Jump to content

Pensula şi dalta 2011-2016


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Mariana Popescu-Suciu - Pasiunea pentru compoziţia decorativă

Numărul artiştilor plastici născuţi în Galaţi şi în localităţile din judeţul nostru, care trăiesc şi activează în alte oraşe ale ţării sau dincolo de graniţele acesteia, este foarte mare. Îi întâlnim în Iaşi, Bacău, Botoşani, Piatra Neamţ, Cluj, Sibiu, Timişoara, Tulcea, Constanţa, Râmnicu Vâlcea, Brăila, Buzău, Bucureşti, Ploieşti, dar şi în Berlin (Germania), Paris (Franţa), Milano şi Perugia (Italia), Melbourne şi Sydney (Australia) etc.

Pictoriţa Mariana Popescu-Suciu, despre care scriem în rândurile de faţă, locuieşte în municipiul Tulcea. S-a stabilit acolo în 1965, când a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti. Atunci, la îndemnul pictorului Ion Ţarălungă, şi el legat prin naştere, copilărie şi adolescenţă de Tecuci şi Galaţi, în faţa comisiei guvernamentale de repartizare în învăţământ a optat pentru acest oraş. Nu i-a părut rău niciodată de alegerea făcut[. Aici a lucrat ca profesoară la Liceul „Spiru Haret” până în 2000 când s-a pensionat, aici şi-a întemeiat o familie, aici a devenit membră a U.A.P.R. şi s-a împlinit ca artistă.

Mariana Popescu-Suciu s-a născut la 19 ianuarie 1944 în comuna Independenţa. La Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti i-a avut profesori pe Ion Cârdei şi Maria Popa. Şi-a organizat trei expoziţii personale, toate deschise la Tulcea (1977, 1980, 1983). Din 1966 a participat la expoziţiile colective ale artiştilor plastici tulceni organizate pe plan local şi la Bucureşti (1978, 1986, 1996, 2003), Ismail, Ucraina (1978, 1986) şi Aalborg, Danemarca (1979), la manifestările interjudeţene de profil de la Constanţa (1966), Brăila, Galaţi, Ialomiţa (1972, 1979, 1980, 1981, 1982). A expus, de asemenea, în cadrul unor expoziţii de grup din Ulm, Germania (2004); „Dobrogea, artişti plastici contemporani”, Tulcea şi Constanţa (2003); „Patrimoniu”, Tulcea (2006, 2007, 2008). A participat, în acelaşi timp, la Bienalele de pictură şi sculptură de la Bucureşti (1978, 1980), la expoziţiile profesorilor de desen organizate de Casa Corpului Didactic Tulcea (1983, 1995), la Tabăra de creaţie de la Calica-Iazurile, Tulcea (nouă ediţii, 1989-1999). A colaborat cu lucrări de educaţie estetică la publicaţiile „Convorbiri didactice” (Inspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea) şi „Steaua Dobrogei” (Casa Corpului Didactic Tulcea). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Republica Moldova, Germania, Japonia, Olanda, Norvegia.

Pictoriţă sensibilă, manifestând un interes deosebit pentru culoare, Mariana Popescu-Suciu a cultivat cu consecvenţă de-a lungul anilor peisajul, natura statică, portretul, compoziţia, florile. Creaţia sa a evoluat de la o abordare realistă a motivelor picturale, cu geometrizări ce aminteau de sintaxa cubistă, până la o reprezentare constructivist-decorativă, cu ingenioase subtilităţi de pastă. Trăind şi activând în Tulcea, a fost atrasă deopotrivă de frumuseţea meleagurilor dobrogene, de poezia şi misterul Deltei Dunării şi a mediului acvatic în general, a imortalizat aspecte urbane ale oraşului vechi, ale noilor construcţii şi ale peisajului industrial, a surprins atmosfera portuară, munca navaliştilor şi pescarilor. A reţinut, de asemenea, imagini semnificative din Babadag, din Sulina şi din alte localităţi ale judeţului Tulcea, pe care le-a însufleţit mai de fiecare dată cu prezenţa omului. Datele realului, de la care porneşte întotdeauna, sunt integrate într-un discurs plastic expresiv, sintetic, esenţializat, care încântă ochiul prin imagistică, armonie cromatică şi ştiinţa compoziţiei. Treptat, formele aşternute pe pânză sau carton nu mai evocă un loc anume, motivele iniţiale îşi pierd identitatea, nu mai sunt recognoscibile. Ceea ce rămâne este doar atmosfera poetică, un lirism cald şi vibrant, un joc bine controlat al petelor de culoare, în ciuda geometrismelor la care pictoriţa apelează adesea. Tablourile ei, pictate în registre verticale şi orizontale, cu etajări, intersectări şi suprapuneri de linii şi planuri, cu motive ce aparţin mediului acvatic şi vegetal, cu ritmări de forme care sugerează elemente de arhitectură sau rămân pur şi simplu abstracte, se constituie în compoziţii decorative, putând fi transpuse pe vitralii şi chiar imprimate pe textile şi alte materiale. Artista nu renunţă la construcţia geometrizant-decorativă nici atunci când abordează motivul floral, configurează edificii istorice, aşa cum se întâmplă în tabloul „Biserica Armenească”, sau reprezintă ambarcaţiuni pe Dunăre. Există în pictura Marianei Popescu-Suciu o sete de ordine şi rigoare în compunerea imaginilor care nu deranjează cu nimic poezia suavă a ansamblurilor, conotaţiile simbolice şi metaforice ale semnelor plastice. Câteodată ludicul inundă şi el suprafaţa spaţiului plastic. Materia picturală este aşezată cu minuţie, cu transparenţe şi fluidităţi cromatice, adesea chiar cu aplicaţia miniaturiştilor. Culorile îşi păstrează prospeţimea şi puritatea, devin muzicale, sunt aşternute când într-o gamă potolită, surdinizată, când cu intensităţi strălucitoare.

În portretistică, pictoriţa compune cu aceeaşi acribie. Personajele ei, copii, adolescenţi sau adulţi, sunt figuri liniştite, exprimă curăţenie sufletească. Uneori, chipurile lor sunt melancolice, dobândesc gravitate sau trădează cufundări în gânduri şi amintiri de demult. Alteori, expresia copiilor păstrează o naivitate specifică vârstei, ei privesc cu uimire la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Artista manifestă predilecţie pentru fiinţele frumoase, culoarea este subordonată unui desen cu linii ferme de contur.

În integralitatea ei, pictura Marianei Popescu-Suciu este rodul unei interesante şi pasionante experienţe personale, originale, care reflectă universul interior bogat, bine arhitecturat cultural al pictoriţei, artistă pe care a interesat-o întotdeuna, aşa cum însăşi mărturiseşte, „tratarea plastică a subiectului sau temei înfăţişate, modalităţile de comunicare cu cel ce va privi lucrările”.

Corneliu STOICA

post-2782-0-61376100-1330782805_thumb.jp

post-2782-0-07800100-1330782818_thumb.jp

post-2782-0-66836800-1330782838_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Expoziţia „Cinci ipostaze textile”

Mişcarea plastică ieşeană, una dintre cele mai efervescente din ţară, devine din ce în ce mai cunoscută iubitorilor de frumos din Galaţi datorită expoziţiilor organizate în ultimii ani în cadrul Muzeului de Artă Vizuală şi al Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Au fost admirate aici manifestări de grup („Opţiuni paralele”, „Erotica”) şi individuale ale unor prestigioşi artişti (Adrian Podoleanu, Liviu Suhar, Felix Aftene, Constantin Tofan, George Sorin Purcaru, Miruna Haşegan ş.a.). Expoziţia „Cinci ipostaze textile”, deschisă la Muzeul de Artă Vizuală (curator, sculptorul muzeograf Alexandru Pamfil) continuă aceste benefice colaborări, prezentând lucrări de tapiserie şi obiecte textile aparţinând artistelor decoratoare Miruna Mihaela Haşegan, Cornelia Brustureanu, Ecaterina Marghidan, Cristina Gabriela Ramba-Hîrţescu şi Mădălina Vieriu-Berzentu. Toate sunt membre ale Filialei Iaşi a U.A.P.R. şi cadre didactice la Universitatea de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design. În integralitatea ei, expoziţia este o manifestare foarte bogată, care reuneşte creaţii ce se disting prin ţinuta lor artistică, prin tehnicile şi tipurile diferite de materiale textile în care sunt realizate, prin frumuseţea motivelor şi paleta cromatică ce variază de la culori surdinizate, de mare rafinament, până la tonurile cele mai intense şi strălucitoare. În acelaşi timp, ea prilejuieşte publicului să constate şi mutaţiile care s-au produs în artele textile în ultimele decenii, explicabile, motivează Miruna Haşegan în prefaţa catalogului, „prin progresul tehnologic, prin multitudinea de oportunităţi expresive datorată diversităţii lor structurale, dar şi prin eliberarea de prejudecăţile legate de abordarea tehnică, tributară viziunii meşteşugăreşti”.

Lucrările Mirunei Haşegan sunt diferite ca tematică şi beneficiază de o consistentă încărcătură ideatică şi emoţională. Artista cultivă cu probitate compoziţia figurativă, dar în aceeaşi măsură este captivată şi de cea abstractă, în care creează imagini foarte atractive şi plăcute ochiului. Ea apelează la colaj, realizând o îmbinare între tradiţia artei populare şi exprimarea postmodernă („Icoană cu ştergar”, „Troiţă”, „Năframa Veronicăi”, „Poarta”), se inspiră din mitologie, amintindu-ne de povestea fiicei regelui Minos al Cretei şi a reginei Pasifae („Firul Ariadnei”), dă viaţă unor scene peisagistice de mare efect stenic („Fluturii sunt liberi”, „Elemente ale naturii”), imaginează obiecte decorative tridimensionale cum este cel intitulat „Manual de zbor pentru îngeri”, de o deosebită puritate şi frumuseţe, care prin forma vaporoasă a materialului dă impresia plutirii şi înălţării către un cer ipotetic, construieşte structuri abstracte de mare dinamism într-o transpunere plastică elegantă şi foarte sugestivă („Furtună”, „Izbucnire”), sau realizează obiecte parietale pe a căror suprafaţă întâlnim o paletă de elemente cu valoare simbolică („Jurnal textil”). Bazate pe colaje şi montaje, aceste compoziţii ale Mirunei Haşegan, aşa cum însăşi autoarea ţine să menţioneze, „sunt încărcate de simboluri ale spiritualităţii, tratate într-o cheie monumental-dramatică”.

Dipticurile Corneliei Brustureanu („Sunet în surdină”, „Simfonie”), ca şi „Muzica nopţii” sunt plăsmuiri ingenioase ale fanteziei artistei, create într-o tehnică personală, caracterizate prin rafinament cromatic, fineţe în execuţie şi capacitatea lor de a sugera sonorităţi muzicale. Impresionează de asemenea rigoarea geometrică cu care tapisera înscrie formele şi volumele în spaţiu în lucrarea „Copacul îngheţat”, armonia şi puritatea tonurilor firului de lână.

Ecaterina Marghidan expune patru portrete de o mare sobrietate, în care colajul textil convieţuieşte cu broderia (Maramă”, „Aramă”, „Tea”, „Coafe”), construieşte compoziţii tridimensionale cărora nu le lipseşte o vădită notă umoristică („Bar I, II, II”), aduce un cald omagiu meşterilor populari („Ei şi noi”) sau plăsmuieşte compoziţii abstracte, cu ansambluri imagistice alcătuite din bucăţi de materiale viu colorate, cu forme concepute în relief („Geometrii vibrante I şi II). Reţin în aceste din urmă lucrări şi lirismul, armonia şi atmosfera poetică pe care o creează.

Preocupare pentru abstracţia lirică manifestă şi Mădălina Vieriu-Berzentu. Edificatoare în acest sens sunt lucrările „Pasaj I, II, III”, „Trecere I, II”, „Desprindere I, II”, „Furtună”, „Destin” sau cele intitulate „Fragment I, II, III”. Sunt lucrări în care artista compune în planuri largi şi mizează pe forţa expresivă a culorii. „Mădălina Vieriu, menţionează colega sa Miruna Haşegan, face o introspecţie a peisajelor sufleteşti cu ajutorul materialelor textile, cărora le conferă valenţe expresive, prin utilizarea unor tehnici mixte, inedit subordonate viziunii de ansamblu”.

Am lăsat la urmă lucrările gălăţencei noastre, Cristina Ramba Hîrţescu, stabilită la Iaşi, unde lucrează ca preparator universitar drd. în cadrul Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design de la Universitatea de Arte „George Enescu”. Plăsmuirile ei iconografice se înscriu într-o temă dragă artistei: „Îngeri şi Demoni”, căreia îi aparţin şi lucrările expuse la Galaţi („Entitate”, „Heruvim”, „Demon”, „Demonul meu”, „Aură”, „Angel”). Compoziţiile artistei sunt bine structurate arhitectonic, echilibrate, sunt compuse cu ştiinţă şi realizate în armonii delicate, sensibile. Formele dezvoltate nu sunt complicate, simbolistica lor incumbă conotaţii ce îndeamnă la reflexie. Tehnicile şi materialele utilizate sunt combinate, firul textil, ca element principal de expresie, fie că îmbracă şi dă viaţă suportului bi sau tridimensional, fie apare ca element aplicat, asemenea broderiei pe suprafaţa lucrărilor.

Prilejuindu-ne întâlnirea cu creaţia textilă a cinci artiste decoratoare din Iaşi, ele însele organizatoare ale unei Trienale Internaţionale de Artă Textilă – TexpoART, care a cunoscut până acum două ediţii (2008, 2011), expoziţia acestora de la Muzeul de Artă Vizuală este un important act de cultură, impunându-se prin bogăţia, fantezia, diversitatea, noutatea şi originalitate stilistică a lucrărilor prezentate, prin calităţile lor tehnice şi estetice, ca şi prin profesionalismul şi maturitatea dovedite de expozante în demersul lor de a fi în consonanţă cu cele mai noi tendinţe manifestate pe plan naţional şi internaţional în artele textile.

Corneliu STOICA

post-2782-0-59566200-1331402642_thumb.jp

post-2782-0-62533200-1331402653_thumb.jp

post-2782-0-07473900-1331402666_thumb.jp

post-2782-0-26439400-1331402674_thumb.jp

post-2782-0-85773100-1331402827_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Nobleţea picturii lui Ion Sălişteanu

Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală, cunoscută publicului pentru spaţiul expoziţional generos şi pentru găzduirea majorităţii activităţilor culturale ale acestei instituţii, a îmbrăcat vestmântul solemn al unui adevărat interior de catedrală. Pereţii ei sunt pur şi simplu „tapetaţi” de jos până la nivelul plafonului cu lucrările maestrului Ion Sălişteanu (n. 6 octombrie 1929, Piteşti – m. 25 mai 2011, Bucureşti). Un artist de notorietate naţională şi internaţională, care de-a lungul anilor a onorat Cetatea dunăreană cu mai multe expoziţii personale şi a cărui ultimă manifestare individuală din existenţa lui terestră a fost găzduită la sfârşitul lui 2010 şi începutul anului 2011 tot de muzeul gălăţean. Acum, la mai puţin de un an de la trecerea în eternitate a artistului, graţie colaborării muzeului cu familia pictorului (doamna Melania Sălişteanu, soţie, şi fiicele Oana şi Raluca), simezele Sălii Mărculescu sunt iarăşi înnobilate de tablourile ce alcătuiesc expoziţia „Ion Sălişteanu – In memoriam” (curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Andreescu).

Iubitorul de artă îşi poartă cu condescendenţă paşii prin spaţiul sălii, cuprinde atent cu privirea sutele de lucrări expuse şi străbate o parte din drumul parcurs de acest magician al sonorităţilor coloristice în domeniul artei, fiind fascinat de ceea ce vede. Ansamblul realizat de muzeografi printr-o panotare originală a tablourilor este monumental, grandios, iar imaginea cu care rămâne este într-adevăr al unei catedrale care copleşeşte prin măreţie şi fastul spectacolului cromatic. Ion Sălişteanu a lăsat moştenire după el o operă nespus de vastă, de peste 4000 de lucrări de pictură şi grafică, iar în creaţia sa figurativul şi abstractul trăiesc deopotrivă la cote înalte. În ambele cazuri se simte pulsul dinamic al vieţii autentice şi ritmurile inimii zămislitorului, care în tot ce-a aşternut pe pânză, carton sau hârtie şi-a lăsat amprenta personalităţii şi sufletului său. Artistul şi-a conceput opera în mari cicluri tematice şi tot în cicluri o întâlnim expusă în actuala expoziţie: „Frontoane gotice”, „Geode”, „Ipostaze florale”, „Simetrii vegetale”, „Forme aspre”, „Simboluri”, „Chipuri”. În expoziţiile anterioare de la Galaţi i-am admirat lucrări şi din ciclurile: „Arhitectura gândului”, „Miracolul naturii”, „Porţile”, „Emoţia scrisului”, „Spaţiul îngerilor”, „Vibraţia apelor”, „Planete necunoscute”.

În tot ce oferă simezele încărcate de atâtea roade al spiritului lui Ion Sălişteanu există o unitate stilistică desăvârşită. Pictorul nu şi-a schimbat viziunea şi paleta după mode, nu a urmărit spectaculosul, nu a încercat salturi anormale, ci a evoluat organic, a urcat treptele perfecţiunii cu înţelepciune şi cumpătare. De aici glosările sale substanţiale pe o temă sau pe un anumit motiv pictural, numeroasele reluări fără a fi monoton sau a cădea în banal. De fiecare dată pictorul a adus ceva în plus din punct de vedere al formei, al culorii şi al compoziţiei, şi-a nuanţat expresia, şi-a investit lucrările cu noi şi noi conotaţii. El este un poet autentic al penelului, dar un poet filozof, care nu fuge de concret, ci îl abordează ca pe un dat firesc şi în urma unui studiu profund, al unor procese de analiză şi sinteză, îl proiectează, aşa cum bine remarca Ion Frunzetti, „în abstract, în forme convenient simetrice şi evocator ritmate, fără să-l despoaie de parfumuri şi seve, ci conferindu-i demnităţi în plus”. Altfel spus, în drumul său spre esenţa imaginii, pictorul abstractizează concretul, îl îmbracă în haina metaforei şi simbolului, îi adaugă frumuseţi şi preţuri noi. Ion Sălişteanu a fost adeptul ideii că un creator nu trebuie să caute necunoscutul undeva departe, spunând că tot ce merită descoperit purtăm în noi”. Şi descoperind în interiorul propriei fiinţe atâtea frumuseţi, artistul a descoperit de fapt un univers existenţial cu lumea căruia şi-a populat tablourile şi a ţinut s-o comunice semenilor prin intermediul unor iconografii atât de diverse.

