Jump to content

Pensula şi dalta 2011-2016


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Eugen Holban si Florian Crihana - Sub semnul simfoniei griurilor

Asocierea într-o expoziţie a plasticienilor gălăţeni Eugen Holban şi Florian Doru Crihană poate fi considerată hazardată la prima vedere, date fiind felul picturii practicate de cei doi şi problematica abordată de fiecare. Şi totuşi, vizitându-le expoziţia găzduită în aceste zile de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, constatăm că ceea ce-i uneşte este preferinţa ambilor pentru simfonia de griuri colorate, astfel că lucrările se susţin printr-un dialog de o deplină coerenţă.

Eugen Holban, cunoscut şi pentru cercetările sale din domeniul etnografiei şi artei populare din Moldova de Sud, materializate deocamdată în publicarea unui splendid album şi a numeroase articole apărute în presa culturală gălăţeană şi în revistele de specialitate din ţară, a revenit cu o expoziţie personală după foarte mulţi ani, demonstrând prin lucrările prezentate pe simeze că aceste cercetări nu au rămas fără ecou în creaţia sa. Tehnica în care sunt realizate cele 20 de lucrări este cea a pastelului, o tehnică pretenţioasă şi puţin practicată în zilele noastre. Eugen Holban a pătruns adânc motivele întâlnite în arta populară, le-a asimilat, le-a înţeles semnificaţia şi a reuşit să le abstractizeze în compoziţii în care doar discreţia culorii şi unele titluri sugerează izvoarele din care acestea îşi trag sevele. Totul este pictat în cheia abstracţionismului liric, în acorduri de un rafinament la care a ajuns în urma unui exerciţiu îndelungat în tehnica pastelului. Fie că se intitulează „Nelinişte”, „Zbor întrerupt”, „Lebăda”, „Solstiţiu”, „Melancolie” sau „Noaptea lupului”, „Sântoader”, „Somnoroase păsărele”, „Mărul discordiei”, „Pasăre Măiastră”, Un basm se înfiripă”, compoziţiile sale atrag, emoţionează, îndeamnă la îndepărtarea vălului misterului şi la descoperirea mesajului încorporat de artist în materia sensibilă a culorii. Sugestiile şi trimiterile sale la arta populară, la motivele întâlnite pe scoarţele moldoveneşti, pe ştergare sau pe vestimentaţia portului popular de la Dunărea de Jos sunt foarte discrete, făcute cu subtilitate. Euhen Holban plăsmuieşte imagini care să-i pună în valoare individualitatea stilistică, transpuse pe suportul de hârtie sau de carton cu mijloace sintetice, sensibile, de mare fineţe, bazate pe simbol şi metaforă plastică. Poetica sa este a unui liric de substanţă, care pune pe primul plan reflexivitatea, înălţarea spre zonele rarefiate ale spiritului. Compoziţiile rezultate au coerenţă, sunt echilibrate, construite cu impecabilă ştiinţă, declanşează în sufletul privitorilor o claviatură de sentimente care-i tonifică şi le trezeşte interesul pentru cunoaşterea culturii acestui popor.

Grupate sub genericul „Bere de Bruges”, cele 15 lucrări ale lui Florian Doru Crihană continuă ciclul expus cu câtva timp în urmă, tot la galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, intitulat „Broderii de Bruges”, cu care artistul urmează să deschidă o expoziţie personală în Belgia. Berea, fiind alături de dantelă, un alt produs de faimă al acestei ţări (se cunosc aproximativ 500 de specialităţi de bere), Crihană creează cu vervă umoristică situaţii comice pline de haz, care-l apropie pe iubitorul de artă şi-l deconectează, îi înlătură tensiunile şi neliniştile acumulate zilnic,producându-i o stare de relaxare şi satisfacţie. Butoiul cu bere, halba, personaje masculine şi feminine surprinse în varii ipostaze satirice populează tablourile sale, întâlnindu-le chiar şi în locuri de neimaginat. Fantezia artistului nu cunoaşte limite. Berea se revarsă din abundenţă în valuri pe terasa unui restaurant („Spumă la terasă”), canalele care traversează Bruges-ul devin „Canale cu bere”, halba este element de arhitectură al unor grandioase turnuri („Turnul”), un camion încărcat cu butoaie este pe punctul de a se răsturna de la înălţimea unui pod, în timp ce berea se amestecă cu apa canalului („Camionul”). Butoiul ia forma ugerului unei vaci („Mulsul vacii”), este gata să zboare aidoma unui balon (Zborul”) sau este multiplicat într-o ipostază ce seamănă cu înfăţişarea unei locomotive („Locomotiva”). Femeile dantelărese sunt transportate într-un vehicul alături de butoaie („Dantelăresele”), doi transportatori ai unui butoi, obosiţi de efort, se odihnesc sub un felinar stradal („Felinarul”), printr-un mare pahar răsturnat înaintează câteva bărci. Însăşi poarta oraşului Burges are ca semne emblematice elemente ce-i invită pe turişti la un pelerinaj stropit cu lichidul auriu, spumos şi răcoritor. Este în obişnuinţa lui Florian Doru Crihană ca multe situaţii comice să le proiecteze pe fundalul sau în proximitatea unor edificii cu o arhitectură impunătoare, fapt care sporeşte interesul privitorilor şi le dă prilejul să admire măiestria artistului în construirea unor peisaje ample, în crearea unei atmosfere de mare efect stenic. Gama de griuri colorate folosită este subordonată unui desen clar, precis, intrat de mult în practica acestui mare meşter al penelului umoristic.

Apreciem prezenţa împreună a celor doi artişti gălăţeni pe simezele aceleiaşi galerii, două personalităţi distincte, dar cu aceeaşi aplecare spre lucrul făcut cu seriozitate, menit să emoţioneze, să înalţe spiritual şi să rămână.

Corneliu STOICA

post-2782-0-76372000-1344543730_thumb.jp

post-2782-0-23882600-1344543748_thumb.jp

post-2782-0-53943300-1344543759_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Bogdan Ene - Respectul pentru datele concretului

Bogdan Ene, noul expozant de la Muzeul de Artă Vizuală, Sala „Ioan Simion Mărculescu” este un nume aproape necunoscut la Galaţi. S-a născut la 10 iunie 1979 la Tulcea, a absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secţia Grafică (2004) şi este până acum semnatarul a şapte expoziţii personale deschise la Bucureşti, Tulcea şi Galaţi. A fost, de asemenea, prezent cu lucrări în cadrul manifestărilor colective ale Filialei Tulcea a U.A.P.R., precum şi în expoziţii de grup de la Bucureşti. În afară de pictura şi grafica de şevalet, practică şi caricatura (publică în ziarul tulcean „Obiectiv”), iconografia şi pictura murală în tehnici cum sunt: fresca, aerograful, uleiul şi tempera. A realizat decoraţia interioară a Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel” din Satu Mare. Pe timpul verii organizează cursuri de iniţiere în aerografie şi graffitti. Tablouri ale sale se găsesc în colecţii particulare din România, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Norvegia şi Suedia. Iată deci câteva coordonate biografice ale uni artist tânăr, care se afirmă ca o personalitate complexă, cu perspective de evoluţie aflate sub cele mai bune auspicii.

În selecţia de la Galaţi, artistul a ţinut să expună lucrări aparţinând genurilor: peisaj, portret, compoziţie, nud, scene de interior. Deşi cultivă şi pictura abstractă, a preferat pentru întâlnirea cu gălăţenii să se oprească asupra unor tablouri în care exprimarea este realistă, pornind mai întotdeauna de la datele concretului. Date pe care le transfigurează artistic, le dă o interpretare personală şi le face purtătoarele crezului său estetic. Peisajele reţin imagini cu desfăşurări spaţiale largi, surprinse în plină lumină, reprezentând dealuri şi văi dobrogene, case, drumuri, ape, locuri de odihnă şi relaxare, care însoţite de oameni ce se întorc de la muncile câmpului („Din vale”, „Cetăţuia”, „Pe bancă”, „Peste ape”, „Deal la Somova”, „Peisaj Casla”, „Fără grabă”). Culorile sunt proaspete şi expresive, trădând un suflet sensibil, care trăieşte cu intensitate bucuria simţită în faţa spectacolului unei naturi generoase, plină de poezie şi farmec. Verdele, galbenul, griurile colorate generează optimism şi un sentiment de adâncă linişte. Înfăţişarea munţilor tociţi ai Dobrogei, arşi de soare, bătuţi de vânturi şi spălaţi de ploi, dobândeşte expresia unui reper emblematic al meleagurilor dintre Dunăre şi Mare („Peste timp”). Portretele de copii şi adulţi prezentate pe simeze sunt pictate cu dragoste şi respect pentru persoanele care

i-au servit drept modele, artistul realizând adevărate incursiuni în psihologia acestora. Pictorul ştie să surprindă gingăşia, naivitatea, frăgezimea şi candoarea unor copii pasionaţi de jocurile în care sunt antrenaţi sau privesc cu uimire la lumea din jur, dar reuşeşte să evidenţieze şi concentrarea, cufundarea în gânduri, grija pentru ziua de mâine a adulţilor („Radu I, II”, „Portret I, II, III, IV”, „Detaşare”, „Printre culori”, „Ulcica”). În conturarea chipurilor acestora el foloseşte un desen clar şi precis, căruia îi subordonează nemijlocit culoarea. Compoziţiile cu mai multe personaje sunt şi ele adevărate portrete de grup, bine aşezate în pagină, echilibrate, reliefând capacitatea de observaţie a artistului în studierea şi redarea trăsăturilor umane ce caracterizează grupul respectiv.

Dacă în tablourile lui Bogdan Ene cromatica este în general vioaie, adesea el apelează şi la tonalităţi mai discrete, difuze sau de-a dreptul dramatice. Ca tehnici foloseşte uleiul pe carton şi pe pânză, acrilicele, pastelul şi creionul, pe care le stăpâneşte cu siguranţă şi caută să le fructifice cât mai bine virtuţile expresive ale fiecăreia. Expoziţia sa oferă o întâlnire confortantă spiritual, în aceeaşi măsură instructivă şi educativă, dându-le gălăţenilor posibilitatea de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere a creaţiei câtor mai mulţi artişti români contemporani din varii arealuri geografice ale ţării, deziderat pe care Muzeul de Artă Vizuală îl are în vedere în permanenţă.

Corneliu STOICA

post-2782-0-52096100-1344876311_thumb.jp

post-2782-0-69888400-1344876317_thumb.jp

post-2782-0-50095900-1344876322_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Valori ale tapiseriei româneşti

Muzeul de Artă Vizuală şi-a făcut o obişnuinţă ca în cadrul manifestărilor temporare să organizeze şi expoziţii de cunoaştere şi valorificare a propriului patrimoniu, ştiut fiind faptul că zestrea oricărei instituţii de acest fel se află în cea mai mare parte conservată în depozite decât prezentată în expoziţia permanentă, care depinde în primul rând de spaţiul disponibil. După astfel de expoziţii organizate în ultimii ani („Amprenta”, „Grafica românească contemporană”, „Tradiţii ale plasticii gălăţene”, „Sculptura figurativă contemporană”, „Doamnele picturii româneşti”), a venit rândul să fie restituite publicului şi lucrări de artă decorativă, în speţă de tapiserie. Intitulată „Tehnici în tapiseria românească”, expoziţia deschisă în trei săli de la parterul muzeului, de a cărei organizare s-a ocupat pictoriţa-restaurator Mihaela Lefterache, dincolo de faptul că îi familiarizează pe iubitorii de artă cu unele tehnici ale acestui gen (basse-lisse, haute-lisse, broderie, colaj, tehnici mixte) şi materialele folosite în realizarea operelor (lână, păr de capră, rafie, pânză de sac, vâscoză), prezintă 17 tapiserii de o deosebită valoare artistică, aparţinând unui număr de 15 creatori români care sunt nume reprezentative în domeniul acestei arte: Elena Haschke-Marinescu (născută la Galaţi), Mimi Podeanu, Angela Balogh, Elena Munteanu, Theodora Moisescu-Stendl, Ioana Sturza, Pavel Codiţă, Aspasia Burduja, Eva Deac Bekc, Ileana Balotă, Ion Pavel, Bonifaciu Petraşcu, Valentina Ghinea-Delaport, Viorica Iacob şi Berta Benkö Mrazek. Majoritatea acestor lucrări au fost create în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, când tapiseria a cunoscut în ţara noastră au adevărat reviriment, impunându-se pe plan naţional şi internaţional. Nu numai artiştii decoratori au cultivat-o, ci şi mulţi pictori şi graficieni şi-au ales fibra textilă ca mijloc de expresie plastică. A fost o perioadă fertilă, când prin reîntoarcerea la vechile tradiţii, tapiseria românească a atins cote înalte, îndepărtând concepţia unora că ea este o artă minoră şi netezind drumul modernităţii din deceniile următoare. Tapiseriile expuse reprezintă valori certe ale reîntoarcerii la tradiţie şi a progresului tehnic şi estetic pe care arta textilelor l-a cunoscut în perioada menţionată.

Realizate la dimensiuni mari (unele de-a dreptul monumentale) şi medii, aceste tapiserii îndeplinesc importante funcţii decorative, având rolul de a încălzi austeritatea unor pereţi interiori, de-a înnobila întreaga ambianţă a locurilor în care sânt expuse, de a încânta ochiul şi înălţa spiritul prin diversitatea motivelor, formelor şi asociaţiilor cromatice. Elena Haschke-Marinescu, într-o compoziţie de mare sobrietate, cu ţesătură din cânepă, în care motivul spicului de grâu este dominant, configurat în basorelief pe suprafaţa ţesută, aduce un cald omagiu astrului zilei, care îşi revarsă blând lumina asupra pământului strămoşesc („Soare străbun”). Tot soarelui îi înalţă un vibrant imn cromatic şi Eva Deac Bekc, explorând virtuţile rafiei. Mimi Podeanu apelează la metaforă şi simbol, la forţa sugestivă a culorii pentru a cinsti memoria celor 11.000 de ţărani căzuţi în Răscoala de la 1907 („1907). La o cu totul altă modalitate de celebrare a unei personalităţi istorice şi a faptelor sale recurge Aspasia Burduja în lucrarea „Despre Ştefan”, plăsmuind imagini cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu grupuri de personaje şi stema Moldovei, folosindu-se de tehnica broderiei. Motivul păsării stilizate, alături de cel vegetal şi floral le întâlnim populând lucrările semnate de Ileana Balotă („Păsările”), Angela Balogh („Motiv decorativ cu păsări”), la care se observă influenţa scoarţei populare în organizarea registrelor decorative, Theodora Moisescu-Stendl („Pom cu bufniţe”), Ion Pavel („Cucul”), Ioana Sturza („Domnişoara Isarlâc”) şi în una din cele două compoziţii ale lui Pavel Codiţă („Compoziţie”). Angela Balogh este şi autoarea unei lucrări în care a imortalizat un splendid peisaj al Transfăgărăşanului, cu o desfăşurare perspectivală largă („Transfăgărăşanul). Culorile sunt atât de nuanţate, încât ating rafinamentul. Valentina Ghinea-Delaport găseşte echivalenţe sugestive pentru a exprima mişcarea vântului („Vântul”), Bonifaciu Petraşcu realizează un panou decorativ bazat pe colaj (Compoziţie), în timp ce Pavel Codiţă („Compoziţie pe fond închis”), Elena Munteanu („Compoziţie”), Viorica Iacob („Dinamism”) şi Berta Benkö Mrazek („Verticale”) compun în cheie abstractă. Aceşti artişti mizează pe forţa expresivă a culorii firului textil, pe ritmica formelor, pe aşezarea după o arhitectură echilibrată şi armonioasă a elementelor ce formează ansamblurile compoziţionale.

Mărturie a unei perioade de înflorire a tapiseriei româneşti, a creativităţii şi inventivităţii individuale a fiecărui autor al lucrărilor prezentate pe simeze, a reliefării frumuseţii şi capacităţii de expresie a materialelor folosite, dar şi exemplu pilduitor al valorilor artistice de mare preţ deţinute de Muzeul de Artă Vizuală, expoziţia se înscrie ca un important act de cultură oferit publicului şi o sărbătoare care nu ar trebui să scape nimănui.

Corneliu STOICA

post-2782-0-62002700-1345480779_thumb.jp

post-2782-0-92043500-1345480791_thumb.jp

post-2782-0-05320500-1345480836_thumb.jp

post-2782-0-84550400-1345480855_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Gheorghe Suciu: „Atracţia culorilor”

Gheorghe Suciu este un pictor a cărei prezenţă în cadrul Filialei Galaţi a U.A.P.R. s-a răsfrânt întotdeauna benefic atât pentru această instituţie cât şi pentru iubitorii de frumos din urbea gălăţeană. Deşi soarta a fost foarte nemiloasă cu el, în sensul că în urma unei boli grave a rămas cu un handicap locomotor care s-a accentuat o dată cu înaintarea în vârstă, expoziţiile sale personale (şi nu sânt puţine, cea de acum, de la Galariile de Artă „Nicolae Mantu” este a 17-a, plus altele deschise la Tecuci şi Bârlad) au fost adevărate oaze de lumină şi optimism, în care palpitul vieţii se simte din plin. Peisajele şi naturile sale statice sunt tonifiante, culorile se revarsă din cadrele tablourilor în efluvii multicolore, aducând linişte şi tihnă în sufletele celor care le privesc.

Sub genericul „Atracţia culorilor”, Gheorghe Suciu a expus în această nouă personală a sa 70 de lucrări reprezentând peisaje, naturi statice, portrete, flori, nuduri şi compoziţii, genuri pe care le-a cultivat cu consecvenţă şi cu certe reuşite pe parcursul întregii sale cariere artistice. Întâlnim pe simeze imagini pitoreşti din Deltă („Înserare la Garvăn - Dinogeţia”, „Tărâmul pescarilor”), de pe malurile şi de pe firul de apă al Dunării („Bărci la mal”, „Dunăre, pe malul tău”, „Odihna bărcilor”, „Amurg dunărean”), peisaje rurale reconstituite iconic graţie memoriei afective („Grădina bunicilor”), aspecte din port („Dimineaţă în port”), privelişti ale unor toamne dominate de flăcările vegetale ale arborilor („Toamnă”, „Toamnă dunăreană”), ale primăverii şi verii, când sevele se află în plenitudinea forţelor lor iar verdele este copleşitor („Ritmuri de primăvară”), ale iernii cu îngheţ şi imaculate zăpezi („Dunărea îngheţată”, „Dunărea privită prin hublou”). Admirăm, de asemenea, lăcaşuri de cult ortodox („Loc de închinăciune”), secvenţe ale Galaţiului edilitar, unde noul sălăşluieşte alături de vechi („Atracţie gălăţeană”, „Oraşul văzut de sus”). Rodul toamnelor şi explozia florală a primăverii sunt înfăţişate adesea prin metaforă şi simbol, concretizate în uleiuri în care totul stă sub semnul unei poezii intimiste („Soare adunat în vas”, „Năframă divină”, „Cântecul lebedei”, „Alb sfios, „Măreţia senectuţii). În spaţiul plastic al unor astfel de lucrări, flori delicate, aşezate în recipiente transparente sau de lut, stau alături de fructe, legume şi obiecte de uz casnic, copaci inundaţi de zăpezi florale zâmbesc sub mângâierea caldă a soarelui. Florile lui Gheorghe Suciu respiră nestingherite, sunt proaspete, gingaşe, încântă prin fragilitatea lujerelor şi corolelor, prin bogăţia paletei cromatice („Rotire florală”, „Liliacul de dincolo de gard”, „Magnolii în soare”, „Coloană florală”, „Duet cromatic”, „Floarea dragostei adevărate”, „Ultimii trandafiri ai Anei”). Unele tablouri sunt adevărate simfonii coloristice („Bucurie”, „Soarele multiplicat”, „Coloană florală”).

Aidoma acestor flori sunt şi chipurile copilului din tabloul „Confidentul”, surprins mângâind un căţel, al tinerei din „În plin soare” sau al celei din „Omagiu lui Pinturicchio”, prin care artistul încearcă să celebreze memoria pictorului italian renascentist Bernardo di Betto Betti (1435 - 1513), poreclit Pinturicchio după statura sa scundă. Candoare, frumuseţe şi puritate sufletească emană expresia ochilor şi feţei acestora. Sunt în expoziţie şi câteva tablouri care exprimă stări tensionale, frământări lăuntrice, gânduri întunecare. Între acestea aş aminti în primul rând polipticul „Ultimul drum”şi „Dansul norilor”. Culorile sunt închise, dramatice, iar stările prin care trece artistul sunt de anxietate şi teamă. Ca mai toţi pictorii, Gheorghe Suciu a reţinut în uleiurile sale şi imagini din propriul atelier de creaţie, cu pensule, tuburi de culoare şi ustensile folosite în procesul elaborării lor („Univers pictural”),

Practicant al picturii de plein-air, artistul gălăţean rămâne în ceea ce aşterne pe pânză şi carton un impresionist, culorile sunt vii şi strălucitoare, tuşele, liniştite, calme sau, dimpotrivă, nervoase şi dinamice, sunt emanaţia stărilor sufleteşti prin care el trece în momentul săvârşirii actului de creaţie. Respectul pentru claritatea formelor, pentru proporţii, perspectivă şi compoziţie se asociază cu grija pentru acurateţea ansamblurilor şi mai ales cu strădania pentru transmiterea unui masaj care să-l înalţe emoţional şi spiritual pe cel care îi priveşte tablourile. Gheorghe Suciu este un poet al unor frumoase sentimente, un liric prin excelenţă, un vitalist care şi-a găsit în desen şi culoare un suport moral care să-l propulseze în viaţă, să dea sens existenţei sale pământeşti şi să-i aducă bucuriile de care are atâta nevoie. Iar când bucuriile lui devin şi ale iubitorilor de artă, însemnă că ţinta picturii sale a fost atinsă.

Corneliu STOICA

post-2782-0-59734400-1346571740_thumb.jp

post-2782-0-64884100-1346571748_thumb.jp

post-2782-0-59114800-1346599946_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Nicolae Mantu, la 55 de ani de la moarte

Pe 8 septembrie, de ziua Naşterii Maicii Domnului, se împlinesc 55 de ani de la trecerea la cele veşnice a pictorului şi graficianului Nicolae Mantu. Numele acestuia a devenit emblematic pentru oraşul Galaţi. Nu numai pentru că artistul s-a născut aici (24 aprilie 1871), dar aici a urmat Şcoala Comercială „Alexandru Ioan I”, iar după studiile de pictură făcute la Bucureşti şi la München (Germania), s-a reîntors în oraşul natal în 1913, unde a trăit până la 8 septembrie 1957, când a încetat din viaţă. Aici a desenat, a pictat şi a participat la viaţa social-culturală a oraşului. A fost de la înfiinţare membru şi apoi foarte mulţi ani vicepreşedinte al Societăţii Culturale „V. A. Urechia”, înfiinţată la 14 decembrie 1919, calitate care i-a dat putinţa să se implice în colectarea fondurilor şi urmărirea lucrărilor de construire a Palatului Bibliotecii „V.A. Urechia” (azi Teatrul Dramatic „Fani Tardini), să organizeze activităţi care i-au permis să întreţină relaţii cu o seamă de personalităţi ale ţării: Nicolae Iorga, George Enescu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Radu D. Rosettia, Ionel Teodoreanu, Nestor Urechia, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Jean Bart, Alexandru Philippide etc. Mulţi ani a fost membru în Consiliul Municipal şi membru al Delegaţiei Permanente a Consiliului Municipal, a făcut parte din Comisia Edilitară sau din Comisia permanentă de înfrumuseţare a oraşului, aducându-şi contribuţia la rezolvarea unor importante probleme edilitare şi urbanistice, la realizarea unor monumente de for public.

