artă”, prof. Ady George Secară scrie despre începuturile literaturii la Galaţi, prof. Mariana Mogoş conturează personalitatea criticului literar şi scriitorului Ovid S. Crohmălniceanu, iar Corneliu Stoica pe aceea a pictorului interbelic Ludovic Bassarab, artist prolific, aproape necunoscut în Galaţiul natal. De un deosebit interes este studiul „Specificul naraţiunii în poveştile lui Tudor Pamfile”, în cuprinsul căruia profesorii Gheorghe N. Vasilache şi Corina Vasilache identifică particularităţi specifice în textele culese de cunoscutul folclorist, particularităţi care constau în „digresiuni introductive, stilul colocvial al naraţiunii, preocuparea permanentă pentru localizarea faptelor, inserţiile lirice”. La secţiunea a IV-a, „Viaţa spirituală”, Pr. Eugen Drăgoi aduce contribuţii la biografia scriitorului Spiridon Popescu, născut la Rogojeni, din perioada când acesta a fost elev al Seminarului Teologic din Galaţi (1879 – 1883); prof. Cristian Dragoş Căldăraru urmăreşte aspecte din viaţa Episcopiei Dunării de Jos în perioada interbelică; muzeografa Mihaela Damian se referă la procesul din 1904 al călugăriţelor din Institutele Notre Dame din Iaşi, Galaţi şi Bucureşti judecate de Consiliul Permanent al Ministrului Instrucţiunii Publice pentru încălcarea legilor şi regulamentelor şcolare şi practicarea prozelitismului, iar prof. Gabriel Palade realizează un succint portret al preotului publicist, profesor şi istoric Ludovic Cosma.

„Didactica procesului de învăţământ”, cea de a V-a secţiune, ne prilejuieşte lecturarea unor studii strâns legate de activitatea practică a dascălilor gălăţeni: „Mijloace didactice utilizate în predarea-învăţarea-evaluarea la limba şi literatura româmă” (prof. dr. Corneliu Goldu), „Consideraţii privind utilizarea metodei proiectului în predarea-învăţarea istoriei” (prof. Ramona-Elena Livan), „Metode moderne de evaluare – aplicaţii la disciplina istorie” (prof. Monica Precupanu), „Diminsiuni ale fenomenului Singur acasă la nivelul populaţiei şcolare a Judeţului Galaţi” (prof. psiholog Diamanta-Luminiţa Bulai), „Şcoala şi familia pe drumuri paralele” (prof. Ionel Necula). Multe elemnte inedite conţine studiul prof. univ. dr. Andrei Barna şi conf. dr. Simona Marin „Contribuţii la dezvoltarea gândirii pedagogice în zona Dunării de Jos”, care cuprinde şi portrete ale pedagogilor şi psihologilor din centrul universitar Dunărea de Jos cu contribuţii în domeniul ştiinţelor educaţiei (Dumitru Vrabie, Andrei Barna, Maria Itu, Elena Potorac, Georgeta Antohe, Simona Marin), precum şi ale celor născuţi pe meleagurile noastre şi afirmaţi pe plan naţional (Constantin Narly, Mielu Zlate şi Nicolae Mitrofan).

Recenziile din ultima secţiune, a VI-a, privesc volumele semnate de Pr. Eugen Drăgoi („Mărturii de viaţă bisericească în Ţinutul Tecuciului, de la începuturi până la 1800”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1915), Ionel Jecu („Caseta fatală”, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2016) şi Ghiţă Nazare („Casa Corpului Didactic Galaţi. Repere monografice”, E D P, 2016).

Dând posibilitatea cadrelor didactice din judeţul nostru să-şi valorifice cercetările din domeniile spre care se simt atrase, volumul cu apariţie anuală, intitulat simplu „Studii şi articole”, se impune prin varietatea, substanţa şi noutatea materialelor publicate. El oferă celor interasaţi o lectură plăcută, instructivă şi educativă, îndreptăţindu-ne să aşteptăm cu interes viitoarele sale apariţii.