Admirând lucrările din ciclurile enunţate, indiferent care ar fi ele, nu putem să nu constatăm că acestea sunt apropiate picturii gestualiste, că spiritul geometric este o constantă care le marchează, că în ciuda spontaneităţii tuşelor şi a direcţiilor imprevizibile pe care le are uneori pensulaţia, ele sunt bine gândite şi elaborate meticulos. La Ion Sălişteanu interesul pentru tradiţie şi modernitate, pentru arta medievală şi bizantină, pentru ordine şi expresivitatea limbajului, s-a manifestat energic întotdeauna. Culoarea este mereu proaspătă, consistentă sau transparentă, folosită în starea ei pură. Armoniile tonale au sonorităţile muzicii. Desenul este viguros, compoziţia este structurată după o arhitectură echilibrată, sensibilitatea artistului îl conduce la utilizarea unei palete în care galbenul solar, verdele crud, albastrul de cobalt, violetul regal, roşul saturat sau negrul intens sunt folosite alături de griuri de mare rafinament. Ciclul „Forme aspre”, care reprezintă de fapt cactuşi, include lucrări de o frumuseţe stranie, „Simbolurile” sunt aşezate sub semnul Crucii, „Simetriile vegetale”, „Ipostazele florale” şi „Geodele” aduc în prim-plan structuri dinamice vegetale şi minerale într-o varietate de forme, „Frontoanele gotice” impresionează prin grandoare şi jocul arcelor ogivale, prin atmosfera grava, de reculegere pe care o creează, în timp ce „Chipuri” însumează o galerie de portrete de femei, bărbaţi, sfinţi, personaje mitologice, toate ieşite de sub penelul unui maestru care ştie să surprindă tipologii, caractere, să sondeze şi să citească în forumul lăuntric al modelelor, să individualizeze.

Expoziţia „Ion Sălişteanu – In memoriam” este o manifestare cu care nu ne întâlnim în fiecare zi, o sărbătoare a culorii prin care muzeul gălăţean îl cinsteşte pe marele poet al picturii la un an de la încheierea periplului său terestru. Sunt cuprinse în lucrările prezentate, ca de altfel în întreaga operă a acestuia, crezul său şi o experienţă umană ce ni se dezvăluie în toată complexitatea şi-l aşează pe autorul lor în galeria celor mai importanţi reprezentanţi ai artei româneşti contemporane. Este de datoria noastră să-i cunoaştem creaţia şi s-o preţuim în adevăratele ei dimensiuni şi la valoarea care sporeşte şi mai mult o dată cu trecerea timpului.

Corneliu STOICA

post-2782-0-54379700-1331664240_thumb.jp

post-2782-0-69125800-1331664250_thumb.jp

post-2782-0-25517100-1331664266_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Adrian Stoenică şi Ioan Stoenică - Dialogul cu natura

Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” găzduiesc în aceste zile de martie expoziţia bucureştenilor Adrian Stoenică (pictură) şi Ioan Stoenică (fotografie), tată şi fiu, aflaţi pentru prima oară la Galaţi. Ambii au comun dragostea pentru natură şi dialogul pe care ştiu să-l închege atât de armonios, fiecare cu mijloacele proprii, cu elementele acesteia. Ceea ce impresionează de la primul impact este numărul foarte mare al lucrărilor expuse în raport cu capacitatea expoziţională a sălii, panotate pe două, trei şi chiar patru rânduri, dar mai ales bogăţia imagistică şi cromatică pe care o oferă simezele.

Deşi necunoscut în oraşul nostru, Adrian Stoenică (n. 1952, Breaza-Prahova) are în palmares 50 de expoziţii personale organizate la Bucureşti, Sibiu, Braşov, Breaza, Ploieşti, Craiova, Iaşi, ca şi multe participări la manifestări cu caracter naţional. Absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, el este membru al U.A.P.R. din 1994 şi al Grupului Independent „Arte 26 – Petru Comarnescu”. Ca pictor, cultivă cu precădere pastelul, tehnică destul de dificilă, în care s-au exprimat şi au realizat opere de mare valoare artistică în pictura românească Ştefan Luchian, Francisc Şirato, Ghelman Lazăr, Lucia Demetriade-Bălăcescu sau, mai aproape de noi, Aurel Cojan, Costin Neamţu, Nicolae G. Iorga ş.a. Adrian Stoenică şi-a făcut un adevărat cult din tehnica pastelului, iar lucrările din expoziţia de la Galaţi sunt mărturia cea mai concludentă a pasiunii, probităţii şi profesionalismului cu care pictorul abordează acest gen, puţin practicat astăzi de artişti. Tablourile, peste 90 la număr, reprezintă peisaje, naturi statice, flori şi portrete.

Îndrăgostit de natură, Adrian Stoenică a făcut nenumărate călătorii prin ţară şi de fiecare dată a reţinut privelişti şi aspecte rurale sau urbane pe care le-a transpus pe carton într-o viziune personală, în imagini de mare acurateţe şi sensibilitate coloristică. Lucrările lui cuceresc prin sinceritatea sentimentului, prin atenţia pe care artistul o acordă deopotrivă desenului şi culorii, prin claritate, prin virtuţile expresive ale pastelului, prin capacitatea lor de a emoţiona şi de a face corzile sufletului sa vibreze la un înalt diapazon. Peisajele imortalizează secvenţe ale naturii îmbrăcate în hlamida de purpură şi aur a toamnei, poteci şi drumuri şerpuind prin păduri, poiene, lacuri de munte, marine cu întinderi nesfârşite de apă contopite la orizont cu albastrul siniliu al cerului, arbori cu bolţi de frunziş de un verde intens exultând în lumina estivală, privelişti surprinse în apusul sau în răsăritul soarelui, case şi străzi din localităţi urbane, gospodării ţărăneşti, lăcaşuri de cult, turnuri, cetăţi medievale cu arhitectura lor specifică (Moşna, Biertan - Sibiu, Viscri, Homorod – Braşov, Ighişul Nou - Mediaş), monumente istorice. Paleta tematică a peisajelor sale este extrem de bogată, tot ce aşterne artistul pe carton poartă însemnele unei deosebite picturalităţi, culorile sunt în aşa fel modulate încât ele transcriu atât transparenţe, vibraţii ale aerului, dar şi materialitatea şi duritatea stâncilor sau a zidurilor. Există în tablourile lui Adrian Stoenică multă poezie, un lirism de substanţă şi o orchestraţie cromatică de mare rafinament. Deşi omul nu apare în peisajele sale, prezenţa lui se simte, este evocată prin elementele care alcătuiesc compoziţiile, prin atmosfera în care se simte din plin pulsul vieţii.

Parte integrantă a naturii, florile populează şi ele multe din tablourile expuse la Galaţi. Artistul le pictează cu mare plăcere, le aşează în buchete, în ulcele şi recipiente cu motive decorative, le redă delicateţea şi fragilitatea carnală, catifelarea corolelor şi petalelor, prospeţimea şi farmecul specific. Tufănele, crăiţe, nalbe, floarea-soarelui, albăstrele, tufănele, bujori, magnolii, cârciumărese, dumitriţe, garoafe, iasomie, lisianthus, trandafiri, margarete etc. te întâmpină cu inflorescenţele lor gingaşe, îndemnând la contemplare şi la gândul că un astfel de tablou ar putea oricând să-ţi lumineze interiorul casei. Adesea, acestor flori le sunt alăturate fructe, tărtăcuţe, struguri etc., elemente de recuzită care fac mai bogată compoziţia. Şi aici particularităţile pastelului – moliciunea extrem de rafinată, puritatea, vibraţia coloristică, luminozitatea – sunt virtuţi puse în valoare cu artă de Adrian Stoenică.

Portrete prezentate, mai reduse numeric, înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus şi chipurile unor monahi de la Sfantul Munte Athos (Părintele Petronie, Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras) şi din ţară: Părintele Arsenie Papacioc, fostul duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol, Părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Serafim, cel mai în vârstă călugăr de la Mănăstirea Dervent), iar alte două se intitulează „Călugăr cu baston” şi „Călugăr zâmbind”. Desenul este riguros, cromatica sobră, iar accentul pictorului cade atât pe realizarea asemănării fizice cu modelele cât şi pe întreprinderea unor introspecţii în psihologia modelelor.

Lucrările de artă fotografică ale lui Ioan Stoenică (n. 1983, Bucureşti; absolvent al Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti), grupate sub genericul „România, dincolo de şosele”, aduc aproape iubitorilor de artă imagini din munţii patriei, din locuri pe unde tânărul artist a poposit în timpul unor excursii documentare, surprinzând cu obiectivul fotografic aspecte care arată nenumăratele frumuseţi naturale şi bogăţii ale ţării noastre. Ele sunt fermecătoare, incitante, realizate din unghiuri spectaculoase, şi constituie o temeinică pledoarie vizuală pentru organizarea unor manifestări care să permită cunoaşterea directă a meleagurilor româneşti.

Corneliu STOICA

post-2782-0-40304900-1331975318_thumb.jp

post-2782-0-72892500-1331975324_thumb.jp

post-2782-0-94041600-1331975333_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Roxana Elena Ciucalău - În sfera decorativului

Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” este o prestigioasă instituţie gălăţeană din care, de-a lungul anilor, mulţi absolvenţi şi-au luat zborul spre învăţământul artistic superior. Unii dintre ei s-au reîntors în urbea noastră şi lucrează ca profesori chiar în cadrul acestui liceu, alţii predau în instituţii de învăţământ preuniversitar cu alt profil din oraş, sau activează ca liber profesionişti. Nu puţini sunt şi aceea care s-au îndreptat spre alte centre culturale ale ţării. Într-un articol anterior i-am schiţat un portret Elenei Fabiana Dima, stabilită în Bucureşti. Acum, continuăm cu prezentarea unei alte pictoriţe, Roxana Elena Ciucalău, şi ea o speranţă sigură a artei româneşti încă de pe băncile şcolii.

Născută la 12 iulie 1988 la Galaţi, ea a absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, Secţia Arte textile, în anul 2007, după care a continuat să studieze la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultate de Arte Decorative şi Design, Secţia Artă Murală, pe care a terminat-o în 2010 la clasa Lect. univ. dr. Lisandru Neamţu. În prezent se află la sfârşitul studiilor de masterat la aceeaşi instituţie de învăţământ superior şi la aceeaşi specialitate. A participat la mai multe manifestări de grup, din care amintim: Expoziţia de pictură, grafică şi icoane, Institutul Cultural Român, Viena, Austria (2004); Expoziţia „Vernisaj A”, Foaierul Teatrului de Comedie din Bucureşti (2007); ”Lisandru şi invitaţii”, Centrul Cultural „Friedrich Schiller”, Bucureşti (2009); „Vis de poet”, Centrul Naţional de Artă al Academiei Române, Bucureşti (2010); Expoziţia „Arta la pachet” (împreună cu Ana Maria Iana – fotografie, Oana Popescu – ilustraţie, Mihai Grăjdeanu – benzi desenate), Galeria Foto a Cinematografului „Patria”, Bucureşti (2011). Talentul şi munca artistică i-au fost răsplătite cu mai multe distincţii: The fifth prize „The aleventh competion of paitings by children en theenvironment”, Japonia (2002); Trofeul de aur, Festivalul Internaţional de Cultură şi Artă, Tianjin, China (2004), Premiul I, secţiunea Arte textile, Olimpiada Naţională de Artă, Iaşi (2005); Premiul Municipiului Galaţi (2005), Premiul I, secţiunea Icoană pe lemn, Olimpiada Naţională de Icoane, Sibiu (2005), Premiul III, secţiunea Arte textile, Olimpiada Naţională de Artă, Timişoara (2006), Premiul I, Concursul Naţional „Gheorghe Naum”, ediţia a XII-a, Brăila (2006); Premiul I, secţiunea Arte textile, Olimpiada Naţională de Artă, Cluj-Napoca (2007); Premiul I, secţiunea Icoană, Premiul I, secţiunea Arte Textile, Concursul Internaţional de Artă Plastică „Camil Ressu”, ediţia a VI-a, Galaţi (2007). A luat parte la Tabăra Naţională de Pictură de la Amara-Paviloane, Slobozia (2006), iar în perioada octombrie 2011 – martie 2012 a beneficiat de o bursă de studii Erasmus la Bolgna (Italia). Între 2007-2010 a frecventat şantierele de pictură bisericească din Bucureşti (Mănăstirea Radu Vodă, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) şi din Panciu ale pictorului George Sorin Nicolae, autorizat de Patriarhia României, unde a avut posibilitatea să aprofundeze tehnicile de pictură murală a secco, a fresco, pictură pe lemn, tehnica de poleire a unei icoane şi, implicit, stilul bizantin de pictură. Stăpâneşte, de asemenea, tehnica vitraliului şi a mozaicului.

Cu o pregătire de specialitate în arta murală, domeniu în care a realizat în 2010, în tehnica a secco şi acril, două frumoase compoziţii cu instrumente muzicale (dimensiuni: 150x350 cm; 150x100 cm) la Centrul Cultural Metropolitan pentru Tineret din Bucureşti, Roxana Ciucalău, şi în pictura de şevalet, nu s-a îndepărtat de sfera decorativului. Lucrările expuse până acum la manifestările de grup şi colective confirmă această opţiune a tinerei artiste. Tematica lor este variată şi variate sunt şi mijloacele de transpunere plastică. Tablourile reprezintă fragmente de frize cu motive geometrice şi florale, structuri vegetale şi minerale, peisaje acvatice şi terestre, compoziţii cu instrumente muzicale, cu edificii şi elemente de arhitectură, sau inspirate din mitologia egipteană. Uneori, artista este atrasă şi de abstracţia lirică. Tehnicile în care sunt lucrate diferă de la ulei pe pânză şi carton până la acuarelă, tempera, tempera cu emulsie de ou, acrilic, tuş. Adesea, pictoriţa împarte spaţiul plastic în mai multe registre sau aduce în prim-plan silueta umană, fie bine figurată, fie doar sugerată. Transpunerea o face în forme succesive, ordonate ritmic pe orizontală sau pe verticală, realizând ingenioase jocuri cromatice, armonioase, cu subtile transparenţe şi fluidităţi de pastă. Coloristica este sensibilă, vioaie, proaspătă, păstrând mai întotdeauna o anumită discreţie. Un lirism cald, o poezie discretă se revarsă din cadrul patrulaterelor pictate. Liniile şi planurile se intersectează sau se suprapun.

În domeniul artei religioase, icoanele Roxanei Ciucalău sunt pictate pe suport de lemn, în culori de tempera cu emulsie de ou, o tehnică foarte veche. Respectând rigorile erminiilor şi tradiţiile româneşti ale genului, ea reuşeşte să pună în valoare frumuseţea picturii bizantine şi să comunice prin imaginile sacre configurate sentimentul prezenţei în viaţa oamenilor a lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Personajele biblice din icoanele ei au chipuri blajine, privesc cu milostenie şi blândeţe la cei care vin să se închine la ele. Materia picturală este răspândită cu fineţe, detaliile sunt lucrate cu minuţiozitate, emulsia de ou asigură culorilor prospeţime şi rezistenţă în timp.

În viitor, artista va continua cele două genuri de pictură laică şi religioasă, întrucât consideră că „metoda de realizare a icoanelor bizantine constituie o lecţie fundamentală de pictură, care, însuşită treptat şi stăpânită, deschide calea a numeroase posibilităţi pentru pictura laică. Personal, spune ea, am constatat formarea unei anumite conduite de lucru în momentul în care realizez icoane, semnificativă fiind sistematizarea etapelor procesului creativ. Se poate deduce de aici felul cum privesc tehnic şi ideatic proiectele mele de natură laică, influenţa primită, încercând astfel să adaug lucrărilor din această categorie o anumită încărcătură simbolică”.

Roxana Ciucalău va împlini în curând 24 de ani, este foarte tânără, se află la începutul carierei sale artistice, este însufleţită de dorinţa de a crea lucrări care să-i facă cinste, să reziste şi să rămână în timp. Sentimentul perenităţii operei de artă este cel care o animă în activitatea sa şi ştie că talentul, stăpânirea tehnicilor picturii, creativitatea, găsirea celor mai bune soluţii de transpunere plastică şi munca asiduă o vor ajuta ca toate visurile şi aspiraţiile să devină realitate. Noi îi urăm succes!

Corneliu STOICA

post-2782-0-49664000-1333311025_thumb.jp

post-2782-0-21100100-1333311092.jpg

post-2782-0-99996200-1333311202.jpg

Link to comment
Share on other sites

Crenguţa Macarie: „Atitudini”

La Sala Mică a Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” expune Crenguţa Macarie, artistă care s-a făcut cunoscută publicului atât prin pictura laică practicată, dar mai ales prin cea iconografică. Expoziţia ei se intitulează „Atitudini” şi cuprinde lucrări de pictură reprezentând portrete, compoziţii şi peisaje prin care autoarea încearcă să surprindă figura umană în varii ipostaze, să scoată în evidenţă stări şi comportamente ale omului în diferite împrejurări sau atitudini faţă de semeni, faţă de animale şi faţă de mediul înconjurător.

Personajele care îi populează tablourile sunt femei şi bărbaţi al căror chip exprimă orgoliul şi îndârjirea nemăsurată, jovialitatea adolescentină, puritatea infantilă, durerea, disperarea, aşteptarea, dragostea paternă, revolta – însuşiri morale şi sentimente pe care artista le pune în valoare folosind o paletă coloristică pe care o adecvează în funcţie de fiecare situaţie. Portretele protagoniştilor fac un tot unitar cu fundalurile, care beneficiază de acelaşi tratament ca şi figura umană: tuşe şi pete de culoare din aceleaşi game cromatice, pensulaţii spontane, largi şi energice, care urmează direcţii imprevizibile, se suprapun sau se intersectează, contraste realizate prin juxtapuneri. Este un mod abstract de a compune fundalurile, făcut în spiritul picturii gestualiste. Cei doi bărbaţi din prim-planul compoziţiei al cărui subiect îl constituie un protest stradal înaintează ţinându-se de mâini în semn de solidaritate. Strigătul lor de disperare face să ne gândim la un celebru tablou expresionist al norvegianului Edvard Munch, „Ţipătul”. Culorile sunt puternice, roşul este incendiar-ternar, albastrul-dramatic, atmosfera este tensionată. Unele femei din tablourile Crenguţei Macarie sunt îngândurate, melancolice, trec prin stări de anxietate („Portret”, „La fereastră”). O alta, logoreică probabil, este înfăţişată cu ironie („Vorbe”). Un tată îşi ţine cu dragoste fetiţa în braţe şi ambii privesc în depărtare spre linia orizontului. Privirile uimite ale copilei, ca şi ale tatălui, cercetează cu atenţie zarea, ca şi când ar vrea să descopere ceva („Orizontul”). Bărbatul din „Gânditorul” este cufundat în meditaţie, având alături o tablă cu semne simbolice, în timp ce acela din „Am fost rege” nu poate să uite puterea şi orgoliul excesiv de odinioară. Arlechinii sunt înfăţişaţi într-o ipostază de relaxare, ei dau impresia că se bucură de prestaţia lor şi de reuşita spectacolului („Arlechin I şi II”). Un adolescent desculţ, pictat într-o poziţie destul de incomodă, visează într-un cadru lipsit de orice confort („Portret II). Imaginea calului legat de un stâlp este dramatică. Ochii închişi şi întreaga expresie a acestuia exprimă suferinţă. Omul nu este prezent în compoziţia tabloului, dar starea în care se află animalul este un rezultat al comportamentului său lipsit de omenie. Este poate unul din cele mai reuşite tablouri din expoziţie şi nu întâmplător autoarea a păstrat o undă de umor şi ironie în denumirea tabloului, intitulându-l „Animal de companie”. Tot o urmare a acţiunii nesăbuite a omului este şi subiectul tabloului în care norii ameninţători ai poluării învăluie florile de un alb imaculat. Curând ele se vor veşteji şi pustiul le va lua locul. „Peisajul” expus sugerează grădina şi casa unei familii de oameni gospodari.