Nicolae Mantu provenea dintr-o familie de negustori. Tatăl său, comerciant notabil, a fost o perioadă consilier local, viceprimar şi apoi primar al oraşului Galaţi, iar fraţii săi Gheorghe şi Menelas au fost, primul, medic şi pasionat fotograf, de la care au rămas multe imagini ale Galaţiului de altădată, iar al doilea, magistrat, preşedinte al Curţii de Apel al judeţului Covurlui şi un pasionat pianist, care îl acompania pe George Enescu în concertele date în Galaţi şi la seratele literar-muzicale din casa părintească de pe strada Cuza Vodă nr. 46. După terminarea Şcolii de Belle Arte de la Bucureşti, unde a studiat cu Gh. Tattarescu şi G.D. Mirea (1894), timp de 11 ani a desfăşurat o bogată activitate de grafician, publicând caricaturi social-politice şi desene satirice în ziarele şi revistele umoristice ale vremii sau în unele care aveau rubrici umoristice: „Adevărul”, „Moftul român”, „Patriotul”, „Tămâia”, „Belgia Orientului”, „Dimineaţa”, „Zeflemeaua”, „Moş Teacă”, „Furnica” etc. A cultivat teme antidinastice sau legate de problema ţărănească, s-a ridicat împotriva demagogiei, a corupţiei, a farselor electorale şi a falsului patriotism, a ridiculizat cu incisivă ironie pe guvernanţii şi politicienii timpului. Producţia sa de grafică publicistică este o adevărată cronică ilustrată a perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.

Din 1899 Nicolae Mantu începe să frecventeze, cu unele întreruperi, Academia Regală de Arte Frumoase din München, ca mai apoi, din 1905, să studieze fără a mai întrerupe cursurile, specializându-se în pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel. A fost coleg în capitala Bavariei cu Dimitrie Hârlescu, D. D. Stoica, Marius Bunescu, Stavru Tarasov, Samuel Mützner. O fotografie din 1907, reprezentând un grup de studenţi români, membri ai Asociaţiei „Patria”, îl înfăţişează alături de viitorii pictori Lascăr Vorel, Marius Bunescu, Stavru Tarasov, Ion Ţincu, Grigore Manea, de Aurel Vlaicu şi de alţi studenţi de la Politehnica din München. Continuă să trimită desene satirice la revistele şi ziarele din ţară, iar datorită lui Lascăr Vorel colaborează la revista satirică „Der Komet”. Este răsplătit cu mai multe distincţii, între care Marea medalie de argint şi Diploma pentru atelierul de compoziţie, iar odată cu aceasta acordându-i-se şi un atelier de creaţie, unde timp de un an a lucrat având la dispoziţie, gratuit, tot felul de ustensile şi uşurinţe în realizările pictoriceşti. În 1913 Mantu se reîntoarce în ţară, stabilindu-se definitiv la Galaţi. În 1917 este concentrat şi lucrează ca reporter de război, la ziarul România”, condus de căpitanul Mihail Sadoveanu (prim-redacor, Octavian Goga), unde întreţine rubrica „Războiul ilustrat”, apoi este mobilizat în Marele Cartier General din Iaşi. După demobilizare, se dedică întrutotul picturii şi unei mai vechi pasiuni – vânătoarea, care nu a rămas fără ecou în opera sa. Din 1948 se ocupă de organizarea mişcării plastice din Galaţi, punând în 1951 bazele Cenaclului U.A.P., nucleu din care se va dezvolta actuala filială. În 1957 i se conferă titlul de maestru Emerit al Artei.

Opera pictorului afirmă în persoana artistului un creator viguros, care a slujit timp de peste 60 de ani arta românească cu dăruire şi pasiune. În repertoriul său, ea cuprinde compoziţii, portrete, scene de vânătoare, naturi statice, interioare, flori. Pictorul a evocat aspecte din luptele românilor din primul război mondial la care a participat („La Mărăşeşti”, „Spionul”, „Răniţii”, „Şarja de la Prunaru”), a surprins drama ţăranilor răsculaţi în 1907 („Din ordin”, „După răscoală”, „Arestaţii”, „Incendierea unui conac”), a reţinut secvenţe din munca gălăţenilor pentru reconstrucţia oraşului distrus în cel de-al doilea război mondial („Reconstrucţie”, „După subotnic”, „Scenă de reconstrucţie”). A redat cu mijloacele picturii frumuseţea anatomică a animalelor („Cai la adăpat”, „Cai şi călăreţi”, „Cai”, „Porci în pădure”, „Viţei spre păşune”, „Roc”, „Căţelul alb”,”Flox”, „Havana”), a imortalizat pe pânză sau carton florile (panseluţe, petunii, trandafiri, cârciumărese, crizanteme, lumânărele, liliac), pe care le-a pictat cu o intensitate a sentimentului ce aminteşte de Ştefan Luchian.

Prin creaţia sa în domeniul picturii şi graficii, insuficient cunoscută astăzi marelui public şi mai ales tinerelor generaţii, Nicolae Mantu a slujit cu sinceritate un crez artistic, a lucrat cu onestitate şi probitate profesională pentru realizarea lui, situându-se în contextul picturii din prima jumătate a secolului al XX-lea pe linia marii tradiţii realiste. Opera sa înnobilează în chip fericit cele mai bune acumulări ale artei româneşti, fiind dovada cea mai grăitoare a unui penel pus în slujba idealurilor neamului românesc şi a valorilor perene ale acestuia.

Dacă numele lui Nicolae Mantu, alături de cel al lui Camil Ressu, este emblematic pentru Galaţiul artelor plastice, să încercăm să vedem dacă memoria sa este cinstită aşa cum se cuvine în oraşul nostru. Numele său a fost dat unei străzi din apropiere de Fileşti, Galeriilor de Artă din strada Domnească nr. 22 (prin strădania pictorului Mihai Dăscălescu”), unui concurs anual de artă organizat de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, unei şcoli gimnaziale din preajma Stadionului „Dunărea” şi unui Spaţiu Cultural din cadrul Facultăţii de Mecanică a Universităţii „Dunărea de Jos” (spaţiu total nepotrivit şi fără nicio activitate legată de personalitatea lui Mantu în perioada de un an şi ceva care a trecut de la inaugurare). Subsemnatul i-am dedicat o monografie, editată pe cont propriu, fără nici un sprijin financiar din partea autorităţilor locale (Corneliu Stoica, Pictorul Nicolae Mantu, Editura Alma Print, Galaţi, 2005). Cam atât s-a făcut pentru celebrarea memoriei pictorului, graficianului şi omului de cultură Nicolae Mantu. Cu casele din strada Alexandru Ion Cuza, ambele declarate monumente istorice şi aflate în Lista monumentelor istorice, elaborată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Institutul Naţional al Patrimoniului din 2010 la poziţiile 104 şi 261 ce s-a întâmplat? Cea de la nr. 44 (cod GL-IV-m-B-03146), pe care se află o placă memorială şi o plăcuţă cu inscripţia „monument istoric”, a aparţinut surorii pictorului, Elena Corvissianu (1882-1944). I-a fost dată ca zestre de părinţi, în 1909, la căsătoria cu Ioan Corvissianu. În 1963, la cererea fraţilor Tecla şi Nicolae Corvisseanu, printr-o sentinţă judecătorească, a trecut în proprietatea statului. În ea a funcţionat un timp Filiala Galaţi a Arhivelor Statului şi apoi, până în 1990, Fondul Plastic. Este o clădire mare, cu camere spaţioase. Despre aceasta s-a vehiculat în mai multe rânduri ideea că va fi consolidată, restaurată şi transformată într-un muzeu memorial Mantu. Ea a fost construită durabil, are ziduri groase şi o arhitectură deosebită. Ar fi arătat poate şi astăzi altfel dacă cei care au locuit-o ar fi îngrijit-o şi întreţinut-o aşa cum se cuvine.

Casa de la nr. 46 (cod GL-II-m-B-03006, descrisă de Crişan V. Muşeţeanu în cartea „Lumea copilăriei mele” (Editura Alma, Galaţi, 2001, p. 140-174), cea care a aparţinut părinţilor lui Mantu, în care pictorul s-a născut, a trăit şi a murit, şi în care în perioada interbelică s-au organizat atâtea serate culturale, a rămas până în 1999 în posesia nepoatei artistului, Tecla Corvissianu, singura moştenitoare a fraţilor Mantu. Fiind în vârstă, bolnavă şi neputincioasă, ea a vândut-o unei familii (Florin şi Carmen Broască, ulterior, schimbându-şi numele, cei doi au devenit Bădescu) pentru a o întreţine şi a o înmormânta. Decedând la scurt timp după întocmirea actelor, „cumpărătorul” a devenit proprietarul de fapt al casei. Ba, mai mult, Tecla Corvissianu, prin testament universal, i-a instituit pe cei doi ca legatari universali şi ca moştenitori ai ei. Aceştia au reparat casa, i-au pus învelitoare nouă din tablă zincată, pereţii au fost consolidaţi cu centuri din beton armat, s-au făcut amenajări interioare. În mod normal, această casă ar fi trebuit să devină muzeu memorial, fiindcă Nicolae Mantu aici s-a născut, a crescut, a trăit şi a pictat după ce atelierul său din fosta Piaţă Regală i-a fost distrus de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De aici a plecat pe ultimul drum pământesc spre Cimitirul „Eternitatea” unde îşi doarme somnul veşnic. Soarta a făcut ca ea să ajungă însă în mâinile unor oameni care n-au avut nici o legătură cu familia pictorului, iar pentru Tecla Corvissianu timpul nu le-a permis să facă prea multe! Acum, casa aceasta arată foarte bine, se vede în acest sens interesul noului proprietar, numai că ea nu va fi niciodată un obiectiv cultural reprezentativ pentru Galaţi şi cei care vor urma nu vor mai şti că a aparţinut pictorului Nicolae Mantu. Decât doar dacă s-ar proceda ca în cazul Vilei Cuza Vodă, care a fost răscumpărată în 1938 cu bani din subscripţie publică.

Să ne întoarcem însă la casa de la nr. 44. Ea a fost revendicată şi câştigată în urma unui proces de retrocedare de Carmen şi Florin Bădescu, cei pe care Tecla Corvissianu, prin testament, i-a instituit ca legatari universali şi au devenit moştenitorii ei. În calitate de proprietari, aceştia s-au oferit să o vândă Primăriei cu preţul de 400.000 euro. În acest sens, a fost înfiinţată în 2007 Fundaţia „Nicolae Mantu”, al cărei scop este strângerea fondurilor necesare cumpărării imobilului, reparării lui şi transformării în muzeu memorial. Până în prezent nu s-a întâmplat nimic în acest sens. Ce n-au reuşit foştii primari Eugen Durbacă şi Dumitru Nicolae poate va realiza domnul Marius Stan. Oricum, acum clădirea se află într-o stare jalnică, este o paragină. Pereţii sunt gata să se prăbuşească, ne şi mirăm cum de mai stau în picioare cu atâtea crăpături. Din camerele care au aparţinut Fondului Plastic a fost furată tâmplăria. Sobele din teracotă au dispărut. Un balcon dinspre răsărit s-a prăbuşit. Scările interioare au putrezit, nici nu mai au trepte. Pereţii exteriori sunt afumaţi, ca după un mare incendiu. Acoperişul este şi el deteriorat. Plăcuţa cu inscripţia că în această casă s-a născut pictorul Nicolae Mantu (montată la 21 noiembrie 1973) este falsă. Artistul nu s-a născut aici, ci în imobilul de alături, de la nr. 46, unde de fapt a trăit până la 8 septembrie 1957, când a încetat din viaţă.

Ce mai putem spune în încheierea acestor rânduri prin care am dorit să cinstim memoria pictorului Nicolae Mantu la cei 55 de ani care s-au scurs de la trecerea sa în eternitate? Credem că în loc de cuvinte şi promisiuni sforăitoare, memoria artistului are nevoie mai mult ca oricând de intervenţia faptică a autorităţilor locale. Ar fi îmbucurător desigur dacă lui Mantu i s-ar ridica în urbea natală şi un bust monumental, i s-ar edita un album de artă, iar Muzeul de Artă Vizuală i-ar organiza o nouă retrospectivă, fiindcă de la cea din 1970 au trecut 42 de ani şi generaţiile tinere au şi ele dreptul să cunoască opera înaintaşilor. Mai ales că artistul a fost atât de strâns legat de Galaţi şi unul dintre pilonii de bază ai vieţii culturale de aici. Ceea ce s-a întreprins până acum reprezintă prea puţin. Mantu merită cu siguranţă mult mai mult!

Corneliu STOICA

post-2782-0-48082900-1346600609_thumb.jp

post-2782-0-18451000-1346600642_thumb.jp

post-2782-0-18348600-1346600662_thumb.jp

post-2782-0-87316600-1346600675_thumb.jp

post-2782-0-78188700-1346600693_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Diana Nour - Pledoarie pentru reîntoarcerea la natură

Diana Nour (n. 29 aprilie 1990, Galaţi.) a absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” în 2009. În acelaşi an, cu câtva timp înainte de a pleca la studii la Universitatea din Coventry din Marea Britanie, unde fusese admisă cu bursă la Facultatea de Artă şi Design Grafic, a debutat cu o expoziţie personală deschisă în oraşul natal, în sala de conferinţe a Muzeului Judeţean de Istorie. Lucrările prezentate se revendicau de la datele concrete ale unei naturi generoase, iar folosirea unor culori proaspete şi luminoase reflecta puritatea şi vitalismul unui suflet tânăr, însetat de poezie, armonie şi echilibru. Frumosul era descoperit de artistă în lujerul modest şi în petalele unei flori, într-un felinar din proximitatea unui palat veneţian, în ruinele unei cetăţi, în obiectele casnice care formau recuzita unor naturi statice, în policromia în care anotimpul autumnal a îmbrăcat vegetaţia. Adesea, în vâltoarea jocului de linii şi culori, imaginile se abstractizau, închipuind geometrii sugestive, rod al unei imaginaţii fecunde, în continuă expansiune.

La Coventry, gălăţeanca noastră s-a integrat perfect sistemului de învăţământ britanic, s-a bucurat de învăţătura unor dascăli pasionaţi de profesia lor, a pătruns sistematic tot mai adânc în tainele picturii şi graficii, s-a afirmat printre cei mai buni şi activi studenţi ai facultăţii. Dacă i-a fost uşor sau greu, este mai bine să urmărim ceea ce ne-a scris ea într-o corespondenţă electronică, datată 8 septembrie 2012. O redăm în întregime, fiindcă este cuprinsă aici experienţa unui student român care merită să fie cunoscută: „În privinţa învăţământului englez, afirmă Diana, simt că am avut o libertate mai mare, întrucât nu mi s-a impus să lucrez într-un anumit stil şi pe un anumit material. Pe mine m-a ambiţionat acest lucru şi m-a făcut mai responsabilă. În liceu am avut foarte mult sprijin din partea profesorilor, cărora bineînţeles că le sunt recunoscătoare, pe când în timpul facultăţii m-am simţit puţin singură, iar la început chiar ignorată, de aceea am vrut să ies în evidenţă cu ceva. Ca să pot beneficia de ajutorul şi îndrumările profesorilor trebuia să întocmesc şi să semnez săptămânal o listă prin care îmi făceam o programare cu ziua şi ora în care mă poate vedea profesorul; erau aşa numitele programe tutoriale. Profesorul venea în atelierul meu la ora fixată (era suficient spaţiu pentru ca fiecare student să aibă un mini-atelier de lucru), iar eu îi prezentam problemele pe care le urmăresc, stadiul în care mă aflam cu proiectul meu şi în funcţie de acestea primeam îndrumările necesare. Anul de studiu era împărţit în mai multe proiecte, care durau de la o lună până la patru luni. Pentru fiecare proiect trebuia să ne alegem singuri o temă pe care să o explorăm şi să ne facem un caiet de schiţe, minim, în care să descriem etapele de lucru. Aveam libertatea de a folosi absolut orice atelier de prelucrare din clădire, întrucât existau ateliere de gravură, imprimare textilă, prelucrare a lemnului, a metalului, cameră obscură pentru fotografie. Eu am încercat câte puţin din fiecare şi am rămas la pictură. În fiecare atelier erau persoane calificate (altele decât profesorii noştri) care ne îndrumau şi ne învăţau cum să folosim fiecare metodă, aparatură, orice aveam nevoie. Aveam şedinţe speciale de desen cu model viu, nud, pe care le-am solicitat chiar eu, fiindcă mi se părea că lipsesc şi că un artist, fie el sculptor, pictor sau grafician, trebuie înainte de toate să ştie să deseneze. Am fost foarte dezamăgită să văd că nici unul din colegii mei nu ştiau desen. În prima şedinţă de desen au fost expuse lucrările mele şi colegii au lucrat după ele. Profesorul lucra o dată cu noi după model, lucru care m-a impresionat de altfel foarte mult. Pe tot parcursul anilor am avut nelipsitele ore de istoria artei de două ori pe săptămână, iar la finalul fiecăruia din cei trei ani am avut de făcut câte un eseu despre o temă pe care o alegeam fiecare şi o prezentare verbală, pe care trebuia să o susţinem în faţa a doi profesori şi a unui grup de alţi 10 elevi despre propriile lucrări şi perioada din istoria artei şi artiştii în care ne regăsim. De asemenea, în fiecare din cei trei ani am avut de susţinut un proiect în care să prezint plusurile şi minusurile pe care le consider că le am cu privire la creaţia mea, să reflectez asupra fiecărui proiect făcut şi să elaborez planuri pentru viitor şi metodele de a obţine ceea ce doresc. Profesorii sunt foarte mult axaţi pe proiectele de grup, de aceea orice activitate şi colaborare în grup sunt foarte apreciată, fapt care m-a determinat să mă implic în multe activităţi de acest fel. Împreună cu colegii am organizat în anul III o licitaţie cu propriile lucrări pentru a avea suficiente fonduri pentru a ne susţine expoziţia de licenţă. Lucrarea mea s-a vândut cu cel mai mare preţ, 150 de lire. La licitaţie au donat câte o lucrare şi fiecare dintre profesori. Este ca un ritual care se săvârşeşte anual. Sunt recunoscătoare multor dascăli de aici, dar cel de la care am avut cel mai mare sprijin şi care m-a încurajat cel mai mult este profesorul de desen, Jonathan Waller”.

În 2011, în al doilea an de studii, la propunerea profesorilor de la universitate, Diana Nor a participat la expoziţia de grup „View”, alături de alţi cinci colegi. Expoziţia a fost găzduită de Lock Gallery din Coventry. Anul 2012 îi va aduce mult mai multe bucurii artistice: participarea la expoziţia de la Custard Factory din Birmingham, la cel mai mare Târg de artă studenţească, „Free range Exhibition”, din Londra, unde fiecare universitate îşi desemnează pe cei mai buni studenţi care să o reprezinte, ca şi prezenţa la „Hijack Project”, la care a colaborat cu cinci artişti din Coventry şi Polonia. Dar anul 2012 avea să însemne pentru ea şi absolvirea universităţii, susţinerea examenului de licenţă, prezentarea în expoziţia de diplomă („Degree Show”) a opt picturi în ulei pregătite pentru acest eveniment. În această manifestare, mărturiseşte Diana Nour „fiecare absolvent beneficiază de un spaţiu asemănător unuia existent

într-o galerie, pe care are dreptul şi obligaţia să-l amenajeze conform unui spaţiu de expoziţie personală”. În timpul liber, Diana a lucrat voluntar ca ajutor de curator la Lanchester Gallery Project din Coventry şi tot voluntar lucrează ca profesor ajutor la un Liceu de artă, gândind ca în viitor să se angajeze ca profesor. La 23 august, artista şi-a deschis prima expoziţie personală de pictură şi desen în Coventry, manifestare care va rămâne deschisă până în ziua de 16 septembrie. Acum ea pregăteşte o expoziţie care urmează să fie deschisă la Parlamentul European din Bruxelles (Belgia). Masteratul îl va face la Surface Design din Birmingham, cel de-al doilea oraş ca mărime din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

În lucrările create la Coventry, abstracţia lirică, demers ce se observa încă din lucrările expuse la Muzeul de Istorie din Galaţi, a acaparat-o şi mai mult. Pasiunea pentru tema naturii a manifestat-o şi în anii studenţiei şi a fost materializată în mod „curajos şi ambiţios”, după observaţia unuia din profesorii Dianei, dl. Graham Chorlton, în proiectul său de licenţă („Degree Show”). De asemenea, ea s-a inspirat în lucrările realizare din fotografii cu imagini panoramice, a surprins diferite aspecte acvatice, pe care le-a asociat stărilor umane în continuă schimbare. „Mesajul pe care urmăresc să-l transmit privitorilor, declară Diana Nour, este în general reîntoarcerea la natură. Consider că omul de azi este prea atras de superficialitatea «materialului» şi că din această cauză am ajuns să ignorăm ceea ce este cu adevărat irecuperabil, odată pierdut, VIAŢA. Aş vrea ca iubitorii de artă să-mi privească creaţia ca pe un strigăt sau ca pe un mesaj al naturii şi să reuşească să vadă dincolo de aspectele lumii exterioare”. Există în tablourile tinerei artiste o aspiraţie spre puritate, materia picturală are fluiditate, linia desenului este mlădioasă şi elegantă, iar coloristica este foarte vibrantă. Pictoriţa optează pentru nuanţe vii şi contraste puternice. Înclinarea spre decorativism este, de asemenea, un element foarte vizibil. Aflată la început de carieră, Diana Nour promite o evoluţie pe măsura interesului pe care-l manifestă faţă de artă, faţă de lucrul bine făcut şi a strădaniilor sale de a găsi soluţii plastice moderne, care să-i exprime cât mai sincer gândurile, trăirile, sentimentele, ideile.

Corneliu STOICA

post-2782-0-00643600-1347135061_thumb.jp

post-2782-0-92208900-1347135073_thumb.jp

post-2782-0-50413100-1347135084_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Mihai Dăscălescu, 95 de ani de la naştere

Cu 95 de ani în urmă, la 21 septembrie 1917, în familia notarului comunei Hânţeşti, judeţul Dorohoi (azi, Botoşani), se năştea Mihai Sturza, devenit ulterior, prin adopţie, Dăscălescu, nume sub care s-a afirmat şi a rămas cunoscut pictorul a cărui aniversare ne-a prilejuit aceste rânduri. Viitorul artist a început liceul la Botoşani, a continuat la Şcoala Normală din Şendriceni - Dorohoi, apoi la Şcoala Normală din Piatra Neamţ. După absolvire, în 1940 se înscrie la Facultatea de filozofie-pedagogie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. La sfârşitul anului III o abandonează în favoarea Academiei de Arte Plastice din acelaşi oraş, pe care o termină în 1947. Aici a beneficiat de îndrumarea artistică a unor reputaţi profesori, Roman Simionescu, Otto Briese, Jean L. Cosmovici, dar şi a mai tinerilor Corneliu Baba şi Ion Irimescu. A debutat încă din facultate la Salonul Oficial al Moldovei, într-o vreme când studenţii nu aveau voie să expună alături de profesori, fiind acceptaţi doar Dăscălescu, Dan Hatmanu şi Naum Corcescu. După o perfecţionare de doi ani la Bucureşti cu maestrul Gheorghe Labin se reîntoarce la Iaşi. După moartea pictorului Nicolae Mantu, pentru întărirea mişcării plastice de aici, la propunerea conducerii de atunci a U.A.P.R., al cărei membru era încă de la înfiinţarea acesteia (1950), în 1958 se stabileşte la Galaţi, lucrând mai întâi în cadrul Fondului Plastic, iar din 1964 până la 30 decembrie 1979, când se pensionează, ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”. Un timp a îndeplinit şi funcţia de inspector şcolar şi pe cea de preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P.R. A participat la peste 200 de expoziţii din ţară şi din străinătate, şi-a organizat aproape 25 de expoziţii personale, între care şi o retrospectivă (1988, Muzeul de Artă Contemporană Românească, Galaţi). Lucrări ale sale se găsesc în multe muzee din România sau în colecţii particulare din ţări ale Europei şi Americii. A încetat din viaţă la 13 decembrie 1999, fiind înmormântat la Cimitirul „Etenitatea”.