Corneliu STOICA

Link to comment
Share on other sites

Liliana Tofan, graficiană şi actriţă

Am prezentat în timp, la această rubrică, pe unii dintre absolvenţii Liceului de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galaţi, care şi-au continuat studiile în unităţi de învăţământ superior de profil din ţară şi din străinătate şi care acum se află în plină afirmare creatoare: Elena Fabiana Dima, Diana Nour, Rodica Costianu, Cristian Bădălan, Elena Roxana Ciucalău, Ioana Hârjoghe-Ciubucciu. Continuăm cu o altă fostă elevă a acestei prestigioase şcoli gălăţene de învăţământ artistic, Liliana Tofan (n. 5 decembrie 1977, Galaţi). Ea trăieşte de mai mulţi ani în Bucureşti.

După absolvirea Liceului de Muzică şi Artă Plastică din oraşul natal (1999), a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti, Secţia Grafică, clasa profesorului Nicolae Alexi, pe care le-a absolvit în 2002, apoi s-a înscris la Secţia Actorie a Universităţii „Hyperion”, pe care a terminat-o în 2009.  Este membră a U. A. P. R. din 2003. Şi-a organizat până acum două expoziţii personale la Centrul de Afaceri din Timişoara (2010) şi Cafeneaua artiştilor Teatrului Dramatic „Fani Tardini” Galaţi (2014). A participt  la mai multe expoziţii de grup: „Opus”, Galeria UNA, Bucureşti (2002);  „Angelus Novus”, Galeria „Simeza”, Bucureşti (2008); „Femeia”, Galeria Apollo, Bucureşti (2009), Salonul de toamna al Filialei Galaţi a U.A.P.R., Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (2016) etc. De asemenea, a participat taberele de creaţie de la Castelul Corvineştilor, Hunedoara (2000, 2001) şi la „Arta ca viaţa”, organizată de Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2008).

Ca actriţă a colaborat cu Teatrul Naţional din Bucureşti şi cu Teatrul „Excelsior”. La prima instituţie a jucat în drama „Camerista” a scriitorului austriac Hermann Broch, a cărei premieră a avut loc în Sala Atelier la 27 noiembrie 2008 (Regia, Dan Stoica; Scenografia, Gabriela Bondărescu-Catargiu). A jucat alături de cunoscuta actriţă Florina Cercel şi a dat viaţă personajului Hildegaard. La  Teatrul „Excelsior” a interpretat-o pe Miţa din „Nenea Iancu povesteşte”, adaptare dramatică de Ion Luchian în regia lui Victor Radovici (premieră, 10 decembrie 2008). Aici a realizat şi costumele alături de Ştefan Pârvulescu. A jucat şi în serialele TV „Narcisa sălbatică” (rolul unui doctor ginecolog, producător Tandem Film, regizor – Mihai Bauman) şi „În derivă II” (rolul avocatei Ioana Cernat, producător HBO România, regizor – Constantin Popescu).