Dând dovadă de un ascuţit simţ de observaţie, cu mijloacele plastice pe care le are la dispoziţie, Crenguţa Macarie a adus în această nouă expoziţie personală a sa lucrări al căror mesaj trebuie reţinut. Este de remarcat talentul şi pasiunea sa pentru genul portretului, pentru sondajul pe care-l întreprinde cu profesionalism în psihologia modelelor, ca şi rezolvările în manieră „action painting” la care uneori apelează în aplicarea culorii. Credem totuşi că este necesar ca pe viitor artista să acorde o mai mare atenţie ordinii şi clarităţii din tablourile sale, eliminării unor aglomerări nejustificate de elemente, precum şi păstrării purităţii materiei picturale. Cum o ştim foarte muncitoare, suntem siguri că va găsi soluţiile care să-i asigure o evoluţie pe măsura harului pe care-l are, a strădaniilor de care dă dovadă şi a tendinţelor din arta noastră contemporană.

Corneliu STOICA

post-2782-0-86161800-1333573621_thumb.jp

post-2782-0-29202200-1333573874_thumb.jp

post-2782-0-83268000-1333573958_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Teodor Vişan – Bucuria dialogului cu realul

Aflat pentru prima oară cu o expoziţie personală organizată în sălile Muzeului de Artă Vizuală, pictorul Teodor Vişan a reunit pe simeze 72 de lucrări, toate reprezentând peisaje, naturi statice şi flori. Sunt lucrări create în ultimii ani, unitare sub raport stilistic, care încântă ochiul însetat de frumos, emoţionează şi creează o stare de confort spiritual şi chietudine sufletească.

Ca fiu al Galaţiului, născut într-un cartier cu rezonanţe în istoria urbei (Lozoveni), artistul cunoaşte din fragedă copilărie oraşul, i-a cutreierat în lung şi în lat străzile, mahalalele, a asistat la opera de reconstrucţie a centrului distrus în timpul celui De-al doilea Război Mondial, la înălţarea noilor cartiere şi a căutat ca în tablourile sale să imortalizeze imagini care au făcut din el unul dintre cei mai apreciaţi artişti în opera căruia peisajul citadin al urbei noastre este atât de prezent. Acest aspect esenţial poate fi sesizat cu uşurinţă şi din actuala expoziţie. Iată, de pildă, Strada Tecuci, porţiunea de altădată dintre străzile Nicolae Bălcesu şi Traian, mai poate fi văzută astăzi doar în pânzele lui Teodor Vişan, sau poate în fotografiile documentare de la Muzeul de Istorie. Unul din tablourile pictorului se intitulează chiar „Strada Tecuci”. Este de dimensiuni monumentale şi înfăţişează acea zonă comercială într-o oră de vârf a zilei, cu toată forfota mulţimii de oameni. Casele, la parterul cărora se găseau magazine cu fel de fel de mărfuri, nu mai există în prezent, au fost demolate. Pictorul, în demersul său artistic, a transcris cu fidelitate specificul arhitectonic al faţadelor acestora, firmele magazinelor, a fost atent până şi la elementele de construcţie metalică a balcoanelor, a decoraţiei lor. Prezenţa unei caleşti pe mijlocul străzii aduce un aer romantic. Culorile sunt sobre, reţinute, predomină ocrul şi pământul de Siena. Ele strecoară în suflet melancolie şi o poezie nostalgică, răscoleşte amintiri ale locuitorilor Galaţiului trecuţi astăzi de vârsta de 50 de ani. Priveliştea din pânza „Strada Universităţii iarna”, şi ea de mari dimensiuni, este de un lirism cuceritor. Albul, cu accente de roz şi violet al zăpezii căzute din abundenţă, dobândeşte rezonanţe poetice. Biserica „Sf. Pantelimon” se vede în partea de fundal a tabloului ca o ctitorie impunătoare, care veghează aici din 1872 şi îi invită pe oameni la liturghie şi rugăciune. Tot de pe strada Universităţii este şi imaginea din lucrarea „Casă în soare”, o clădire ce are pe colţ un turnuleţ cu acoperiş piramidal. Este pictată în tonalităţi potolite, predomină albastrul palid, articulat în partea de jos a soclului cu uşoare pete de verde surdinizat şi cafeniuri deschise. Alte secvenţe peisagistice gălăţene oferă tablourile intitulate „Strada Brăilei”, „Zi însorită de toamnă”, „Strada Nicolae Bălcescu”, „Spre gară”, „Peisaj cu biserică”, „Peisaj la Brateş”, „Iarnă gălăţeană”, „Noapte cu lună”, „Pontoane la malul Dunării”, „Odihnă pe ponton”, „Timpuri apuse”. Sunt lucrări semnificative din creaţia artistului, în care valoarea artistică este sporită de valoarea lor documentară, ambele cu ecouri importante în sufletul celor care doresc să cunoască istoria oraşului. Ele se integrează unui foarte mare ciclu pe tema Galaţiului - mărturia cea mai concludentă a dragostei şi pasiunii cu care pictorul a ţinut să-şi cinstească urbea în care s-a născut, trăieşte şi activează. Din această perspectivă, vom înţelege mai bine şi de ce în urmă cu doi ani Primăria i-a conferit Premiul Municipiului Galaţi şi poate că într-o zi va veni vremea când să i se acorde şi Titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului, pe care cu prisosinţă îl merită.

Multe peisaje din expoziţie sunt rezultatul unor călătorii şi vizite făcute de artist de-a lungul anilor pe alte meleaguri din ţară şi din străinătate. Poposim astfel, prin intermediul tablourilor sale, la Constanţa („Portul Constanţa – vedere panoramică”, „Peisaj la mare”, „Popas pe plajă”), Călimăneşti („Peisaj la Călimăneşti”), Braşov („Strada Sforii”, „Raza de lumină”), Tg. Mureş („Peisaj din Tg. Mureş”, Sovata („Schit la Sovata”, „14 Cruci la Sovata”, „Peisaj la Sovata”, „Lacul Roşu – Sovata”, „Peisaj de munte”)m Sighişoara („Peisaj la Sighişoara”), dar şi în Anglia („Peisaj nordic”) şi în Franţa „Terasă fără muşterii”, „Le Mistral”). În toate aceste lucrări artistul urmăreşte să redea specificul şi autenticul fiecărui loc sau colţ din natură, este atent la culoarea locală, la efectele de lumină, aduce în prim-plan imagini tonice, evocatoare, capabile să emoţioneze şi să declanşeze ample vibraţii sufleteşti.

În genul naturii statice, Teodor Vişan se exprimă cu aceeaşi dezinvoltură, recuzita folosită în compoziţii nu este prea încărcată, iar accentul cade pe redarea materialităţii obiectelor. Culorile sunt consistente şi proaspete, înnobilând modestele obiecte la care pictorul apelează pentru a-i fi modele: maşina de râşnit cafea, piua, ceainice, recipiente din alamă sau din lut ars. Adesea, acestora le sunt alăturate legume şi fructe. Mai numeroase sunt lucrările axate pe abordarea motivului floral, unul dintre cele mai dragi artistului. Crizanteme, margarete, trandafiri, crini imperiali, gălbenele, floarea-soarelui, begonii, zambile, petunii, vâsc, flori de iarbă mare, flori modeste de câmp sunt pictate cu voluptate, în acorduri cromatice strălucitoare. Buchetele sunt aşezate în vase de lut ornamentate cu diferite motive populare sau în vase transparente din sticlă, prin care se văd lujerele şi apa străvezie. Carnalitatea tijelor, frăgezimea şi prospeţimea petalelor şi corolelor sunt bine puse în valoare, în orchestraţii cromatice de mare efect stenic. Artistul ştie să-şi însufleţească modelele în aşa fel încât ele să răspândească în jur vitalitate, puritate şi poezie.

Manifestare de amploare, expoziţia lui Teodor Vişan de la Muzeul de Artă Vizuală este un important act de cultură ce nu trebuie să scape niciunui gălăţean. Artistul, aflat în plenitudinea forţelor sale creatoare, este un pictor destoinic, clasic şi modern în acelaşi timp, lucid, echilibrat, care şi-a făcut un adevărat cult pentru dialogul cu realul şi caută să aducă mari satisfacţii estetice tuturor celor care vin în contact cu arta sa.

Corneliu STOICA

post-2782-0-33831100-1333838799_thumb.jp

post-2782-0-12686600-1333838808_thumb.jp

post-2782-0-76330000-1333838828_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Corneliu Vasilescu - Imponderabilul în expresie artistică

În cuvântul rostit la vernisaj (11 aprilie a.c.), pictorul Corneliu Vasilescu spunea că de mult timp visa să-şi deschidă o expoziţie personală la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, nu numai pentru că profilul instituţiei este de artă contemporană românească, ci mai ales pentru că ştia că aici întâlneşte profesionişti care ştiu să-i pună în valoare opera. Iată că visul artistului a fost împlinit graţie acestui prestigios muzeu şi a graficianului Gheorghe Vasile Andreescu, curatorul expoziţiei, cel care semnează şi prefaţa catalogului manifestării.

Desigur, pentru unii gălăţeni, Corneliu Vasilescu poate părea necunoscut, însă artistul face parte din familia spirituală a marilor colorişti ai României, pictor cu o solidă cultură artistică şi filozofică, considerat a fi „numele cel mai sonor pe care l-a dat gestualismul românesc în scurta, dar consistenta sa istorie” (Corneliu Ostahie – „Corneliu Vasilescu – Maestrul gestualismului românesc”, în „Însemnări ieşene”, nr. 10, octombrie 2011).

Corneliu Vasilescu este moldovean de origine. S-a născut la 23 octombrie 1934 la Bârlad, oraş care a dat artei naţionale şi internaţionale artişti de talia lui Nicolae Tonitza şi Marcel Guguianu. Provine dintr-o familie de intelectuali, mama fiind profesoară de desen, iar tatăl avocat. A debutat în 1960 la o expoziţia interregională de la Iaşi. În 1968 a fost primit în rândul membrilor U.A.P.R. În acelaşi an a fost admis ca student la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1974, la secţia pictură, clasa profesorului Gheorghe Şaru. De-a lungul anilor şi-a organizat peste 30 de expoziţii personale în ţară (Bucureşti, Iaşi, Vaslui, Bârlad, Timişoara, Bacău, Râmnicu Vâlcea) şi în străinătate (Germania, Mexic), a participat la numeroase manifestări internaţionale din Spania, Rusia, Belgia şi Franţa, ca şi la expoziţii de artă românească organizate la Bejing, Ankara, Istanbul, Paris, Helsinki, Viena, Nicosia, Roma, Haga, Berlin, Belgrad, Ierusalim, Stuttgart, Beirut, Varşovia, Londra etc. Din 1983 a susţinut timp de mai mulţi ani cursuri de compoziţie şi culoare la Universitatea din Darmstadt (Germania). Pentru activitatea desfăşurată a fost răsplătit cu mai multe distincţii: Premiul U.A.P.R. pentru pictură (1977), Premiul „N. N. Tonitza” pentru pictură (1999), Premiul U.A.P. din Republica Moldova (2000), Premiul pentru Tehnica acuarelei, Tulcea (2000), Premiul „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ (2003), Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer (2004).

În expoziţia de la Galaţi, deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, maestrul Corneliu Vasilescu a prezentat o selecţie de lucrări de factură abstractă. Sunt tablouri de dimensiuni mari şi medii, executate în ulei pe pânză, care dezvăluie un spirit tumultuos, frământat, neliniştit, în ciuda calmului pe care îl exteriorizează persoana sa fizică. Artistul nu a pictat dintotdeauna aşa. Constantin Prut, în albumul ce i l-a consacrat (Editura Alicat, 2011), subliniază că „după ce a studiat şi însuşit legile construcţiei plastice figurative, cu rafinate aluzii la cosmosul artei populare, la sintezele întâmplate în arealul culturii orientale şi cu trimiteri la problematica lumii moderne, pictorul a eliminat treptat din instrumentarul său artistic reperele obiectuale, orice referire canonică la concret”. Sunt izbitoare în pânzele sale, chiar de la primul impact cu acestea, puritatea exprimării artistice, spontaneitatea, tuşele şi pensulaţiile care urmează traiectorii imprevizibile, dinamice, emanând energii greu de stăpânit. Spaţiul plastic al fiecărui tablou conţine imagini investite cu semnificaţii ce trădează intense trăiri sufleteşti şi puternice combustii lăuntrice. Amprentele picturii gestualiste, ale abstracţionismului şi expresionismului liric se simt din plin. Însuşi artistul mărturiseşte: „Preocupările mele urmăresc dezvoltarea traseului abstract, inaugurat la începutul secolului trecut, mai deschis la aspectele sensibilităţii în relaţionarea dintre semn ca element determinant şi constructiv şi expresivitatea cromatică. Am urmărit dezvoltarea acestei problematici pe filiera abstracţionismului liric (expresionism informal gestualist) concentrându-mă asupra constantei fizice a semnului, ca determinant al stilului, decantând mereu un repertoriu de semne personale”. Compoziţiile sale nu sunt atât rodul spontaneităţii şi al instinctualităţii gestului, ci transpunerea în materie sensibilă a unei gândiri anterioare profunde asupra felului cum va arăta arhitectura finală a tabloului. Dispunând de un astfel de suport raţional, el construieşte ingenios, este intempestiv, vulcanic sau liniştit, orchestrează masele de culoare aidoma unui magician. În faţa pânzelor sale rămâi uimit de armonia perfectă şi sonoritatea culorilor, de alchimia nuanţelor pe care artistul o realizează, creând adevărate poeme simfonice. Adesea recurge la geometrizări, la forme contorsionate, şocante sau mai potolite, la explozii de roşu incendiar, de albastru de cobalt sau de galbenuri solare. În ţesătura de tuşe, linii şi pete, de materie picturală pulverizată sau scursă, de subtilităţi şi rafinamente coloristice, se disting pe ici-acolo vagi siluete umane şi părţi ale corpului omenesc. Pictura lui Corneliu Vasilescu nu este uşor accesibilă, ea presupune efort intelectual, cultură plastică, cunoaşterea simbolisticii culorilor. Artistul este un maestru care găseşte trăirilor, frământărilor, impulsurilor interioare, gândurilor şi sentimentelor sale echivalenţe imagistice originale, configurate într-o exprimare coerentă, realizată, aşa cum sublinia criticul de artă Constantin Prut, „exclusiv cu mijloacele culorii”. Considerând „semnul abstract ca fiind cel mai autoritar, cel mai definitor al stilului”, pictorul şi-a creat un univers propriu, în care formele devin într-adevăr imponderabile, dând impresia că asupra lor nu mai acţionează forţele gravitaţionale. Expoziţia de la Galaţi reprezintă doar un mic fragment al unei opere unice, inconfundabile, care a devenit un reper valoros al abstracţiei lirice din peisajul picturii contemporane româneşti.

Corneliu STOICA

post-2782-0-47363000-1334263120_thumb.jp

post-2782-0-58942500-1334263129_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Marius Ovidiu Burhan - Reducţia la esenţial

Noua expoziţie de la Muzeul de Artă Vizuală, deschisă zilele trecute în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, prezintă lucrări de sculptură şi de pictură ale plasticianului bucureştean Marius Ovidiu Burhan, un artist în vârstă de 35 de ani, nume nou pentru gălăţeni, cu o bogată activitate didactică şi artistică. Este născut la 11 noiembrie 1977 la Vâlcele (Olt). A absolvit Academia de Artă „Luceafărul” din Bucureşti (2002), a făcut studii aprofundate la Universitatea de Artă „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură, clasa profesorului Marin Gherasim (2003), iar din 2009 este doctorand la Facultatea de Arte Plastice şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (coordonator, prof. univ. dr. Alexandra Titu). Este membru al U.A.P.R. din 2002, şi-a organizat 19 expoziţii personale la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară („Univers dinamic”, „Forma ca pretext”, „Fragmente”, „Între alb şi negru”, „Confluenţe”, „Identităţi formale”, „Între static şi dinamic”, „Strategiile reducţioniste ale abstracţiei” etc.), a participat la numeroase manifestări de grup din România (Bucureşti, Târgovişte, Craiova, Focşani, Bacău, Timişoara) şi din străinătate (Italia, Republica Moldova, Statele Unite ale Americii), este curator de expoziţii, profesor la Colegiul Tehnic de Arhitectură „Ioan N. Soculescu” din Bucureşti, are lucrări în colecţii particulare din ţară şi din Austria, Belgia, Canada, Franţa, Grecia, Israel, Macedonia, S.U.A.

Sculpturile expuse la Galaţi dezvăluie în persoana artistului un mare îndrăgostit al cioplirii în lemn, tehnică foarte veche, în care realizează lucrări remarcabile. El ciopleşte şi creează în spiritul stilizării artiştilor a căror descendenţă îşi are originea în sculptura lui Brâncuşi şi care au dovedit calităţi excepţionale în înnoirea statuarei româneşti şi înscrierea acesteia în circuitul valorilor universale. Caracteristica lucrărilor lui Marius Ovidiu Burhan este sintetismul, reducţia formelor şi volumelor până la exprimarea esenţialului. Motivul de la care porneşte mai întotdeauna este corpul uman, luat integral sau fragmentar, pe care îl reprezintă în forme şi volume abstractizate, concepute în ipostaze fie orizontale, fie verticale. Staticul şi dinamicul coexistă deopotrivă, formele curbe şi angulare, simetriile şi asimetriile, golurile şi plinurile alcătuiesc ritmuri armonios înscrise în spaţiu. Patina pe care o dă lucrărilor prin ardere sau prin vopsirea lor cu culori închise, de mare sobrietate, le conferă acestora o notă de arhaicitate, accentuată şi prin alăturarea de către muzeografi, pe pardoseală, a unui strat de frunze uscate şi bucăţi de lemn neprelucrat. Chiar montarea făcută de sculptor a unor lucrări pe panouri cu o textură ce sugerează epoci străvechi, vine să sugereze scurgerea şi ravagiile nemiloase ale timpului, să creeze o atmosferă de mister şi să dea ansamblurilor o încărcătură simbolică. Uneori, culorile la care apelează artistul sunt roşul şi albastrul, distribuite în tonalităţi diferite. Fantezia de care dă dovadă Marius Ovidiu Burhan îl conduce pe artist la o explorare ingenioasă a structurii intime a materialului, la decuparea din masa trunchiului de copac a unor forme în care se simte vibraţia poetică a sufletului său, forţa evocatoare a naraţiunii şi aerul de elevaţie spirituală care emană din fiecare lucrare. Dan Basarab Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală, în prefaţa catalogului, arată că lucrărilor plasticianului bucureştean le-ar sta mult mai bine într-un spaţiu cu multă vegetaţie decât în cadrul convenţional al unei săli de expoziţie. Are perfectă dreptate. Modernitatea lor, constructivismul şi sintetismul formelor şi chiar reluarea, la alte proporţii, în materiale mai durabile la factorii destructibili ai timpului, ar face ca aceste lucrări să înnobileze estetic spaţii publice de mare interes urbanistic, să le sporească atractivitatea.

Cele 12 lucrări de pictură expuse sunt compuse tot în cheie abstractă, artistul fiind preocupat mai mult de organizarea compoziţională şi de crearea unor ansambluri echilibrate din punct de vedere grafic şi cromatic. Predomină formele geometrice, construcţiile labirintice, în care descoperim adesea şi siluete umane sau numai părţi ale corpului omenesc. Uneori, fundalurile, prin distribuirea pe orizontală a bandourilor de culoare, amintesc de lăicerele ţărăneşti. Spre deosebire de coloristica sobră a sculpturii, în pictură culorile sunt vii, intense, strălucitoare. Gamele de verde, galben, roşu, oranj, albastru de cobalt, oliv, auriu, negru îşi păstrează puritatea, fiind orchestrate în acorduri armonioase, de mare expresivitate.