Opera lui Mihai Dăscălescu a fost realizată în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti din perioada interbelică. Ea este rodul unui demers plastic coerent, lucid, făurit cu răbdare şi înalt profesionalism. În pictură a practicat compoziţia, peisajul, portretul, natura statică şi florile. În grafică a abordat pastelul, linogravura, xilogravura, monotipul. Tematica lucrărilor sale este nespus de variată. Artistul s-a oprit cu pasiune asupra satului românesc, surprinzând oamenii acestuia în îndeletnicirile lor zilnice, la manifestările din timpul sărbătorilor, a pus în evidenţă obiceiurile, datinile, frumuseţea portului şi curăţenia morală a ţăranului („La topitul cânepei”, „La spălat”, „Fântâna”, „Ghilitul pânzei”, „Margine de sat”). A reţinut imagini din lumea fascinantă a târgurilor şi bâlciurilor moldovene („Într-un vechi târg”, „Târg la Botoşani”, „Bâlci la Iaşi”), a evocat locuri şi momente importante din istoria neamului („Arcaşii lui Ştefan”, „Vestea Unirii la sate”, „La cetatea Sucevei”, „Amintirea generalului Ieremia Grigorescu pe câmpia Mărăşeştiului”, „La Mânjina”), a imortalizat peisajul mirific al Deltei şi bălţilor Dunării, munca pescarilor, navaliştilor, muncitorilor portuari („În Deltă”, ”Bărci”, „Punct pescăresc”, „La cherhana”, „Pescari în zori”, „Port în Deltă”, „În portul Galaţi”, „Pe malul Brateşului”, „Seară în bazin”), a străbătut Bărăganul şi s-a încântat în faţa imensităţii lanurilor de grâu şi de floarea-soarelui. A realizat nenumărate portrete, de la cele ale membrilor familiei, ale unor oameni simpli, până la altele ale unor personalităţi, precum pictorul bisericesc Vasile Robea sau sculptorul danez Pierre Merlöe. Oraşele Botoşani, Iaşi şi Galaţi, de care s-a simţit atât de legat afectiv, trăiesc în pânzele sale cu aura lor de altădată dar şi cu cea a prezentului („Stradă veche la Botoşani, „Case vechi în Iaşi”, „Cartier din Iaşi”, ”Podul Roşu -Iaşi”, „Vadul Ungurului”, „Strada Dornei”, „În piaţa Moruzzi, „Strada Zilei”, „În Ţiglina”). A pictat cu plăcere şi constanţă în toate etapele vieţii foarte multe flori, redându-le cu măiestrie gingăşia, puritatea, carnalitatea lujerelor şi frăgezimea corolelor. A surprins cu o sensibilitate deosebită poezia anotimpului hibernal, cu alburi imaculate şi jocuri de copii („Prima zăpadă”, „Iarna în Deltă”, „Iarnă în cartier”, „Ultima zăpadă”, „La marginea oraşului”), dezlănţuirea sevelor în arbori („Primăvară”) sau rodnicia toamnei („La staţia de vinificare”, „Toamnă”). În creaţia sa el aduce un lirism cald şi discret, specific şcolii ieşene în spiritul căreia se formase, lumina este distribuită ingenios pe suprafaţa pictată, culorile sunt armonioase şi proaspete, subordonate unui desen riguros. În peisajele sale omul este aproape de nelipsit, înfăţişat în ipostaze diferite, ceea ce l-a determinat pe criticul de artă Mircea Deac să-l considere „un pictor al omului şi naturii”. Şi tot el l-a definit ca pe unul „dintre cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei şi, în mod special al culturii gălăţene”, creaţia sa având filiaţii cu cea a lui Nicolae Popa, Costache Agafiţei, Mihai Cămăruţ şi în special cu a lui Aurel Băeşu. Un capitol aparte în pictura sa îl constituie ciclul de lucrări cu caracter documentar, dar firesc şi cu incontestabilă valoare estetică, dedicat vieţii şi activităţii lui Mihai Eminescu.

Mihai Dăscălescu a lăsat moştenire o operă valoroasă, iar în timpul vieţii s-a manifestat ca un spirit dinamic în învăţământul şi cultura gălăţeană. La împlinirea a 95 de ani de la naşterea sa şi, în curând, a 13 ani de când a păşit în lumea umbrelor, constatăm că în oraşul nostru nu s-a făcut nimic până acum pentru cinstirea memoriei sale. Reputatul critic de artă Valentin Ciucă, luând în consideraţie locul de naştere al pictorului, l-a inclus în monumentalul album „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (Editura Muşatinii, Suceava, 2005), lucrare în care figurează şi Vasile Vedeş, Simion Mărculescu şi Silviu Catargiu. De asemenea, este prezent în „Dicţionarul artelor frumoase din Moldova 1800 – 2010” (Editura Art XXI, Iaşi, 2011) al aceluiaşi autor. La Galaţi, în postumitate, artistul ar fi putut deveni statuie, nume de stradă, de şcoală sau de aşezământ cultural. I s-ar putea organiza o retrospectivă acum când cea care vorbeşte în numele său este doar opera, i s-ar putea edita un album monografic. Dar cine să facă toate acestea? Din păcate, noi gălăţenii nu prea ştim să ne cinstim valorile şi asta este trist. Cât timp a fost preşedinte al Filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici, Mihai Dăscălescu s-a zbătut şi a reuşit ca numele Galeriilor de Artă din strada Domnească să fie cel al pictorului Nicolae Mantu. Pentru el cine va face ceva? Să nu uităm totuşi că mulţi artişti plastici care trăiesc şi activează astăzi în Galaţi l-au avut profesor la Liceul de Artă şi ca atare ei ar trebui în primul rând să aibă datoria morală de a interveni pe lângă autorităţile locale pentru ca memoria dascălului, pictorului şi graficianului Dăscălescu să fie cinstită cu onorurile pe care acesta le merită cu prisosinţă!

Corneliu STOICA

post-2782-0-06971800-1347733647_thumb.jp

post-2782-0-43074400-1347733656_thumb.jp

post-2782-0-55967400-1347733662_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Cornel Corcăcel: „Omul în fel şi chip”

Pictorul Cornel Corcăcel (n. 17 septembrie 1972, Negreşti-Vaslui, absolvent al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, promoţia 2000, profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”) s-a făcut cunoscut în peisajul mişcării plastice gălăţene prin două aspecte esenţiale ale creaţiei sale: cultivarea cu precădere a genului portretului şi folosirea tehnicii pastelului, ambele dificile, iar aceasta din urmă fiind mai puţin practicată astăzi în realizarea unor opere definitive şi mai mult în facerea de către artişti a unor schiţe în timpul activităţilor lor de documentare. Expoziţiile lui personale de până acum, începând cu cea din 1997 şi până la cea găzduită în aceste zile de Sala „Ioan Simion Mărculescu” din cadrul Muzeului de Artă Vizuală (curator, pictorul muzeograf Gheorghe Miron) au dovedit cu certitudine preocupările speciale ale artistului în această direcţie şi au evidenţiat evoluţia acestuia în abordarea portretului pictural şi a stăpânirii din ce în ce mai bine a tehnicii pastelului. În privinţa portretisticii, s-a observat că lumea din care el îşi alege modelele este cea a circului şi teatrului, a personalităţilor culturale şi a mediului familial. Din prima categorie a preferat clovnii, personaje vesel-triste, care sub aparenţa unei vestimentaţii strălucitoare, a fardurilor, a măştii, a mişcărilor şi gesturilor ce stârnesc hazul spectatorilor, ascund tristeţi şi suferinţe neştiute, semne ale unei existenţe precare, distonante cu realităţile în care trăiesc. Remarcat pentru calităţile sale în arta portretului, în Tabăra de creaţie „Arta ca viaţă”, organizată de Muzeul de Artă Vizuală, în ediţiile din anii 2004 şi 2006, Cornel Corcăcel a realizat portretele gazdelor (Dan Basarab-Nanu, Gheorghe Miron) şi a artiştilor participanţi (David Sava, Gabriela Georgescu, Eduard Costandache, Alina Anton, Ileana Răducanu, Yordan Kissiov, Atena-Elena Simionescu, Ilie Simionescu, Lucian Tudorache, Tudor Ioan, Ion Chiriac, Patricia Popescu, Kovács Géza, Iurie Matei, Aurel Virgil Panaite, Liliana Jorică-Negoescu şi Aurel Virgil Panaite).

Expoziţia actuală, „Omul în fel şi chip”, a şaptea expoziţie personală a sa, vernisată chiar în ziua când artistul a împlinit vârsta de 40 de ani, cuprinde două categorii de portrete. Prima este realizată în tehnică mixtă (pastel şi acrilice) şi este dedicată chipului celebrului actor de pantomimă, de talie internaţională, Marcel Marceau (n.1923 - m.2007). A doua cuprinde portrete ale unor fiinţe apropiate, extrem de dragi artistului, executate numai în pastel. Marcel Marceau este înfăţişat într-un ciclu de opt lucrări în tot atâtea ipostaze, autorul urmărind să surprindă anumite stări sufleteşti exprimate de figura sa, care în fiecare imagine este individualizată în funcţie de personajele interpretate, de mesajul comunicării mute. Limbajul în care Cornel Corcăcel obiectivează pictural portretul marelui actor este unul expresionist, materia picturală este densă, uneori dramatică, traducând sentimentele şi metamorfozele survenite în psihologia protagonistului. În legătură cu aceste lucrări, artistul ne-a mărturisit: „În ele am vrut să redau cât mai multe trăiri surprinse de mine în ultimii ani, stări universale prin care trecem poate cu toţii şi care îşi lasă mai mult sau mai puţin amprenta pe chip sau în suflet. Omul trist, omul suspicios, omul exuberant …, cel care trăieşte o stare, fie ea chiar la limită. Fiecare este expresiv trăind intens, trecând printr-un moment poate unic în viaţa sa! Acel moment extrem are plasticitate, prelucrează, modelează chipul uman, transformându-l în acelaşi timp în ceva excepţional din punct de vedere estetic (ce te face să vibrezi …), acel ceva fiind MASCA! Fiecare trăim alături de măştile noastre … E ciudat şi extraordinar să eternizezi mimul pe o pânză, să-l surprinzi într-o nemişcare fără sfârşit tocmai pe el, maestrul nemişcării, necuvintelor!?. Şi nu puteam să mă transpun decât folosindu-mă de personajul (Bip) creat de către părintele pantomimei, cel care a dus această îndeletnicire la rang de ară, şi anume Marcel Marceau”.

În tablourile executate numai în pastel, Cornel Corcăcel îşi perfecţionează tehnica, obţinând suprafeţe vibrate, de mare efect plastic. Atât fondurile, portretele personajelor, cât şi elementele de natură statică introduse în ansamblul compoziţiilor, sunt configurate printr-o ţesătură ingenioasă de tuşe, aşezate într-o ritmică dinamică, cu catifelări şi sonorităţi de culoare ce sporesc expresivitatea imaginilor. Tematic, artistul se îndreaptă, ca şi altădată, tot spre universul infantil, pe care-l explorează cu aceeaşi pasiune, căutând să descopere noi trăsături ale modelelor sale pline de candoare, gingăşie şi curăţenie sufletească („În aşteptare”, „Şuetă”, „Amintire”, „Dialog”, „Umbra copilăriei”), dar şi spre imortalizarea unor figuri de adulţi, surprinse în ipostaze ce ţin de universul domestic („Simbioză”) sau de intimitatea persoanei („Oglindire”, „Negociere”). Cornel Corcăcel pictează întotdeauna după modele şi dincolo de realizarea unor reale asemănări fizionomice cu acestea, întreprinde adevărate radiografii psihologice, punând în valoare calităţi morale, atitudini, trăiri şi stări prin care acestea trec în diferite momente din viaţă. De menţionat că pictorul nu se opreşte numai la figura umană portretizată, ci introduce în cadrul tablourilor şi unele elemente de natură statică (samovare, ceşti de cafea, măşti, statuete), punându-şi astfel personajele în raport cu obiectele din proximitatea lor. Uneori recurge la reprezentări hiperrealiste, la exagerări ale proporţiilor unor porţiuni ale corpului („Duet”) sau la o configurare metaforică („Umbra lui Don Quijote”). Indiferent de modul în care artistul îşi ipostaziază şi înfăţişează personajele, trebuie subliniat că el este un excelent desenator, viguros, mânuieşte cu siguranţă mijloacele grafice pe care le are la dispoziţie, formele au contururi clare, precise, iar culorile, aşezate în tonalităţi armonioase, sunt proaspete, luminoase şi vii. De asemenea, sunt remarcabile rezolvările problemelor ce ţin de pictarea unor personaje în racursi, fapt ce îndepărtează portretul de percepţia lui clasică, precum şi cele de redare a volumetriei.

Redutabil portretist şi pastelist, care ştie să surprindă cu fineţe şi cu un ascuţit simţ de observaţie esenţialul din fizionomia şi caracterul personajelor pictate, Cornel Corcăcel demonstrează şi cu această nouă expoziţie a sa că manifestă seriozitate profesională, că depune multă muncă şi suflet în ceea ce face, iar prezenţa unui public atât de numeros la vernisaj a convins cât de iubit şi preţuit este în oraşul nostru şi că arta sa merge la inima celor ce vin în contact cu ea.

Corneliu STOICA

post-2782-0-34037100-1348167028_thumb.jp

post-2782-0-59137200-1348167036_thumb.jp

post-2782-0-22533400-1348167043_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Vasile Onuţ, 80 de ani de la naştere

Se împlinesc, la 2 octombrie, 80 de ani de când s-a născut la Iaşi sculptorul, pictorul şi graficianul Vasile Onuţ, artist care, după absolvirea în 1963 a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, s-a stabilit, a trăit, a activat şi a creat în oraşul Galaţi, lăsând urme adânci în cultura şi arta cetăţii dunărene. La această vârstă, ar fi putut fi printre noi, l-am fi putut vizita, am fi putut discuta cu el. Dar n-a fost sa fie aşa. Timpul n-a mai avut răbdare şi moartea l-a răpit la nici 62 de ani. El este cel care în anii 1966-1967, cu sprijinul pictorului M. H. Maxy, pe atunci director al Muzeului de Artă al R.S.R. (azi, Muzeul Naţional de Artă al României), a conceput şi a realizat, în fostul Palat Episcopal din strada Domnească nr. 141, primul Muzeu de artă contemporană românească din ţara noastră (azi, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi). El este ctitorul cu adevărat al acestei instituţii, însă puţin gălăţeni ştiu aceasta, deoarece printr-o stratagemă bine ticluită la acea vreme de cei din conducerea Comitetului regional al P.C.R., în complicitate cu „băieţii cu ochi albaştri”, l-au îndepărtat din funcţia de director chiar în preajma inaugurării muzeului (5 iunie 1967), făcând loc unui ins agreat de partid, mai puţin artist, dar care totuşi,ulterior, s-a dovedit un bun administrator al instituţiei, care în materie de artă şi de muzeografie şi-a ascultat echipa de tineri artişti repartizaţi să lucreze aici.

Ca director şi profesor la Şcoala Populară de Artă şi în învăţământul preuniversitar, Onuţ a desfăşurat o bogată activitate didactică, contribuind din plin la realizarea educaţiei plastice a elevilor, la cultivarea gustului şi dragostei acestora pentru frumosul artistic. Mulţi dintre foştii săi elevi de la Şcoala Populară de Artă, pe care i-a îndrumat şi încurajat, au urmat ulterior universităţi de profil, au îmbrăţişat cariera artistică şi au devenit valori ale artei româneşti. În cadrul Filialei locale a U.A.P.R. a fost întotdeauna o prezenţă activă, a participat la toate manifestările de grup ale acesteia organizate în Galaţi şi în alte localităţi din ţară, şi-a deschis mai multe expoziţii personale (1971, 1975, 1977, 1981, 1987, 1992), a fost cel care a restaurat şi redat patrimoniului monumentelor de for public Statuia lui Costache Negri, avariată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a participat la Taberele naţionale de sculptură de la Măgura Buzăului (1978) şi Hobiţa (1980), unde a realizat lucrările ronde-bosse „Dor stelar” şi, respectiv, „Mândra plaiurilor”. În Tabăra de la Galaţi, din 1973, a participat ca pictor şi gravor, realizând două uleiuri pe pânză („Compoziţie”, „Meşterul Manole”) şi o xilogravură („Naşterea zborului”).

L-am vizitat în nenumărate rânduri pe Onuţ în atelierul său de la parterul Blocului I-6 de pe strada Saturn din cartierul Ţiglina I. Ca fizic, deşi de statură mijlocie, era un bărbat viguros, robust, bine construit, clădit parcă anume pentru o muncă dură ca cea a sculptorului, mereu aflat în înfruntare cu piatra, marmura, lemnul, metalul. Te cucerea privirea lui, ochii aceea mari şi pătrunzători, care emanau viaţă şi căutau sondarea în straturile adânci ale lumii. Era un tip sociabil şi un bun partener de conversaţie. Nu cu toţi însă. Avea momente când era irascibil şi atunci se manifesta cu agresivitate verbală. Fuma foarte mult şi asta i-a dăunat sănătăţii. Adesea, în discuţiile despre artă, îi plăcea să se refere la poezia şi filozofia lui Lucian Blaga. Se vedea de departe că era îndrăgostit de poetul din Lancrăm, lucru dovedit şi de unele tablouri ale sale. Îi compătimea pe cei lipsiţi de talent şi avea o repulsie totală pentru impostori şi pentru cei care urmăreau să profite de pe urma prieteniei ce le-o acorda. Soarta nu a fost prea generoasă cu el. A trecut prin multe suferinţe, a avut de pătimit de pe urma răutăţilor unor oameni, a lucrat în ultimii ani în condiţii improprii şi sub imperiul muncii a uitat chiar şi de sine, şi-a neglijat sănătatea, sfârşind până la urmă la nici 62 de ani împliniţi (24 iulie 1994). A rămas după el o operă consistentă, aflată în muzee şi în colecţii private, în tabere de creaţie, care întotdeauna când se iveşte posibilitatea să i-o privim ne încălzeşte inima şi sufletul, ne emoţionează, ne înalţă spiritual.

Deşi a terminat sculptura la clasa maestrului Constantin Baraschi, Vasile Onuţ s-a dăruit total artei şi a cultivat cu aceeaşi pasiune şi pictura, şi grafica, şi chiar arta decorativă. În acest ultim domeniu îmi amintesc de o măsuţă rotundă, cu faţa ornamentată de o frumoasă şi originală decoraţie din mozaic ceramic, care îi înnobila atelierul, la care ţinea foarte mult şi pe care, la foarte multele insistenţe ale profesoarei Janeta Beşliu, prin 1973 preşedinte al Comitetului Municipal de Cultură şi Educaţie Socialistă, a consimţit cu mare strângere de inimă să i-o vândă pentru fiul său, fizicianul Călin Beşliu, profesor dr. la Catedra de Fizică atomică şi nucleară a Facultăţii de Fizică din cadrul Universităţii din Bucureşti. În creaţia sa întâlnim o serie de motive cu valoare simbolică, pe care le foloseşte atât în sculptură, cât şi în pictură şi grafică, însă de fiecare dată le investeşte cu noi şi noi conotaţii. În statuara de interior, corpul feminin, cu membrele superioare concepute sub forma unei furci moldoveneşti, apare în mai toate lucrările, de la „Generaţii”, „Meşterul Manole”, „Toamna”, „Val”, datând din primii zece ani ai activităţii sale, până la cele intitulate „Melancolie”, „Rugăciune”, „Stăpâna apelor”, „Naiadă adormită”, „Repaos”, ş.a., rămase la stadiul de gips. Ceea ce şochează la acestea din urmă este prezenţa liniilor curbe în masa volumelor, a sferei şi a jumătăţii de sferă, elemente care vin să vorbească despre frământările artistului, despre spiritul său tumultuos, neliniştit. Există în aceste lucrări o mişcare de un deosebit dinamism, o aspiraţie spre perfecţiune şi înălţare. În pictură şi grafică, unor motive cu o semnificaţie omologată de conştiinţa publică (oul, pasărea stilizată, violoncelul, sfera), el le-a adăugat altele, ce-i sunt proprii (barca schelet – aluzie la navigatorii căzuţi pradă naufragiilor, dar şi sugestia unor civilizaţii dispărute; roata sfărâmată – întreruperea unui drum aflat în plină glorie, timp consumat eroic; traversa de cale ferată – totem al continuităţii vieţii, al plenitudinii; ochiul-astru – simbol al profunzimii; pânza de păianjen – fragilitatea umană). Aceste motive, care condensează în ele semnificaţii de esenţă filozofică, invită la meditaţie, la descifrarea unui univers care de multe ori ne duce cu gândul la cel din poezia lui Blaga. Ecouri din sintaxa expresioniştilor şi foviştilor răzbat în ţesătura cromatică a picturilor sale. Elementele componente sunt ordonate în compoziţii realizate cu o pastă groasă, suculentă, uneori aşezată direct din tub, alteori cu pensulaţii frământate, agitate. Culorile sunt când dramatice, ca valurile unei mări cuprinse de furtună, când explozive, dobândind sonorităţi muzicale. Uneori, în acest univers insolit, pătrund şi ecouri ale artei noastre populare şi medievale, descifrabile fie în cromatică, fie în prezenţa unor elemente de ceramică de Cucuteni, de ornamentică sau de arhitectură. Alteori, aceste elemente rămân total neidentificabile, fiindcă autorul le-a asimilat atât de profund încât ele s-au topit în creuzetul propriei creaţii.

Plecat prea devreme în împărăţia umbrelor veşnice, Vasile Onuţ a fost un creator unic în peisajul plasticii gălăţene, original, cu un discurs inconfundabil, a susţinut cu fervoare cultura gălăţeană şi i-a adăugat dimensiuni şi profunzimi noi. Opera sa, atât cât există în muzee şi colecţii particulare, în taberele de sculptură, este cea mai în măsură să-i stabilească un loc în istoria artei româneşti, loc pe care artistul îl merită cu siguranţă. Rămâne ca şi gălăţenii, autorităţile administraţiei locale să găsească modalităţile prin care să-i cinstească memoria. În afară de faptul că o sală de clasă de la Şcoala de Arte din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” îi poartă numele şi că Muzeul de Artă Vizuală i-a organizat în septembrie-octombrie 1994, la scurt timp după moartea sa, o expoziţie retrospectivă cuprinzând peste 100 de lucrări, nimic nu s-a făcut în acest sens. Consiliul Local şi Primăria din Brăila au acordat postmortem titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului pictorilor Gheorghe Naum şi Emilia Dumitrescu. La Galaţi, nici unul dintre artiştii plastici decedaţi nu au avut parte de o asemenea de onoare. Doar maestrul Nicolae Spirescu a fost cinstit cu acest titlu în 2006, cu trei ani înainte de a se stinge din viaţă. Or el ar putea fi acordat nu numai lui Vasile Onuţ, ci şi altor plasticieni, precum Mihai Dăscălescu, Vasile Vedeş, Marcel Grosu, Doina Ştefănescu, Paraschiva Smirnov şi Ioan Simion Mărculescu, artişti trecuţi în lumea de dincolo în perioada 1994-2010, care prin activitatea şi creaţia lor au contribuit din plin la afirmarea plasticii de pe aceste meleaguri în concertul artei naţionale româneşti, la dezvoltarea învăţământului gălăţean. Vasile Onuţ, „artistul complex, polifonic, statornic în valoare şi schimbător în soluţiile adaptate contextului şi pregnanţei viziunii” (Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009, pag. 212) merită cu prisosinţă cinstirea, respectul şi recunoştinţa urmaşilor!

Corneliu STOICA

post-2782-0-56811000-1348781527_thumb.jp

post-2782-0-18377000-1348781545_thumb.jp

post-2782-0-66982700-1348781558_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Istorie gălăţeană - Monumentul funerar al lui Constantin Ressu

Despre monumentul funerar ridicat de gălăţeni în memoria magistratului Constantin Ressu, tatăl pictorului Camil Ressu, fost primar al Galaţiului în patru rânduri, deputat de Covurlui, unul dintre întemeietorii ziarului „Poşta”, nu s-a ştiut multă vreme nimic. Eu însumi, prin anul 2002, aflând la Direcţia Judeţeană Galaţi a Arhivelor Naţionale certificatele de căsătorie şi de deces ale acestuia, m-am interesat, pe baza documentelor de arhivă, la Administraţia Cimitirului „Etenitatea” de mormântul său, iar răspunsul a fost că nu este înhumat aici.

Descoperit de scriitorul şi jurnalistul Victor Cilincă prin intermediul unui locuitor al urbei, foarte bun cunoscător al Cimitirului „Eternitatea”, mormântul a putut fi văzut şi vizitat ulterior şi de alte persoane. Starea în care se afla era jalnică. Obeliscul din marmură, cu chipul în medalion al lui Constantin Ressu, era prăbuşit de pe soclu şi îngropat pe jumătate în pământ şi gunoaie. Inscripţiile aflate pe el nici nu mai puteau fi citite de murdare ce erau. Această situaţie a fost aflată şi de generalul de brigadă (rtg) Neculai I. Staicu şi de coloneii Vasile Manolache Hulea şi Ilie Lungeanu de la filiala gălăţeana a Asociaţiei Nationale Cultul Eroilor (A.N.C.E.). Tustrei au intervenit pe lângă Primărie, pe lângă directorul tehnic al ADP, dl ing. Nicolae Zburlea, şi pe lângă doamna Marieta Alexandru, managerul general al Cimitirului „Eternitatea”. Cu ajutorul acestora, al firmei Vrânceana şi folosind soluţiile tehnice propuse de colonelul ing. Vasile Manolache Hulea, monumentul a fost readus la înfăţişarea lui iniţială, restaurat şi sfinţit în ziua de 8 septembrie 2011. Un grup de elevi de la Şcoala nr. 34, condus de profesoara de istorie Mihaela Guţu, a amenajat mormântul şi a plantat flori. Monumentul este amplasat în parcela 59, rândul 10.