Studiind la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti cu Nicolae Alexi, unul dintre cei mai reputaţi graficieni contemporani, Liliana Tofan,  în toţi aceşti ani care au trecut de la absolvire, a cultivat gravura şi grafica în creion, în pastel şi în tehnici mixte, dar a abordat şi pictura. Preferă linogravura, fiindcă mărturiseşte artista, aceasta „poate fi mai mult decât un procedeu grafic de multiplicare. În lucrările mele găsesc mereu metode de a face unicat, placa în sine de linoleum poate fi o lume, în care linia plus textura lăsată de daltă fac ca lucrarea să fie irepetabilă”. Este o excelentă desenatoare, „cu o eleganţă a liniei ce aminteşte de epocile de glorie ale graficii”, cum o caracterizează criticul de artă Victoria Anghelescu într-o cronică la expoziţia „Angelus Novus”. În creaţia ei am remarcat mai întâi, ca un element fundamental, prezenţa figurii umane într-o întreagă galerie de portrete. Sunt chipuri de copii, de adolescenţi, de adulţi apropiaţi artistei, dar şi ale altor modele, care lasă să descoperim un ascuţit spirit de observaţie şi stăpânirea unor mijloace diverse pentru exprimarea trăsăturilor fizionomice şi psihologice ale personajelor portretizate. Copiii din desenele graficienei sunt plini de gingăşie şi candoare, ei privesc cu pupilele dilatate la lumea din jur, înfăţişarea chipului lor este proaspătă, luminoasă, aducătoare de linişte şi bucurie sufletească. Pe fiica sa Sofia a imortalizat-o în nenumărate imagini în decursul mai multor ani, începând din prima săptămână de viaţă, surprinzând-o înfăşată, dormind, stând pe burtă, zâmbind, cu pălăriuţă pe cap, în braţele mamei, jucându-se etc. În portretele de adulţi şi-a imortalizat tatăl (scriitorul Ioan Gh. Tofan), bunica, a reţinut chipuri de actori, între care şi pe cele ale lui Ion Lucian şi Florina Cercel, de tenori, sau ale unor persoane apropiate. Uneori imprimă figurii personajelor accente expresioniste („Tristeţe”, „Vis”). Adesea folose;te alegoria, prin portret personnificând ziua şi noaptea, lumina şi întunericul („Zi”, „Noapte”). „Autoportretele” sunt de asemenea remarcabile pentru arta sa portretistică. Îngerii care au format substanţa expoziţiei „Angelus Novus” nu a nimic din ceea ce iconografia religioasă ne-a arătat despre aceste delicate făpturi cereşti. Aşa cum remarca şi Victoria Anghelescu, ei sunt „bizari, bătrâni uneori, urâţi alteori, în poziţii ce nu păstrează nimic din ingenuitatea, din puritatea presupusă de statutul lor. Te afli mai aproape de îngerii căzuţi decât de serafimi, mai aproape de lumea terestră decât de aceea a proiecţiilor mistice”. In schimb, Liliana Tofan lasă să vedem ştiinţa sa în arta desenului, modul cum construieşte personajele, linia fermă de contur, folosirea în aceeaşi compoziţie a unor tehnici şi materiale diferite. Interesant în ansamblul lucrărilor ei este şi peisajul „Galaţiul vechi”, unde urbea natală este văzută de pe malul stâng al Dunării în timpul dominaţiei Imperiului Otoman. Probabil că imaginaţia ei a fost stimulată şi de frecventarea unor stampe aflate în colecţiile speciale ale Bibliotecii „V. A. Urechia”.

Împărţindu-se cu generozitate între cele două profesii pentru care a optat, Liliana Tofan dovedeşte că atunci cănd talentul şi harul cu care a fost înzestrată sunt asociate cu o muncă pe măsură, nu se poate să nu-ţi atingi în viaţă ţelurile spre care năzuieşti. Iar ea năzuieşte la o împlinire artistică generatoare de bucurii estetice nu numai sieşi, ci mai ales celor cărora se adresează prin arta sa.

Corneliu STOICA

0. Liliana Tofan, Fotografia artistei 4.jpg

1 b. Liliana Tofan, Autoportret.jpg

1 d. Liliana Tofan, Cuplu, linogravura.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Morphochroma

Metafore în metal

(Tabăra de sculptură în metal „Silviu Catargiu”, Ediţia a VII-a)

Galaţiul este singurul oraş din Europa de Est care deţine un adevărat Muzeu în aer liber în care sunt expuse lucrările de artă monumentală realizate în cele şase ediţii ale Taberei de sculptură în metal (1976, 1977, 1991, 1995, 1997, 2012). Anul acesta, celor 50 de lucrări existente li se vor adăuga alte opt sculpturi din metal, fiindcă în perioada 6 iulie – 27 octombrie s-a desfăşurat cea de a VII-a ediţie a Taberei, care de acum înainte va purta numele mult regretatului sculptor gălăţean Silviu Catargiu, trecut la cele veşnice la 17 ianuarie 2016.

Tabăra a fost organizată de Fundaţia Culturală „Nicolae Mantu” (responsabil legal, ing. Constantin Voicu; responsabil artistic, pictorul Tudor Ioan) în parteneriat cu Asociaţia Absolvenţilor Facultăţii de Mecanică Galaţi (preşedinte, prof. ing. dr. Cătălin Fetecău) şi Asociaţia CED România Centrul de Excelenţă prin Diversitate (preşedinte, Cristina Căluianu) cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii – Programul ACCES, care a alocat suma de 99.964 lei. Manager proiect: Andra Luciana Marcu. Au participat opt sculptori din Bucureşti (Cătălin Bădărău, Nicolae-Ovidiu Popa, Laurenţiu Mogoşanu), Cluj-Napoca (Liviu Mocan), Iaşi (Sorin George Purcaru), Chişinău (Valentin Vârtosu) şi Galaţi (Denis Brânzei, Gheorghe Terescenco), toţi membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România, cu un bogat palmares artistic şi cu lucrări de artă monumentală nu numai în ţară, ci şi peste hotare.