Organizată în cadrul manifestărilor prilejuite de aniversarea a 45 de ani de când Muzeul de Artă gălăţean, înfiinţat în 1956, a fost mutat în actuala clădire, stabilindu-şi ca profil expunerea artei româneşti moderne şi contemporane, expoziţia (curator, sculptorul-muzeograf Eduard Costandache) este o manifestare interesantă, care ne pune în contact direct cu creaţia unui artist tânăr, considerat de critica de specialitate ca fiind „de esenţă intelectuală” şi un „foarte eficient discipol al şcolilor minimaliste şi structuraliste”.

Corneliu STOICA

post-2782-0-10079200-1335645941_thumb.jp

post-2782-0-12124100-1335645948_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Oana Coşug - Sub semnul poeziei

Oana Coşug, tânăra expozantă de la Sala „Ioan Simion Mărculescu” din cadrul Muzeului de Artă Vizuală, este originară din Galaţi. Aici s-a născut în 1979, a absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” (1997), după care s-a înscris la Academia de Artă „Luceafărul” din Bucureşti. Şi-a luat licenţa la Universitatea Naţională de Artă din capitală (2002), iar în 2009 a absolvit studiile de masterat în Teoria şi Practica Artei la Academia Regală de Artă din Bruxelles (Belgia), oraş în care trăieşte şi creează în prezent.

Şi-a deschis până acum zece expoziţii personale la Bârlad (1996), Bucureşti (2003, 2004), Bruxelles (2007, 2008), Tokio, Japonia (2008), Milano, Italia (2010), Gent, Belgia (2012) şi Galaţi (2012). A participat la manifestări de grup şi colective organizate la Galaţi, Bucureşti, Buzău, Târgovişte, Piatra Neamţ, Bistriţa, Chişinău, Bruxelles, Gent, precum şi la simpozioane şi tabere de creaţie de la Bistriţa (2003, 2010), Sf. Gheorghe, Delta Dunării (2005) şi Tescani, Bacău (2010).

A fost distinsă cu Premiul „Adrian Podoleanu” la Concursul Naţional de Pictură, Grafică, Sculptură şi Artă Decorativă „N.N. Tonitza” de la Bârlad (2000) şi Premiul pentru creativitate al U.A.P.R. (2003).

Expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală cuprinde 24 de lucrări de pictură şi 32 de desene executate în creion şi în creion şi acuarelă. În pictură, artista se mişcă între figurativ şi abstract. În ambele ipostaze ea se dovedeşte o natură poetică, preocupată să fixeze pe pânză, aşa cum însăşi mărturiseşte în prefaţa catalogului, „mici segmente ale realităţii care sunt practic neobservate de majoritatea dintre noi”, structuri materiale şi obiecte nesemnificative, reţinute doar cu „scopul de a le scoate din banalitate”. Aşadar, prin motivele picturale abordate, Oana Coşug nu încearcă să epateze, ci să atragă atenţia, să creeze atmosferă. O atmosferă, uneori enigmatică, alteori degajând ironie şi umor, o stare de spirit care îndeamnă la meditaţie. Lucrările ei se numesc „Mica prinţesă”, „Melancolie”, „Peisaj cu sfeşnic”, „Sfârşitul petrecerii”, „Fântână”, „Piscină I şi II”, „Candelabre”, „Globul de cristal”, „Grădina Raiului”. Motivul umbrei, cu încărcătură evident metaforică, este reluat în mai multe tablouri şi tratat diferit din punct de vedere grafic şi cromatic. Fantezia şi jocul geometric de linii şi pete de culoare au un rol predominant în definirea iconicii ansamblurilor, aşa cum se întâmplă şi în lucrările intitulate „Reţea” şi „Interval”. Neurmărind să creeze scene de pictură realistă, deşi porneşte de la elemente concrete, artista configurează, cu mijloace puţine, imagini convingătoare, expresive, transpuse pe pânză în culori vii, de natură fovistă, dar şi în tonalităţi discrete, surdinizate. Spaţiul pictural este judicios folosit, centrii de interes sunt bine fixaţi, vegetaţia, apa, cerul, elementele de arhitectură urbanistică sau de artă peisagistică sunt ingenios sugerate. Există în pictura Oanei Cuşug multă delicateţe în exprimare, o poezie suavă, emanaţie a unui suflet curat, deschis larg frumosului.

Cele 32 de lucrări de grafică, realizate în creion sau în combinaţie de creion şi acuarelă, dezvăluie în persoana artistei o bună desenatoare. În centrul acestora se află figura umană, surprinsă în fel de fel de ipostaze şi exprimând o întreagă claviatură de sentimente, stări şi trăiri. Remarcăm în acest sens desene ca: „Duminica după-amiază”, „Comunicare”, „Claustrofobie”, „Prăbuşirea”, „Cuplu în oglindă”, „Jucându-se cu mingea”, „Vitregit”, „Niciunde”, „Te rog, stai!”. Multe nu au titluri. Linia desenelor Oanei Coşug este subţire, mlădioasă, adesea voit naivă, uneori urmând trasee geometrice sau fiind antrenată într-un joc capricios, exprimând tensiuni şi stări contradictorii. „Pentru mine, se confesează artista, desenul reprezintă domeniul meu de investigaţii, care-mi permite eliberarea şi apoi activarea de fantezii. Nu are funcţia de a reda ceva vizibil, ci de a crea o improbabilitate, ce evocă temerile şi fascinaţiile dorinţei. Pentru mine, desenul este un mijloc de a recupera imagini tranzitorii, efemere şi de cele mai multe ori aleatorii sau nesemnificative, deoarece acest mediu necesită o investiţie de timp şi energie. Îmi vin imagini în minte din ce am observat, influenţe din lecturi, bagajul pe care-l deţin din istoria artei”.

Aflată pentru prima oară cu o expoziţie personală în oraşul natal (curatori, Dan Basarab Nanu şi Gheroghe Miron; concepţia catalogului, Anca Tofan), Oana Coşug este o pictoriţă talentată, sensibilă, care a evoluat de la absolvire pe o traiectorie ascensională. Expoziţia de acum este o mărturie edificatoare în acest sens şi un semn al profesionalismului la care a ajuns printr-o muncă asiduă de a găsi soluţii plastice pe măsura tendinţelor şi manifestărilor din arta contemporană.

Corneliu STOICA

post-2782-0-38189600-1336244001_thumb.jp

post-2782-0-59098800-1336244010_thumb.jp

post-2782-0-81381900-1336244019_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Mihai Mănescu: „Sinteze plastice”

Sub genericul „Sinteze plastice”, Mihai Mănescu (n. 23 iunie 1943, Bucureşti) expune în patru săli de la parterul Muzeului de Artă Vizuală un număr de peste 90 de lucrări de pictură şi grafică. Este o expoziţie de anvergură, care permite contactul direct cu creaţia unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai artei româneşti contemporane, cu o activitate artistică, didactică şi scriitoricească impresionantă. El s-a manifestat de-a lungul anilor în domeniile graficii, picturii, gravurii şi graficii aplicate, fotografiei, scenografiei, artei monumentale şi a artei ambientale. A fost vicepreşedinte şi preşedinte al U.A.P.R, este profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti din 1994, doctor în Estetica Artelor/ Arte Vizuale din 2001, conducător de doctorate în Arte Vizuale din 2002 şi autor a unor remarcabile cărţi de specialitate: „Ordine şi dezordine în limbajul graficii” (2001), „Tehnici de figurare în gravură” (2002), „Retorică şi candoare în artele grafice” (2004), „Tehnici tradiţionale ale gravurii în slujba figurării plastice” (2005), „Mintal şi senzorial – identitate vizuală în secolul XX” (2006), „Arta învăţării artei (2008) etc. Ne aflăm deci în faţa unei personalităţi complexe, cu un bogat palmares expoziţional naţional şi internaţional, deţinător al unor premii primite la Bucureşti (1970), Ontario (1972), Moscova (1973), Cannes (1975), Timişoara (2003), Piteşti (2004), ca şi al Ordinului Meritului Cultural în grad de Ofiţer, Categoria C – „Artele Plastice”, acordat de Preşedinţia României în 2004. Are lucrări de artă monumentală în Bucureşti, Slobozia, Brăila, Arad şi lucrări de grafică şi pictură în colecţii de stat şi particulare din România, Belgia, Canada, Coreea de Sud, Germania, Grecia, Israel, Japonia, S.U.A.

Realizate în ulei pe pânză, acuarelă şi pastel, lucrările sale de pictură din expoziţia de la Galaţi reprezintă peisaje şi naturi statice. Artistul iubeşte natura, a fost fascinat de peisajul mirific al Deltei Dunării şi caută să surprindă frumuseţea şi prospeţimea acestora în diferite anotimpuri şi momente ale zilei, manifestând interes pentru desfăşurările perspectivale vaste, pentru ordonarea elementelor în spaţiul plastic în aşa fel, încât imaginile create să emoţioneze şi să declanşeze sentimente pe care iubitorii de artă le trăiesc la un înalt diapazon. Aspecte ale peisajului acvatic şi colinar sunt pictate în culori calde, luminoase, planurile se succed în adâncimea tablourilor, mulţimea bărcilor aflate la mal în repaus, cleştarul apelor, copacii pe care parcă se sprijină bolta albastră a cerului, lumina argintie, toate creează impresia unei linişti depline, a unei ordini de neclintit în univers („Golful”, „Baltă cu plopi”, „Bărci în apus”, „Copaci”, „Apus”, „Toamnă I şi II”, „Loc de pescuit”, „Răsărit”, „Linişte”, „Coline” etc.). În peisajele acvatice materia picturală are fluiditate, transparenţă, este acordată în tonalităţi subtile, de mare rafinament, în timp ce în priveliştile colinare se simte consistenţa solului în pasta suculentă, în desenul viguros. Grafismele cu care intervine sunt gracile sau dobândesc robusteţe în funcţie de natura subiectului şi motivului imortalizat pe pânză. Mihai Mănescu are o sensibilitate coloristică deosebită, este atent la raporturile dintre elementele naturii, la felul cum cade lumina pe suprafaţa tablourilor. „Lumina lui Mihai Mănescu, notează criticul de artă Octavian Barbosa, te inundă fără ostentaţie. Nu se descompune precum lumina verii, când până şi umbra pare toridă, ci mai mult, anulează brutal ceaţa, făcând-o pur şi simplu invizibilă. Astfel, lucrurile simple şi chiar peisajul, nu sunt obiecte sau elemente în interiorul unui spaţiu delimitat, ci se implică într-un dialog al scenariului uman”.

Naturile statice cu sticle, cu peşti, cu recipiente metalice şi de lut ars, cu fructe şi legume, sunt concepute în dipticuri şi tripticuri, dar şi în tablouri de sine stătătoare, individualizate. Pictorul pune accent pe redarea materialităţii obiectelor şi a relaţiilor create între acestea. Desenul este ferm, iar coloristica folosită pentru fundaluri şi figurarea elementelor compoziţionale creează imagini tonifiante, pe care ochiul le receptează cu savoare („Obiectele”, „Ceainicul de porţelan”, „Sticlele”, „Vasele”, „Peşti”, „Ceaşca albastră”, „Vas chinezesc”).

Mult mai numeroase decât pictura, lucrările de gravură în lemn, desenele şi printurile alcătuiesc un cu totul alt univers, în care realul convieţuieşte alături de suprareal şi fantastic, angelicul şi seraficul alături de grotesc, teluricul alături de celest, moralul alături de imoral, viul alături de imaginea dizgraţioasă a morţii. Nu lipseşte din multe compoziţii ale graficii sale umorul, element cultivat cu inteligenţă şi exprimat cu o subtilitate ce necesită urcuşuri în zonele superioare ale spiritului. Parcurgând xilogravuri ca cele intitulate „Harpă pentru rătăciri”, „Fecioara şi unicornul”, „Fatuitate”, „Duioasa gorgonă”, „Dialog ipocrit”, „Conexiuni previzibile”, „Conexiuni impuse”, „Conexiuni incerte”, „Ambiguitate”, „Aroganţă burgheză”, „Îngeri blocaţi”, „Idol nesigur” ş.a., ciclul „Lemn” sau printurile de mari dimensiuni intitulate „Mesaj corupt”, „Mesaj ratat”, „Comunicare confuză”, vom înţelege problematica de substanţă moral-filozofică şi socială pe care artistul o abordează, ca şi capacitatea sa de a crea echivalenţe grafice care să-i exprime cât mai bine ideile, gândurile şi sentimentele. Fiecare lucrare este însoţită şi de un text ale cărui tâlcuri sunt pline de învăţăminte. Mihai Mănescu narează imagistic despre orgoliu, ipocrizie, deşertăciune, derapaj sexual, lăcomie, ambiguitate, bine şi rău, minciună, discernământ, mesaj divin, incertitudinile omului, îndoiala în puterea credinţei, fragilitatea fiinţei umane etc. El compune cu claritate, linia desenului său este viguroasă, expresivă, pata neagră, distribuită în forme diverse (rectangulare, cilindrice, prismatice, rotunde), haşurile concură la crearea unor compoziţii echilibrate, ieşite de sub mâna unui meşter de mare clasă. Dan Grigorescu scria încă din 1979 că „arta lui Mihai Mănescu se împlineşte sub semnul unei lucide metafore de esenţă romantică. Sentimentul responsabilităţii faţă de existenţa individului în lumea modernă dobândeşte formele unei poezii grave, de o copleşitoare intensitate”. Expoziţia sa de la Muzeul de Artă Vizuală (curatori, Dan Basarab Nanu şi Gheroghe Miron; concepţia catalogului – Anca Tofan) este un act de cultură de mare ţinută artistică. Prin lucrările expuse facem cunoştinţă cu o lume despre care academicianul Răzvan Theodorescu spunea că „este una de esenţă superioară, unde ochiul şi gândul se însoţesc fericit într-un echilibru ce desemnează însăşi fiinţa artistului”. Cinste conducerii Muzeului de Artă Vizuală că a dat gălăţenilor prilejul de a se întâlni cu creaţia unui mare pictor şi grafician român, cu care avem fericirea să fim contemporani!

Corneliu STOICA

post-2782-0-19765100-1336345569_thumb.jp

post-2782-0-60177100-1336345582_thumb.jp

post-2782-0-35858400-1336345593_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Nicolae Einhorn şi Florian Doru Crihană: „Umor cum-se-cade”

Cunoscuţii plasticieni gălăţeni Nicolae Einhorn şi Florian Doru Crihană expun pentru a patra oară împreună. Lucrările lor de pictură cu caracter umoristic, reunite sub genericul „Umor cum-se-cade”, populează în aceste zile simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Sunt lucrări de dată recentă, care pun în evidenţă existenţa a două stiluri total diferite, unitare ca realizare artistică pentru fiecare autor, în care satira, ironia şi umorul creează privitorului o stare de bună dispoziţie, îl relaxează şi îl tonifică. Nicolae Einhorn, prin ceea ce aşterne pe hârtie, este un exponent al expresionismului, uneori, uşor naiv, în timp ce Florian Doru Crihană aminteşte de pictura renascentistă prin modul de tratare a subiectelor, prin atenţia pe care o acordă detaliilor şi prin lucrul făcut cu pasiunea unui adevărat orfevru.

Personajele lui Nicolae Einhorn din cele 49 de lucrări expuse, de dimensiuni reduse, alcătuiesc o paletă largă de caractere, autorul dovedindu-se a fi în primul rând un bun moralist, care foloseşte satira, ironia şi umorul pentru a pune în lumină latura urâtă a fiinţei umane, dar şi ceea ce aceasta are nobil şi înălţător. Unele lucrări, în care apar animale şi insecte, sunt adevărate fabule vizuale. În imagini clare, convingătoare, artistul se referă la nestatornicie, absenţa prieteniei, aroganţă, credulitate, duşmănie, brutalitate, suspiciune, relaţii familiale, ignoranţă, dorinţe sexuale neîmplinite, lipsa protecţiei animalelor, lipsa dialogului între parteneri, obedienţă etc. („Rânjet”, „Manşonul”, „Oglindă, oglinjoară”, „Portrete omonime”, „Bruta”, „Dispută brutală”, „Relaţie familială”, „Vis femeiesc”, „Univers feminin”, „Pliscul mic”, „Scriitorul” ş.a.). În acelaşi timp facem cunoştinţă cu subiecte în care este exprimată prietenia strânsă dintre om şi animal” („Suflete conjugate”), compasiunea („Căţelul şi şoarecele”, „Omul străzii”), afecţiunea („Zdreanţă”). Totodată, artistul se opreşte şi asupra unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti, reliefându-le inteligenţa în crearea umorului (actorul Ion Lucian, caricaturistul Florian Doru Crihană, realizatorul de emisiuni la TV Cultural, Marius Constantinescu). Nicolae Einhorn este un excelent desenator, iar cromatica este vioaie şi expresivă. Adesea apelează la contrastul cald-rece sau modulează pigmentul în subtile acorduri coloristice.

Tablourile lui Florian Crihană, 20 la număr, fac parte din ciclul „Broderii de Bruges”, cu care artistul urmează să deschidă o expoziţie personală la o galerie din oraşul Bruges, capitala provinciei Flandra de Vest, regiunea Flandra din Belgia. Având o comandă din partea administraţiei acestui oraş, aşa cum a procedat şi în cazul expoziţiilor „Veneţia” şi „Titanic”, Crihană a întreprins o documentare serioasă asupra istoriei şi vieţii economice şi culturale a oraşului Bruges şi a creat scene în care specificul local apare cu pregnanţă, iar scenele umoristice imaginate declanşează zâmbetul, râsul, starea de bună dispoziţie. Cum localitatea respectivă este cunoscută prin faimoasele dantele de aici, considerate printre cele mai fine din lume, caricaturistul a abordat această temă, realizând compoziţii pictate într-o claviatură de griuri colorate de mare subtilitate. În tablourile lui, dantelele de Bruges le întâlnim în componenţa roţilor de bicicletă („Bicicleta”), a plaselor pescăreşti (”Pescarii”), în cozile arcuite ale păunilor („Păunul”), în celula deţinutului imobilizat pe un scaun cu o mare greutate metalică legată de picior (”Bila”), în gulerul îmbrăcămintei şi în borul pălăriei lui Don Quijote („Don Quijote”). Ele folosesc la bandajarea urechii tăiate a lui Vincent van Gogh (”Vincent”); pe câmp cresc flori cu corole de dantelă („Câmp de flori). De la un incendiu produs la Beffroi, o construcţie cu 336 de trepte, de la înălţimea căreia se poate admira imaginea panoramică a oraşului, se ridică nori de fum în formă de dantelă. Covorul întins la intrarea în Basilica din Bruges, despre care legenda spune că păstrează un flacon cu Sfântul Sânge al lui Iisus Hristos, este tot din dantelă. Acest element este de nelipsit şi din alte tablouri: „Masa”, „Acele”, „Aparatul de fotografiat”, „Bere belgiană”, „Poarta”, „Podul”, „Casa dantelăresei”, „Lebedele”. Impresionează şi în această expoziţie modul cum construieşte Florian Doru Crihană imaginile, factura renascentistă a acestora, reliefarea detaliilor cu o minuţie foarte greu de realizat, mai ales când este vorba de arhitectura specifică a edificiilor de aici. Toate elementele tablourilor sunt configurate cu claritate, culoarea este subordonată unui desen riguros, executat cu precizie şi mare răbdare. Umorul ne face să zâmbim sau să facem asociaţii care îndeamnă la gândire.