Primar în patru rânduri al oraşului Galaţi (noiembrie 1886-martie 1897; iulie 1888-septembrie 1890; septembrie 1890-februarie 1891; septembrie 1894-octombrie 1895), deputat de Covurlui în Parlamentul României (1888-1895), magistratul Constantin Ressu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi oameni politici din ultimii 20 de ani ai secolului al XIX-lea. S-a născut la 5 noiembrie 1845 în comuna Cărăpceşti, judeţul Tutova, azi sat component al comunei Corod, Galaţi (1). Provenea dintr-o familie de macedoneni din regiunea Epirului, stabilită în Moldova la începutul secolului al XIX-lea. A învăţat la Bârlad şi Iaşi. După absolvirea liceului lucrează la Cahul ca funcţionar. Se reîntoarce la Iaşi şi se înscrie la facultatea de Drept, pe care în anul II o părăseşte, continuându-şi studiile la Bruxelles. Îşi susţine doctoratul aici şi în 1973 revine în ţară, fiind numit procuror la Galaţi, apoi avocat al statului la Huşi, Piteşti, Galaţi. Îşi dă demisia în 1976 pentru a se consacra numai avocaturii. În timpul studenţiei, în vacanţe, a colindat prin ţară cu o trupă de teatru. A participat la Congresul studenţesc de la Mănăstirea Putna din august 1971, alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici (2). La Galaţi, se căsătoreşte la 28 decembrie 1878 cu Maria Ionescu (3). Din această căsătorie vor rezulta patru copii, din care unul va deveni cunoscutul pictor Camil Ressu, director şi apoi rector al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, aducându-şi contribuţia la formarea atâtor generaţii de artişti plastici.

Ca primar al Galaţiului, Constantin Ressu a luptat pentru modernizarea şi înfrumuseţarea oraşului, pentru dezvoltarea economică şi social-culturală a acestuia. S-a preocupat de înzestrarea oraşului cu pieţe publice, cu dughene pentru comercianţi, a sporit numărul claselor pentru instrucţia şi educaţia copiilor. În timpul primariatului său a fost extinsă şi înfrumuseţată Grădina Publică, s-a făcut Parcul Municipal, azi Mihai Eminescu, a fost pavară strada Domnească şi plantaţi teii, a fost pavată Piaţa Costache Negri, a fost introdus iluminatul cu gaz, a fost reparat abatorul, a sprijinit acţiunea de ridicare a bustului lui V.A.Urechia la Liceul Vasile Alecsandri. A fost un statornic susţinător al construirii căii ferate Galaţi-Bârlad. A fost un timp preşedinte al „Societăţii „Prutul”, înfiinţată în 1895 cu scopul de a înlesni cultura naţională pentru românii din Basarabia, îndeosebi pentru ai ajuta la învăţătură pe tinerii de aici. De asemenea a fost un timp director al ziarului „Poşta”, pe care l-a înfiinţat împreună cu profesorul Moise N. Pacu la 17 iulie 1880. Important susţinător al şcolii, sub el nu numai că s-a construit întâia clădire de şcoală ce a fost ridicată în oraşul Galaţi de către comună, dar a avut idei înaintate cu privire la rostul şcolii, la felul cum trebuie să fie organizată aceasta pentru ca tinerele generaţii să fie bine instruite. În cuvântul său rostit la serbarea prilejuită de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din 29 iunie 1889 declara: „Iubirea de patrie, acest sentiment care este izvorul atâtor mari fapte, în şcoală şi prin şcoală se capătă şi se întăreşte; şi iată pentru ce privim noi toţi şcoala ca o pârghie care ne va ajuta la puternica întemeiere a naţionalităţii noastre şi ne va feri de vicisitudinile pe care le pot aduce vremurile viitoare”(4).

La Galaţi, Ressu a deţinut Fabrica de aburi pentru obiecte de tinichea şi produse chimice „Greierul”, premiată cu medalia de aur la expoziţia din august 1894 de la Bucureşti, şi cu medalia de argint şi menţiune la expoziţia universală de la Paris din anul 1900 (5). În Parlamentul României s-a remarcat prin discursurile de o deosebită ţinută intelectuală, clare, argumentate, care trădau o vivace prezenţă a spiritului şi urmăreau interesul naţional. Intervenţiile în dezbaterile politice denotă independenţă de opinie. A avut o poziţie antidinastică în epocă şi nu s-a sfiit să-i spună regelui Carol I: „Constituţia prevede a fi pe tronul ţării un om din carne şi oase, cu toate simţămintele româneşti, iar nu un scaun pesete alt scaun. Da maiestate, aşa este, să te pleci legilor ţării, sau să pleci”(6). Discursurile sale parlamentare, articolele vehemente publicate în presă la adresa guvernului i-au adus mari necazuri. În 1895, ministrul justiţiei Eugen Stătescu i-a intentat un proces pentru luare de mită. Procesul a durat mult, de la Galaţi s-a strămutat la Iaşi, unde a fost achitat, dar care i-a zdruncinat sănătatea. A murit la 4 martie 1896 (7). Prietenii săi, între care profesorul Al. Niculescu, i-au publicat postum pledoaria sa la acest proces în cartea „Apărarea mea înaintea Curţii de Apel Galaţi” (8).

Gălăţenii l-au preţuit pentru faptele sale, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea oraşului. Prin subscripţie publică i-au ridicat un monument funerar, iar în 1905, când fiul său Camil Ressu, student la Academia Julian din Paris nu avea mijloacele financiare pentru a-şi continua studiile, Consiliul Comunal „luând în consideraţi multiplele şi importantele servicii aduse de defunctul Costache Ressu” i-a acordat un ajutor bănesc (9).

Pe monumentul funerar din Cimitirul „Eternitatea”, construit în formă de obelisc, se află un basorelief cu chipul său în medalion, iar sub acesta este dăltuit următorul înscris: „Aici zace Const. A. Ressu, decedat în noaptea de 5-6 martie 1896 în etate de 52 de ani, fost în patru rânduri primar al Galaţiului, noiembrie 1886-aprilie 1888, noiembrie 1890-septembrie 1894, fost deputat al judeţului Covurlui din ianuarie 1888 până în octombrie 1895. Omagiu pentru însemnatele servicii aduse oraşului Galaţi. S-a pus această piatră de un comitet de cetăţeni cu fonduri adunate prin subscripţie publică”.

În privinţa datei decesului şi a perioadelor când a fost primar există unele neconcordanţe faţă de documentele de arhivă cercetate.

Om cu profunde convingeri democratice, pe care şi le-a exprimat direct şi energic, el însuşi îndrăgostit de artă (Camil Ressu, în lucrarea sa memorialistică „Însemnări”, aminteşte că tatăl său „evadând de la micimile profesiunii de avocat, de multe ori se refugia în pictură”, Constantin Ressu rămâne o figură luminoasă de intelectual strâns legat de Galaţi, care a ştiut să ia atitudine dârză atunci când a fost în joc dreptatea, aducându-şi din plin contribuţia la propăşirea economică, urbanistică şi social-culturală a oraşului în care a trăit.

Corneliu STOICA

------------------------------------------

Note:

1. Theodor Enescu, Camil Ressu, Editura Meridiane, 1984, p. 6.

2. Nicolae Petraşcu, Mihail Eminescu, studiu critic, Bucureşti „Socec”, 1892; apud Camil Ressu, Însemnări, Editura Meridiane, Bucureşti, 2967, p. 19.

3. DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Registrul stării civile pentru căsătoriţi, nr. 334/1878, Act de căsătorie nr. 164, filele 311-312.

4. „Poşta”, nr. 142 (1941), 1 iulie 1889.

5. Descrierea amănunţită a tuturor stabilimentelor industriale din oraşul Galaţi, Editura Tipografiei Tim. Nebunelli, Galaţi, 1901, p. 23.

6. Miron Axinte, „Ochire politică asupra elecţiunilor de deputaţi din ianuarie 1888 faţă cu străinătatea”, în „Poşta”, nr. 20 (1521), 27 ianuarie 1888.

7. DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Registrul stării civile pentru morţi, nr. 686/1896, act nr. 390, fila 198.

8. Tipo-litografia I. Schenk, Galaţi, 1896.

9. DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar nr. 43/1907, Subvenţia acordată de comună elevilor şi studenţilor, Rola 590. Cererea lui Camil Ressu este înregistrată la nr. 7934 din 14 mai 1905.

post-2782-0-25225800-1348927816_thumb.jp

post-2782-0-24741000-1348927823_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Expoziţia de pictură „Pro Boholţ”

Boholţ este un sat din Ţara Făgăraşului, care aparţine de comuna Beclean, judeţul Braşov. Este o localitate ce datează dinainte de secolul al XIII-lea, atestată documentar în 1317. Din vatra acestei aşezări s-au ridicat de-a lungul anilor nenumăraţi intelectuali, dintre care mulţi profesori, preoţi, medici, ingineri, economişti, jurişti. Este şi locul de naştere al Î.P.S. Serafim Joantă, Arhiepiscop de Berlin, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord. De aici a pornit pe drumul vieţii şi inginerul Vasile Joantă, rudă cu înaltul ierarh, stabilit de mai mulţi ani în Galaţi, fiind director general al Fabricii de bere Martens S.A. Domnia sa, un iubitor împătimit al artelor frumoase, a luat în această vară iniţiativa de a organiza în casa părintească din Boholţ o tabără de creaţie, gândind ca în viitor să întemeieze un muzeu în localitatea natală. Primii care i-au răspuns invitaţiei au fost plasticienii gălăţeni Teodor Vişan, Liviu Adrian Sandu şi Raul Popa, cărora li s-au alăturat bucureştenii Tudor Meiloiu, Marilena Măntescu Isac, Gavril Moceanu, Alexandru Măntescu Isac, bistriţean-năsăudeanul Lucian Bichigean şi ploieşteanul Dragoş Minculescu. O echipă de şapte pictori şi doi sculptori, care au avut la dispoziţie în cursul lunii august, în casa părintească a domnului Vasile Joantă, toate înlesnirile pentru documentare şi pentru realizarea unui prim lot de lucrări pentru viitorul muzeu din Boholţ. Cu tablourile create, acesta a organizat în luna septembrie o expoziţie în cadrul Fundaţiei Culturale „Negru Vodă” din Făgăraş, iar în prezent a oferit-o şi gălăţenilor, fiind găzduită în foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” (vernisaj, 7 octombrie). Este o manifestare de ţinută, în care putem admira deocamdată doar rodul muncii celor şapte pictori, lucrări în care ei înfăţişează privelişti, oameni, monumente istorice şi locuri din Ţara Făgăraşului. Aşa cum era şi firesc, centrul de interes l-a constituit satul Bohonţ, localitatea despre care monografistul aşezării, Aurel Dragoş, scria că este „un sat al tradiţiei, statorniciei şi speranţei”.

Teodor Vişan, în cele şapte lucrări realizate în tabără, a reţinut imagini panoramice ale Bohonţului şi oraşului Făgăraş, secvenţe cu drumuri, case, biserici, dar şi scene cu femei îmbrăcate în vestimentaţia populară specifică zonei. Peisajele sale transcriu privelişti desfăşurate pe mari întinderi spaţiale, cu un joc echilibrat de planuri, se observă interesul artistului pentru redarea culorii locale, natura este tonică şi respiră prin toate elementele în lumina estivală binefăcătoare. Colorile de acrilic sunt vii şi strălucitoare („Boholţ – panoramic”, „Oraşul Făgăraş”, „Boholţ”, „Peisaj din Boholţ”, „Peisaj cu biserică”). Personajele din compoziţia „Femei din Boholţ” sunt frumoase la chip şi la suflet, poartă cu mândrie costumele populare, iar privirea lor emană robusteţe psihică, optimism şi dragoste de viaţă. „Florile de câmp” le-aş asemui chipului acestor femei, fiindcă sunt la fel de frumoase, delicate şi proaspete. Bistriţean-năsăudeanul Lucian Bichigean se opreşte asupra unor grupuri de case, văzute din perspectivă mai mult frontală, urmărind să pună în evidenţă specificul arhitectural al acestora, materialitatea şi patina zidurilor şi acoperişurilor („Casă în soare”, „Casă părăsită”, „Boholţ”, „Case vechi la Boholţ”). Acelaşi lucru îl observăm şi la Marinela Măntescu Isac, numai că ea aşează culoarea mai ezitant şi difuz („Vara la Boholţ”, „Boholţ”). Lumina solară descompune contururile obiectelor. Această artistă este şi semnatara unei schiţe de portret al organizatorului taberei, dl. Vasile Joantă, înfăţişat modest,calm, tăcut şi discret, aşa cum de altfel este în realitate, precum şi a două tablouri axate pe tema motivului floral („Flori în fereastră”, „Floarea-soarelui”), fermecătoare prin poezia ce se revarsă din cadrul patrulaterelor pictate. O discreţie cromatică întâlnim şi la ploieşteanul Dragoş Minculescu, desenator riguros şi bun organizator al compoziţiei în spaţiul plastic („Boholţ I, II şi III”). Bucureşteanul Gavril Moceanu a pictat imaginea Cetăţii Făgăraşului, impunător ansamblu medieval, care astăzi găzduieşte Muzeul Ţării Făgăraşului şi Biblioteca Municipală, ca şi pe cea a Bisericii ortodoxe din Boholţ („Cetatea Făgăraşului”, „Biserica din Boholţ”). Ambele lucrări sunt monumentale şi realizate cu o pastă consistentă. Cele două ctitorii sunt văzute fiecare dintr-un interior prin intermediul ferestrelor, pe pervazul cărora sunt aşezate fructe şi recipiente din lut. Lucrările sunt astfel un fel de natură statică-peisaj. În timp ce fereastra prin care se vede biserica satului şi albastrul cerului are partea superioară sub forma uni arc în plin cintru, iar pe extremităţi sunt pictaţi sfinţi în medalion şi motive decorative, cea din tabloul „Cetatea Făgăraşului” este rectangulară şi mai mare, fapt ce dă posibilitatea surprinderii unei porţiuni mai mari a edificiului şi a turnurilor sale.

Aflat pentru prima oară într-o tabără de creaţie, tânărul pictor gălăţean Raul Popa face dovada unui excelent portretist, aşa cum ni s-a relevat de fapt în prima sa expoziţie personală de la începutul acestui an, deschisă la Muzeul de Artă Vizuală. „Fată din Boholţ” şi „Octavian” sunt admirabile prin precizia desenului şi expresivitatea figurilor celor două personaje, iar „Bucura, bătrână din Boholţ” reuşeşte să exprime suferinţa imprimată pe trupul unei femei aflată la o vârstă centenară. Bătrâna, împovărată de ani şi de greutăţile vieţii, este imortalizată într-un peisaj auster, în faţa unei locuinţe care nu exprimă decât sărăcie. Lucrările maestrului Tudor Meiloiu sunt de o cu totul altă factură. Dacă artiştii la care ne-am referit au adoptat o viziune realistă, realizându-şi lucrările în spiritul picturii impresioniste şi postimpresioniste, Tudor Meiloiu apelează la metaforă şi simbol, la un decorativism liric de substanţă (”Lacrimi la troiţă”, „Simetrie I şi II”). Desenul său este sintetic, iar culorile sunt armonizate în tonuri potolite, sensibile, echivalente cu rafinamentul.

În încheierea acestor rânduri, am vrea să mai subliniem un fapt. Dl. Vasile Joantă, în cuvântul său din modestul pliant ce însoţeşte expoziţia, îşi exprimă credinţa că satul natal, care în 2017 împlineşte 700 de ani de existenţă atestată documentar, va dăinui veşnic în timp şi face un călduros apel la toţi fiii şi fiicele aşezării, de pe oriunde s-or afla, să-şi unească eforturile pentru a pregăti aşa cum se cuvine această sărbătoare, ca şi aniversarea în 2015 a 250 de ani de existenţă a şcolii din sat. Textual, scrie: „Cum aş fi putut face acest apel credibil altfel decât apelând la un număr de artişti pentru a eterniza în imagini crâmpeie de sat, frumuseţi pe lângă care noi boholţenii trecem fără să le observăm şi care nădăjduiesc să constituie începutul unei pinacoteci a satului Boholţ”. Prima ediţie a taberei din vara acestui an nu va fi şi ultima, ea va continua şi-n anii următori, poate chiar cu mai multă îndrăzneală, fiindcă dl. Joantă este hotărât ca pe măsura posibilităţilor sale materiale să-i sprijine pe artiştii plastici în demersul creaţiei lor, investind în realizarea unui obiectiv cultural semnificativ pentru comunitatea din care a plecat şi în mijlocul căreia se reîntoarce de fiecare dată cu dragoste, respect şi preţuire. Noi nu putem decât să-i dorim deplin succes în materializarea nobilului său vis!

Corneliu STOICA

post-2782-0-69146000-1349722437_thumb.jp

post-2782-0-20371000-1349722446_thumb.jp

post-2782-0-54997700-1349722456_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Teodor Vişan: „Acuarela ca mijloc de expresie plastică”

În ultimii trei ani, pictorul Teodor Vişan a participat la Taberele de creaţie de la Sovata, Golubac – Veliko Grădişte (Serbia), Sinaia şi Boholţ – Braşov. De aici s-a întors cu o producţie bogată de lucrări executate în tehnica acuarelei, în care a surprins imagini ale frumuseţii locurilor şi oamenilor în mijlocul cărora a poposit. Procedând la o riguroasă selecţie, el a reţinut o parte pentru actuala sa expoziţie personală, de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, pe care a intitulat-o „Acuarela ca mijloc de expresie plastică”. Acestor lucrări le-a mai adăugat şi altele cu peisaje citadine ale Galaţiului, oraşul în care s-a născut, trăieşte şi creează.

Privind retrospectiv în istoria artelor plastice gălăţene, am constatat că tehnica culorilor de apă, dificilă prin calităţile de care trebuie să dea dovadă cei care o cultivă, a fost des folosită, începând de la acel pictor elveţian Antonio Zumino, care a trăit la începutul secolului XX la Galaţi, iar prin 1913 deschidea la Grand Hotel expoziţia „Antonio Zumino şi elevii săi”, până la artiştii care activează astăzi în cadrul Filialei locale a U.A.P.R. De la Nicolae Mantu şi Dorothea (Lola) Schmiere-Roth se păstrează lucrări de acest gen în colecţia Muzeului de Artă Vizuală. Lucia Cosmescu, Clara Cantemir, Nicolae Spirescu, Mihai Dăscălescu, Elena Hanagic au utilizat-o şi ei din plin. Gheorghe Mihai-Coron, Nicolae Cărbunaru, Nicolae Placicov, Jana Andreescu şi Aurel Manole se numără printre artiştii de astăzi care i-au dat noi străluciri acestei tehnici. Pictorul-muzeograf Gheorghe Andreescu, în scopul revigorării genului acuarelei, a organizat chiar în anii trecuţi cinci ediţii ale unei tabere de creaţie la Argamum-Celşic Dere, sub auspiciile Muzeului de Artă Vizuală şi ale Institutului de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, la care au participat artişti nu numai din oraşele instituţiilor organizatoare, ci din întreaga ţară.

Teodor Vişan se află şi el la a patra expoziţie personală de acuarelă, două deschise în Anglia cu mai mulţi ani în urmă şi două la Galeriile „N. Mantu”. Parcurgând cele peste 50 de lucrări care populează simezele, iubitorul de artă este încântat de frumuseţea peisajelor, a naturilor statice şi portretelor, de explozia de lumină şi culoare, de poezia care se revarsă asemenea unui fluid din cadrul patrulaterelor pictate. Artistul are toate calităţile unui foarte bun mânuitor al culorilor de apă. Dispune de un ascuţit simţ de observaţie, stăpâneşte ştiinţa desenului, este rapid în execuţie, manifestă spontaneitate, ştie să se oprească la ceea ce este esenţial în configurarea unui crâmpei din natură, a unui obiectiv turistic sau a chipului unui personaj. El ştie să creeze transparenţe, limpidităţi şi luminozităţi cromatice în rafinate acorduri, dar şi să sugereze materialitatea obiectelor atunci când este necesar. În lucrările sale, culorile sunt vii, strălucitoare, aşezate pe suprafaţa suportului în tonuri armonioase. Albul hârtiei este folosit cu chibzuinţă, schemele compoziţionale sunt variate. Nimic nu pare monoton sau disonant. Acurateţea ancadramentului şi alegerea cu grijă a paspartuurilor fac să fie şi mai atrăgătoare tablourile.

Încercând să identificăm locurile care l-au inspirat pe artist, observăm că imaginile, cele mai multe, sunt desprinse din peisajul mirific al arealului transilvan, al Dunării şi Galaţiului. Întâlnim privelişti din Sovata, Boholţ – Făgăraş, Sighişoara, Braşov, margini de pădure, cabane înconjurate de o vegetaţie luxuriantă, lacuri de munte, cărări sinuoase, poiene, izvoare etc., toate respirând sub un cer ocrotitor şi deşteptând în sufletul celor care le contemplă un sentiment de linişte şi pace adâncă. Este multă viaţă în aceste imagini, un palpit al naturii care relaxează pe oricine şi-l face să fie optimist, să-l determine ca la rându-i să-şi găsească timp şi posibilităţi pentru a cunoaşte în mod direct locurile prin care a trecut artistul, pentru a se bucura de frumuseţea lor. Urbea natală a pictorului Vişan o regăsim în această expoziţie prin secvenţele de pe străzile Brăilei, Universităţii, Domnească, Nicolae Bălcescu şi Eroilor, prin priveliştile de pe Dunăre, din port şi de pe Faleză, prin acel bătrân vad prin care se coboară spre strada Dogăriei, Vadul Negroponte, obiectivat printr-o gamă închisă de griuri, care parcă subliniază povara anilor pe care îi poartă.

Din dorinţa de a veni cu o noutate în cadrul vernisajelor gălăţene şi de a le face mai vizionate, artistul a procedat la organizarea unei tombole cu un tablou axat pe un cunoscut motiv floral („Floarea-soarelui”), al cărui câştigător va putea să-l obţină cu numai 10 lei. Tragerea la sorţi şi desemnarea celui victorios se va face la închiderea expoziţiei, adică după trei sătămâni. Cei care doresc să participe la această tombolă îşi pot procura bilete de la sala Galeriilor „Nicolae Mantu”.

Marcând un moment deosebit (am putea spune chiar de vârf) în evoluţia artistului în cultivarea genului acuarelei, expoziţia lui Teodor Vişan demonstrează că într-adevăr tehnica culorilor de apă este un mijloc important de expresie artistică, în care se pot realiza opere care să dăinuiască în timp, fapt dovedit de altfel de numeroasele capodopere create de-a lungul anilor în arta universală şi în cea românească. Atenţia cea mai mare trebuie acordată măsurilor de protecţie a unor astfel de lucrări, deoarece fiind realizate pe suport de hârtie sau de carton, ele se pot deteriora mai repede.

Corneliu STOICA

post-2782-0-99218700-1349812405_thumb.jp

post-2782-0-86469200-1349812416_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Albumul Teodor Vişan

La Editura „Axis Libri” a Bibliotecii „V.A. Urechia” a apărut un splendid album de artă dedicat pictorului şi graficianului gălăţean Teodor Vişan (lansat cu prilejul vernisajului expoziţiei „Acuarela ca mijloc de expresie, Galariile de Artă „Nicolae Mantu, 8 octombrie). Este prima lucrarea de acest fel care apare sub egida acestei tinere edituri de sub conducerea domnului profesor Zanfir Ilie, care numai în trei ani de când a luat fiinţă a reuşit să tipărească peste 60 de volume de literatură artistică, ştiinţifică, tehnică şi politică. Pentru artist înseamnă a treia apariţie, după cele tipărite cu ani în urmă de Euro Print şi de Editura Alma. Albumul este de format 27x20 cm, are 200 de pagini şi cuprinde două substanţiale texte semnate de istoricii şi criticii de artă Valentin Ciucă şi Corneliu Stoica, cronologie, bibliografie, rezumate în limbile franceză, engleză şi germană, însoţite de 251 de imagini color după lucrări de grafică şi de pictură ale artistului.