Celor trei organizatori ai Taberei le-au venit în ajutor câteva importante unităţi de stat şi private din oraş, care au contribuit la deschiderea şantierelor de lucru, sponsorizarea cu materiale, echipamente şi consumabile necesare actului de creaţie, sprijinindu-i pe artişti în realizarea sculpturilor din metal: Universitatea „Dunărea de Jos”, ArcelorMital, Damen Shipyards Galaţi, S. C. Criomec S. A., Menarom PEC S. A., Lemland S. R. L. şi Administraţia Pieţelor Agroalimentare.

Prin proiectul noii ediţii, „pentru a asigura o mai largă deschidere a actului artistic către public şi a contribui astfel la educaţia comunităţii, s-au realizat şi montat plăcuţe informative pentru fiecare sculptură creată pe parcursul tuturor ediţiilor, care cuprind numele autorului, titlul lucrării şi anul execuţiei. De asemenea, au fost realizate ateliere de lucru în cadrul cărora studenţii şi masteranzii Facultăţii de Inginerie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” au putut purta dialoguri cu artiştii participanţi asupra tehnicilor specifice de lucru şi au asistat la adevărate „lecţii” practice.

Tema propusă  de organizatori pentru ediţia a VII-a s-a intitulat „Arc peste timp”. În cadrul acesteia s-au realizat următoarele lucrări de dimensiuni monumentale: Cătălin Bădărău – „MEAT ME”; Nicolae Popa – „RUGĂ”; Laurenţiu Mogoşanu – „TRANSFIGURARE”; Liviu MOCAN – „SĂMÂNŢĂ”; Sorin George Purcaru – „ÎNARIPATUL”; Valentin Vârtosu – „UN CACTUS RUPT ÎN DOUĂ, MĂSURĂTOR DE DOR DE ŢARĂ”; Denis Brânzei – „SERAFIM”; Gheorghe Terescenco – „SIMBOL”. Ele sunt adevărate metafore plastice ale unor idei semnificând zborul, dorinţa omului de a năzui la idealuri cât mai înalte, jertfa, dorul de ţară, germinaţia. Unele sunt materializări ale unor motive biblice sau echivalenţe plastice pentru punerea în evidenţă a dezvoltării Galaţiului pe scara timpului. Toate vor intra în patrimoniul artistic al Primăriei şi vor fi amplasate cel mai probabil pe Faleza inferioară a Dunării. Artiştii au lucrat cu ardoare, alături de echipele de muncitori care i-au ajutat, calăuziţi de crezul de a realiza opere durabile, care să-i reprezinte şi să transmită iubire şi dragoste pentru frumos celor care le admiră. După ce acestea vor fi montate pe socluri, ne propunem să revenim cu o cronică mai detaliată asupra calităţilor lor plastice şi a valorii care o au în ansamblul lucrărilor create la celelalte ediţii, precum şi cu informaţii mai bogate asupra autorilor.

La festivitatea de închidere a Taberei, care a avut loc în Spaţiul Cultural Deschis „Pictor Nicolae Mantu” de la Facultatea de Inginerie, reprezentanţii Fundaţiei Culturale „Nicolae Mantu”, Asociaţiei Absolvenţilor Facultăţii de Mecanică Galaţi şi Asociaţia CED România Centrul de Excelenţă prin Diversitate şi-au exprimat hotărârea de a continua această nobilă tradiţie, născută cu 40 de ani în urmă, emblematică pentru municipiul Galaţi, astfel ca începând din 2017 tabăra să se desfăşoare cu o frecvenţă anuală. Ceea ce este foarte benefic pentru cultura şi arta gălăţeană, numai că autorităţile de la conducerea municipiului ar trebui să găsească soluţii eficiente pentru protejarea, conservarea şi respectarea acestor lucrări de locuitorii urbei. Aceste valori artistice făurite cu atâta efort nu trebuie să cadă pradă acţiunilor răufăcătoriloor şi tuturor celor certaţi cu legea, care le urâţesc, le schilodesc, le degradează, scurtându-le astfel viaţa şi dreptul la o existenţă durabilă. Numai menţinute într-o stare normală,  cea dată de autorii lor, ele pot să-şi îndeplinească funcţiile cognitivă, estetică şi educativă.