Alcătuind un tandem deja cunoscut (ei au expus împreună şi la Tecuci), Nicolae Einhorn şi Florian Doru Crihană, doi dintre cei mai activi membri ai Filialei Galaţi a U.A.P.R., au oferit şi de această dată iubitorilor de artă o expoziţie interesantă, pe cât de incitantă, pe atât de educativă.

Corneliu Stoica

post-2782-0-78357300-1336857176_thumb.jp

post-2782-0-49513200-1336857185_thumb.jp

post-2782-0-86520300-1336857197_thumb.jp

post-2782-0-56434200-1336857222_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Va multumesc Domnule Corneliu Stoica!

Felicitari, Mihaela Brumar !!Respect, dle Stoica

Nicolae Einhorn şi Florian Doru Crihană: „Umor cum-se-cade”

Cunoscuţii plasticieni gălăţeni Nicolae Einhorn şi Florian Doru Crihană expun pentru a patra oară împreună. Lucrările lor de pictură cu caracter umoristic, reunite sub genericul „Umor cum-se-cade”, populează în aceste zile simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Sunt lucrări de dată recentă, care pun în evidenţă existenţa a două stiluri total diferite, unitare ca realizare artistică pentru fiecare autor, în care satira, ironia şi umorul creează privitorului o stare de bună dispoziţie, îl relaxează şi îl tonifică. Nicolae Einhorn, prin ceea ce aşterne pe hârtie, este un exponent al expresionismului, uneori, uşor naiv, în timp ce Florian Doru Crihană aminteşte de pictura renascentistă prin modul de tratare a subiectelor, prin atenţia pe care o acordă detaliilor şi prin lucrul făcut cu pasiunea unui adevărat orfevru.

Personajele lui Nicolae Einhorn din cele 49 de lucrări expuse, de dimensiuni reduse, alcătuiesc o paletă largă de caractere, autorul dovedindu-se a fi în primul rând un bun moralist, care foloseşte satira, ironia şi umorul pentru a pune în lumină latura urâtă a fiinţei umane, dar şi ceea ce aceasta are nobil şi înălţător. Unele lucrări, în care apar animale şi insecte, sunt adevărate fabule vizuale. În imagini clare, convingătoare, artistul se referă la nestatornicie, absenţa prieteniei, aroganţă, credulitate, duşmănie, brutalitate, suspiciune, relaţii familiale, ignoranţă, dorinţe sexuale neîmplinite, lipsa protecţiei animalelor, lipsa dialogului între parteneri, obedienţă etc. („Rânjet”, „Manşonul”, „Oglindă, oglinjoară”, „Portrete omonime”, „Bruta”, „Dispută brutală”, „Relaţie familială”, „Vis femeiesc”, „Univers feminin”, „Pliscul mic”, „Scriitorul” ş.a.). În acelaşi timp facem cunoştinţă cu subiecte în care este exprimată prietenia strânsă dintre om şi animal” („Suflete conjugate”), compasiunea („Căţelul şi şoarecele”, „Omul străzii”), afecţiunea („Zdreanţă”). Totodată, artistul se opreşte şi asupra unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti, reliefându-le inteligenţa în crearea umorului (actorul Ion Lucian, caricaturistul Florian Doru Crihană, realizatorul de emisiuni la TV Cultural, Marius Constantinescu). Nicolae Einhorn este un excelent desenator, iar cromatica este vioaie şi expresivă. Adesea apelează la contrastul cald-rece sau modulează pigmentul în subtile acorduri coloristice.

Tablourile lui Florian Crihană, 20 la număr, fac parte din ciclul „Broderii de Bruges”, cu care artistul urmează să deschidă o expoziţie personală la o galerie din oraşul Bruges, capitala provinciei Flandra de Vest, regiunea Flandra din Belgia. Având o comandă din partea administraţiei acestui oraş, aşa cum a procedat şi în cazul expoziţiilor „Veneţia” şi „Titanic”, Crihană a întreprins o documentare serioasă asupra istoriei şi vieţii economice şi culturale a oraşului Bruges şi a creat scene în care specificul local apare cu pregnanţă, iar scenele umoristice imaginate declanşează zâmbetul, râsul, starea de bună dispoziţie. Cum localitatea respectivă este cunoscută prin faimoasele dantele de aici, considerate printre cele mai fine din lume, caricaturistul a abordat această temă, realizând compoziţii pictate într-o claviatură de griuri colorate de mare subtilitate. În tablourile lui, dantelele de Bruges le întâlnim în componenţa roţilor de bicicletă („Bicicleta”), a plaselor pescăreşti (”Pescarii”), în cozile arcuite ale păunilor („Păunul”), în celula deţinutului imobilizat pe un scaun cu o mare greutate metalică legată de picior (”Bila”), în gulerul îmbrăcămintei şi în borul pălăriei lui Don Quijote („Don Quijote”). Ele folosesc la bandajarea urechii tăiate a lui Vincent van Gogh (”Vincent”); pe câmp cresc flori cu corole de dantelă („Câmp de flori). De la un incendiu produs la Beffroi, o construcţie cu 336 de trepte, de la înălţimea căreia se poate admira imaginea panoramică a oraşului, se ridică nori de fum în formă de dantelă. Covorul întins la intrarea în Basilica din Bruges, despre care legenda spune că păstrează un flacon cu Sfântul Sânge al lui Iisus Hristos, este tot din dantelă. Acest element este de nelipsit şi din alte tablouri: „Masa”, „Acele”, „Aparatul de fotografiat”, „Bere belgiană”, „Poarta”, „Podul”, „Casa dantelăresei”, „Lebedele”. Impresionează şi în această expoziţie modul cum construieşte Florian Doru Crihană imaginile, factura renascentistă a acestora, reliefarea detaliilor cu o minuţie foarte greu de realizat, mai ales când este vorba de arhitectura specifică a edificiilor de aici. Toate elementele tablourilor sunt configurate cu claritate, culoarea este subordonată unui desen riguros, executat cu precizie şi mare răbdare. Umorul ne face să zâmbim sau să facem asociaţii care îndeamnă la gândire.

Alcătuind un tandem deja cunoscut (ei au expus împreună şi la Tecuci), Nicolae Einhorn şi Florian Doru Crihană, doi dintre cei mai activi membri ai Filialei Galaţi a U.A.P.R., au oferit şi de această dată iubitorilor de artă o expoziţie interesantă, pe cât de incitantă, pe atât de educativă.

Corneliu Stoica

Felicitari, dle Florian Doru Crihana !Felicitari, dle Nicolae Einhorn !Respect, dle Corneliu Stoica !!

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Gheorghe Enache - Forţa expresivă a culorii

Într-un articol publicat cu câtva timp în urmă la această rubrică am prezentat-o pe artista Mariana Popescu-Suciu, originară de pe meleagurile gălăţene, care trăieşte şi creează în oraşul Tulcea, fiind membră a filialei de aici a U.A.P.R. Tot aici s-a stabilit şi pictorul Gheorghe Enache, născut la 5 mai 1956 în comuna Independenţa. Artistul a absolvit Liceul de Muzică şi Artă Plastică din Galaţi (1975) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Pictură Monumentală-Restaurare, clasa profesorilor Vasile Celmare şi Nicolae Groza, promoţia 1980. Este membru al U.A.P.R. din anul 1990. Şi-a organizat expoziţii personale la Bucureşti, (1979, pictură pe sticlă), la Tulcea (1982, 1998, pictură), la Piatra Neamţ (1989, pictură-grafică) şi la Rodez, Franţa, Galeria „Sainte Catherine” (1998); Din anul 1980 a expus în cadrul tuturor manifestărilor colective ale Filialei Tulcea a U.A.P.R. organizate pe plan local şi în alte localităţi. A participat la expoziţii naţionale şi internaţionale precum: „Atelier 35”, Galeria Căminul Artei, Bucureşti (1986); Muzeul de Artă Piatra Neamţ (1988); „Atelier 35”, Muzeul de Artă Piatra Neamţ (1989); Expoziţia-concurs „Constantin Găvenea”, Tulcea (1994, 1995); Expoziţia-concurs „Urmuz”, Tulcea (1994, 2000, 2001); Expoziţia de pictură de la Academia Română din Roma, Italia (1995); Expoziţia „Dunărea”, Galeriile de Artă „Apollo”, Bucureşti (1996); Expoziţia Calica, Tulcea – Rodez, Franţa; Cahors, Franţa (1997); Bienala Artelor „Ion Andreescu”, Buzău (2000), „Internaţional Danubian Art”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2000); Galeriile de Artă „Apollo”, Bucureşti (2002); „Metamorfozele reprezentării corpului uman în artele plastice”, Muzeul de Artă Tulcea (2002); „125 de ani de la revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc”, Muzeul de Artă Constanţa (2003), „Artişti plastici tulceni”, Ulm, Germania (2004); Expoziţia „Flora”, Galeria Fondului Plastic Tulcea (2005), „Tulcea – Patrimoniu”, Galeria Fondului Plastic Tulcea (2006, 2008); „Danube-Donau-Delta”, Tulcea (2007); „Artişti plastici tulceni”, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” Galaţi (2008); „Tulcea Fest” (2008, 2009). A participat la Tabere de creaţie de la Calica-Iazurile, Tulcea (1982), iar la expoziţia-concurs „Urmuz”, ediţia 1994, a fost distins cu premiul I. Anul trecut, revista gălăţeană „Porto-Franco” i-a acordat premiul „Nicolae Spirescu”. Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Austria, Australia, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Spania, S.U.A.

Lucrând de peste 30 de ani în faţa şevaletului, asimilând temeinic învăţătura marilor maeştri ai picturii româneşti şi universale, Gheorghe Enache, spirit inventiv, exigent, căutător al unor soluţii plastice care să-i exprime cât mai bine individualitatea, a ajuns să-şi formeze un stil recognoscibil pentru frecventatorii expoziţiilor de artă. Pictura sa pendulează între figurativ, uneori realizat într-o transpunere aproape clasică, mai ales în peisajele prin care urmăreşte să redea parfumul şi farmecul de odinioară al unor edificii şi locuri din Tulcea, şi nonfigurativ, unde discursul abstract îi conferă libertatea să creeze forme în care forţa culorii explozive şochează, iar imaginile alcătuiesc adevărate poeme şi simfonii cromatice. Este neîndoios faptul că Gheorghe Enache aparţine familiei coloriştilor români care îi au în frunte pe Luchian, Petraşcu, Tonitza sau Ţuculescu, însă tot atât de luat în seamă sunt inovaţiile lui, experimentele întreprinse pentru crearea unor ansambluri inedite. Am în vedere în special acele lucrări încasetate, în care suportul pe care a pictat este fixat în cadrul ramei printr-o ţesătură spaţială de sfoară pescărească ce descrie geometrii ingenioase. În peisajele în care porneşte de la datele realului, artistul nu urmăreşte să copieze natura, ci impresiile culese, observaţiile făcute sunt topite în creuzetul propriei gândiri şi simţiri, iar ceea ce aşterne pe pânză sau carton sunt doar stări de spirit ale locurilor şi elementelor imortalizate, reprezentări sugestive ale unei imaginaţii proaspete şi fecunde („Delta I”, „Loc II”, „Mozaic vibrat”, „Oglindire”, „Plaur”, „Şlep I”). Într-o serie de tablouri, Gheorghe Enache compartimentează suprafaţa spaţiului plastic în mai multe ecrane pătrate, iar în ele înscrie secvenţe peisagistice şi elemente de natură statică. Imaginea de ansamblu este fascinantă. O natură edenică este scăldată în culori luminoase, puternice, vibrante, cu preţiozităţi ceramice, care creează un strălucitor efect optic („Al cincilea anotimp”, „Evoluţie”, „Fantezia culorilor”, „Jubileu”, „Segregare cromatică”, „Vulcanică”). În alte lucrări ca „Panoplie II”, „Scăriţe”, ca şi în compoziţiile încasetate („Suspendată III, IV”, „Moşi şi strămoşi”, „Experiment riscant”, „Cutia sinteză”, „Tabu”), centrii de interes îi constituie motive geometrice, antropomorfe şi vegetale, scene şi personaje antice şi medievale, semne simbolice care amintesc de vechi civilizaţii şi ritualuri practicate, toate transpuse plastic cu îndemânarea unui artist deplin stăpân pe meşteşug. „Adam şi Eva” îi prezintă pe protopărinţii omenirii într-o compoziţie încărcată de mister, „Ofrandă” ne poartă cu gândul în timpuri mitice, iar „Răstignire”, deşi abstractă, prin forma configurată şi culorile folosite (negru, ocru, alb-fumuriu şi puţine urme de roşu şters) evocă patimile Mântuitorului Iisus Hristos şi suferinţa omenească. Când se lasă sedus de abstracţia lirică, artistul creează sub impulsul unor trăiri şi sentimente puternice, imaginile le ordonează după o logică proprie, şochează prin culoarea dusă dincolo de exaltarea fovistă, prin desenul ce delimitează în spaţiu o varietate de forme, adesea ciudate. O gamă întreagă de culori intense, de la roşu aprins, verde, galben solar, albastru de cobalt, oranj, alb, negru, până la ocru, liliachiu, oliv şi siniliu încheagă dialoguri dinamice ale maselor şi petelor cromatice, invită la vizionarea spectacolului coloristic de remarcabilă ţinută intelectuală şi afectivă a unui mare vitalist („Delta X”, ”Aeriană”, „Controversă”, „Dialog”. „Influx cromatic”). Cu alte prilejuri, rămânând în zodia aceloraşi rezolvări abstracte, pictorul realizează compoziţii decorative de un lirism cuceritor, care dezvăluie o fantezie debordantă a autorului lor (seria lucrărilor intitulate „Decorativă”), dar invită şi la reflexie în perceperea încărcăturii ideatice şi a mesajului conţinut („Impact”). Pictura lui Gheorghe Enache, voluptoasă cromatic şi bogată semantic, încântare şi bucurie a ochiului, este receptată ca o izbândă a libertăţii de creaţie a artistului, ca un demers responsabil al său „de a face vizibil invizibilul”.

Corneliu STOICA

post-2782-0-66334200-1338049009_thumb.jp

post-2782-0-99509900-1338049018_thumb.jp

post-2782-0-13963700-1338049025_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

„8 muzeografi-plasticieni”

Organizată cu prilejul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, expoziţia „8 muzeografi-plasticieni”, deschisă în trei săli de la parterul Muzeului de Artă Vizuală, prezintă lucrări de pictură şi sculptură semnate de angajaţii acestei instituţii care sunt artişti plastici şi activează fiecare pe funcţia de muzeograf. Aceştia sunt: Gheorghe Andreescu, Eduard Costandache, Mihaela Lefterache, Gheorghe Miron, Alexandru Pamfil, Liviu Adrian Sandu, Anca Tofan şi Mariana Tomozei-Cocoş. Deşi sunt colegi de foarte mult timp, ei abia acum expun toţi împreună în cadrul muzeului la care lucrează.

Unele dintre lucrări am avut prilejul să le vedem şi-n alte expoziţii personale sau colective, organizate la sediul instituţiei sau la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, altele figurează în premieră. Gheorghe Andreescu populează simezele cu un grupaj format din 17 tablouri realizate în ulei, reprezentând peisaje, naturi statice şi compoziţii pictate în cheie expresionistă, dar şi în spiritul unui postimpresionism practicat de artist după întâlnirea cu peisajul unic al Balcicului. Figurativul său se bazează pe forme clar exprimate, cât mai apropiate de datele oferite de realitate, transpuse într-o cromatică sobră, marcată de preponderenţa culorilor închise. Colegul său, Gheorghe Miron, îşi menţine felul de a picta în maniera pictorilor renascentişti („Păcatul păcatului”, „Cupidon”, „Roşu”, „Joc”) cu care ne-a familiarizat în unele expoziţii personale deschise la Galaţi, Bucureşti, Bacău, Tg. Jiu şi Constanţa, însă în două tablouri de dată recentă, de mari dimensiuni („Octombrie”, „Un copac cu flori”), abordează un stil ce aminteşte de impresionism, de pictura divizionistă. Ambele trădează o sensibilitate deosebită la elementele naturii, la acţiunea luminii. Pensulaţia este fărâmiţată, supunându-se totuşi unei arhitecturi realiste. Atmosfera este poetică, iar lirismul devine debordant. Deşi tablourile impresionează prin monumentalitate, prin construcţia lor meticuloasă, îl preferăm totuşi pe Miron renascentistul, creatorul unor tablouri în care aduce un vibrant elogiu frumuseţii feminine, echilibrului şi armoniei.

Despre lucrările Marianei Tompzei-Cocoş, intitulate „Rod”, „Semne în timp”, „Cupolă însorită”, „Albul coloanelor”, am mai scris şi cu alt prilej, remarcând interesul pe care-l manifestă artista pentru istorie şi pentru valorile ce pun în evidenţă existenţa unor civilizaţii care s-au succedat de-a lungul timpului. Acum, elementul de noutate îl prezintă peisajele „Lan în Finlanda”, „Saint-Lizier, Franţa” şi „Lumină aurie”. Ele sunt compuse cu mai multă spontaneitate şi au semnificaţia unor impresii de călătorie în Occident. Culorile sunt proaspete şi vii, atmosfera este tonifiantă.

Credincioasă Pop-Art-ului, Anca Tofan aduce în expoziţie nouă tablouri de o deosebită acurateţe, înfăţişând forme vegetale şi florale, precum şi chipuri de păsări şi oameni. Compoziţia acestora nu este încărcată, imaginile sunt foarte aerate şi par decupate pe fundalul ecranelor suporturilor de pânză. Cromatica este expresivă, are sonoritate, predomină galbenul, albul, roşul ternar, negrul, albastrul, oranjul şi verdele. Materia picturală este răspândită uniform, în mase compacte, de mare fineţe.

Referindu-ne la sculptură, reţinem în primul rând lucrările lui Alexandru Pamfil: „Rapsod”, „Portret de fată”, „Şezătoare”, „Rege pe tron”. Toate patru înscriu în spaţiu forme şi volume echilibrate, din care se observă preocuparea atentă a artistului pentru portret, pentru sondajul în psihologia personajelor. Mult mai preocupat de incursiunile psihologice se dovedeşte Liviu Adrian Sandu („Adoraţie”, „Scroage”, „Pictorul Gheorghe Miron”, „Războinic”). Realizate în teracotă, portretele sale se individualizează prin rigoarea şi expresivitatea modelajului, prin sinceritatea artistului faţă de statura clasică, pentru care şi-a făcut un adevărat ţel al existenţei lui artistice. Lucrările realizate din materiale neconvenţionale de Mihaela Lefterache („Rochie fără sfârşit”) şi de Eduard Costandache („Pasăre secolul XXI”) se remarcă prin ingeniozitatea formelor

configurate în spaţiu şi prin dezinvoltura cu care au fost create.

Remarcând dimpreună cu directorul muzeului, domnul Dan Basarab Nanu, că nici unul din expozanţi „nu seamănă unul cu altul”, expoziţia celor opt muzeografi demonstrează că aceştia nu sunt numai foarte buni organizatori ai manifestărilor altora, ci şi artişti valoroşi, aflaţi în plenitudinea forţelor creatoare, ale căror lucrări, fie de pictură, de grafică sau de sculptură, sunt în stare să dea măsura personalităţii lor complexe. Îi mai dorim şi altă dată împreună pe simeze!