Textul domnului Valentin Ciucă, intitulat „Teodor Vişan – natură şi cultură”, este un eseu în care imaginea pictorului este conturată mai ales din perspectiva raportului acestuia cu Galaţiul, oraşul în care s-a născut (31 ianuarie 1943), trăieşte, activează şi creează. „Întâlnirile pictorului cu peisajul dunărean, scrie criticul de artă, cu specificul urbanităţii unui oraş unde se suprapun elemente diferite de cultură, civilizaţie, populaţia urbană multietnică, prezenţele insolite ale unor corăbieri şi, mai apoi, marinari de cursă lungă, cursul generos al Danubiului, oamenii şi orgoliul acestora de a locui într-un polis, au condus la configurarea unui fel de megalopolis prosper, seducător şi, desigur, pictural”. Teodor Visan este unul dintre cei mai consecvenţi fii ai Galaţiului care, în opera sa, a imortalizat cu atâta dragoste şi pasiune imagini ale acestui oraş, peisajele sale citadine fiind cele dintâi care au atras atenţia publicului şi a criticilor de specialitate şi l-au impus pe artist între confraţii săi de generaţie. Valentin Ciucă face o analiză pertinentă a unor tablouri ale lui Vişan, îl asemuieşte pe autor cu „un arheolog inspirat, a cărui intuiţie află întotdeauna situl unde aşteaptă să fie descoperite comorile de lângă noi”, îi reliefează spontaneitatea în surprinderea ansamblurilor şi detaliilor relevante, a pitorescului, pe care însă nu-l exaltă, capacitatea de a reda culoarea locală, fervoarea cu care ştie să creeze atmosferă, osârdia cu care a făcut din plein-air „o religie a dialogului impresionist”. Nu ocoleşte nici portretistica, compoziţiile cu mai multe personaje, naturile statice.

Celălalt text, „Portret în cerneală”, aparţinând lui Corneliu Stoica, este un studiu monografic scris de un bun cunoscător al vieţii, activităţii şi operei pictorului. Cine nu ştie prea multe despre Teodor Vişan, va descoperi în biografia acestuia o atracţie în adolescenţă şi tinereţe pentru atletism, paraşutism (vremuri nostalgice când Galaţiul avea un aeroport!), box (practicat în cadrul cluburilor „Voinţa” şi „Constructorul”), pentru ca la maturitate să-şi descopere pasiuni pentru arhivistică, astronomie, ilustraţie de carte. Creionat pe fundalul mişcării plastice gălăţene, portretul lui Teodor Vişan este întregit de activitatea sa expoziţională din ţară şi de peste hotare, de analiza operei sub toate aspectele ei: peisaj, portret, compoziţie, nud, natură statică, flori, genuri pe care le-a cultivat atât în pictura în ulei, acrilice, acuarelă, tempera, cât şi în grafică. În privinţa celei din urmă aflăm că este chiar creatorul unui nou mod de imprimare a gravurilor, nu cu tuş sau cerneală tipografică, ci cu ajutorul prafului de cărbune. În analizele sale, Corneliu Stoica face uneori trimiteri şi citează aprecieri aparţinând şi altor critici de artă de notorietate care au scris despre creaţia artistului gălăţean: Marin Mihalache, Corneliu Antin, Cristina Angelescu, Virgil Mocanu. Iată, de pildă, acesta din urmă nota încă din 1989 în numărul din 10 august al revistei „România literară”: „Teodor Vişan este un interesant şi rafinat colorist, pasionat până la obsesie de peisaj, specie pe care o abordează în ipostaze citadine cu intenţia restituirii nostalgice, şi în cele naturale, caz în care mizează mai mult pe libertatea picturalităţii autonome”.

Despre portretistul Teodor Vişan, Corneliu Stoica afirmă că are „darul special de care vorbea Matisse de a face portretul să semene, are acea forţă de pătrundere în psihologia personajelor, de a le sonda forumul lor lăuntric”, comentând tablourile care îi înfăţişează pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, istoricul Paul Paltănea, scriitorul şi jurnalistul Ioan Sabin Petrulias, pictorii Ioan Simion Mărculescu, Emilia Dumitrescu, ca şi figuri ale unor oameni simpli, aflaţi în suferinţă, epuizaţi de muncă şi apăsaţi de nevoi şi de sărăcie.

În finalul studiului său, Corneliu Stoica menţionează că Teodor Vişan, fiind un artist în viaţă, aflat în plenitudinea forţelor creatoare, opera sa nu este încheiată, este încă în curs de realizare, aşa că este normal „ca ea să se împlinească în anii care vin şi să înregistreze noi câştiguri, pe măsura experienţei acumulate şi a voinţei sale de a se impune în contextul plasticii contemporane”.

Cele 251 de imagini color din album reproduc lucrări ale artistului din diferite etape de creaţie, aparţinând tuturor genurilor la care ne-am referit. Ele au fost realizate de artistul fotograf Ilie Stan. Lor li se adaugă alte 15 fotografii reprezentând momente din viaţa pictorului. Traducerea rezumatelor în limbile franceză, engleză şi germană este făcută de Adela Drăgan, Constanţa Florescu Vişan şi Simona Kriegk.

Finanţat de Primăria Municipiului Galaţi şi Consiliul Local, albumul de artă al pictorului Teodor Vişan este tipărit pe hârtie cretată în condiţii grafice excelente şi este o realizare cu totul deosebită a Editurii „Axis Libri”, care oferă unui public larg prilejul de a veni în contact cu creaţia artistului. Un adevărat muzeu Teodor Vişan în miniatură. El poate fi achiziţionat de la standul din cadrul Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”, Strada Domnească nr. 22.

Silvia DUMITRIU

post-2782-0-31982000-1349993694_thumb.jp

post-2782-0-88452900-1349993708_thumb.jp

post-2782-0-64633600-1349993717_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Este într-adevăr "un muzeu Teodor Vişan în miniatură". Iar eu ţin la acest album pentru că am găsit în paginile lui, locuri atât de dragi mie...strada Universităţii, Biserica Sf. Pantelimon, strada N. Bălcescu, strada Domnească, Dunărea, strada Gării, locuri cărora maestrul Teodor Vişan le-a dat un plus de frumuseţe şi poezie... Felicitări celor care au contribuit la realizarea albumului.

Link to comment
Share on other sites

Identităţi plastice feminine în devenire

(Expoziţia „Jurnal pictural”)

Patru proaspete absolvente ale Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii Dunărea de Jos şi-au reunit cele mai recente lucrări într-o expoziţie intitulată „Jurnal pictural”, girată de Muzeul de Artă Vizuală şi găzduită, începând din 12 octombrie a.c., în foaierul Teatrului Muzical „N. Leonard” (curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Andreescu). Ele se numesc: Crenguţa Corina Macarie, Simona Pascale, Rodica Gherghinoiu şi Monica Turcu. Desigur, pentru cei care urmăresc fenomenul plastic gălăţean, acestea nu sunt nume necunoscute, întrucât au mai apărut expoziţii fie individuale, fie colective, organizate de facultatea menţionată, Muzeul de Artă Vizuală sau Filiala Galaţi a U.A.P.R. Expoziţia lor, deşi fiecare îşi are individualitatea sa, este unitară şi arată că toate cele patru artiste se află pe un drum bun al evoluţiei postuniversitare, dovadă prezenţa lor în unele manifestări cu caracter naţional şi internaţional, ca şi recentele premii obţinute în cadrul acestora. Astfel, Monica Turcu a fost distinsă cu un premiu la Concursul de pictură realizată ad-hoc „Câmpina 24 h” şi Marele Premiu la Bienala de la Verona (Italia), Simona Pascale a fost onorată cu Premiul pentru pictură şi pentru grafică la Lucerna (Elveţia), iar Crenguţei Macarie i s-a conferit Premiul pentru pictură la Bienala Artelor „Ion Andreescu” de la Buzău. Recunoaştere valorii creaţiei lor pe plan naţional şi internaţional este îmbucurătoare, iar participarea acestora, ca şi a altora la manifestările locale aduce un suflu nou, adaugă sânge proaspăt pentru propulsarea artei gălăţene.

Aşa cum a dovedit şi cu alte prilejuri, Crenguţa Corina Macarie este preocupată în lucrările ei îndeosebi de figura umană şi de raporturile omului cu semenii şi cu societatea în care trăieşte. În centrul tablourilor expuse se află clovnul, personaj des întâlnit în pictura românească şi în cea universală, aflat la confluenţa realului cu fantasticul, exponent al unor sentimente contradictorii. În spatele aparenţei sale hazlii, a măştii şi a vestimentaţiei strălucitoare, se pot ascunde de cele mai multe ori drame şi tristeţi sfâşietoare, nelinişti care macină interior. Clovnii din pânzele Crenguţei Macarie sunt înfăţişaţi şi ei în ipostaze diferite: trăind momente de tensiune sau de relaxare, cufundaţi în gânduri după ieşirea din scenă, alături de instrumentul pe care l-a folosit în timpul spectacolului, pregătindu-se pentru întâlnirea cu publicul. Artista fragmentează compoziţia ansamblurilor, pensulaţiile sunt largi şi spontane, fundalurile fac un tot unitar cu elementele care formează substanţa tablourilor. Ea a preluat din tehnica reprezentanţilor „action painting”-ului gestica largă, mişcarea energică şi dinamică a pensulei şi spatulei atunci când aşterne materia picturală, pe care o aplică nu unei iconografii abstracte, ci unui figurativ clar conturat, expresiv, modern, construit în spiritul unei viyiuni bine individualizată. Desigur, în afară de clovni, în pânzele artistei întâlnim şi alte personaje, masculine sau feminine, care evocă momente ce ţin de un trecut păstrat ca o nestemată în memoria afectivă.

Simona Pascale pendulează între figurativ şi abstract. La ea, tâlcurile elementului uman, acolo unde acesta există, sunt înţelese la o lectură foarte atentă a ţesăturii de tuşe şi pete de culoare. Unele compoziţii, cum este şi cea intitulată „Criza”, sunt pornite chiar de la aspecte ale vieţii noastre cotidiene, de la starea socială existentă la noi şi la alţii. Într-un alt tablou, tânăra femeie ce poartă pe cap o pălărie cu boruri mari şi aşteaptă pe o bancă, este surprinsă din spate, iar perspectiva care se desfăşoară înainte-i stă sub semnul nebulozităţii. Un alt personaj feminin trăieşte în prezenţa florilor amintiri care-i răscolesc sufletul. În compoziţiile pur abstracte, Simona Pascale mizează pe forţa expresivă a materiei cromatice. Aici ea se mişcă cu dezinvoltură, petele de culoare sunt armonioase, uneori mai stinse, alteori mai explozive, aşezate în mase compacte. Faţă de colega sa Crenguţa Macarie, ea aplică pasta cu mai multă consistenţă, tonurile dobândesc sonorităţi muzicale. Mult mai potolită în culoare este Rodica Gherghinoiu. Ea utilizează o gamă de griuri care dau senzaţia de cântec abia şoptit. În schimb, în picturile semnate de ea este mult mai vizibilă preocuparea pentru desen. O linie, uneori sigură şi continuă, alteori ezitantă sau întreruptă, conduce la figurarea unor personaje fie în compoziţii, fie în portrete. În unele tablouri, artista pare a nu fi interesată atât de expresia chipului, cât mai ales de surprindere unui gest sau a unei atitudini, a staticului sau a mişcării. Chiar şi atunci când abordează portretul, chipul personajelor nu are suficientă claritate, el rămâne învăluit într-o ţesătură

ce-i conferă un aer de mister.

Mai apropiată de arta abstractă, Monica Turcu se distinge în această expoziţie mai ales prin compoziţiile cu temă sacră. În acest sens, ea dezvoltă motivul jertfei cristice sau recurge la simboluri statornicite în mitologia biblică (potirul, pâinea, crucea etc.). Tablourile ei cu Iisus crucificat sunt pictate într-o manieră modernă, îndepărtată de orice canon cerut de erminii. Spiritul inventiv al artistei se observă în libertatea ce şi-o asumă în configurarea unor imagini sfâşietoare, sumbre, care exprimă întreaga suferinţă a Celui răstignit pe cruce, jertfa Mântuitorului pentru ispăşirea păcatelor lumii şi pentru ca oamenii să dobândească viaţă veşnică. În felul cum artista reuşeşte să evidenţieze jertfa cristică, se simit ecouri din gramaticile expresioniste şi chiar influenţa profesorului său de la facultate, pictorul Liviu Nedelcu. În alte tablouri axate pe tema sacrului, ea apelează la colaj sau aşează pe suportul de pânză un strat de chit special, peste care intervine cu culoare, cu înscrisuri din texte biblice, cu încrustaţii ce figurează obiecte şi semne simbolice. Culoarea este de o mare sobrietate, predomină ocrul, pământul de Siena şi griurile. Mai vioaie în tonuri şi predispusă spre un lirism mai exuberant se manifestă în compoziţiile pur abstracte.

Aducând o notă de inedit şi prospeţime în peisajul plasticii gălăţene, expoziţia celor patru artiste, găzduită de foaierul Teatrului Muzical „N. Leonard”, este o manifestare care ne îndreptăţeşte să credem că în oraşul nostru a început să se simtă pulsul existenţei Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design, înfiinţată ân toamna anului 2008, că munca dascălilor din această instituţie (un merit cu totul deosebit îi revine pictorului Tudor Ioan) a început să dea roade de folos artei contemporane româneşti şi beneficiarilor acesteia. Depinde de absolvenţii ei cum vor aprofunda cele învăţate în timpul studenţiei şi de felul cum îşi vor canaliza şi conduce talentul şi munca pentru a-şi defini propria identitate.

Corneliu STOICA

post-2782-0-35061500-1350246381_thumb.jp

post-2782-0-67737000-1350246395_thumb.jp

post-2782-0-68438600-1350246404_thumb.jp

post-2782-0-29608200-1350246415_thumb.jp

post-2782-0-91337000-1350246425_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Ghelman Lazăr - Sinceritatea şi claritatea discursului plastic

Pictura românească din perioada dintre cele două războaie mondiale, când arta noastră naţională a atins altitudini solare, impunându-se pe plan european şi internaţional, înregistrează la loc de cinste numele lui Ghelman Lazăr, artist a cărui creaţie îmbogăţeşte substanţial zestrea valorilor patrimoniale din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.

S-a născut la 18 august 1887 în Galaţi. A studiat la Academia de Artă din Carlottenburg (1905-1906), la Academia de Arte Frumoase din München (1906-1908), cu Haberman şi Jank. De aici a trecut la Paris unde a frecventat Academia Julian (1913) şi E’cole supérieure des beux-arts, atelierul lui Fernand Cormon. A călătorit mult, s-a făcut cunoscut mai întâi prin participări la expoziţii din Franţa şi Italia. Între 1920-1946 a expus la manifestările Salonului oficial. Este tatăl sculptorul Dorio Lazăr, cel care a realizat la Galaţi coloana monumentală „Avântul”, amplasată în cartierul Ţiglina I. Şi-a deschis expoziţii personale în Capitală în 1963 (retrospectivă cu peste 60 de lucrări, găzduită în două din pavilioanele Parcului Herăstrău), în 1967 şi în 1975. A încetat din viaţă la Bucureşti, în ziua de 7 februarie 1976.

Ghelman Lazăr a practicat o pictură ce-şi extrage sevele din datele realului, cultivând peisajul, natura statică, portretul, compoziţia cu mai multe personaje. Rigoarea desenului şi respectul pentru compoziţie, specifice şcolii germane, conjugate cu libertatea cromatică franceză, l-au ajutat să-şi contureze un stil propriu, să ajungă la o sinteză care, aşa cum subliniază Valentin Ciucă, „relevă şi sobrietate, dar şi palpit emoţional”. Alături de pictura în ulei, a stăpânit tehnicile gravurii, acuarelei, pastelului. În aceasta din urmă a obţinut realizări comparabile cu cele ale lui Ştefan Luchian. A fost adeptul unei exprimări clare, al creării unor raporturi coloristice echilibrate în tratarea imaginii. Naturile statice, florile, interioarele pictate de el sunt pătrunse de un sentiment cald, de respectul artistului pentru punerea în evidenţă a materialităţii obiectelor şi a creării unei atmosfere poetice. Priveliştile sale, cu chiparoşi toscani, cu ţărmuri şi întinderi marine, cu grădini, cu parcuri, cu străzi văzute în vaste desfăşurări perspectivale, ni-l relevă pe Ghelman Lazăr ca pe un mare îndrăgostit de frumosul natural şi de cel creat de mâna omului. Lirismul său este cald, iar fiorul poetic resimţit de pictor în momentul creaţiei este trecut cu sensibilitate în imaginile tablourilor şi se răsfrânge şi asupra privitorului. „În peisaj, scria Horia Harşia cu prilejul expoziţiei sale retrospective din 1963, Ghelman Lazăr se arată un îndrăgostit al grădinilor, al parcurilor, al perspectivei străzilor cu atmosferă. Imaginea e străbătută de note lirice, purtând un sentiment cald, tonic, redat de culorile tratate într-o puzderie de irizări. Primăverile şi toamnele în Parcul Herăstrău, pe malul lacului Floreasca sau într-un colţ de burg al Braşovului sunt traduse în imagine plastică, trădând sensibilitatea unui îndrăgostit de frumos mereu tânăr” („Arta plastică, Anul 10, nr. 9, 1963).

În portretistică a imortalizat multe chipuri feminine, căutând ca dincolo de frumuseţea fizică să le dezvăluie şi ceva din adâncurile fiinţei interioare. A pictat multe florărese, femei cosând, tinere citind sau expunându-şi trupul pe nisipul plajelor, balerine, ţărăncuţe la fântână etc. A realizat, de asemenea, portretele unor importante personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti, precum actorii George Storin, Alexandru Giugaru, profesorii Constantin I. Parhon, Petre Constantinescu-Iaşi etc. S-a menţinut în limitele concepţiei clasice privind crearea portretului, de la aşezarea în pagină a personajului, până la configurarea lui definitivă. A acordat o deosebită atenţie şi reprezentării cadrului în care se află personajul portretizat, socotind că acesta are un rol important în sublinierea expresivităţii figurii umane. Creaţia lui Ghelman Lazăr, în totalitatea ei, este expresia unui profesionist care a slujit arta cu sinceritate şi totală dăruire.

Corneliu STOICA

post-2782-0-48455600-1351324628_thumb.jp

post-2782-0-72183100-1351324633_thumb.jp

post-2782-0-79520600-1351324642.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Istorie gălăţeană. Tabăra de sculptură în metal

Municipiul Galaţi s-a numărat printre primele localităţi din ţară care au beneficiat de o tabără de creaţie organizată de Uniunea Artiştilor Plastici cu ajutorul autorităţilor locale, al cărei scop principal a fost acela de a îmbogăţi zestrea artistică a oraşului cu lucrări de sculptură monumentală în material definitiv. Şi cum în 1970, la Măgura Buzăului, s-a ales piatra din carierele Naeni şi Ciuta, la Medgidia şi Sibiu - ceramica, la Arcuş şi Săliştea-Sibiului - lemnul, la Galaţi, profitându-se de existenţa Combinatului Siderurgic şi a Şantierului Naval, doi giganţi industriali de renume, s-a optat pentru fier. Aşa se face că în vara anului 1976, mai precis la 1 august, în cele două întreprinderi au poposit zece tineri sculptori, afirmaţi pe plan naţional, care au reuşit ca într-un timp de numai o lună, având sprijinul unor echipe de muncitori cu înaltă calificare şi o dotare tehnică pe măsură, să înnobileze acest metal mai puţin expresiv cu valenţe plastice uimitoare, ce şi-au etalat frumuseţea şi calităţile estetice populând spaţiul Falezei Dunării, un loc ce oferă condiţii excelente de expunere. A fost un privilegiu pentru oraş, fiindcă în condiţii obişnuite, achiziţionarea lucrărilor de artă modernă ar fi costat enorm.

Lucrările sunt compoziţii abstract-decorative de proporţii monumentale, fixate pe postamente de beton şi acoperite cu lacuri împotriva ruginii. Ele pot fi admirate nu numai de cei care străbat şoseaua paralelă cu panglica albastră a fluviului, dar şi de pe vapoarele ce trec zilnic pe Dunăre. În felul acesta Faleza a dobândit o personalitate proprie, o atracţie singulară, constituind, aşa cum subliniază criticul de artă Mircea Grozdea în albumul „Sculptori români contemporani” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1984), o „panoramă unică în peisajul fluvial, un punct-şoc de atracţie vizuală pentru bătrânul port, înnoit cu moderne construcţii, dar şi prin lucrări de artă de cea mai recentă concepţie”. La rândul său, Alexandra Titu scria :”Intervenţia estetică operată de grupul de artişti invitaţi la Galaţi pune în evidenţă continuitatea semnificativă dintre spaţiul citadin şi cel industrial, cărora monumentele li se adresează. Transfigurând în plan estetic elementele vizuale şi metodele de operare industriale, referindu-se la un câmp larg de realităţi culturale tradiţionale, la patrimoniul artistic universal, la natură, cu care intră în relaţii directe, structurile spaţiale de pe Faleza Dunării se afirmă în primul rând ca repere culturale complexe”. (Alexandra Titu - „Tabăra de sculptură în metal de la Galaţi”, în „România literară”, nr. 39, 23 septembrie 1976).

Cei zece sculptori care au făcut Galaţiului darul lor artistic în prima ediţie a Taberei de sculptură în metal (vernisajul a avut loc în ziua de 12 septembrie 1976, în prezenţa reputatului şi regretatului critic de artă Ion Frunzetti, vicepreşedinte în acea vreme al Uniunii Artiştilor Plastici din România) sunt: Vasilica Marinescu-Kasnovschi, Silviu Catargiu, Elöd Kocsis, Constantin Popovici, Alexandru Marchiş, Bella Crişan, Ingo Glass, Nicolae Şaptefraţi, Gheorghe Turcu şi Istvan Gergely. Unii dintre aceştia vor mai participa şi la ediţiile din 1977, 1991, 1995 şi 1997, alături de alţi sculptori: George Apostu, Aurel Olteanu Stâncă, Manuela Siclodi, Gheorghe Terescenco, Dan Covătaru, Tiberiu Benţe, Ernest Kasnovschi, Mihai Istudor, Aurel Vlad, Liviu Russu, Sergiu Dumitrescu, Gheorghe Marcu, Ewerd Hilgeman, Mircea Roman, Napoleon Tiron, Nicolae Bândărău, Alexandru Grosu, Darie Dup, Mircea Spătaru şi Anton Constantin Şevţov.

Începând cu ediţia a III-a (1991), lucrările realizate în Tabăra de sculptură în metal au fost amplasate şi în alte locuri din oraş decât pe Faleză, în spaţiile verzi de pe strada Brăilei şi mult mai multe în Parcul „Cloşca”, din Valea Tiglinei I. Gălăţeanul Silviu Catargiu, participant la trei ediţii (1976, 1977, 1991) şi-a realizat cele trei lucrări, de altfel ca majoritatea colegilor săi de breaslă, apelând la metaforă şi simbol. „Pasărea apelor” are în ea ceva care ne duce cu gândul la basmele noastre populare, dar evidenţiază şi capacitatea artistului de a propune o nouă mitologie. Sculptura este un fel de pasăre-peşte. Registrul de jos este lucrat piramidal, în timp ce partea superioară se termină cu un cilindru din care se desprind trei aripi. Ele, prin forma lor, ilustrează şi ideea de zbor, dar şi pe aceea de val, făcându-se astfel localizarea în spaţiul dunărean. La fel procedează şi-n „Chemarea zborului”. Din partea de jos a lucrării, concepută din două conuri suprapuse, încadrate de două aripi, se desprind alte patru conuri, ce susţin în partea superioară două volume piramidale, înconjurate de două eşarfe sugerând zborul. Forma aerodinamică, linia suplă creează cum nu se poate mai nimerit senzaţia de înălţare. În masa metalică, artistul a decupat şi silueta lucrării lui Brâncuşi „Domnişoara Pagany”, ca un omagiu adus părintelui sculpturii moderne, de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani în 1976. Lucrarea „In memoriam” (strada Brăilei, în faţa firmei „Trei Star”) nu este nici ea total deosebită de celelalte două. Dată fiind tema, autorul creează ca plan superior, în care înscrie o figură umană feminină, o arcadă, simbol al reculegerii, dar şi al triumfului. Personajul este stilizat, artistul nu renunţă nici de această dată la volumele cilindrice şi conice, nici la formele ondulate, prin care face localizarea în arealul Dunării. Sculptura este un omagiu adus jertfei umane, acelora care şi-au identificat fiinţa şi crezul cu aspiraţiile acestui neam.