Corneliu STOICA

1. Sorin George Purcaru, Inaripatul.jpg

3. Nicolae-Ovidiu Popa, Ruga.jpg

4. Gheorghe Terescenco, Simbol.jpg

5. Laurentiu Mogosanu, Transfigurare.jpg

6. Catalin Badarau, Meat me.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Victor Ceban - Opţiunea pentru datele concretului

La numai câteva zile de la închiderea expoziţiei care a marcat constituirea Societăţii Artiştilor Figurativi din România, Muzeul de Artă Vizuală prezintă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” lucrările unui alt pictor cu vocaţia figurativului şi pasiunea pentru arta realistă, Victor Ceban din Chişinău, nume necunoscut la Galaţi, dar care a mai expus la unele manifestări de profil din ţară. De altfel, artistul moldovean a şi aderat la noua mişcare plastică pornită din oraşul nostru, expunând acum dimpreună cu Gheorghe Miron, Liviu- Adrian Sandu, Cornel Corcăcel, Raul Popa, Irina Panţiru, Corneliu Drăgan-Târgovişte şi Lucian Prună la Galeria EriCrisArt din Bucureşti. Creaţia lui a stârnit interesul iubitorilor de frumos din România mai ales datorită participării acestuia la Festivalul „ProEtnica”, secţia de pictură şi grafică, de la Sighişoara, oraş de care s-a simţit foarte atras şi pe care l-a imortalizat în unele din lucrările sale de pictură şi grafică.

Născut la 27 octombrie 1961 la Chişinău, Republica Moldova, Victor Ceban a urmat Şcoala Republicană de Arte Plastice „Igor Vieru” (1972 -1979), apoi a studiat la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de Arte Plastice şi Design, Secţia Grafică, clasa profesorului Ion Tăbârţă (1979 -1984). În 1999 s-a bucurat de învăţătura şi îndrumările maestrului Danillo Mazzon din Veneţia (Italia). A participat la expoziţii organizate de Galeria de Artă a Centrului „Moldova”, Chişinău, de Galeria ArtCafe „Imagina”, Veneţia, Italia, şi-a deschis expoziţii personale la Sighişoara, Predeal, Dolo (regiunea Veneto, Italia), iar lucrări ale sale se găsesc în colecţii private din Republica Moldova, România, Italia, Polonia, Germania, Canada şi S. U. A.

Cele 46 de tablouri din expoziţia de la Galaţi sunt create între anii 2012 - 2016 şi reprezintă portrete, peisaje şi naturi statice. Sunt realizate în ulei pe pânză, pastel, creion cerat pe hârtie şi tehnici mixte (peniţă, tuş, creion cerat). Toate lasă să se vadă înaltul profesionalism al artistului, stăpânirea deplină a mijloacelor prin care se exprimă, opţiunea pentru formele clare, expresive, strâns legate de datele concretului. Pictura şi desenele sale sunt produsul unui artist lucid, care şi-a însuşit la modul cel mai profund lecţia maeştrilor renascentişti, dar şi pe cea a postimpresioniştilor, ambele vizibile în portretistica practicată, ca şi în peisajele şi naturile statice cu fructe şi instrumente muzicale.