Corneliu STOICA

post-2782-0-28936800-1338498431.jpg

post-2782-0-33186000-1338498503_thumb.jp

post-2782-0-34083400-1338498509_thumb.jp

post-2782-0-83336300-1338498526_thumb.jp

post-2782-0-97263900-1338498532_thumb.jp

post-2782-0-57411600-1338498545_thumb.jp

post-2782-0-79383400-1338498551_thumb.jp

post-2782-0-01477300-1338498558_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Veronica Costea-Cordali, o reprezentantă a tapiseriei româneşti

Mai puţin cunoscută în Galaţi, oraşul său natal, unde a văzut lumina zilei la 24 iulie 1943, Veronica Costea-Cordali, trăieşte în prezent la Sibiu şi este una din reprezentantele de seamă ale artelor textile din ţara noastră. S-a afirmat în acelaşi timp în pictură şi în grafică. La vârsta de cinci ani, urmându-şi familia, s-a stabilit la Cluj. Aici a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, clasa renumitei tapisere, profesoara Maria Ciupe, promoţia 1969. La terminarea studiilor a fost repartizată la Liceul de Artă Plastică din Sibiu. În cadrul acestei instituţii de învăţământ preuniversitar a funcţionat până la vârsta pensionării. Este membră a U.A.P.R. Încă din timpul studenţiei şi-a deschis în 1964 o expoziţie personală de pictură şi grafică la Borşa. La Sibiu, a debutat cu gravură într-o manifestare colectivă în 1970. Alte expoziţii personale şi-a organizat în 1983 (tapiserie, Sibiu), în 1990 (grafică, Zwetl, Austria) şi în 2006 (tapiserie, Budapesta, Ungaria). Participări la expoziţii republicane: 1976, 1980, 1983, 1987, 1990, 1993, 1997, Trienale şi Cvadrienale Naţionale de Artă Decorativă, Bucureşti; 1976-1978, Saloanele Naţionale ale profesorilor de arte plastice, Bucureşti, Sala Dalles; 1980, Salonul de „Miniaturi Textile”, EREN, Bucureşti; 2006, Trienala de artă textilă, ediţia a V-a, Bucureşti, Brăila, Galaţi. Participări la expoziţii judeţene: 1970 – 2007, Saloanele Anuale ale Filialei Sibiu a U.A.P.R, tapiserie, grafică, pictură; 1970-1980, Expoziţiile Festivalului „Cibinium” Sibiu; 1977, Expoziţia „Zece ani de plastică sibiană”, Sibiu; manifestări organizate în cadrul programului „Sibiu – Capitală Europeană 2007”. Participări la expoziţii de grup: 1973, 1981, Cluj-Napoca; 1978, 1979, 1980, Expoziţiile „Atelier” ale revistei „Transilvania”, Sibiu; 1975, 1976, 1977, 1979, 1980, 1995, Sibiu; 1976, Expoziţia „Forme geometrice, forme seriale”, Sibiu; 1986, Bucureşti, sala Dalles; 1988, Arad; 1995, Expoziţia „Hamlet”, Sibiu şi Bucureşti; Expoziţia „Pieţele oraşelor”, tapiserie, grafică, gravură, Sibiu. Participări la expoziţii de grup din străinătate: 1982, Grafică mică, Pescia, Italia; 1990, Grafică, Zwetl, Austria; 1991, München, Germania. Premii: Premiul pentru gravură la Expoziţia Naţională a Profesorilor de Arte Plastice, Bucureşti, 1976. Are lucrări în colecţii particulare din Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Sibiu (România), Aughsburg, Tübingen, München, Landshut (Germania); Zwetl (Austria); Pescia (Italia); Toronto (Canada); Chicago, Seattle, Norfolk (SUA).

Manifestată în tapiserie, pictură şi grafică, Veronica Costea-Cordali a dat viaţă în toate aceste tehnici unor teme şi motive bine asimilate, cărora le-a găsit echivalenţe plastice care-i exprimă convingător talentul şi personalitatea. Fie că porneşte de la sugestii ale elementelor din realitatea înconjurătoare, de la tradiţiile culturii româneşti sau apelează la metafore şi simboluri, abstractizând imaginile compoziţiilor, artista se individualizează prin discursul propus, demonstrând că este conectată prin soluţiile găsite la valorile perene ale artei, că ea însăşi este creatoarea unor valori ce poartă însemnele tradiţiei, dar şi ale modernităţii. Comunicarea vizuală a Veronicăi Costea-Cordali cu iubitorii de artă este sinceră şi clară, impactul cu opera sa declanşează trăiri puternice, întâlniri întotdeauna confortante emoţional şi spiritual. În legătură cu arta tapiseriei, artista mărturisea: „Artă de esenţă clasică, tapiseria este o componentă a ambientului individual şi în acelaşi timp un bun spiritual şi, ca oricare domeniu artistic, nu poate rămâne în tiparele iniţiale. Personal caut resursele plastice şi decorative ale diferitelor materiale, texturi, asocieri şi tehnici. Formă, culoare, volumetrie, gol-plin, colaj şi decolaj reduse la strictul necesar în expresia lor maximă, laconică şi frustă, figurări în structuri care evocă sau interpretează simbolic «tabloul» meu interior. Semne după semne trec spre o nouă căutare. Urmăresc să induc rezonanţe personale privitorului, comunicând incomunicabilul stării de graţie”.

La început, în haute-lisse, basse-lisse, iar mai apoi în tehnici mixte, în care a cultivat îndeosebi tapiseria spaţial-ambientală, Veronica Costea a realizat lucrări în care apelează la stilizare în transpunerea motivelor, obţine efecte texturale deosebite, explorează cu subtilitate calităţile plastice ale materialelor folosite. Cromatica este de cele mai multe ori intensă şi contrastantă, alteori ea rămâne la sobrietatea culorii naturale a lânii. Un roşu aprins, alături de altul ternar, negru, albastru, alb, violet, griuri de o deosebită fineţe alcătuiesc o paletă coloristică mânuită cu o rară sensibilitate. Există în lucrările sale materializată aspiraţia către ordine şi echilibru, o organizare compoziţională ce dezvoltă o ritmică ingenioasă a formelor, o preocupare a artistei de a simplifica, de a realiza imagini a căror valoare estetică şi util-decorativă este pe primul plan. Dintre lucrările realizate în tehnică mixtă fac parte şi cele intitulate „Aripi”, „Lujere”, „Melc, melc”, Mirabila sămânţă”, „Mugur”, „Personaj”, „Timp vegetal”, „Zbor”, „Structuri I, II, III”, „In memoriam Simion Costea”. Ultima, ce înfăţişează portretul soţului artistei, pictorul şi graficianul Simion Matei Costea, configurat într-un cadru care sugerează fragilitatea fiinţei umane, a unei vieţi trăite la înalte combustii lăuntrice, este un omagiu cromatic adus memoriei acestuia, trecut prea devreme în lumea umbrelor veşnice.

În pictură şi grafică, Veronica Costea Cordali este aceeaşi creatoare laborioasă, cu un discurs care-i reliefează bogata capacitate imaginativă, oferind iubitorilor de artă bucurii ce desfată ochiul, încălzeşte sufletul şi înalţă spiritul.

Corneliu STOICA

post-2782-0-34141500-1339513790_thumb.jp

post-2782-0-64359500-1339513796_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Pictorul Nicolae Mantu, colaborator la „Moftul român”

Împlinirea a 100 de ani de la moartea marelui scriitor I.L. Caragiale, a prilejuit Bibliotecii „V.A. Urechia” organizarea mai multor manifestări cultural-educative, printre care şi expoziţia iconografică „O cronică a vremii în imagini”, ca va rămâne deschisă până la 9 iulie a.c. Ea cuprinde caricaturile şi desenele satirice publicate de pictorul gălăţean Nicolae Mantu (1871 – 1957) în seria a doua a revistei „Moftul român” (1 aprilie – 18 noiembrie 2001), publicaţie cu caracter satiric şi literar al cărei director a fost I.L. Caragiale, iar prim-redactor – Anton Bacalbaşa. În rândurile ce urmează ne vom referi la aceste lucrări de grafică satirică ale pictorului gălăţean, care s-a bucurat de prietenia şi preţuirea lui Caragiale, şi de la care a păstrat şi o importantă corespondenţă, din păcate pierdută în timpul evacuării pictorului de către autorităţile comuniste din casa moştenită de la părinţi din strada Al. I. Cuza nr. 46.

Urmând linia revistei şi în ton cu materialele publicate, Mantu, înzestrat cu un excepţional simţ al observaţiei, înfierează în lucrările sale de grafică publicistică din paginile revistei pe politicienii vremii, satirizează monarhia, şfichiuieşte cu incisivă ironie demagogia patriotardă, cosmopolitismul, veleitarismul gazetarilor, ambiţiile nejustificate. În acelaşi timp el îşi manifestă compasiunea pentru oamenii simpli, este atent la suferinţele ostaşilor din armată, evidenţiază sărăcia şi lipsurile în care se zbăteau truditorii ogoarelor.

Dintre politicienii timpului, unul care revine în multe dintre desenele sale satirice din paginile „Moftului român” este Dimitrie A. Sturdza, conu Mitiţă, cum i se spunea celui care deţinea şefia Partidului Naţional Liberal încă din 1892. Dacă acesta este cunoscut ca om de cultură cu merite deosebite, fiind membru al Academiei Române din 15 septembrie 1871 la secţia istorică, între 1882-1884 îndeplinind funcţia de preşedinte al înaltului for ştiinţific, iar mai târziu pe cea de secretar general, în politică a avut multe nereuşite, persoana sa aflându-se în centrul hazului revistelor umoristice ale vremii. Se spune chiar că el a fost acela care a introdus obiceiul de a săruta mâna suveranului, fiind foarte loial regelui Carol I şi instituţiei monarhice constituţionale.

De altfel, D.A. Sturdza, în 1891, când Caragiale a candidat la premiul „Ion Heliade Rădulescu” pentru comediile sale (care nu i s-a acordat), s-a situat pe aceeaşi poziţie cu B.P. Hasdeu. Acesta din urmă, în raportul prezentat în adunarea generală a Academiei Române, îl acuza pe marele dramaturg de tendinţe antinaţionaliste, afirmând că el „scoate din societatea românească numai tipuri imorale”. Reproşându-i aceeaşi lipsă a unui fundament moral, D.A. Sturdza spunea: „Dl. Caragiale să înveţe să respecte naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ce ea poate să înalţe poporul român, iar nu ce-l prezontă într-un mod nereal, ceea ce poate contribui la corupţiunea lui” (Cristina Maria Frumos – „Care au fost detractorii lui Caragiale?”, Cronica, Iaşi, Anul XXXVIII – 1526, nr. 2, februarie 2003, p.3)

În „Mitiţă Sturdza călcând obosit peste trupurile reduşilor şi suprimaţilor”(Nr. 2/1901) Nicolae Mantu surprinde o imagine profund dramatică. Titlul, destul de semnificativ, este susţinut de un desen simplu, prin care artistul conturează chipul dizgraţios al liderului liberal, cu un ochi mai mare şi altul mai mic, înfăţişat călare pe o gloabă de cal, cu sabia în mâna stângă, în contrast cu siluetele prăbuşite ale celor ce şi-au pierdut rostul. În „Incidentul Sturdza - Danieleanu” (Nr. 11/1901), domnul decan al baroului Capitalei îi „administrează un duş rece ministrului de externe”. Alte lucrări se intitulează „Domnul Sturdza filozofează în mijlocul armoniei din partidul liberal”(Nr. 30/1901), „Un vis oribil” (Nr. 30/1901), „Cel mai sigur echilibru pentru un guvern naţional-liberal”(Nr. 28/1901), „Marea cursă cu obstacol unde toţi se prăbuşesc”(Nr. 8/1901). În această din urmă compoziţie obstacolul îl constituie „echilibrul bugetar”, o temă care de altfel şi astăzi este de mare actualitate. Obedienţa liberalilor şi comportamentul supus, „călugăresc” al membrilor marcanţi ai acestui partid faţă de liderul lor, cunoscut în epocă ca un om cu înfăţişare severă, distantă, ambiţios în politică şi chiar vanitos, fac obiectul lucrării „Mănăstirea liberală”(Nr. 4/1901), în timp ce neînţelegerile din sânul partidului de opoziţie, conservator, sunt ridiculizate în „Balamucul conservator”(Nr. 4/1901) şi „Speranţe conservatoare” (Nr.5/1901). „Mănăstirea liberală” este poate şi o aluzie la atitudinea exagerat religioasă a lui D.A. Sturdza, care-şi începea fiecare dimineaţă citind câte un pasaj din Biblia ce stătea zi şi noapte lângă patul său.

Antidinasticul I.L. Caragiale, care îşi exercitase verva satirică la adresa monarhului şi a familiei regale în „Ghimpele” şi „Claponul”, se manifestă şi-n paginile „Moftului român”. Nicolae Mantu nu face excepţie. Într-o lucrare ce poartă titlul „Ţara lui Hübsch”, regele este prezentat deasupra unui soclu, având în partea stângă, drept simbol, dreptatea legată la ochi, iar în dreapta, un personaj monstruos, cu un rânjet sardonic, sugrumând cu satisfacţie o femeie firavă, neputincioasă şi lipsită de apărare, personificare grafică a ţării. În alt desen satiric, „De 10 Mai” (Nr. 1/1902), Mitiţă Sturdza, călare pe cal, îmbrăcat în uniformă militară, se adresează dispreţuitor ţăranilor veniţi să-şi exprime nemulţumirea cu prilejul paradei organizate în cinstea monarhului: „În lături, sărăcie, să treacă paradia!”

Aglomeraţia din trenuri, nesiguranţa şi condiţiile grele în care se circula pe calea ferată nu scapă ochiului caricaturistului Mantu. În lucrarea „În trenul de plăcere Bucureşti-Sinaia” (Nr. 13/1901), compoziţie inspirată după „Compartimentul de clasa a III-a” a lui Honoré Daumier, artistul înfăţişează interiorul unui vagon de clasa a III-a pe peretele căruia, la intrare, stă scris 37 de locuri, dar în care domneşte o zăpuşeală şi o înghesuială de nedescris. Printre personajele caricaturii se află şi I.L. Caragiale. Mergea probabil să-şi vadă soţia şi pe cei doi copii, Luki şi Ţuşchi (Luca şi Ecaterina), pe care nu-i plăcea să-i ţină în timpul verii în Bucureşti. Scriitorul este surprins în prim-plan, în dreapta, între două persoane de sex opus, foarte corpolente, care aproape că-l sufocă. Într-o altă lucrare, „Siguranţa pe C.F.R.” (Nr. 25/1901), la întrebarea unui călător „Domnule, eu iau bilete, dar îmi garantezi că nu deraiază trenul?”, casierul îi răspunde: „Ma parol, d'honneur, domunule, conduce domnul ministru Ionel”.

Nici lumea presei nu scapă ochiului ager al caricaturistului. Disperarea reporterului Caracudi că nu găseşte nici o ştire de senzaţie pentru ziar îl conduce la luarea deciziei de a-şi înscena propria moarte prin spânzurare. Confraţii şi simpatizanţii aleargă şi-i taie funia, rămânând ca el să relateze în ziarul de a doua zi despre senzaţionala-i sinucidere („O sinucidere senzzaţională”, Nr. 18/1901). Un alt reporter, tot gândind la ce o să scrie, adoarme visând scene de groază: deraieri de trenuri, incendii, dueluri, violuri, bărbaţi spânzuraţi, moartea năpustindu-se cu coasa asupra sa („Frumosul vis dintr-o noapte de vară al unui reporter român”, Nr. 15/1901).

Cum Caragiale l-a ironizat în dese rânduri şi nu l-a putut suporta pe Alexandru Macedonski pentru aroganţa sa, pentru tendinţele moderniste manifestate în poezie (el introdusese în „Moftul român” rubrica „Parnasul Român” în care antologa poezii simboliste, cu preponderenţă din producţia acestuia), N. Mantu, în ton cu directorul revistei, publică un portret-caricatură intitulat „Poetul simbolist improvizând pe harfa lui măiastră o odă macabră”, înfăţiţând un personaj cu un trup scheletic, încovoiat, cu un cilindru pe cap, alături de colecţia revistei „Literatorul” şi cu un clondir (Nr. 37/1893). Alte caricaturi publicate în seria a doua vizează justiţia („Tribunalul din Chişinău”, Nr. 21/1901), aşa-zisa „lume bună” a Bucureştiului („Seara în capitală - Promenadă sentimentală”, Nr.19/1901; „La grădină”, Nr. 19/1901; „După dejun”, Nr. 22/1901; „La vitrină”, Nr. 23/1901)), iubirile cumpărate pe bani („Revenind din Franzesbad”, Nr. 21/1901), atmosfera penitenciarului („La Văcăreşti”, Nr. 31/1901), aspecte ale capitalei („Cişmigiul - singurul loc de petreceri convenabile pentru bucureşteni”, Nr. 12/1901; „Petreceri populare - La Dulapul Regal”, Nr. 3/1901; „La luminăţie toată lumea este mulţumită”, Nr. 7/1901).

Atacând cele mai diverse straturi ale societăţii, Mantu se apropie din acest punct de vedere de Caragiale, care l-a preţuit şi de a cărui prietenie s-a bucurat. Numai că unul opera cu mijloacel umorului zdrobitor oferit de cuvânt, iar celălălt cu mijloacele graficii. Ca şi Caragiale, Mantu manifestă simpatie pentru ţărani, ia apărarea celor flămânzi, lipsiţi de drepturile cele mai elementare. El se apleacă asupra lor cu compasiune şi înţelegere. În lucrarea „Solicitudine pentru ţărănime” (Nr. 14/1901), în prim-plan apare un ţăran desculţ, cu hainele rupte, în faţa căruia stă o femeie cu un copil în braţe şi alţi doi în dreapta sa, în picioare. Interiorul casei dezvăluie o sărăcie lucie. La întrebarea femeii „Adus-ai mălai, bărbate? că leşinaţii ăştia de copii nu mai pot de foame”, acesta îi răspunde, arătându-i medaliile de pe piept: „Ce mălai, bre, muiere! Uite mai bine colea şi te bucură! Uite ce dicoraţii mi-a dat alde dom' Kalindroiu!” Starea ostaşilor din armată, mizeria în care ei se zbăteau sunt surprinse în compoziţia „În concediu” (Nr. 23/1901), ce prezintă un oştean îmbrăcat într-o uniformă demnă de plâns. Întrebat de soţie de ce este aşa de „hărtănit”, bărbatul îi răspunde: „Asta-i uniformă după bugetul cel nou, Mitrano”.

Ceea ce se remarcă din punct de vedere artistic la grafica satirică publicată de Mantu în paginile „Moftului român” este că ea, mai ales în lucrările din seria a doua a publicaţiei, apare mai elaborată, compoziţiile au claritate, precizie, concizie, incisivitate. Mijloacele folosite nu privesc atât deformările şi exagerările formelor, schimbarea raporturilor dintre părţile trupului personajelor, cât mai ales preocuparea pentru surprinderea specificului unor tipologii, pătrunderea în psihologia personajelor, găsirea acelor elemente plastice care să contureze cât mai sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii. Chiar şi fără legendele sau textele ce le însoţesc, ele se susţin singure. Linia este mai tăioasă şi valorată, desenul este mai viguros, ceea ce reprezintă un pas înainte pentru perioada când el, la München, va veni în contact cu grafica satirică a lui Lascăr Vorel sau a unor desenatori ca Bruno Paul, Thomas Theodor Heine şi Olaf Gulbransson care colaborau la revistele satirice „Simplizissimus” şi „Jügend”. De altfel şi semnătura lui Mantu va fi întâlnită în anii cât a studiat în capitala Bavariei în revista „Der Komet”, după cum va fi întâlnită şi în paginile unor publicaţii din ţară la care colaborase până la plecarea la München.