Gheorghe Terescenco şi-a intitulat lucrările, realizate tot în trei ediţii ale taberei (1977, 1995, 1997), „Poarta oraşului” (Faleza Dunării), „Porumbel” (Parcul „Cloşca”) şi „Libertate”(spaţiul din apropierea staţiei de benzină din Ţiglina I). Prima este concepută ca o coloană metalică de peste 15 m., în patru muchii, din care se desprind două siluete ale unui cuplu uman. Ele se dezvoltă în partea superioară a lucrării, se amplifică în volume ce par a dialoga între ele aidoma unor aripi desfăcute pentru zbor. Realizată astfel, lucrarea pare un simbol al deschiderii spre lume a Galaţiului (aşa cum oraşul a fost de altfel întotdeauna) prin intermediul marelui fluviu şi o aluzie la explozia demografică din a doua jumătate a secolului al XX-lea, la dezvoltarea în timp, prezentă şi viitoare a urbei dunărene. „Porumbel” este conceput pe orizontală, în forme geometrice, care sugerează zborul, dar şi o stare de linişte, de adâncă pace. „Libertate”, ca înălţime, se apropie de prima, dar ea este mult mai elaborată. Liniile drepte coexistă cu cele curbe, se intersectează, pentru ca în partea terminală să înscrie în spaţiu două volume aerodinamice. Totul dă sentimentul înălţării, al irumperii impetuoase din teluric.

Cubul lui Sergiu Dumitrescu, „Veşmânt”, (strada Brăilei, în faţa blocului R-2), masiv, albastru, care pare a creşte din pământ, are în partea superioară o splendidă dantelărie metalică argintie. „Veghea” şi „Trecerea în lumină” (Parcul „Cloşca”) sunt deosebite ca factură. Ambele pornesc de la forme ce sugerează corpul uman. Dar în timp ce prima are o ţesătură metalică complexă, de esenţă baroc-expresionistă, parcă evocând personaje din filme S.F., în care hazardul pare să deţină locul primordial în îmbinarea elementelor componente, a doua este o alcătuire simplă. Barele metalice din partea de sus, ce străpung sau numai ating stâlpul vertical de forma unei siluete umane, articulate cu altele în formă de semicerc, evocă siluete ale unor ambarcaţiuni sau rămăşiţe ale unor nave naufragiate, amintindu-ne de un motiv foarte frecvent în pictura şi grafica lui Vasile Onuţ. Constantin Popovici, în „Tentativă”, surprinde o situaţie ambiguă: pe de o parte efortul pescăruşului de înălţare, de desprindere de pământ, iar pe de alta, senzaţia de prăbuşire. Ingo Glass apelează la forme arhitecturale („Septenarius”, „Piramida soarelui”), sugerând volumetria unui spaţiu în ascensiune, iar undeva la bază, construieşte din beton un fel de „masă a tăcerii”, amintind şi el astfel de Centenarul naşterii lui Brâncuşi. Dan Covătaru se inspiră din tehnologia reţelelor de televiziune („Receptor”); Vasilica Marinescu-Kasnovschi găseşte forme ingenioase de aşezare pe orizontală şi pe verticală a unor semidiscuri, sudate într-o succesiune regulată, pentru a sugera un fenomen antinomic („Ziua şi noaptea”). Bella Crişan înscrie în spaţiu un fel de labirint, construit prin repetarea, mărită cu fiecare nou element, a unui octogon cu laturile neegale („Evoluţie”); Alexandru Marchiş realizează o compoziţie din deşeuri sudate unul lângă altul, alcătuind o ţesătură ce-i dă lucrării soliditate şi greutate, deşi ea este redusă ca dimensiuni în comparaţie cu celelalte sculpturi („Solid-fluid”).

Aşezat chiar în preajma apei, „Narcis” al lui Gheorghe Turcu a rămas să se privească mereu în oglinda fluviului, încântând prin puritatea şi geometria formelor, integrate armonios în peisajul natural. Tiberiu Benţe şi Ernest Kasnovschi au realizat compoziţii de mari dimensiuni, primul dând curs unei fantezii debordante („Spaţiu de joc vegetal”), al doilea apelând la rigoarea geometriei („Valul şi vântul”), aşa cum procedează de altfel şi Nicolae Şaptefraţi („Fisiune”). Cu „Zidirea” de la Galaţi, Liviu Russu îşi continuă ciclul său bazat pe mitul jertfei pentru creaţie, ilustrat artistic la noi prin legenda Meşterului Manole. Doar materialul e altul. Marian Zidaru cultivă motivul biblic („Cetatea”, aflată în curtea Facultăţii de Mecanică), în timp ce Constantin Şevţov ne aminteşte de pantoful Cenuşăresei din basme („Condur”), iar Darie Dup face să ne gândim la lumea circului („Pasul acrobatului”). Mircea Roman închipuie un trunchi răsturnat de piramidă, din care se desprinde o pereche de tălpi umane („Piramidă ucisă”). La Elöd Kocsis elementele modulare dau lucrării un aer baroc („Capriciile ielelor”), Aurel Vlad transpune cu mijloacele sculpturii o coridă cu final dramatic („Taurul Roşu), Gheorghe Marcu aşează plăcile plane metalice pe 12 piramide încercând să sugereze „cina cea de taină”(„Lecţia de odihnă”, Grădina Publică). Tot la piramide, montate astfel încât să ia forma clepsidrei, apelează artistul şi-n lucrarea sa din 1997, intitulată „Doisprezece”. Napoleon Tiron, născut pe meleagurile noastre, în comuna Rediu, într-o lucrare de mari dimensiuni, alcătuită din trei moduli rectangulari, înclinaţi într-o parte, plasaţi simetric în spaţiu şi sudaţi între ei, vopsiţi în verde intens, sugerează mişcarea valurilor apei („Valuri sarmatice”).

Unele dintre cele mai frumoase lucrări sunt „Tată şi fiu” şi „Fructul soarelui”, ambele purtând semnătura mult regretatului sculptor Gheorghe Apostu, stins prematur din viaţă departe de ţară, la Paris, Franţa (18 octombrie 1986). Aşezată în partea de jos a Falezei, perechea „Tată şi fiu” veghează aici la malul Dunării ca un totem al celor înghiţiţi de apele fluviului, iar „Fructul soarelui”, amplasată în partea de sus, pe unde trece o a doua şosea paralelă cu Dunărea, alcătuită din spiţele unei roţi, susţinute de un ax de o perfectă verticalitate, prin înălţimea şi monumentalitatea ei domină peisajul, oferind o imagine inedită, de o deosebită frumuseţe. Apostu exploatează aici cu ingeniozitate şi lumina reflectată de suprafaţa lustruită. Despre „Amfiteatrul” lui Mihai Istudor, criticul de artă Mihai Drişcu notează: „Sculptorul realizează o foarte expresivă plasă pentru aer, «ochiurile» ei se decupează după regulile unei serioase ştiinţe compoziţionale ce înglobează şi imprevizibilul. Este o lucrare ce reuşeşte să individualizeze spaţiul înconjurător” („Arta plastică”, nr. 12, 1968).

Câştigând în personalitate, Faleza Dunării a devenit, prin sculpturile ce o populează, un adevărat muzeu în aer liber. O urmează Parcul „Cloşca” şi poate n-ar fi rău dacă în viitor şi alte spaţii din oraş s-ar bucura de asemenea privilegii.

Iată lista completă a lucrărilor create în cele cinci ediţii ale Taberei de sculptură în metal:

Ediţia I (1976): 1. Istvan Gergely - „Ecran”; 2. Gheorghe Turcu - „Narcis”; 3. Vasilica Marinescu-Kasnovschi - „Ziua şi noaptea”; 4. Elöd Kocsis - „Capriciile ielelor”: 5. Alexandru Marchiş - „Solid-fluid”; 6. Silviu Catargiu - „Pasărea apelor”; 7. Constantin Popovici - „Tentativă”; 8. Bella Crişan - „Evoluţie”; 9. Ingo Glass - „Septenarius”; 10. Nicolae Şaptefraţi - „Fisiune”.

Ediţia a II-a (1977): 1. Ernest Kasnovschi - „Valul şi vântul”; 2. Aurel Olteanu Stâncă - „Icar”; 3. Silviu Catargiu - „Chemarea zborului”; 4. Manuela Siclodi - „Confluenţe”; 5. Dan Covătaru - „Receptor”; 6. Gheorghe Terescenco- „Poarta oraşului”. 7. Tiberiu Benţe - „Spaţiu de joc vegetal”; 8. George Apostu - „Tată şi fiu”; 9. George Apostu- „Fructul soarelui”; 10. Mihai Istudor - „Amfiteatru”.

Ediţia a III-a (1991): 1. Aurel Vlad - „Suflet pe ape”; 2. Manuela Siclodi - „Facerea”; 3. Liviu Russu - „Zidire”; 4. Sergiu Dumitrescu - „Veşmânt”; 5. Gheorghe Marcu - „Lecţia de odihnă”; 6. Silviu Catargiu - „In memoriam”; 7. Ewerd Hilgeman - „Omagiu lui Brâncuşi”; 8. Bella Crişan - „Evoluţie-Revoluţie”; 9. Marian Zidaru - „Cetatea”; 10. Ingo Glass - „Piramida Soarelui”.

Ediţia a IV-a (1995): l. Gheorghe Terescenco - „Porumbel”; 2. Sergiu Dumitrescu - „Veghe”; 3. Mircea Roman - „Piramidă ucisă”; 4. Aurel Vlad - „Taurul roşu”; 5. „Napoleon Tiron - „Valuri sarmatice”; 6. Gheorghe Marcu - „Doisprezece”.

Ediţia a V-a (1997): 1. Anton Constantin Şevţov - „Condur”; 2. Sergiu Dumitrescu - „Trecerea în lumină”; 3. Darie Dup - „Pasul acrobatului”; 4. Mircea Spătaru - „Incinta”; 5. Neculai Bândărău - „Lapidaţi”; 6. Ioan Alexandru Grosu - „Levitaţie”; 7. Gheorghe Terescenco - „Libertate”.

Reluând firul organizării Taberei de sculptură în metal, Muzeul de Artă Vizuală, Filiala Galaţi a U.A.P.R. şi Asociaţia Culturală „Nicolae Mantu” au organizat în vara acestui an o nouă Ediţie, a VI-a, la care au participat şapte plasticieni gălăţeni: Relu Angheluţă, Mihaela Brumar, Eduard Costandache, Sorina Fădor Vădeanu, Cosmin Saulea, Gheorghe Terescenco şi Adrian Vădeanu. Lucările realizate de aceştia vor fi aşezate în curtea Facultăţii de Mecanică a Universităţii Dunărea de Jos, unde deja mai există câteva. Dar despre ele, cu alt prilej.

Corneliu STOICA

post-2782-0-11838300-1352331465_thumb.jp

post-2782-0-99846000-1352331471_thumb.jp

post-2782-0-46034500-1352331480_thumb.jp

post-2782-0-32482300-1352331487_thumb.jp

post-2782-0-96951500-1352331493_thumb.jp

post-2782-0-07566400-1352331506_thumb.jp

post-2782-0-60465500-1352331511_thumb.jp

post-2782-0-14947900-1352331521_thumb.jp

post-2782-0-52893500-1352331532_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Liviu-Adrian Sandu: „Emoţii, expresii, fizionomii

Absolvent al Academiei de Arte „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, secţia sculptură, clasa profesorului Ion Antonică (1997), Liviu-Adrian Sandu (n. 3 ianuarie 1968, Galaţi) şi-a deschis la începutul acestei luni prima expoziţie personală (vernisaj, 7 noiembrie), găzduită în Sala „Ioan Simion Mărculescu” din cadrul Muzeului de Artă Vizuală. În toată această perioadă care a trecut de la terminarea facultăţii, artistul a lucrat ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde a predat Anatomia artistică şi Studiul desenului”, la Facultatea de Arte din Galaţi, iar din 2005 funcţionează ca muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală. În 2011 şi-a susţinut examenul de doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Arte, cu teza „Morfologia emoţiilor în sculptura figurativă”. A participat la numeroase expoziţii de grup şi colective de la Galaţi, Bucureşti, Iaşi, Bacău, Buzău, Brăila, el însuşi a organizat expoziţii tematice la instituţia al cărui angajat este în prezent, a luat parte la Taberele de creaţie de la Câmpulung Moldovenesc, Hârlău, Bucium, Galaţi, Costache Negri, Boholţ-Braşov. Aşadar, o activitate consistentă, încununată acum şi de o expoziţie personală, manifestare în care prezintă numai portrete sculpturale, realizate în tehnica teracotei, rod al interesului, dragostei şi pasiunii lui pentru figura umană.

Abordarea unui astfel de gen nu este la îndemâna oricui, fiindcă el presupune din partea celui care îl practică un ascuţit spirit de observaţie şi stăpânirea într-un grad foarte înalt a ştiinţei exprimării cu mijloacele pe care le are la dispoziţie a caracteristicilor fizionomice şi psihologice ale personajelor portretizate. Exigenţe pe care Liviu Adrian-Sandu le-a înţeles în esenţa lor şi le confirmă prin creaţia sa. Într-un text confesiv, intitulat „Convingerile mele”, scris pe un panou, expus şi el pe simeze, un fel de „ars poetica” a autorului, el afirmă: „Sunt un sculptor convins de faptul că portretul este şi va rămâne una din cele mai mari provocări care există în sculptură şi care necesită o foarte mare strădanie, pe o perioadă îndelungată de timp, pentru a putea acoperi un spectru foarte larg din varietatea fizionomiilor şi expresiilor faciale care ţin de unicitatea fiecărui individ. Importanţa studierii diverselor fizionomii şi a expresiilor lor este o provocare foarte mare pentru oricare dintre sculptorii doritori să-şi fructifice talentul, spiritul de observaţie şi capacitatea de redare a detaliilor care întregesc ansamblul caracterial al chipului”.

Manifestând o deosebită admiraţie pentru Auguste Rodin şi pentru Constantin Brâncuşi din prima sa perioadă de creaţie, sculptorul gălăţean cultivă un portret de tip clasic, lucru puţin obişnuit astăzi, când majoritatea artiştilor se orientează spre direcţii ale curentelor moderne şi postmoderne. Liviu-Adrian Sandu nu se teme că ar putea astfel deveni vetust şi anacronic. Cu toate că în urmă cu câţiva ani a creat şi în cheie abstractă, el este convins că ceea ce face acum este semnificativ şi va rezista la metamorfozele ce le va înregistra arta în viitor, fie acestea de viziune, de limbaj plastic, de tehnici şi de materialele utilizate. Realismul lucrărilor sale este izbitor, asemănarea cu modelele nu poate fi pusă în niciun fel sub semnul întrebării, iar modul cum pătrunde dimensiunea psihologică a modelelor, cum reuşeşte să le citească şi să le exprime gândurile, trăirile, emoţiile, sentimentele, într-un cuvânt adâncul sufletesc, constituie calităţi remarcabile.

Portretele din actuala expoziţie sunt plăsmuiri inspirate din mitologie şi de sorginte livrescă („Gorgană”, Admiraţie”, „Satir”, „Scrooge”, „Războinicul”), din universul imaculat al copiilor („Nedumerire”, „Nani, nani, puişor”, „Bucurie”) sau sunt reprezentări ale unor persoane din apropierea artistului şi din viaţa culturală şi economică a Galaţiului („Adrian”, „Diana”, „Paul”, „Gheorghe Miron”, „Dan Basarab Nanu”, „Corneliu Stoica”, „Lică Dănilă”, „Vasile Joantă”). Sculptorul nu urmăreşte numai ca în expresia fizionomică a acestora să se reflecte şi stările lor interioare, ci intervine uneori cu detalii de vestimentaţie, organizează elementele compoziţionale în aşa fel încât imaginea de ansamblu, prin proporţii, forme şi volume, să emane echilibru, măsură şi armonie. Este atent la părţile luminoase şi la cele umbrite, la plinuri şi goluri, la acordul părţilor componente, îşi confecţionează soclurile în funcţie de particularităţile fiecărei lucrări în parte. Smalţul şi patina asigurate prin emailarea lutului ars cu o paletă coloristică nuanţată le sporesc forţa expresivă şi emoţională. Personajul feminin din „Adoraţie”, având coarne de berbec şi privirea aţintită spre o zare ipotetică, este un simbol al curiozităţii, al imaginaţiei creative, al unei bogate vieţi interioare şi nu în ultimul rând al izbânzii artistului în demersul său de a crea opere durabile. Nu întâmplător poate sculptorul i-a aşezat imaginea fotografică chiar pe prima pagina a catalogului expoziţiei, înaintea textului ce-l prefaţează. Gorgona, o fiinţă mitologică, trăitoare la soare-apune, rece, stranie, este încolăcită de mari şerpi albăstrii care provoacă frisoane celor care privesc („Gorgonă”); Diana, femeie frumoasă, blondă, cu părul strâns la spate în coc, zâmbeşte ademenitor şi misterios („Diana”); Manciu, posesoarea unei lungi cozi împletita în trei, trecută pe după gât, pare o fiinţa veselă, deşi mina ei o arată mai mult timidă („Manciu”); Războinicul emană forţă, vigurozitate şi concentrare („Războinicul”); Morăcănosul Ebenezer Scrooge, om de afaceri bătrân şi avar, un personaj rapace din nuvela lui Charles Dickens „A Christmas Carol” („Colind de Crăciun”), publicată pentru prima oară în 1843 şi care a constituit de-a lungul anilor baza mai multor producţii cinematografice şi muzicale, dă impresia că ascultă sau aşteaptă cu suspiciune şi teamă („Scrooge”); pictorul Gheorghe Miron pare a străpunge cu gândul şi privirea orizonturi nebănuite, ale cunoaşterii sau ale spaţiului şi timpului („Gheorghe Miron”); istoricul Dan Basarab Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală, jovial ca înfăţişare, este cufundat într-o stare de meditaţie („Dan Basarab Nanu”); istoricul şi criticul de artă Corneliu Stoica trăieşte tensiuni lăuntrice care-l fac absent la ceea ce se întâmplă în jur („Corneliu Stoica”); Paul este un personaj de culoare, cu trăsături faciale accentuate, sugerând vigoare şi sănătate robustă, o figură cuceritoare („Paul”); Adrian este un bărbat puternic, în floarea vârstei, care exprimă fermitate, vitalitate, stăpânire de sine şi optimism („Adrian”); inginerul Vasile Joantă, directorul Martens S.A., este melancolic şi apăsat de povara unor probleme nerezolvate („Vasile Joantă”); „Satitul” se străduieşte să smulgă hohotele de râs ale spectatorilor prin afişarea unor coarne cioante şi a unei mimici hazlii „(Satir”). Actorul Lică Dănilă din lucrarea „Masca” este gata să-şi schimbe fizionomia şi comportamentul în funcţie de personajul în rolul căruia este distribuit. Capetele de copii, concepute frontal, compuse cu o bună ştiinţă a cunoaşterii psihologiei infantile, sunt şi ele remarcabile. Chipuri inocente, luminoase, proaspete, cu epiderma obrajilor catifelată şi fragedă, învăluite de un lirism cald, revarsă bucurie şi speranţă în suflete.

Dincolo de trăsăturile fizice şi morale ale acestor personaje din portretele lui Liviu Adrian Sandu, trebuie să mai menţionăm o calitate esenţială a lor, aceea de a fi vii, de a fi capabile să dea sentimentul palpitului vieţii. Sculptorul este un artist de mare fineţe, sensibil, un creator subtil, modelează lutul că rigoare şi căldură, se simte în euritmia formelor şi volumelor aspiraţia către puritate şi armoniile clasice, dar şi ceva din pulsaţiile artei moderne. Privindu-i lucrările, citindu-i rândurile din textul „Convingerile mele”, nu se poate să nu ne vină în minte cuvintele unui mare artist francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, Antoine Bourdelle, fost elev al lui Rodin, care spunea: „Un cap este un univers de detalii. Fiecare dintre ele nu trebuie să existe decât ca element al ansamblului … Toate părţile operei trebuie să fie stabilite în mod logic, nimic nu trebuie lăsat la întâmplare. Sculptura cere tot atâta precizie cât şi ştiinţă … Sculptorul se cuvine să fie arhitect pentru a-şi construi opera; se cuvine să fie pictor pentru a-i combina umbrele; se cuvine să fie giuvaergiu pentru a-i cizela liniile”.

Liviu Adrian Sandu a străbătut o etapă benefică pentru creaţia sa, care este expresia unei munci şi dăruiri totale, conştient, cum însuşi mărturiseşte, că „succesul unei lucrări de artă este dependent de abilitatea artistului de a comunica fluent prin intermediul demersului său artistic. Dacă această comunicare este împlinită, atunci putem spune că avem în faţa noastră cel puţin o operă de artă dacă nu chiar o capodoperă”. Lucrările sale din expoziţia „Emoţii, expresii, fizionomii” au capacitatea de a dialoga coerent şi incitant cu publicul, emoţionează, plac, fac fiinţa să vibreze şi creează mari bucurii estetice. Altfel spus, ele ating ţinta pentru care au fost create.

Corneliu STOICA

post-2782-0-41259100-1352573874_thumb.jp

post-2782-0-74843800-1352573908_thumb.jp

post-2782-0-51091600-1352573910_thumb.jp

post-2782-0-12377900-1352573914_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Ştefan Buţurcă - Un parcurs artistic plin de izbânzi

După ampla retrospectivă din vară de la Bucureşti, când a expus 175 de lucrări la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional, Ştefan Buţurcă (n. 9 aprilie 1951, membru al U.A.P.R. din 1996) a revenit la începutul lunii noiembrie cu o nouă expoziţie personală găzduită de Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu” din Tecuci, oraşul în care trăieşte, munceşte şi creează. Tablourile prezentate, majoritatea datând din ultimii zece ani, demonstrează că pictorul a ajuns la cota unui parcurs artistic plin de izbânzi, care-l plasează în rândul valorilor reprezentative ale artei noastre contemporane. Deşi trăieşte la Tecuci, el a ţinut ca de-a lungul anilor să se confrunte periodic cu publicul, organizându-şi în acest sens 32 de expoziţii personale nu numai în oraşul în care trăieşte, ci şi la Bucureşti, Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ, Chişinău, participând în acelaşi timp la numeroase manifestări colective cu caracter naţional. Aceste prezenţe publice au prilejuit iubitorilor de frumos să vină în contact direct cu opera sa, iar specialiştii să se pronunţe asupra demersului său artistic, evidenţiindu-i originalitatea, legătura cu tradiţia, dar şi individualitatea stilistică. Despre creaţia sa au scris favorabil personalităţi notorii ale criticii de artă: Radu Negru, Aurel Leon, Marin Mihalache, Cristina Angelescu, Dan Grigorescu, Valentin Ciucă, Cornel RaduCosnstantinescu, Octavian Barbosa, Virgil Mocanu, Vasile Florea, Veronica Marinescu, Tudor Octavian, Maria-Magdalena Crişan, Corneliu Ostahie etc. Numele său este întâlnit în volumul I al „Enciclopediei Artiştilor Români Contemporani” (autori, Alexandru Cebuc, Vasile Florea şi Negoiţă Lăptoiu, Editura ARC 2000, Bucureşti, 1996); Valentin Ciucă l-a inclus în monumentalele sale albume de artă „Un secol de arte frumoase în Moldova”, vol. II (Editura Art XXI, Iaşi, 2009) şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010” (Editura Art XXI, Iaşi, 2011). Tot el i-a consacrat un album monografic, intitulat „Ştefan Buţurcă, viaţa ca un portret” (Editura Alma, Galaţi, 2004). Are peste 400 de lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Canada, China, Franţa, Italia, Israel, Republica Moldova şi Statele Unite ale Americii.