Galeria de portrete ce pot fi văzute pe simeze este impresionantă. Chipuri de adulţi, adolescenţi şi copii sunt conturate cu măiestrie desăvârşită. Dincolo de redarea cât mai fidelă a fizionomiei modelelor, artistul pătrunde în forumul lăuntric al acestora, reliefându-le trăsături importante ale fiinţei lor. Personajele înfăţişate sunt persoane publice ca academicianul Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, personalitate notorie a virusologiei mondiale, fiica sa, Irina Cajal-Marin, subsecretar de stat la Ministerul Culturii, colecţionarul Dragoş Filip, scriitoarea Katia Nanu, istoricul Dan Basarab-Nanu, pictorul Gheorghe Miron, copii şi adolescenţi (”Tatiana”, „Naty”, „Ilinca”, „Saşa”, „Natasha”, „Portret de copil”). Adesea, pictorul îşi îmbracă personajele în costume de epocă, fapt care le dă un farmec aparte. Însuşi unul din cele două „Autoportrete” expuse este pictat în stil Rubens. Fascinată de arta portretistică a lui Victor Ceban, Irina Cajal-Marin notează în catalogul expoziţiei că artistul „pictează nu un portret, ci un suflet, pentru că el are rara calitate de a vedea sufletul prin ochii subiectului. Şi dacă uneori, rareori, portretul nu iese cum şi-ar dori personajul, nu este vina maestrului, ci pentru că ochii spun, vorbesc despre sufletul acelui om. Nu degeaba se spune că ochii sunt oglinda sufletului”. Chiar artistul mărturisea că obişnuieşte foarte mult să lucreze portret, fiindcă îi place „ca prin portret să iasă la iveală sufletul omului”.

Peisajele din lucrările sale sunt din Veneţia, Dolo (regiunea Veneto, Italia), Chişinău, Sighişoara, dar şi din Galaţi, de pe Faleza inferioară a Dunării. Cele din Veneţia se intituţează „Santa Maria della Salute”, „Chiesa di San Trovaso”, „Corte del Fontego”, „Calle del Bezzo”, „Ponte”, „San Trovaso”, „Fereastră veneţiană”, „Poartă veneţiană veche” etc. Sunt imagini tonice, pictate cu sinceritate, care evidenţiază frumuseţi stradale şi arhitecturale ale cetăţii de pe cele 118 insule ale lagunei, gondole, atmosfera romantică a acstuia. La Sigişoara a fost atras mai ales de partea medievală a oraşului, de specificul arhitecturii, iar la Galaţi l-a încântat peisajul din imediata apropiere a scării monumentale de coborâre pe Faleza inferioară. Chişinăul este evocat doar prin două desene în peniţă, tuş şi creion colorat, intitulate „Moara roşie” şi „Strada Veronica Micle”. Ambele se disting prin minuţiozitatea şi finţea ţesăturii grafice, prin lirisul care-l degajă.

La capitolul „natură statică”, alături de trei copii după tablouri ale pictorului rus Fedor Tolstoi (1783 – 1873) şi ale artiştilor olandezi Jan Lievens (1607 – 1674) şi Willem Claesz Hena (1593 -1682), care într-un fel vorbesc despre maeştrii care l-au influenţat în demersul său, Victor Ceban prezintă lucrările „Natură statică cu mere”, „Mere”, „Piersici”, „Sax”, „Vioara cu rodii” şi „Cireşe”, toate de o discreţie cromatică sinonimă cu rafinamentul. Se simte în suavitatea liniilor şi prospeţimea culorilor sensibilitatea artistului şi o vădită notă de lirism, izvorâtă din structura poetică a fiinţei acestuia.

Fie că este vorba de portret, peisaj sau de natură statică, în toate cele trei genuri cultivate pictorul se exprimă cu dezinvoltură, urmărind compoziţia subiectul atât în imaginea de ansamblu cât şi a detaliilor. Detalii care privesc vestimentaţia personajelor, arhitectura edificiilor, particularităţi ale chipului uman. Ceea ce nu este deloc uşor. Linia desenului său este fermă, formele sunt clare, limpezi, iar culorile, aşternute când consistent, când abia acoperind suprafaţa pânzei sau hârtiei, sunt proaspete, armonioase şi sugestive. Victor Ceban este un pictor robust, talentat, clasic şi modern în acelaşi timp, care aşa cum observa Irina Cajal-Marin va avea „un cuvânt greu de spus în pictura românească, deschizând poarta către o universalitate atât de dragă nouă, celor îmăptimiţi şi bolnavi de artă şi frumos”. Expoziţia sa de la Galaţi este mărturia sigură că ne aflăm într-adevăr în faţa unui pictor pentru care arta nu este doar un „violon d’Ingres”, ci materializarea durabilă a idealului şi rostului existenţei sale pe această planetă.