Corneliu STOICA

post-2782-0-84440800-1339701984_thumb.jp

post-2782-0-48288000-1339702032_thumb.jp

post-2782-0-40390600-1339702063_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Valeria Duca: „Antract”

Muzeul de Artă Vizuală a dovedit de-a lungul anilor că are în preocupările sale şi organizarea de expoziţii personale ale unor tineri talentaţi aflaţi încă pe băncile şcolii, care demonstrează prin creaţia lor că sunt speranţe pe care în viitor îi vom putea urmări ca artişti pe deplin formaţi, fie în pictură, sculptură, grafică sau artă decorativă. O astfel de speranţă este şi Valeria Duca, expozanta din această perioadă, autoarea expoziţiei intitulată „Antract”, care reuneşte pe simeze 50 de lucrări de pictură.

Elevă a Liceului de Creativitate şi Inventică „Prometeu-Prim” de la Chişinău, ea s-a născut la 26 iunie 1995 în oraşul Bălţi şi a beneficiat până acum de studii private în domeniul artelor plastice din partea cunoscuţilor pictori şi pedagogi Victor Ursu, Ion Serbinov, ambii membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, şi Alexandru Shenversky din Canada. Este şi o eminentă sportivă, campioană la taekwondo, cu medealii de aur. Deşi aflată la vârsta de numai 17 ani, ea a avut 12 expoziţii personale deschise în Chişinău, Odesa, Bucureşti şi Reggio Emilia (Italia), a participat la peste 25 de manifestări colective, iar în 2011 a fost prezentă cu o expoziţie personală în cadrul Pavilionului Republicii Moldova de la Bienala Internaţională de la Veneţia. Este deţinătoarea unor importante premii naţionale şi internaţionale şi are lucrări în colecţii private din Republica Moldova, România, S.U.A., Italia, Rusia, Marea Britanie, Arabia Saudită şi Germania.

Lucrările de la Galaţi reprezintă compoziţii, portrete, peisaje, flori şi naturi statice. Una din temele predilecte ale tinerei artiste o constituie cea a lumii baletului. Fascinată de dansatoarele de balet, ea glosează pe această temă în multe compoziţii, surprinzând personajele în variate mişcări şi atitudini, în repaus sau pregătindu-se pentru a intra în scenă. Sunt imagini impresionante, care aduc în faţa privitorului balerine în evoluţia lor scenică, în plin spectacol, cu mişcări asemănătoare zborului sau care dau senzaţia imponderabilului. Există un dinamism bine redat în tablourile artistei, o cromatică vioaie, luminoasă, subordonată unui desen dezinvolt, spontan, care împreună pun în evidenţă graţia, supleţea şi frumuseţea fizică a personajelor („Visul”, „Balerină cu trandafir roşu”, „Antract”, „Imponderabilitate”, „Două balerine”, „Duet”, „Fluturaş în flăcări”).

Când abordează portretul, pictoriţa este atentă la individualitatea modelelor sale, la reliefarea calităţilor de ordin fizic şi moral. Din rândul lor amintim „Portretul bunicului” şi „Portretul pictorului Dumitru Peicev”, ambele pictate în tonalităţi sobre, cu contraste de clar-obscur, tablourile cu figuri de adolescente (”Debut”, „Alexandra”, „Laura”, „Irina”, „Fata cu urcior”), fermecătoare prin candoarea, prospeţimea şi expresivitatea chipurilor, ca şi „Autoportretul cu pisică”, în care artista se înfăţişează în plenitudinea visurilor şi aspiraţiilor ei adolescentine.

Trecând peste multele naturi statice, riguros construite, echilibrate şi cu o recuzită lipsită de somptuozitate, ne-a atras atenţia o suită de tablouri aparţinând abstracţiei lirice, impresionante prin maniera în care sunt pictate. Artista foloseşte o pastă consistentă, aşezată cu pensula şi cu cuţitul de paletă, într-o ţesătură cu reliefuri ce formează un univers descoperit parcă prin lentilele microscopului. Uneori se apropie de pointilism. Titlurile lucrărilor declanşează procese ale gândirii, conduc la asociaţii: „Uragan cosmic”, „Naufragiu I şi II”, „Galaxie”, „Pomul vieţii”, „Abstract” (după versuri ale lui Mihai Eminescu), „Primăvara”, „Nimfa”. Culorile au sonoritate, puritate, sunt exaltate în manieră fovistă şi dincolo de forţa lor emoţională îndeamnă la reflecţie.

Valeria Duca este fără îndoială un talent autentic, o tânără care se străduieşte să prindă cântecul paletei în exprimări plastice care să-i pună în valoare harul şi vocaţia pentru pictură. Expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală este mărturia cea mai plauzibilă a drumului pe care ea l-a parcurs până acum în domeniul picturii şi inoculează în sufletului iubitorilor de frumos credinţa că această tânără, o speranţă doar acum, va fi mâine a artistă a cărei valoare să semnifice ceva în cultura românească şi universală.

Corneliu STOICA

post-2782-0-94777300-1340615303_thumb.jp

post-2782-0-90766500-1340615311_thumb.jp

post-2782-0-16182300-1340615317_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Marilena Ioanid - Nobleţea firului textil

Plaiurile dunărene au dat artei româneşti nu numai pictori, sculptori şi graficieni care prin opera lor au devenit valori de notorietate recunoscută pe plan naţional şi internaţional (Gh. Petraşcu, C. Ressu, N. Mantu, Ion Theodorescu-Sion, M. H. Maxy, Gh. Naum, Constantin Ticu Arămescu, Georgeta Arămescu-Anderson, Janne Coppel, Lola Schmierer-Roth, Daniel Spoeri, Octav Angheluţă, Constantin Iordache, Nicăpetre etc.), dar şi câţiva artişti decoratori care s-au impus prin cultivarea unui gen foarte dificil: tapiseria. Elena Haschke-Marinescu (n. 26 octombrie 1936, Galaţi), Veronica Costea-Cordali (n. 24 iulie 1943, Galaţi) şi Marilena Ioanid (n. 13 august 1965, Brăila) sunt doar trei nume de creatoare care, fiecare în stilul său, înnobilează acest gen cu lucrări remarcabile din punct de vedere ideatic şi artistic. În rândurile de faţă ne-am propus să scriem numai despre cea de a treia artistă, ale cărei lucrări am avut posibilitatea să i le admirăm în expoziţiile personale organizate la Galaţi în 2001 şi 2004, dar şi în manifestările colective ale Filialei Brăila a UAPR deschise în ultimii zece ani la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” sau ale Muzeului de Artă Vizuală.

Originară din Brăila, oraş în care şi în prezent trăieşte şi lucrează ca profesoară la Liceul de Artă „Hariclea Hartulary Darclée”, Marilena Ioanid a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Secţia Tapiserie şi Contexturi, clasa profesoarelor Teodora Moisescu Stendl şi Aurelia Pomponiu, promoţia 1988. Funcţionează mai întâi ca profesoară de educaţie plastică la Şcolile gimnaziale nr. 25 şi 33 din Brăila, apoi se titularizează la catedra de artă decorativă de la Liceul „Hariclea Darclée”. O perioadă (1992-2005) a activat ca profesoară şi la Şcoala Postliceală UCECOOM Brăila. Devenită din 2005 inspector metodist, atestat de ministerul de resort, pe lângă activitatea didactică desfăşurată în această calitate, împreună cu Anca Sesan de la Liceul de Artă „N. Tonitza” din Bucureşti a elaborat proiectul de programă pentru Secţia Arte textile-tapiserie din liceele de învăţământ artistic. A realizat, de asemenea, pentru ISJ Brăila, proiectul pentru cursul opţional „Arte textile” din cadrul programului „Curriculum la decizia şcolii”. Interesant este şi faptul că în 2008, la Centrul de Creaţie Brăila, ea a susţinut un curs pentru revitalizarea meseriei de ţesător în cadrul proiectului PHARE „Măsuri active de ocupare a resurselor umane în mediul rural”.

Ca artistă, cultivând cu precădere tapiseria, ea a atras atenţia publicului şi criticilor de specialitate prin discursul său personal, prin modalităţile folosite pentru a ridica această formă a artei la nivelul cotelor de exigenţă ale artei decorative româneşti contemporane. Sub privirea şi mâinile Marilenei Ioanid, firul textil se metamorfozează în forme dintre cele mai ingenioase, dobândeşte nobleţea care încălzeşte răceala unui perete de interior, creează o atmosferă ambientală plăcută şi reconfortantă.

Artista a început să expună încă din studenţie, când a participat la Expoziţia tineretului (Sala Dalles, Bucureşti, 1985). Urmează participări la alte manifestări naţionale: Quadrienala de Artă Decorativă (1989), Salonul Naţional de Artă Decorativă (1990-1997), Trienala de Tapiserie (1994), Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău (1994-1998), Saloanele de Sud (Rm. Vâlcea, 1998), Trienala de Arte Decorative (2003), Festivalul de Teatru şi Artă neconvenţională (Sibiu, 2004), Trienala de artă textilă, ediţia a V-a (2006), Art for help (Bucureşti, 2007, 2009) etc. În 1990 şi-a organizat prima expoziţie personală la Galeria Hanul cu Tei (Bucureşti), căreia i-au urmat alte zece deschise la Brăila, Galaţi, Iaşi, Sibiu, Budapesta, Soci-Rusia. Din 1991 a devenit membră a U.A.P. din România. A participat la simpozioane şi tabere naţionale de creaţie organizate la Tuşnad, Blasova, Brebu, Valea Doftanei. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Belgia, Canada, Franţa, Germania, Turcia.

Creatoare complexă, Marilena Ioanid s-a manifestat atât în domeniul tapiseriei, cât şi al graficii şi picturii murale. Tapiseriile sunt executate în tehnica haute lisse, o tehnică mai fină şi mai precisă, deşi mai anevoioasă, în care firele de urzeală sunt aşezate vertical în războiul de ţesut. În compoziţiile ei, firul textil, în special lâna, dobândeşte virtuţi plastice remarcabile. Şi aceasta datorită felului în care artista ştie să construiască forme decorative plăcute ochiului, în care echilibrul compoziţional şi armonia cromatică sunt calităţi cultivate cu ştiinţă, care fac din lucrările ei nişte obiecte artistice ce pot da o notă distinctă interioarelor pentru care au fost gândite, să încălzească atmosfera acestora. Proporţiile sunt diferite, variind de la dimensiuni ca cele ale tapiseriei intitulată „Anotimpurile ( 2 x 3,5 m), destinată unui perete mare, până la cele patru „Păpădii”, ce nu depăşesc 0,40 x 0,40 m. Suprafeţele au şi ele forme diferite: dreptunghiulare, pătrate, triunghiulare, trapezoidale. Uneori sunt total neregulate, iar firele sunt astfel ţesute, încât sugerează şi volumul obiectelor.

Imaginile sunt inspirate din lumea vegetală şi acvatică, din mediul spaţiului dunărean, atât de familiar artistei. Marilena Ioanid configurează raze de lumină, fluide în mişcare, peisaje, structuri. Nu este ocolită nici figura umană („Umbră”, „Anotimpurile”), după cum nu sunt lăsate deoparte motivele avimorfe sau plăsmuirea unor forme cu conotaţii metaforice, aşa cum se întâmplă, de pildă, în lucrarea „Simbol”, o întruchipare plastică a Trinităţii, construită pe contrastul puternic al alb-negrului. Cele trei forme geometrice - pătratul, cercul şi triunghiul - sunt străpunse de trei grupaje de frunze stilizate, care ar putea semnifica fragilitatea vieţii pământeşti. Prin cele trei cercuri colorate în roşu, galben şi albastru se face localizarea în spaţiul cultural şi spiritual românesc, unde moartea şi viaţa de dincolo au îmbrăcat haina sublimă a „Mioriţei” sau a versului eminescian din „Mai am un singur dor”.

Nişte frunze de tutun, aflate la uscat pe un gard, iau în tapiseria „Toamna” (1,2 x 2 m) aspectul horei româneşti, prezenţa roşului-ruginiu, a galbenului-arămiu, a unei palete de griuri colorate fiind creatoare de atmosferă, de poezie caracteristică acestui anotimp al opulenţei, al rodului bogat, dar şi al melancoliei iremediabile. Alte imagini sunt reprezentări zoomorfe ( „Rac şi scorpion”), materializări stilizate ale unor structuri ale fibrelor lemnului („Val de lemn”, „Rădăcini”, „Arbori”), ale unor fenomene din natură („Vârtej”, „Învolburare”, „Val de apă”), ale unor ambarcaţiuni („Arca”, „Luntrea”) şi chiar ale unor idei („Zbor”, „Orizont”, „Pasăre”, „Spiritul apelor”). În unele dintre ele, la care am mai adăuga „Stâlpii” (de apă, de aer, de lumină, de duh, de foc), artista recurge la o cromatică surdinizată, de un rafinament de-a dreptul surprinzător. În aceste lucrări Marilena Ioanid se simte mai în largul său, discreţia şi misterul apar cu pregnanţă, firea sensibilă a artistei, predispoziţia ei pentru o poezie a nuanţelor sunt bine puse în evidenţă.

În lucrările de grafică, realizate în tehnici mixte (cărbune-pastel; tempera-guaşă; creion-cărbune) sau numai în pastel, artista cultivă când figurativul („Ipostazele sinelui”, „Înger generos”, „Înger cu flacără”, „Gândirea”, „Familia”), când pendulează în zona unui semiabstracţionism de factură lirică („Aripi de fluturi”, „Aplecare”, „Paşi”, „Raze”, „Cercuri de lumină”). În ambele cazuri culorile sunt la fel de proaspete şi expresive, uneori cu intensităţi fove, alteori potolite, cu subtilităţi tonale ce ating rafinamentul. Desenul este condus cu siguranţă şi păstrează în traiectul liniei acea spontaneitate a gestului cu care artista construieşte.

Dintre lucrările de pictură murală, executate al secco (pe tencuială uscată), am aminti în primul rând pe cele intitulate „Anotimpuri” şi „Luceafărul”, aflate pe pereţii interiori ai Poliţiei din Brăila (sediul din strada Aslan). Ambele sunt rodul unei fantezii debordante, prima având în centrul ei personaje alegorice şi motive vegetale, iar a doua, pictată pe o dominantă de albastru profund, fiind o reprezentare iconică a unor motive din universul liric al poeziei lui Mihai Eminescu. Altele decorează spaţii private.

Marilena Ioanid, prin tot ceea ce a creat până acum, fie în tapiserie, fie în grafică şi pictura murală, şi-a dovedit harul şi pasiunea pentru construcţia plastică durabilă, astfel că lucrările ei, investite cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, reţin atenţia şi plac celor care vin în contact cu ele. Este cea mai palpabilă mărturie a aprecierii primite din partea iubitorilor de artă şi a criticii de specialitate, un semn că mesajul artei sale ajunge acolo unde trebuie.

Corneliu STOICA

post-2782-0-63095400-1341178040_thumb.jp

post-2782-0-72528700-1341178047_thumb.jp

post-2782-0-57606900-1341178054_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Dumitru Brăescu - un pictor gălăţean uitat

Frate cu 11 ani mai mare al celebrei paraşutiste Smaranda Brăescu, pictorul Dumitru Brăescu este unul dintre artiştii valoroşi ai României, care s-a afirmat şi s-a impus în perioada interbelică, manifestându-se atât în pictura murală cât şi în cea de şevalet. S-a născut la 4 februarie 1886 în satul Hănţeşti, comuna Buciumeni, dar a fost declarat de părinţi şi înregistrat la primăria din Tg. Nicoreşti1. Era al doilea fiu al soţilor Maria (născută Dragoş) şi Dumitru Brăescu, o familie de vechi răzeşi, care a dat naştere unui număr de nouă copii. După studii secundare făcute la Gimnaziul „Dimitrie A. Sturdza” din Tecuci, se înscrie în 1905 la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, pe care o absolvă în 1909. Aici a fost elevul lui G. Dem. Mirea, pictor care în acea vreme se bucura de o mare reputaţie, impresionând, aşa cum menţionează criticul de artă Theodor Enescu în monografia ce i-a consacrat-o, „prin ţinuta sa tehnică şi prin înalta probitate a meseriei sale”2. I-a avut colegi pe Constantin Petrescu-Dragoe, Petre Remus Troteanu, Mihail Iovan, Aurel Constantinescu, Tudor Marin, Neculae Petre ş.a., unii dintre ei fiind total necunoscuţi astăzi „Ne făcea o deosebită plăcere să-l auzim povestind, mărturiseşte pictorul Vasile Velisaratu, şi, de multe ori, făceam haz de graiul lui. Era plin de duhul ţăranului moldovean şugubăţ. Când intra pe uşă şi vedea prea multă linişte şi seriozitate la cei din jur, căuta să-i anime şi să creeze buna dispoziţie şi veselia. Îşi căuta rezonanţe la cei din jur şi, imediat, punea ceva la cale, care să-i antreneze pe toţi, ori la o evadare la peisaj, ori la o mică petrecere, săracă în mijloace, dar bogată în entuziasm”3.

În 1913, artistul este mobilizat pentru a participa la campania din Bulgaria. Este decorat cu medalia „Avântul Ţării”4. În 1915 se numără printre fondatorii societăţii „Cenaclul idealist”, care reunea pe elevii lui G. Dem. Mirea5. În 1917 face parte din echipa artiştilor plastici mobilizaţi pe lângă Marele Cartier General din Iaşi, participând la expoziţia de pictură şi sculptură deschisă de aceştia la 27 ianuarie 1918 în sălile Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi6. După demobilizare, pictorul se reîntoarce la uneltele sale, continuă să expună la Tinerimea artistică, societate la care participase pentru prima dată în 1911. O îndrumă şi pe sora sa, Smaranda, să urmeze calea artei. Aceasta îi ascultă sfatul şi între 1924-1929 frecventează cursurile Academiei de Belle Arte din Bucureşti, secţia artă decorativă şi ceramică. Participă la expoziţiile Salonului Oficial. Scriind despre Salonul de Toamnă din 1921, subtilul istoric şi critic de artă Ştefan I. Neniţescu, referindu-se la lucrările prezentate de Brăescu, îi găsea pictorului înrudiri cu Dimitrie Hârleascu, însă recunoştea că îl întrece pe acesta „deşi nu dă măsura talentului său”. Neniţescu sesizează „greşeli de gust” şi faptul că „omul nu e simţit”. „Rămân însă convins de talentul lui, continuă criticul, şi îi acord credit din cauza „Iernii”, unde totul e realizat, din cauza altor câteva bucăţi, şi mai ales din cauza unor lucrări neuitate, expuse acum un an, cum era de pildă plita, casa mare de oraş sub un cer apăsător de zăpadă, şi unele din pânzele războiului, coloane înfrigurate şi obidite sub triste prăvăliri de nori, siluete pierdute în bură de gheaţă”7. Despre o „înrudire sufletească” a lui Brăescu, în pictură, cu Hârlescu, vorbeşte şi Vasile Velisaratu, acesta găsindu-i înrudiri şi „cu suflul poetic al lui Bacovia”8.