Lucrările din actuala expoziţie reprezintă peisaje, portrete, naturi statice şi flori, genuri pe care Ştefan Buţurcă le-a cultivat cu consecvenţă în cei 40 de ani de activitate creatoare şi cărora le-a adăugat contribuţia rodului său artistic, care-l individualizează şi în acelaşi timp îl deosebeşte de confraţii săi de generaţie. Format în spiritul lirismului şcolii ieşene de pictură (a studiat cu profesorii Francisc Bartok, Dan Hatmanu, Corneliu Ionescu, Vladimir Florea), artistul s-a afirmat, a evoluat şi s-a impus printr-o creaţie de factură realistă, cu trimiteri directe la datele concretului şi care s-a situat întotdeauna, aşa sublinia în 1996 criticul de artă Vasile Florea, „pe coordonatele tradiţiei”, făcând impresia „unei depline sincerităţi în transpunerea motivului”. Atras în mod obsesiv de natură, de peisajul lumii rurale şi de cel al mahalalelor oraşelor, Stefan Buţurcă le-a imortalizat în tablouri în faţa cărora ochiul se încarcă de culoare, iar sufletul vibrează la un înalt diapazon. Peisajele sale se desfăşoară pe mari întinderi spaţiale, sunt concepute după scheme compoziţionale variate, care înlătură orice urmă de monotonie. Case, arbori, dealuri, drumuri, fântâni, gospodării ţărăneşti etc. alcătuiesc un univers în care se simt ritmurile vieţii, unde domneşte liniştea şi tihna, în ciuda tuşelor largi şi a petelor de culoare, trasate cu pensula sau cu cuţitul de paletă, care indică o dinamică şi o agitaţie a materiei picturale în configurarea imaginii ansamblurilor. Natura în peisajele lui Ştefan Buţurcă este tonică, spectacolul ei este încântător, nu în sensul surprinderii pitorescului, neurmărit de fapt niciodată de artist, ci în măsura în care reprezintă o stare de suflet, un pretext pentru pictor pentru a-şi exterioriza propriile sentimente, emoţii, trăiri şi stări sufleteşti. Iată titlurile câtorva tablouri: „Lumină de toamnă”, „Răspântie la Brodina”, „Înserare de iarnă”, „Cromatică explozivă”, „Armonii de iarnă”, „Colţ fermecător la Brodina”, „Case în curbă”. Ele sunt de fapt nişte poeme cromatice, în care vibrează aerului Moldovei, locurile îşi etalează frumuseţea, atmosfera lor îmbietoare şi calmul oamenilor care nu sunt prezenţi în cadru decât indirect, prin elementele rodului muncii lor. Arhitectura tablourilor nu este complicată, acordurile cromatice sunt obţinute prin juxtapuneri sau prin subtile suprapuneri de pastă, prin pensulaţii care variază de la tuşele viguroase până la cele care transpun transparenţe echivalente cu rafinamentul. Pictorul utilizează mult albastrul şi verdele cu nuanţele lor, griurile colorate, cărora le alătură în combinaţii mai mici uneori, alteori mai mari, roşul, ocrul, violaceul, galbenul, albul.

Pasiunea şi plăcerea cu care pictează Ştefan Buţurcă peisajul, le întâlnim şi în naturile statice, multe dintre ele cu flori ( „Natură statică cu ochelari”, „Trandafiri roz cu carte”, „Crini portocalii”, „Flori în oală verde”, „Lalele roşii”, „Căniţă cu flori”, „Narcise albe”. „Iarva şarpelui”, „Ibric cu zorele”, „Flori violete pe fond ocru”). Aceeaşi fervoare cromatică, aceeaşi energie a tuşelor, aceeaşi spontaneitate, aceeaşi măiestrie în asigurarea echilibrului compoziţional. Artistul stăruie asupra redării materialităţii obiectelor de recuzită, a carnalităţii lujerelor, a fragilităţii corolelor şi petalelor. Culorile sunt calde şi dobândesc adesea sonorităţi de smalţ. Florile lui Stefan Buţurcă sunt vii, surâzătoare, răspândesc în jur lumină şi poezie. Lirismul lor este învăluitor.

Când abordează portretul, artistul ştie că mai mult decât reuşita redării asemănării cu modelele valorează accesul la dimensiunea psihologică a acestora şi scoaterea la lumină, prin expresia fizionomiei, a adâncului lăuntric, a acelor trăsături în măsură să le definească personalitatea. Chipurile personajelor sale exprimă sobrietate şi concentrare („Femeie citind în fotoliu”), suferinţă şi îngrijorare („Portret de femeie”), nostalgie şi cufundare în gânduri („Moş Nicolae”, „Bătrânul pescar”), asprime, severitate şi fermitate („Nea Săndică”, „Ţăran din Nicoreşti”). Universul fermecător al copilăriei este surprins în câteva portrete admirabile, expresii ale inocenţei, gingăşiei şi purităţii infantile („Davidel”, „Copil dormind”, „Oltica”, „Băieţel cu ochelari”). „Autoportretele” sale, multe la număr, realizate în diferite perioade ale vieţii, sunt de asemenea remarcabile pentru arta sa portretistică. Pictorul se înfăţişează când visător, animat de elanuri tinereşti, când melancolic şi gânditor, frământat şi privind interogativ în jur, când aspru şi colţuros, conferind chipului accente expresioniste. Unor autoportrete vădit dramatice, care exprimă durere şi suferinţă, Corneliu Ostahie le găseşte explicaţia în adoptarea de către artist „a unor trăsături cu caracter christic, pornind chiar de la înfăţişarea sa, despre care crede, nu fără temei, că aduce cu chipul Mântuitorului”.

Ajuns la vârsta de 61 de ani, Ştefan Buţurcă, pictor nu expansiv, ci interiorizat şi profund, care a ştiut să îmbine în creaţia sa tradiţionalul cu modernul, este o prezenţă şi o personalitate complexă, cu o voce inconfundabilă în plastica contemporană românească, a cărui operă de până acum este mărturia cea mai grăitoare că şi provincia poate produce valori atunci când cel în cauză ştie să-şi aleagă drumul de urmat şi să găsească cele mai bune soluţii pentru obiectivarea în materie sensibilă a crezului său artistic şi pentru a fi în consonanţă cu ceea ce se realizează pe plan naţional şi internaţional. De altfel, notează Valentin Ciucă în albumul monografic ce i l-a consacrat, Ştefan Buţurcă „n-a trăit nici o clipă complexul provinciei, fiindcă a aflat la timp că acolo unde este o conştiinţă autentică de artist, acolo este şi capitala, iar capitalele politice sau administrative nu se confundă cel mai adesea cu capitalele culturii”. Expoziţia sa, găzduită de Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu” din Tecuci, este manifestarea unui artist pe deplin matur, care şi-a format un stil de exprimare, şi-a constituit un univers propriu al operei sale şi care poate să ne ofere şi de acum încolo încă multe surprize şi bucurii estetice.

Corneliu STOICA

post-2782-0-89952200-1352844513_thumb.jp

post-2782-0-36444600-1352844529_thumb.jp

post-2782-0-87840900-1352844539_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Ludovic Bassarab - un pictor gălăţean mai puţin cunoscut

În albumul de artă „Pictori români uitaţi” (Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2003), autorul acestuia, prozatorul şi criticul de artă Tudor Octavian, subliniază că dacă el ar fi coordonat un colectiv, ar fi îndreptat cercetarea şi căutarea şi spre alte nume, considerând că numai „travaliul de azi al unei singure persoane nu ajunge”. Printre acele „alte nume” enumerate (Gheorghe Baba, August Baillayre, Dimitrie Berea, Pericle Capidan, George Catargi, Lena Constante, Gh. Ionescu-Doru, Dem Iordache, Grigore Manea, Ary Murnu, Alexandru Satmary, Vasile Velisaratu etc.) îl include şi pe cel al pictorului Ludovic Bassarab, gălăţean de origine, artist destul de prolific în primele trei decenii ale secolului XX, de la care se păstrează în colecţii particulare şi muzee din ţară numeroase lucrări de pictură şi grafică. Numai în perioada 1995-2012 prin casele de licitaţie din Bucureşti au fost vândute peste 200 de tablouri semnate de acesta.

Informaţiile biografice ale celor care au scris în epocă despre el nu sunt atât de bogate, însă opera sa este mărturia unui artist stăpân pe uneltele sale, care trebuie să fie redescoperit. Pictorul s-a născut la 9 septembrie 1868, în Galaţi. Criticul de artă Theodor Cornel, în cartea sa „Figuri contimporane din România” (dicţionar biografic ilustrat, Bucureşti, 1909), arată că se trăgea dintr-o veche familie moldovenească, tatăl său, Constantin Barbu Bassarab, fiind nepotul lui Gheorghe Barbu Bassarab, vornic la Hotin, în Basarabia. După mamă, provenea din familia Neumayer, fiind nepotul colonelului Ludovic Neumayer şi strănepotul generalului rus Sanders. A urmat clasele secundare la Iaşi şi după obţinerea bacalaureatului în litere şi ştiinţe, a studiat timp de un an la Şcoala de Arte Frumoase din acelaşi oraş cu Gheorghe Panaiteanu-Bardasare. S-a înscris apoi, în 1890, la Politehnica din München, unde urmează cursurile de arhitectură. Vocaţia pentru pictură îl determină ca numai după doi ani să renunţe la arhitectură. Dă examen şi este admis la Academia Regală de Arte Frumoase din capitala Bavariei, instituţie de învăţământ superior pe care a frecventat-o şi profesorul său de la Iaşi şi prin care au trecut mulţi dintre pictorii şi sculptorii români: Constantin D. Stahi, Ştefan Luchian, Octav Băncilă, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Mantu, Stavru Tarasov, Dimitrie Hârlescu, Nicolae Vermont, Lascăr Vorel, Iosif Iser, N.N. Tonitza, Oscar Spaethe, Frederic Storck, Marius Bunescu etc. Aici a studiat cu profesorii Nicolaus Gysis, Johan Kaspar Herterich şi Otto Zeiss. În 1893 expune la Darmstadt, oraş universitar din landul Hessa, iar în anul următor participă la o expoziţie müncheneză de la „Glaspalast”. În 1898 se afla încă în capitala Bavariei, fiindcă aflăm din revista „Familia” (nr. 23, 7/19 iunie 1898, p. 274) că tânărul pictor a fost admis de juriile expoziţiilor să expună lucrări ale sale la manifestările din München şi Berlin, iar într-un alt număr al publicaţiei orădene (nr. 34, 4/16 octombrie 1898, p. 479) este inserată informaţia că artistul are la Palatul de Cristal din München „câteva tablouri care au atras luarea aminte a cunoscătorilor”.

Ca mai toţi artiştii români care au studiat în capitala Bavariei, Ludovic Bassarab a întreprins călătorii de studii şi în Franţa, astfel că a avut posibilitatea să cunoască înnoirile din domeniul artei, efervescenţa artistică a Parisului. Într-o astfel de călătorie din 1898 a realizat în cărbune şi acuarelă portretul cufundat în gânduri al pictorului Henri de Toulouse-Lautrec. În 1900 se căsătoreşte cu Maria Bonachi, fiica filologului Alexandru Bonachi, fratele mai mic al poetului junimist Mihai Bonachi. Împreună cu aceasta călătoreşte în mai multe rânduri în capitala Franţei, prilej cu care aprofundează secretele artei maeştrilor din marile muzee.

Stabilit la Bucureşti, pictorul debutează în 1904 în expoziţia Societăţii „Tinerimea artistică”, prezentând trei lucrări de pictură, trei de grafică şi două de artă aplicată. Devine membru societar al acesteia, expunând la următoarele manifestări colective nu numai pictură şi grafică, dar şi miniaturi din fildeş. La expoziţia din 1907 a „Tinerimii artistice” a atras atenţia criticii prin „Tripticul” prezentat şi mai ales prin medalioanele Evangheliştilor sculptaţi în basorelief. Criticul Theodor Cornel îl reproduce în dicţionarul amintit şi-l descrie astfel: „Acest triptic, cu cele două laturi deschise, cu menirea să fie pus înaintea Catapetesmei, este în întregime pictat şi sculptat de d. Ludovic Bassarab. Pictura este în stil bizantin italianizat. În ceea ce priveşte motivele sculpturale, brâul superior, frontonul, crucile, palmetele şi laţurile, artistul a căutat să se inspire de la flora decorativă bizantină, stilizată. Subiectul: în partea centrală, Maria cu Iisus în braţe, nimbaţi; nimbul lui Iisus cruciform; pe latura din stânga se poate observa Sf. Ana, iar pe cea din dreapta, Sf. Ioachim. Feţele din afară sunt sculptate în lemn. Cei patru Evanghelişti sunt figuraţi, cu simbolurile lor respectiv,e în medalioane susţinute de ramuri de viţă cu ciorchini de struguri. Lemnul este patinat în verde auriu”. Expoziţiile personale de la Ateneu din 1907 şi 1908 îl vor impune pe artist atenţiei publicului. Participă, de asemenea, cu lucrări şi la Salonul oficial. Îşi organizează în anii următori şi alte expoziţii individuale. A încetat din viaţă în decembrie 1933.

Ludovic Bassarab a cultivat o pictură de factură realist-impresionistă, realizată în spiritul şcolilor pe care le-a frecventat, a practicat arta decorativă şi miniatura, a pictat icoane, a executat desene pentru bancnote şi machete grafice ale unor mărci poştale, reprezentând membri ai familiei regale, emise de Poşta Română. Câteva dintre acestea din urmă au figurat în expoziţia „Familia regală, o istorie în imagini”, deschisă în mai 2009 la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. Tematica lucrărilor sale este diversă, de la carele cu boi (la modă în acea perioadă), aspecte din viaţa ţăranilor şi ţiganilor, scene de interior, imagini ale târgurilor, peisaje din diferite zone ale ţării, până la compoziţii cu mai multe personaje, nuduri şi flori. A pictat în tehnica uleiului pe pânză, pe carton, pe placaj, pe lemn, a practicat în acelaşi timp grafica realizată în pastel, acuarelă, cărbune, creion, sanguină, în tehnici mixte. Referindu-se la lucrările expuse în 1906 la Tinerimea artistică, colecţionarul şi criticul de artă Virgil Cioflec, autor al unor monografii de referinţă dedicate lui Ştefan Luchian şi Nicolae Grigorescu, remarca „înţelegerea microscopică” ce o manifesta pictorul faţă de subiectele alese, considerându-l a fi în pictură „un buchinist”. Aceasta şi datorită dimensiunilor uneori foarte reduse, miniaturale, ale suporturilor pe care el picta. De la Ludovic Basarab se cunosc tablouri precum „Mănăstirea Cozia”, „Interior de biserică”, „În faţa mănăstirii”, „Sat dobrogean”, „Convoi de care”, „Dejun în crâng”, „Hora”, „La treierat”, „Cosaşi”, „Vapoare la Constantinopol”, „Pe uliţa satului”, „Piaţă din Covasna”, „Pe drum de ţară”, „La pescuit”, „Casă ţărănească”, „Ţărmul mării la Constanţa”, „Cheiul Dâmboviţei” etc., care pun cu claritate în evidenţă calităţile de riguros desenator şi bun colorist ale artistului. Peisajele sale, deşi de mici dimensiuni, se desfăşoară pe spaţii întinse. Cerurile sunt senine sau împrumută ceva din griurile vineţii ale coamelor munţilor, vegetaţia este abundentă, apele îşi păstrează limpezimea şi prospeţimea. Adesea pictorul apelează şi la tehnica divizionistă a poantilismului, materia picturală fiind aşezată în nenumărate puncte de culoare (”Peisaj”, „La un pahar”, „La lucru în faţa casei”). De cele mai multe ori peisajele sale sunt însufleţite de prezenta omului. Am putea spune chiar că figura umană l-a preocupat într-un grad foarte înalt pe Ludovic Bassarab. Aproape că nu există peisaj în care ţăranul să nu fie surprins la muncile câmpului, întorcându-se acasă, adăpând animalele, petrecând la hora satului sau trebăluind în propria gospodărie. În acelaşi timp i-a pictat pe ţărani participând la sfintele liturghii din lăcaşurile de cult ortodox, i-a fixat pe pânză, pe carton şi pe placaj în ipostaze din viaţa casnică. Femeia din spaţiul rural este înfăţişată în tablourile sale în postura de păstoriţă, pregătind mâncarea, ţesând, torcând, scoţând apă din fântână, muncind cot la cot cu bărbatul la prăşit, la secerat, la treierat. În lucrările cu case şi curţi ţărăneşti, ca şi în cele înfăţişând interioare, pictorul transcrie cu fidelitate elementele de arhitectură rurală, de etnografie şi ornamentică populară (”Gospodărie ţărănească”, „Curte interioară”, „La lucru în faţa casei”, „În ogradă”, „Interior ţărănesc”, „În faţa vetrei”, „Hora”). Tablourile cu ţigani aduc imagini specifice ale unei etnii în continuă migrare („Nomazi”, „Spoitor”, „Ursari”).

Numeroasele portrete de femei, evrei, turci, lipoveni, monahi, ţărani, intelectuali îl arată pe Ludovic Bassarab preocupat de psihologia personajelor, de conturarea unor individualităţi cu trăsături bine precizate („Bătrân la cârciumă”, „Cioban”, „Spoitoreasă”, „Florăreasă”, „Cărturar”, „Călugăr odihnindu-se”, „Portret de bărbat”, „Bătrân cu pălărie”, „Ţărăncuţă”, „Doamnă cu turban”). În compoziţiile cu mai multe personaje construieşte cu siguranţă, elementele sunt bine aşezate în pagină („În cârciumă”, „Interior cu trei personaje”, „Întoarcerea de la câmp”, „Spoitori”). În „Interior cu trei personaje” chipurile celor trei bărbaţi, antrenaţi într-o conversaţie contradictorie, sunt realizate cu accente expresioniste.

Indiferent de motivul abordat, Ludovic Bassarab construieşte cu ingeniozitate imaginile, este atent la punerea în evidenţă a detaliilor, rezolvă cu fineţe coloristică raporturile lumină-umbră, dintre planurile apropiate şi cele depărtate. Stăpânirea deplină a ştiinţei compoziţiei, respectul pentru regulile perspectivei, pentru arhitectura fragmentului şi a întregului, conjugate cu rigoarea desenului şi nobleţea cromatică, sunt alte atribute care definesc o identitate artistică de necontestat. Pictorul nu este „uitat”, aşa cum consideră Tudor Octavian, ci doar mai puţin cunoscut.

Posesor al unor mijloace diverse de exprimare, artist care s-a manifestat cu dărnicie în pictură, grafică, precum şi în sculptura decorativă, Ludovic Bassarab şi-a iubit profesia şi a slujit cu sinceritate şi pe măsura talentului său arta în contextul epocii în care a trăit, lăsându-ne o operă bogată şi variată, asupra căreia se cuvine să ne aplecăm cu înţelegere şi condescendenţă.

Corneliu STOICA

post-2782-0-71897300-1353610227_thumb.jp

post-2782-0-63426600-1353610231_thumb.jp

post-2782-0-03316200-1353610237_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Aurel Manole: „De la pictură la pictografie”

Artist complex, manifestat în pictură, grafică, pictografie şi artă decorativă (tapiserie), cu un palmares expoziţional local, naţional şi internaţional impresionant, deţinător a numeroase premii (între acestea, Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, Categoria C „Arte Plastice”, conferit de preşedinţia României, 2004), Aurel Manole, preşedintele Filialei Galaţi a U.A.P.R., a parcurs un traseu artistic ce i-a adus multe bucurii de ordin moral şi estetic şi la care poate privi cu mândrie şi deplină satisfacţie. În domeniul pictografiei s-a dovedit a fi în egală măsură un teoretician şi practician ingenios, reuşind să obţină din partea OSIM Bucureşti un Brevet de invenţie pentru realizarea unui amestec ce permite fuziunea rapidă şi completă a culorilor pe diferite suporturi pentru pictură, folosind instrumente speciale pentru aplicarea materiei picturale („Amestecul de fuziune cromatică, procedeu de realizare şi instrumente de lucru”). Această invenţie a constituit şi punctul de plecare a tezei sale de doctor în Arte Vizuale al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, intitulată „Noi modalităţi şi soluţii de amestec al culorilor. Fuziuni cromatice dirijate în practica picturii”, publicată în 2009 la Editura Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, cu un „cuvânt înainte” semnat de prof. univ. dr. Mihail Mănescu.

Expoziţia sa, „De la pictură la pictografie”, găzduită de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, vine să confirme încă o dată profesionalismul şi dezinvoltura cu care artistul reuşeşte atât în pictura de şevalet cât şi în pictografie să creeze lucrări valoroase, care prin conţinut, desen, culoare, compoziţie, atmosferă încântă ochiul şi înalţă spiritul. Tablourile de pictură reprezintă peisaje, portrete şi compoziţii cu mai multe personaje. „Colinele”, patru la număr, sunt evocări sensibile ale unui spaţiu rural ce aminteşte de anii copilăriei lui Aurel Manole trăiţi la Căuieşti, un sătuc din comuna Drăguşeni (Galaţi), ascuns între dealuri domoale, blânde, dar nu golaşe, ci acoperite de o vegetaţie abundentă. Vegetaţie sugerată de pictor printr-o adevărată simfonie cromatică, care creează o atmosferă de bucurie şi revarsă în jur o poezie stenică, pe care o simţi că-ţi pătrunde în suflet prin toţi porii fiinţei. Pictorul a păstrat în memoria sa afectivă tot pitorescul şi farmecul acelor locuri şi acum, la maturitate, le evocă în imagini în care citim dragostea sa neţărmurită şi respectul pentru plaiurile natale. Materia picturală este aşezată în tuşe, pete şi mase vii de culoare, formele sunt dinamice, ritmul şi întreg ansamblul compoziţional al tablourilor exprimă din plin pulsaţia vieţii, bucuria pe care o încearcă artistul la rememorarea anilor fragezi şi a locurilor care l-au încântat şi i-au fertilizat imaginaţia. Tot la peisaj, de astă dată la unul acvatic, apelează pictorul în cele trei tablouri intitulate „Plajă I, II, III”. Numai că accentul nu mai cade aici atât pe prezentarea cadrului natural, care rămâne aproape nedefinit, ci pe personajele din prim-plan, reprezentând femei nude surprinse în diferite poziţii şi atitudini. Se remarcă îndeosebi linia desenului şi folosirea curbelor în configurarea unor forme voluptoase, provocatoare. Aurel Manole nu insistă pe expresia chipului personajelor, ci mai cu seamă pe cea a corpului şi gesturilor acestora. Acelaşi mod de a-şi configura modelele se observă şi-n compoziţiile cu mai multe personaje („Compoziţie I, II”), ca şi în nudul văzut din spate, intitulat „Feminitate”. Spre deosebire de „Coline”, în aceste tablouri pasta este mult diluată, mai apropiată de cea din pictografii. De altfel şi unele elemente din spaţiul plastic fac trimiteri la acestea, unde imaginaţia artistului cutreieră prin teritorii fantastice şi galaxii cu care ne-a familiarizat şi-n alte expoziţii. Fluiditatea şi transparenţele obţinute ating uneori rafinamentul. Şi aici se observă calităţile de foarte bun observator şi cunoscător al anatomiei corpului uman, de exprimare sintetică şi de stăpânire a ştiinţei desenului şi cromatologiei.

Nota de inedit pe care o aduc lucrările de pictografie nu constă în natura motivelor abordate (structuri vegetale, personaje reale şi fantastice, legende, mituri, spaţii cosmice, peisaje imaginare), ci în unitatea coloristică obţinută. În toate compoziţiile culorile dominante sunt roşul (de la nuanţele explozive, intense, până la cele ternare şi potolite, stinse) şi galbenul, articulate adesea cu negru şi griuri de violet şi albastru. Pensulaţia este largă, generoasă, uneori controlată, alteori gestualistă, urmând traiectorii aproape imprevizibile. Datorită lianţilor utilizaţi, a instrumentelor folosite în figurarea formelor imaginilor, culorile fuzionează, se întrepătrund, realizându-se astfel efecte picturale ce dau senzaţia de ireal şi fantastic.

Aurel Manole este fără îndoială un pictor inventiv, laborios, tenace, cu o mare capacitate de creaţie, modern, mereu în căutare de noi soluţii plastice, care cu fiecare expoziţie personală face dovada unui artist sensibil, profund, care adaugă sânge proaspăt pentru înnoirea artei. Nu înţelegem de ce el nu şi-a găsit încă un loc în învăţământul artistic superior din Galaţi. Mai ales că parcursul său artistic, experienţa didactică şi titlul de doctor în arte vizuale îi dau dreptul îmbrăţişării carierei universitare. Studenţii ar avea de învăţat multe de la el în domeniul în care se pregătesc.