Corneliu STOICA

1. Victor Ceban, Autoportret in stil Rubens.jpg

4. Victor Ceban, Ilinca. Primavara, u.p. (14).jpg

9. Victor Ceban, Venetia. Ponte (31).jpg

11. Victor Ceban, Santa Maria della Salute, u.p..jpg

Link to comment
Share on other sites

Maria Mihaela Secobeanu - Debut expoziţional

            După ce în 2011, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală, un tânăr gălăţean, Raul Popa, debuta cu o expoziţie axată numai pe genul portretului, iată că în aceste zile de noiembrie, un alt artist gălăţean, de astă dată o pictoriţă, Maria Mihaela Secobeanu, prezintă în prima ei expoziţie personală, deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, lucrări prin care îşi manifestă preponderent preocuparea pentru abordarea aceluiaşi gen. Demers deloc uşor, curajos, mai ales pentru un artist aflat la începutul carierei sale, fiindcă portretul implică pe lângă realizarea asemănării fizice cu modelele şi întreprinderea unor introspecţii în psihologia acestora, în urma cărora artistul trebuie să dea la iveală, în expresia exterioară a chipului, trăsături morale semnificative personalităţii persoanelor respective.

        Scriam cu alt prilej, că într-un interviu luat cu ani în urmă celebrei sculptoriţe Miliţa Petraşcu în atelierul ei din Bucureşti, strada Pictor Negulici nr. 19, cunoscută pentru notorietatea sa în arta portretistică, aceasta îmi spunea că portretul trebuie să îndeplinească o singură condiţie: să fie făcut cu adevărată plăcere. Artistul, menţiona ea, „trebuie să participe la lumea modelului, trebuie să-l înţeleagă şi să-i dezvăluie nu numai trăsăturile fizice, dar şi pe cele morale. Studiul modelului, atunci când se face cu răbdare, duce la rezultate foarte interesante, adesea chiar nebănuite”. Şi tot ea invoca cuvintele francezului Henri Matisse, care afirma „că a face portretul să semene este un dar special, pe care nu-l au decât o mică parte dintre artişti”.

         Maria Mihaela Secobeanu s-a născut la 4 martie 1986 în Galaţi. A abslvit Liceul de Arta „Dimitrie Cuclin” (2005) şi Universitatea „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative (2009). După terminarea studiilor a lucrat ca restaurator de pictură murală, efectuând lucrări la câteva lăcaşuri de cult ortodox din Galaţi, Bisericile „Sfinţii Împăraţi”, „Sf. Vasile”, „Sf. Nicolae” şi „Sfinţii Trei Ierarhi”. Din 2015 a partcipat la expoziţiile colective ale Filialei Galaţi a U. A. P. R. organizate pe plan local, la Brăila şi la Bucureşti. De asemenea, a fost prezentă cu lucrări la expoziţia „Natură cu fluturi”, deschisă mai întâi la sediul S. C. Arbex Art Decor S. R. L. din Baia Mare, apoi la Galeria Occidentului din Bucureşti (2015).

         Tânăra pictoriţă şi-a intitulat expoziţia „Drumuri neuitate”, o sintagmă care, la prima vedere, nu sugerează deloc prezenţa pe simeze a unor lucrări conţinând numai portrete. Vizionând şi lecturând tablourile cu răbdare, descoperim că chipurile umane imortalizate sunt din medii şi locuri diferite, pe care artista le-a cunoscut în timpul unor deplasări de documentare, deci a străbaterii unor drumuri care, prin ceea ce i-a oferit şi prin oamenii pe care i-a cunoscut, i-au rămas de neuitat în memoria ei. În acelaşi timp, luând în consideraţie că toate personajele din tablourile de pictură sunt îmbrăcate în port popular, titlul poate semnifica şi descoperirea şi aducerea în prim-plan a unor valori etnofolclorice care au strălucit cândva şi care trebuie cunoscute şi perpetuate. În acest sens, Maria Secobeanu chiar declara: „Titlul expoziţiei mele se referă la tradiţiile româneşti păstrate cu ardoare până în prezent de români talentaţi, de toate vârstele. Mare parte din portretele pictate reprezintă oameni din prezent, a căror poveste am auzit-o, m-a impresionat şi m-a îndemnat să-i imortalizez. Am fost inspirată şi de numeroasele activităţi, festivaluri, târguri, creatori vestimentari etc. care ajută la promovarea şi transmiterea tinerelor generaţii a tradiţiilor noastre”.