În 1924, Dumitru Brăescu se căsătoreşte cu Georgeta Parepeanu, absolventă a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, şi împreună merg să-şi continue studiile la Paris, pictorul fiind trimis de Comisia Monumentelor Istorice pentru a studia arta bizantină. Cei doi soţi rămân în capitala Franţei timp de şase luni. După o călătorie în Belgia, se opresc în Italia, unde studiază arta din Roma, Vatican, Milano, Assisi, Perugia, Ravenna, Florenţa şi Veneţia. În 1925 participă la concursul internaţional de la Milano cu lucrarea „Sf. Francisc”, obţinând înlesniri din partea

statului italian pentru continuarea studiilor9. Specializându-se în pictura executată în tehnica frescă, soţii Brăescu se reîntorc în ţară în noiembrie 1927. Continuă să expună la Salonul oficial şi Tinerimea artistică. Dumitru Brăescu realizează tablouri de factură realistă, abordând o tematică variată. Prezintă de asemenea în expoziţii lucrări executate în tehnica frescă şi copii după opere ale pictorilor italieni (ex. „Împărăteasa Teodora”, copie după mozaicul din Ravenna, expusă la a 33-a expoziţie a Tinerimii artistice, 6 aprilie-15 mai 1933). În perioada anilor 1938-1941 a fost din nou concentrat, îndeplinind un timp misiuni în cadrul Flotilei Aerostaţiei Craiova, iar mai apoi fiind transferat în Capitală. La lăsarea la vatră i s-a conferit Medalia „Centenarul Carol I” şi titlul de „veteran”. A încetat din viaţă la 15 decembrie 1947, la Bucureşti.

Cei doi soţi Brăescu au practicat cu desăvârşit profesionalism pictura bisericească în stil bizantin. Au pictat în tehnica „al fresco” turla Capelei din Balcic, partea superioară de la Biserica Greco-Ortodoxă Română din Lipova, au realizat în întregime pictura bisericilor din Sita Buzăului (Covasna), Bucşani-Ilfov, Brădet-Întorsura Buzăului (Biserica „Naşterea Maicii Domnului”), Biserica „Sfânta Maria” din Parcul „Regina Maria” – Bucureşti (construită între 1928-1934). Despre frescele de la acest ultim locaş de cult religios, profesorul Louis Réan de la Sorbona scria: „Remarcabilul ciclu de fresce executate de d-l şi d-na Brăescu, îmi pare una din încercările cele mai reuşite, care au fost făcute vreodată în ţările ortodoxe pentru reînvierea decoraţiei stilului bizantin. România posedă, mulţumită lor, un ansamblu de decoraţiune religioasă neobizantină care nu are nimic de invidiat celebrelor fresce de la Vastnetsov din Kiev”10. În acelaşi ton, profesorul Gheorghe Ghiţescu, de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, menţiona că Dumitru Brăescu a adus în pictura noastră „bizantinul arhaic al mozaicurilor din Ravenna, Veneţia şi Roma”11.

Referindu-se la pictura aceleiaşi biserici din Bucureşti, Vasile Velisaratu menţionează că „era o pictură care ieşea din şablonul picturilor bisericeşti din vremea aceea”, că „Iisus, Maica Domnului şi sfinţii sunt fiinţele din mediul rural al pictorului, îmbrăcate doar în alte straie şi cuminţite pe pereţi, în hieratismul iconografic obligatoriu, dar sunt oameni, ca toţi ceilalţi pictaţi de el, doar spiritualizaţi şi resemnaţi. Dacă intri în biserică pe furiş, când e goală, fără popă ori ţârcovnic, ţi se pare că eşti într-un templu, din altă ţară, din altă lume şi din alt secol pe care-l aşteptăm. Ai în faţa ta o pictură care e decorativă, e în spiritul unei credinţe creştine, care te domină prin simplitatea ei, dar nu-ţi aminteşte nimic din ceea ce ai văzut până acum. E viziunea unui alt credincios, pentru care morala creştină nu e formă de disciplină, ci convingerea preceptului creştin că Dumnezeu e în fiecare din noi”12.

Dintr-o scrisoare, datată 15 ianuarie 1933, trimisă de Dumitru Brăescu surorii sale Smaranda, aflată în S. U. A., se înţelege că cei doi soţi sunt autorii şi ai picturii Bisericii „Sf. Nicolae” (Banu) din comuna Nicoreşti (Galaţi), monument istoric ctitorit în anul 1800.

Lucrările de pictură rămase de la Dumitru Brăescu înfăţişează fie imagini cu conţinut religios, fie scene din ostilităţile Primului Război Mondial, fie peisaje din Dobrogea, marine, luminişuri de pădure, gospodării ţărăneşti, interioare, naturi statice cu flori, portrete etc. Sunt tablouri ce reţin prin sobrietatea cromatică, în care se remarcă siguranţa cu care pictorul a mânuit penelul, atenţia acordată în egală măsură desenului şi culorii. „În pictura de şevalet, notează criticul Valentin Ciucă, Dumitru Brăescu s-a dovedit a fi un sensibil la aspectele imediatului, de unde a extras secvenţele care surprindeau pitorescul unui peisaj sau dimensiunea interioară a unui portret. Abilitatea tehnică, rafinamentul i-au permis să sugereze spiritul unui loc şi profunzimea unor caractere”13.

La punctul muzeistic înfiinţat de generalul de brigadă (r. t.) Neculai I. Staicu în cadrul Căminului cultural din comuna Buciumeni sunt expuse schiţele „Aeroportul din Craiova”, „Retragerea”, „Ostaş în repaos”, ca şi câteva desene executate de Dumitru Brăescu în cărbune, în perioada 1925-1926, după Arcul de Triumf al împăratului Lucius Septimius Severus de la Roma, inaugurat în anul 203. Pot fi văzute, de asemenea, şevaletul de câmp al artistului, cutia şevaletului, pensule şi tuburi de culori folosite în timpul războiului de reîntregire a neamului.

Aceste exponate au fost prezentate şi publicului gălăţean în 2009 într-o expoziţie organizată de Muzeul de Istorie la Casa Colecţiilor, manifestare dedicată Smarandei Brăescu. Am putut vedea atunci şi un bust al paraşutistei, realizat de soţia pictorului, Georgeta Brăescu.

Pictor insuficient cunoscut iubitorilor de artă de astăzi şi chiar unor specialişti în domeniu, Dumitru Brăescu rămâne un nume care nu trebuie uitat. Opera sa este rodul unui artist onest, care a slujit cu sinceritate pictura, înscriindu-se în rândul celor mai bune acumulări ale plasticii româneşti din perioada interbelică.

Corneliu STOICA

post-2782-0-39110700-1341769640_thumb.jppost-2782-0-69427100-1341769648_thumb.jppost-2782-0-76576200-1341769658_thumb.jp

Note:

  1. Neculai I. Staicu-Buciumeni, La margine de codru, vol. II, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 2004, p. 164; Neculai Staicu-Buciumeni, Anii de glorie ai Smarandei Braescu, Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1998, p. 9.

  2. Theodor Enescu, G. D. Mirea, album monografic, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970.

  3. Vasile Velisaratu, Dumitru Brăescu, în vol. Destine de artişti în secolul XX, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, p. 185.

  4. Neculai I. Staicu-Buciumeni, op. cit., p. 165.

  5. Ştefan I. Neniţescu, Scrieri de istoria artei şi de critică plastică, Editura Institutului Cultural Român, 2009, p. 41.

  6. Petre Oprea, Societăţi artistice bucureştene, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 71.

  7. Vasile Velisaratu, op. cit. p. 187.

  8. Barbu Brezianu, „Gruparea Arta Română”, în „Studii de istoria artei”, Seria artă plastică, Tomul 11, nr. 1, 1964, p. 149-150.

  9. Neculai I. Staicu, op. cit. p. 167.

  10. Apud Neculai Staicu Buciumeni, op. cit. p. 176,

  11. Gheorghe Ghiţescu, „Arta”, nr. 7, 1975.

  12. Vasile Velisaratu, op. cit., p. 186.

  13. Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009, p. 40.

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Florian Doru Crihană: „Turnul Eiffel”

După expoziţii în exclusivitate tematice („Nuduri”, „Veneţia”, „Titanic”, „Broderii de Burges”, „Lumea copilăriei”), noul obiectiv asupra căruia şi-a direcţionat Florian Doru Crihană săgeţile umorului său inteligent îl constituie Turnul Eiffel. Este destul de curajos ca pe seama unui monument celebru al artei arhitectonice universale, simbolul cel mai cunoscut al Franţei pe mapamond, obiectiv turistic dorit de orice locuitor al Terrei, să creezi umor, să provoci râsul, să aduci zâmbetul pe buze. Probabil că la aşa ceva nu s-au gândit nici inginerul şi arhitectul Alexandre Gustave Eiffel, nici proiectanţii acestuia Emile Nouguier, Maurice Koechlun şi Stephen Sauvestre, nici inginerul român Gheorghe Pănculescu atunci când la Vălenii de Munte i-a furnizat lui Eiffel informaţii în legătură cu tehnologia inventată de el pentru construcţiile metalice şi nici chiar producătorii de la Hunedoara ai oţelului folosit la subansamblurile confecţionate. Şi totuşi, Florian Doru Crihană, şi el inginer naval de profesie, dar şi redutabil pictor, cu mijloacele umorului vizual ştie să creeze numeroase situaţii hazlii, întreţinând buna dispoziţie a privitorului şi stimulându-i fantezia şi pofta de râs. Toate acestea fără a minimaliza grandoarea acestui monument istoric din metal şi fără a arunca asupra sa vreo umbră care să-i ştirbească valoarea şi prestigiul ca operă artistică.

În cele 40 de tablouri în ulei pe carton, care populează în aceste zile simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” din Galaţi (vernisaj, 16 iukie), Turnul Eiffel este omniprezent, fie integral, fie fragmentar, şi pus în relaţie cu o serie de alte elemente, cu întâmplări şi situaţii care provoacă hazul. Faimosul monument parizian, parte importantă a patrimoniului mondial UNESCO, este întâlnit sub formă de autobuz etajat cu roţi metalice sau de telecabină, ia aspectul unor străzi şi arteziene din oraşul Versailles, serveşte ca punct de observaţie pentru paznicii viilor, ca pasarelă, ca loc de taifas pentru cuplurile de îndrăgostiţi, structurile lui trec în structurile caselor etc. El este pus în relaţie cu alte monumente, precum Fortăreaţa Bastilia, Catedrala Notre Damme, cu „Coloana Infinitului” a lui Constantin Brâncuşi, cu Podul de pe Tamisa, cu dansatoarele de la cabaretul Moullin Rouge, cu ruleta franceză şi chiar cu vestimentaţia împăratului Napoleon Bonaparte. Comicul atinge coarde sensibile în uleiurile „Clipe de odihnă pe Champs Elysees”, „Cafea la înălţime”, „Micul interpret”, „Trăsura”, „French cancan”, „Inceputul”, „Criza”. Mai mult, Crihană nu uită de temele care au făcut subiectul altor cicluri, astfel că Turnul Eiffel îl întâlnim şi sub formă de gondolă înaintând pe canalele Veneţiei, prelungire a suliţei lui Don Quijote în lupta cu morile de vânt sau aminteşte de scufundarea Titanicului.

Ceea ce impresionează la Florian Doru Crihană şi de această dată, alături de multiplele situaţii comice create, este acurateţea lucrărilor sale, grija cu care ştie să creeze imagini panoramice, să construiască spaţii de mare respiraţie. El este un desenator precis, un geometru desăvârşit. Specialitatea sa de inginer îl ajută să configureze imaginea Turnului Eiffel şi a faţadei edificiilor cu răbdarea unui orfevru, să detalieze cele mai mici amănunte, tocmai pentru a le pune în evidenţă frumuseţea şi valoarea stilistică. Din punct de vedere cromatic, el îşi menţine gama griurilor colorate, pe care o utilizează cu subtilitate şi cu care deja ne-a obişnuit şi este cunoscut în lumea umoriştilor vizuali. Materia picturală este întinsă cu pensulaţii fine, este modulată în acorduri rafinate. Atmosfera este tonifiantă şi invită la o plăcută vizionare. Expoziţia sa este încă o dovadă a seriozităţii cu care s-a dedicat artei umorului vizual şi a strădaniilor asidue de a fi inventiv, original şi de a se menţine la cota naţională şi internaţională pe care creaţia sa a atins-o.

Corneliu STOICA

post-2782-0-82843600-1342550751_thumb.jp

post-2782-0-14673200-1342550762_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Zece ani de la despărţirea de pictoriţa Doina Ştefănescu

Cu zece ani în urmă, se stingea din viaţă, în ziua de 27 iulie 2002, la numai 69 de ani abia împliniţi, pictoriţa Doina Elena Ştefănescu, artistă sensibilă şi ilustră dăscăliţă, care timp de peste 40 de ani a slujit cu credinţă şi devotament cultura şi şcoala gălăţeană. Se născuse la 14 iulie 1933 în Galaţi, însă părinţii ei proveneau din comuna Cudalbi, o comună mare, cu oameni gospodari şi cu o bogată creaţie folclorică, aspecte care nu vor rămâne fără ecouri în opera ei picturală. A absolvit Academia de Arte Plastice din Iaşi (1966), clasa profesorului Ion Neagoe, pictor pentru care a manifestat întotdeauna o mare admiraţie. Şi-a continuat studiile în cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia muzeografie-muzeologie. A lucrat ca profesoară de desen în mai multe şcoli gălăţene, a predat pictura la Şcoala de Arte mai mulţi ani, iar în paralel cu munca nobilă desfăşurată la catedră, în intimitatea atelierului său de creaţie, s-a aplecat cu pasiune, dăruire şi înţelegere asupra şevaletului, realizând lucrări care îmbogăţesc în chip fericit patrimoniul picturii româneşti. Şi-a luat examenul pentru gradul didactic I cu o lucrare despre pictorul şi graficianul Nicolae Mantu.

De-a lungul anilor, ca membră a Filialei Galaţi a U.A.P. a participat la numeroase manifestări colective cu caracter local, judeţean, interjudeţean sau naţional, şi-a organizat mai multe expoziţii personale în oraşul natal (1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1991, 1992, 1993, 1994, 2000), precum şi la Iaşi (1970, 1986), Brăila (1968), Tecuci (1987), Bârlad (1988) şi Bucureşti (1990, 1992, 1994). A expus, de asemenea, la Saloanele Moldovei de la Bacău-Chişinău, la manifestările locale şi republicane ale profesorilor de desen. Lucrări purtând semnătura sa se găsesc în colecţii particulare din România, Republica Moldova, Israel, Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, Italia.

În creaţia sa, Doina Elena Ştefănescu a abordat cu îndrăzneală şi în egală măsură peisajul, natura statică, portretul, compoziţia. A folosit tehnici diferite, pictura sa cucerind prin sinceritatea discursului plastic, prin varietatea tematică, prin ştiinţa compoziţională, prin echilibru sau prin cromatica uneori luminoasă, strălucitoare, alteori mai sobră sau chiar cu unele accente dramatice. Născută pe malul stâng al Dunării, trăind şi muncind în urbea natală, deci cunoscând foarte bine oraşul şi locuitorii acestuia, Doina Ştefănescu a surprins pe pânză sau carton multe aspecte ale unor construcţii şi străzi vechi, unele deja dispărute, altele mai păstrând încă aerul unei arhitecturi cu evidente urme de nostalgie („Case în portul Galaţi”, „Case în demolare”, „Strada Armata Poporului”, „Case pe strada I. L. Caragiale” etc.). A reţinut, de asemenea, forfota din zona portuară sau secvenţe din noul peisaj al Galaţiului („Vase în portul Galaţi”, „Combinatul Siderurgic”, „Faleza Dunării”). Dincolo de valoarea estetică, aceste lucrări au o certă valoare documentară, constituind mărturii artistice ale unui oraş cu ample rezonanţe în istoria, economia şi cultura României. În multe lucrări ale sale, Doina Ştefănescu s-a inspirat din arta populară din zona Covurluiului (ciclul „În amintirea părinţilor”). Privind aceste tablouri, observând cu atenţie motivele reţinute de penelul pictoriţei, ne dăm seama că ea a fost o bună cunoscătoare a artei populare din judeţul nostru, că lăghicerul, scoarţa, prosopul, faţa de perină, vestimentaţia, ceramica, admirate în copilărie şi adolescenţă în comuna Cudalbi, unde locuiau bunicii săi, au fost apoi profund studiate, căutând să preia în creaţia sa motive fie sub forma citatului folcloric, fie trecându-le prin filtrul propriei personalităţi şi atribuindu-le sensuri şi semnificaţii noi. Chenarul alcătuit dintr-o horă de păpuşi, romburile în cârlige numite şi „floare pereche”, pomul vieţii, elemente vegetale, avimorfe şi antropomorfe stilizate, calul şi călăreţul revin în multe din tablourile sale. Uneori personajele au expresii hieratice sau par încremenite în spaţiu şi timp („Dans”, „Compoziţie”). Din punct de vedere compoziţional, lucrările Doinei Ştefănescu se disting prin unitate şi echilibru, culorile sunt proaspete, subordonate unui desen clar. Adesea pictoriţa introduce în textura unor tablouri înscrisuri cu nume de persoane („Pomul vieţii - II”, „Tunelul timpului”), apelează la chenare alcătuite dintr-o diversitate de obiecte casnice sau foloseşte imagini răsturnate. Alteori demersul ei conduce la obţinerea unor efecte uşor suprarealiste sau fantastice („Păzitorul de timp”, „Zbor”, „O balanţă cu un peşte”). Portretele înfăţişând adolescente („Laura”, „Andreea”, „Alina”, „Claudia”) cuceresc prin expresivitatea culorilor, prin aşezarea echilibrată în pagină, prin felul în care artista ştie să pătrundă în psihologia modelelor, punându-le în evidenţă candoarea, delicateţea, dar şi starea de visare sau de cufundare în gânduri. Cu acelaşi penel sigur procedează artista şi în conturarea portretului „Colecţionarului”, o imagine viguroasă, cu trăsături ferme, reprezentându-l de fapt pe soţul său, profesorul şi sculptorul Ştefan Ştefănescu, un mare pasionat de achiziţionarea unor piese vechi, de utilităţi diferite. Obiectele din tablourile reprezentând naturi statice intră în relaţii intime unele cu altele, parcă dialoghează între ele, florile au gingăşie şi prospeţime, compoziţiile care au ca motiv baletul (ciclul „Fluturi”) sunt dinamice şi au un uşor aer fantastic. În paralel cu o creaţie revendicată de la datele realului, deci cu o identitate recognoscibilă, pictoriţa a realizat şi o suită de compoziţii în care metafora şi simbolul sunt purtătoarele unor semnificaţii majore ale existenţei umane. Practicând o pictură sinceră, bazată pe cunoaşterea temeinică a meşteşugului, asigurându-i acesteia o încărcătură emoţională pe măsura sentimentelor trăite, Doina Elena Ştefănescu rămâne în plastica gălăţeană feminină, alături de Dorothea (Lola) Schmierer Roth, Jeanne Coppel, Georgeta Arămescu-Anderson, Lucia Cosmescu, Emilia Iacob, un nume de care ne aducem întotdeauna cu dragoste aminte şi care se cuvine a fi cinstit cu veneraţie.

Corneliu STOICA

post-2782-0-94448900-1342976076_thumb.jp

post-2782-0-68494900-1342976081_thumb.jp

post-2782-0-35966200-1342976086_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Guest
This topic is now closed to further replies.
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.