      Atât în lucrările de pictură cât şi în desenele executate în cărbune, Maria Secobeanu se dovedeşte o fină observatoare a persoanelor portretizate, alese din rândul meşterilor populari, a ţăranilor, a tinerilor îndrăgostiţi de profesia practicată sau având hobby-uri de mare nobleţe, a participanţilor la unele evenimente tradiţionale. Artista îşi denumeşte tablourile după prenumele personajelor reprezentate („Diana”, „Andreea”, „Sofia”, „Măriuca”, „Laura”), după apartenenţa la un anumit areal geografic („Moldoveancă”, „O româncă la New York”), după meşteşugurile şi muncile practicate („Meşterul olar I şi II”, „Meşterul lemnului I şi II”, „Meşteşug neuitat”, „Bătrână trudind”), după starea şi trăirile personajelor („La fereastră”, „Vis”, „Odihnă”), după port („Fără opinci”, „Ţăran cu pălărie”), după simbolistica din mitologia populară românească („Sânziană I, II, III”, „La sărbătoare”). Uneori, ea are în vedere cadrul natural şi anotimpul în care este surprins personajul, peisajul şi motivele decorative folosite („Câmp de maci”, „La apus”, „Spicul”, „Simfonia verii”).

        Personajele din portretele Mariei Secobeanu, fie de sex feminin, fie masculin, au fizionomii anatomice frumoase, expresive, chipul lor evocă o întreagă claviatură de sentimente, stări şi trăiri sufleteşti ( bucuria, cufundarea în gânduri, concentrarea, aşteptarea, nostalgia, visarea, mândria) sau lasă să descoperim importante calităţi ale omului (răbdarea, dăruirea, hotărârea, tenacitatea, meticulozitatea, respectul, bunătatea, sensibilitatea, gustul pentru frumosul artistic). Ele sunt surprinse în ipostaze şi atitudini diferite, sunt configurate din faţă, din profil sau din semiprofil. Unele sunt prezentate în acţiune (o adolescentă cântă la vioară în mijlocul unei naturi estivale, o tânără încondeiază ouă, o bătrână prăşeşte în grădină, un meşter ciopleşte în lemn), altele sunt înfăţişate static. Femeile şi bărbaţii din lucrările de pictură poartă veşminte cu motive ornamentale specific româneşti, artista neezitând chiar să pună în valoare pitorescul unor elemente de port popular. Fundalurile tablourilor sunt bine lucrate, variate, deloc monotone. Adesea pictoriţa figurează astfel personajele, încât nu lasă să li se vadă în întregime expresia feţei sau a ochilor, imprimându-le un aer enigmatic. De asemenea, în unele lucrări corpul lor este înfăţişat doar fragmentar, accentul căzând pe evidenţierea unor detalii vestimentare („Odihnă”, „Spicul”). Elementele de recuzită introduse în spaţiul plastic atunci când personajul este ipostaziat în interiorul unei locuinţe reprezintă şi ele obiecte cu motive decorative populare („Vis). Autoarea este o bună desenatoare, linia ei este fluentă şi mlădioasă. Culorile folosite sunt vii, luminoase şi ingenios orchestrate. De multe ori, prin suprapuneri foarte fine de pastă, obţine efecte tonale de mare sensibilitate.

      Afată la prima sa expoziţie personală, Maria Mihaela Secobeanu a făcut o impresie demnă de toată lauda prin tablourile prezentate. Ea are darul de care amintea Henri Matisse, dovedeşte calităţi creative superioare, pe care avem certitudinea că în viitor le va aprofunda şi le va face şi mai vizibile în lucrările sale. Îi urăm succes deplin în profesia nobilă pe care şi-a ales-o şi realizări artistice pe măsura sensibilităţii şi cutezanţei gândului!

Corneliu STOICA

0. Maria Mihaela Secobeanu, Fotografia artistei.jpg

2. Maria Secobeanu, Camp cu maci, u.c..jpg

4. Maria Secobeanu, Mariuca. desen carbune.jpg

7. Maria secobeanu, Sanziana I, u. c..jpg

Link to comment
Share on other sites

Guest
This topic is now closed to further replies.
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.