Corneliu STOICA

post-2782-0-61365900-1353771518_thumb.jp

post-2782-0-11248500-1353771530_thumb.jp

post-2782-0-67831500-1353771665_thumb.jp

post-2782-0-89646800-1353771677_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Gheorghe Petraşcu, 140 de ani de la naşterea pictorului

Gheorghe Petraşcu, de la naşterea căruia se împlinesc 140 de ani, este nu numai unul dintre cei mai mari artişti pe care i-au dat meleagurile binecuvântate ale judeţului Galaţi, ci unul dintre cei mai importanţi pictori români a cărui valoare a fost recunoscută pe plan internaţional încă din timpul vieţii sale. El este creatorul unei opere robuste, profund originale, durabile, care prin ineditul exprimării l-a singularizat pe artist în contextul picturii româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea

Artistul s-a născut la 5 decembrie 1872, în Tecuci. După absolvirea gimnaziului în oraşul natal şi al liceului în Brăila, se înscrie în 1893 la Facultatea de Ştiinţele Naturale din Bucureşti şi în paralel studiază şi artele plastice la Şcoala de Arte Frumoase. Îşi dă seama însă că singura sa vocaţie este pictura şi i se consacră definitiv acesteia. În atelierul profesorului Gh. Dem. Mirea este remarcat de Nicolae Grigorescu. Acesta intervine pe lângă Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, pentru a-i acorda o bursă de studii în străinătate. În 1898 pleacă pentru desăvârşirea studiilor la München, apoi la Paris, unde urmează cursurile Academiei Julian, avându-i profesori pe William Bouguereau şi Gabriel Février. Vacanţele şi le petrece în ţară, la via părintească de la Nicoreşti şi la Agapia. Capodoperele din marile muzee din capitala Franţei, înnoirile pe care le aduce în pictură impresionismul, postimpresionismul, şcoala de la Pont-Aven, pictura lui Van Gogh, precum şi desele călătorii întreprinse în Italia şi Egipt, îi vor prilejui o aprofundare temeinică a artei, acumularea unor experienţe care, sintetizate şi trecute prin filtrul propriei personalităţi, vor face din Petraşcu un pictor unic în peisajul plasticii româneşti. Expune la Tinerimea artistică, începând cu 1904, la expoziţiile Asociaţiei Arta, la Bienala de la Veneţia, la expoziţiile de artă românească organizate la Bruxelles, Haga, Amsterdam, Berna, Basel, Stockholm, Zürich etc. Expoziţiile personale din 1900, 1907, 1909, 1911 reprezintă tot atâtea izbânzi. Maturitatea concepţiei, stăpânirea deplină a mijloacelor de expresie plastică sunt calităţi des remarcate de critica de artă. „Simplitate, forţă, execuţie largă şi păstoasă, colorit în acelaşi timp cald şi discret - nimic nu-i lipseşte, notează academicianul George Oprescu, referindu-se la expoziţia din 1907. Dar anii deplinului triumf al creaţiei lui Petraşcu sunt cuprinşi între cele două războaie mondiale. Acum pictura sa atinge maturitatea spirituală, culorile sunt aşternute pe pânză sau pe carton cu o fervoare ce ne lasă să vedem pasiunea pictorului pentru materie, pentru lucrul bine făcut, cu răbdarea făuritorilor de giuvaeruri. În 1921 este numit director al Pinacotecii statului, în 1925 primeşte Premiul naţional pentru pictură, în 1932 guvernul francez îi acordă Legiunea de Onoare, în 1936 este ales membru al Academiei Române, alături de George Enescu, iar în 1937 i se acordă Marele premiu la Expoziţia internaţională de la Paris (în cadrul Pavilionului României). A încetat din viaţă la 1 mai 1949 la Bucureşti.

Opera lui Gheorghe Petraşcu dezvăluie frumuseţi estetice pe care timpul nu numai că nu le-a alterat, dar parcă le-a sporit semnificaţiile şi încărcătura emoţională. În faţa tablourilor sale, bine hrănite cu pastă, a viziunii grave, interiorizate, tinzând spre marea sinteză, îţi vin în minte cuvintele rostite cândva de artist: „Pictura trebuie să fie ca vinul de calitate, pe măsură ce se învecheşte să devină mai bună”. Artistul a pictat de preferinţă peisaje (de la Târgovişte, Turtucaia, Silistra, Mangalia, Balcic, Viforâta, Plumbuita, Câmpulung, Sighişoara, Braşov, Târgu Ocna, Văleni etc., dar şi din Italia, Egipt, Spania, Franţa), scene de interior, naturi moarte, flori, portrete şi autoportrete. Dacă la început, influenţat de Grigorescu, a realizat o pictură luminoasă, caldă, tinerească, entuziastă („Seară de toamnă”, „Lumină nouă”, „Raze de septembrie”, „Răsărit de lună”, „La vii, toamna”), de prin 1913 încep să predomine în tablourile sale tuşele grave de roşu, negru, gri, albastru, verde, pentru ca în aşa-numita perioadă neagră, care ţine până în 1925, pasta să dobândească preţiozitate, căpătând reflexe de smalţ şi de agată. Artistul caută acum esenţa în interiorul lucrurilor, relevarea sensurilor adânci ale acestora. Chiar şi peisajele sale sunt lipsite de pitoresc şi spectaculos. Veneţiile, de pildă, sau peisajele din Spania, casele vechi de la Sighişoara, pe zidurile cărora se citeşte patina timpului, aduc în faţa privitorului ecoul unei lumi apuse, evocând-o într-o cromatică gravă şi reţinută, de un dramatism tulburător. Pereţii unei case ţărăneşti capătă luciri de porţelanuri, un buchet de flori seamănă cu vitraliile sau cu scoarţele noastre populare. „Un magic şlefuitor de diamante”, îl va numi sculptorul Oscar Han, iar N. N. Tonitza sublinia că „în pictura românească Petraşcu nu are încă seamăn. La el, în fiecare lovitură de cuţit, în fiecare urmă de penel, e o nesfârşit de variată lume cromatică, trăind aparte şi totuşi legându-se cu o surprinzător de logică incursiune pentru nunta feerică a întregului”. Sub penelul lui Petraşcu, şi un recipient de aramă, şi o carte roasă şi îngălbenită de vreme, şi cel mai umil obiect casnic dobândesc un veşmânt somptuos, se încarcă de o stranie lumină siderală. Ţesătura cromatică a tablourilor sale pare de domeniul miracolului. Tuşele sunt în aşa fel aşezate, pasta este atât de frământată şi strălucitoare, dar o strălucire minerală şi grea, încât în faţa pânzelor sale încerci sentimentul unui travaliu artistic ce nu cunoaşte limite, a unei elaborări meticuloase. Fiecare tuşă pare a fi aşezată de mâna unui meşter zidar care foloseşte în loc de tencuială smalţ şi piatră nestemată. Un tablou de Petraşcu este un ansamblu arhitectonic durat să înfrunte eternitatea. Opera sa, „o supremă laudă adusă lucrurilor simple” (Vasile Florea), care a reţinut atenţia şi i-a determinat pe unii critici de talia lui Lionello Venturi, J. Alazard, J. Lassaigne sau H. Focillon să facă aprecieri superlative, este mărturia probităţii desăvârşite, expresia discursului unei puternice individualităţi, care a dat strălucire picturii româneşti moderne şi a făcut-o admirată pe toate meridianele lumii.

Corneliu STOICA

post-2782-0-81589800-1354108503_thumb.jp

post-2782-0-42096800-1354108510_thumb.jp

post-2782-0-05747100-1354108517_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Mala Zamfirescu-Bedivan, un temperament calm şi echilibrat

Munca de documentare pentru scrierea monografiei „Pictorul Nicolae Mantu” (Editura Alma Print, Galaţi, 2005) a făcut ca în puţina corespondenţă a artistului ce o mai păstra nepoata sa, Tecla Corvissianu (n. 3 noiembrie 1913 – m. 10 aprilie 2001), să găsesc o scrisoare semnată de Mala Zamfirescu-Bedivan, studentă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Epistola era datată 21 aprilie 1956. În ea, autoarea, fostă elevă a maestrului, de fapt singura lui elevă, îl felicita pe acesta cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani, exprimându-şi în acelaşi timp mulţumirea pentru îndrumările pe care Mantu i le-a dat în perioada cât i-a frecventat atelierul. Ulterior, foarte târziu, în 2005, prin intermediul sculptorului Grigore Patrichi-Smulţi, i-am aflat adresa din Bucureşti a pictoriţei Mala Zamfirescu-Bedivan, i-am scris, i-am solicitat o evocare a pictorului Nicolae Mantu, pe care am inclus-o în monografia amintită la capitolul „Mărturii”.

În corespondenţa purtată de atunci, pentru mine cel puţin foarte benefică, i-am sugerat artistei să deschidă şi-n oraşul natal o expoziţie personală, ceea ce la 4 aprilie 2007, graţie Muzeului de Artă Vizuală şi sculptorului-muzeograf Alexandru Pamfil a devenit o realitate. Mala Zamfirescu-Bedivan s-a afirmat ca artistă în capitala ţării, unde s-a manifestat atât în pictură cât şi în gravură, grafică publicitară, artă decorativă, vestimentaţie, forme spaţiale.

Pictoriţa s-a născut în Galaţi, la 8 ianuarie 1928. Părinţii săi se numeau Ana şi Constantin Zamfirescu. Anii copilăriei petrecute alături de sora sa, Ecaterina, i-au fost marcaţi de personalitatea tatălui, un om, mărturiseşte artista, „sobru, erudit şi bizar în felul lui”, datorită căruia învăţase să citească de la 4-5 ani, iar la 8 ani începuse „să scornească tot felul de poveşti, de care el era foarte fericit”. „Tatăl meu, îmi scria pictoriţa la 9 decembrie 2005, de mic copil mă urcase pe un piedestal, de unde o prezenţă invizibilă mă supraveghea să nu fac nimic rău. Îmi crea tot felul de ambiţii care la vârsta mea m-au făcut vanitoasă şi înfumurată. Cu toate că nu eram bogaţi, ni s-a dat exact tot ce permitea să nu fim complexate faţă de ceilalţi copii”.

Constantin Zamfirescu a trăit 100 de ani. Soţia sa, cu 15 ani mai tânără decât el, a trecut la cele veşnice cu patru ani mai înainte ca acesta să-şi încheie periplul terestru. La Galaţi, Mala Zamfirescu a învăţat mai întâi la Şcoala Negroponte iar apoi la Institutul Notre Dame de Sion. „Aici, îmi mărturisea artista, am trăit tumultul şi experienţa tragică a acestui oraş. Eu am fost permanent acasă în Galaţiul meu. Aici am dansat, copil fiind, pe scena Teatrului Odeon; la 13 ani am apărut în revista „Încercări literare”. În acest Galaţi m-am bucurat de primii fulgi de zăpadă. În el am încercat multe sentimente de prietenie, de iubire, de succese, de amărăciuni şi tristeţe. În acest oraş am trăit seceta din Moldova, cutremurul din 1940, războiul. Aici am văzut feţe supte de foame şi mizerie şi foarte mulţi morţi. Aproape fizic mă durea mâhnirea. Au fost zile în care am aflat ce înseamnă să suferi, ce înseamnă să te ruşinezi că nu-ţi stă în puteri să curmi răul. Aici îl aveam pe tatăl meu, care m-a învăţat cum să-mi stăvilesc spiritul, acest regat al gândirii. Până să-mi termin facultatea, toate documentările plastice le-am făcut la Galaţi. Ani în şir am lucrat la Şantierul Naval. Am fost prezentă când s-au pus primii stâlpi pentru construirea Combinatului Siderurgic, apoi aici, am lucrat prin favoarea directorului, care era o rudă de-a mea. Pe locurile în care s-au ridicat cartierele Ţiglina I şi Ţiglina II eu am umblat cu picioarele mele şi am pictat acele locuri sterpe. Oamenii din aceste case nu ştiu că spiritul meu a colindat pe acele locuri. Când am plecat la facultate, mi-am impus să mă înarmez cu acea răbdare în a dobândi tehnica picturii, despre care îmi vorbea Nicolae Mantu, primul meu profesor în descifrarea artei”.

Visul Malei Zamfirescu era să urmeze o facultate de istorie. Magistratul Menelas Mantu, descoperindu-i desenele, a îndrumat-o spre Academia de Arte Frumoase, făcându-i cunoştinţă cu fratele său, pictorul Nicolae Mantu. În atelierul acestuia ea a luat lecţii timp de opt luni, după care, în 1952, în urma examenelor susţinute, a fost admisă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

Amintindu-şi de perioada când a frecventat atelierul lui Mantu, artista ne scria într-o epistolă datată 3 octombrie 2005: „Timp de opt luni am fost în preajma acestui mare pictor, care m-a acceptat ca elevă. Cred că am fost singura lui elevă. Mi se părea prea mult, mi se părea prea mare pentru năzuinţele mele. Îl divinizam şi în fiecare zi aveam emoţii pentru ce voi lucra. Ţineam foarte mult să-l mulţumesc, să progresez, să cunosc tot ce era în legătură cu pictura. Mi se părea un pic distant şi cred că l-am obosit cu tot felul de întrebări pe care i le puneam. Nicolae Mantu a fost pentru mine un Zeu, care m-a încurajat în vremuri grele. Vorbele lui, îndemnurile şi sfaturile pe care mi le-a dat, au fost muzica sufletului meu, pâinea mea pentru viaţă. Nicolae Mantu îmi vorbea de însuşirea tehnicii pe care trebuie s-o capăt prin muncă, muncă şi iar muncă. Trebuia să arăt ce ştiu, trebuia să arăt ce pot. Să ajung să-mi cunosc limitele, să le depăşesc. Să perseverez, cu răbdare să duc la bun sfârşit tot ce încep. Răbdarea, îmi spunea el, este cea mai mare virtute, şi numai cu răbdare pot deveni puternică. Datorită ei pot să ajung la tehnica dorită. Înainte de a pleca la facultate, era sigur că voi reuşi. Atunci am primit din partea lui ceva foarte preţios. O piesă de muzeu. Un şevalet, o bijuterie pentru care am fost invidiată de toţi artiştii. L-am păstrat, îl am şi prin el Mantu a fost prezent în casa mea, în cariera mea, în toţi anii aceştia”.

La Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti i-a avut profesori pe Samuel Mützner, George Lovendal (strănepotul regelui Danemarcei şi Norvegiei, Frederick al III-lea), Al. Jean Steriadi şi Simion Iuca. Despre aceştia, ea îmi scria: „Prin harul cerului, am beneficiat de profesori de înaltă clasă, care au sesizat temperamentul şi vocaţia mea în lupta de a cunoaşte. Încă din anul I mi-am dorit să ajung la perfecţiune în pictură şi grafică. Le datorez mult acestor mari pedagogi. De la fiecare am luat ce mi se potrivea pentru scopul meu şi n-am imitat pe nici unul. De la ei am învăţat să fiu sinceră şi directă în ceea ce fac. Profesorul Iuca m-a îndrumat în cunoaşterea stampelor japoneze şi încet, încet a început dragostea mea pentru această ţară şi studiul meu pentru tot ce s-a realizat acolo sub diferite dinastii. Pe vremea când studiam cu profesorul Lovendal, el era într-o situaţie precară şi faţă de cunoştinţele şi rangul său, nu era invidiat din punct de vedere material, dar ce bogăţie putea să dăruiască prin spiritul lui celor pe care-i îndruma! Eram trei studenţi pe care el îi alesese. O dată pe săptămână mergeam cu el la peisaj. Cu pioşenie mă gândesc la el, care-şi împărţea micul dejun cu noi. Prin dragostea pentru plein-air, am căpătat uşurinţa de exprimare şi contemplare a naturii. Toată viaţa mea a fost un permanent studiu”.

Încă din timpul studiilor se căsătoreşte cu colegul său de facultate, viitorul pictor şi grafician Petre Bedivan (n. 15 iunie 1928, Caliacra – m. 19 februarie 1982, Bucureşti). După terminarea facultăţii (1958) rămâne definitiv la Bucureşti. Din 1953 a început să participe cu lucrări la expoziţii republicane, saloane de grafică, expoziţii de artă românească organizate în Cuba, Italia, Germania, la expoziţii internaţionale de artă din U.R.S.S. şi R.F.G. A realizat costumele pentru filmul lui Francisc Munteanu „Dincolo de barieră”, a întreprins călătorii de studii în Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Bulgaria, R.D.G., Grecia, Israel, Egipt. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din ţară, precum şi din Elveţia, Germania, Grecia, Canada, Israel, Egipt, Kenia, Turcia, Spania, Franţa, America.

În domeniul gravurii şi-a însuşit toate tehnicile acesteia, expunând litografie, linogravură, xilogravură, gravură litografică pe piatră în negativ, iar în pictură a abordat îndeosebi compoziţia de gen, portretul, peisajul, natura statică. A fost atrasă în mod special de chipul femeii, pe care a înfăţişat-o în diverse ipostaze, întotdeauna însă urmărind să-i pună în evidenţă frumuseţea fizică şi morală, hărnicia, talentul, îndemânarea. Pledează în acest sens multe tablouri în care artista imortalizează imagini de fecioare şi femei îmbrăcate în costume populare, surprinse în atitudini, gesturi şi preocupări diferite, care dezvăluie o bogată viaţă interioară. Femeile din lucrările Malei Zamfirescu-Bedivan au o ţinută sobră, privesc mai mult înăuntru decât în afară, uneori compoziţiile, prin statismul figurilor, par desprinse din fresca vreunui zid de mănăstire.

Organizându-şi destul de târziu prima personală, abia în 1989, Mala Zamfirescu-Bedivan a cucerit publicul bucureştean şi critica de specialitate cu expoziţia „Impresii din Orient”, manifestare ce a cuprins 82 de lucrări de pictură şi grafică realizate în urma unui pelerinaj întreprins în toamna lui 1986 în Egipt şi Israel. Executate în ulei, pastel, guaşă, acuarelă, creion, tehnică mixtă, tablourile se impun prin valoarea lor documentară şi estetică, aducând în faţa privitorului imagini ale unei lumi şi ale unor locuri încărcate de istorie. Mala Zamfirescu-Bedivan, notează criticul şi istoricul de artă Petre Oprea în prefaţa catalogului expoziţiei, „a ţinut să redea în toată plenitudinea lor senzaţiile şi emoţiile încercate la vederea atâtor minunăţii. S-a străduit cu obstinaţie să redea neliniştea năzuinţei în căutarea tainei de nepătruns a firii, să exprime înfiorarea singurătăţii extatice, să surprindă intensa luminozitate a atmosferei, care te face să aspiri către înălţimile văzduhului, să exteriorizeze nesaţul meditaţiei în faţa înfrăţirii acvaticului cu teluricul, să evoce cât mai poetic timbrul sonor şi incandescent al vegetaţiei luxuriante”. La rândul său, Corneliu Antim, în cronica plastică ce i-a consacrat-o, scria: „Mala Zamfirescu-Bedivan s-a apropiat de realitatea geografică, ecologică, umană, etnografică şi arhitecturală a acestui mare leagăn al civilizaţiei universale cu o dăruire ardentă. A conspectat plastic portrete şi interioare, oaze, porticuri monumentale, moschei şi bazare, margini înfierbântate de deşert străjuite de seculare vestigii arhitectonice sau doar geologice, vegetaţii exotice decupate în suprafeţe de culoare incendiate de lumina amiezii sau de misterele înnoptărilor peste kharia arabă” („Luceafărul”, 22 aprilie 1989). În acelaşi spirit, Mircea Deac afirmă că pictoriţa „are o sensibilitate romantică impregnată de o melancolie a vieţii orientale, dar mai mult realistă decât supusă ficţiunii, limitând orientalismul său la studii, schiţe şi tablouri finite, meşteşugit şi viguros construite, ostile gustului de anecdotă şi impresionismului facil” (Catalogul expoziţiei, p. 3). Însăşi artista, conştientă de valoarea întreprinderii sale, ţinea să precizeze: „Cred că din tot zbuciumul meu am transmis ceva privitorului. În unele din lucrările mele am mers până la studiu, în altele am pus în goană ideea, dar în toate am urmărit lumina şi climatul Orientului, care mi-a intrat în inimă şi-l port ca pe un talisman” (Catalogul expoziţiei, p. 4).

Acestei prime expoziţii personale, care s-a bucurat de aprecieri dintre cele mai favorabile, i-au urmate altele deschise la Bucureşti (1991, 1992), Sibiu (1993) şi Braşov (1995). Între 2000-2002, la invitaţia criticului de artă Irina Cajal, care trăieşte în Boston, a avut posibilitatea să se documenteze şi să picteze în câteva localităţi din Statele Unite ale Americii: Massachusetts, New Hampshire şi Long Island.

În expoziţia deschisă la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, vernisată, aşa cum am menţionat, în ziua de 4 mai 2007, pictoriţa a prezentat 54 de lucrări executate în ulei, acuarelă, guaşă şi pastel. Acestea au fost selectate din toate perioadele de creaţie ale artistei, putându-i urmări evoluţia în timp în toate genurile cultivate: peisaj, compoziţie, natură statică, interioare, portret, nud. Mai mult, având în vedere că în oraş există şi un liceu de artă, Mala Zamfirescu-Bedivan a expus şi câteva studii în creion, foarte folositoare elevilor care vor să îmbrăţişeze cariera artistică.

Peisajele prezentate, predominante numeric, conţin imagini din diferite zone geografice ale ţării, din Bulgaria, Grecia, Republica Arabă Egipt, Israel şi Statele Unite ale Americii. Ele se disting printr-un desen riguros, printr-o cromatică expresivă, care să pună în evidenţă spiritul locurilor imortalizate pe pânză sau carton. Materia picturală este când explozivă, de esenţă fovistă, când potolită şi liniştită, mergând până la acorduri de mare rafinament. Este plăcut să priveşti cum o casă umilă din Lupeni, înconjurată de o vegetaţie abundentă, în care predomină verdele, albul, umbra arsă şi unele nuanţe de galben, dobândeşte rezonanţe poetice. Culoarea este strălucitoare şi are sonorităţi muzicale („Casă din Lupeni”). „Toamnă la Cumpătu” conţine o poezie nostalgică. Semnele începutului anotimpului şi-au pus amprenta pe frunzele arborilor, pe iarba din jur. Reflexele auriu-roşietice trec şi asupra cerului, care abia se zăreşte printre trunchiurile şi coroanele mulţimii copacilor. Tabloul „Căpiţe la Voroneţ” aduce acelaşi parfum al anotimpului autumnal, o atmosferă de linişte şi pace adâncă. Culorile toamnei invadează şi spaţiul lucrării „Octombrie la Center-port” (S.U.A.), pictat în culori calde, cu o pastă consistentă. „Peisaj din Grecia” este de dimensiuni mici, dar felul de aşezare în pagină a elementelor exprimă o întindere vastă, ce se pierde la orizont şi-n extremităţi. Coloristica este de o mare sensibilitate şi subtilitate. Partea superioară a tabloului pare învăluită într-o masă de aburi, redată pictural în tente de griuri colorate, articulate în acorduri de un deosebit rafinament. În „Uliţă la Târnovo”, planurile se succed pe verticală, pasta este închisă şi aşezată în straturi consistente.

Cele mai multe peisaje din expoziţie au fost din Egipt şi Israel, realizate de artistă în urma pelerinajului întreprins în toamna anului 1986 în aceste ţări („Apus de soare la Assuan”, „Casa de la nr. 8”, „Colţ de stradă la Romataim”, „Drumul cu sicomori”, „Deşertul Iudeii”, „Dromaderi în districtul Mării Moarte”, „Flemingi la Ramat-Gan”, „Garduri vii la Ramat-Gan”, „Locaş de închinăciune”, „Metsada”, „Oază în deşert”, „Poarta Leilor”, „Portal egiptean”, „Templu ptolemeic”, „Val la Mediterana” etc). Atentă la ceea ce realitatea geografică, arhitectonică, urbanistică sau rurală i-a putut oferi, Mala Zamfirescu-Bedivan a surprins în aceste lucrări spectacolul inedit al unor locuri cu privelişti fascinante şi oameni primitori şi afectuoşi. Totul văzut cu un ochi sensibil, avid de a absorbi ceea ce i se înfăţişa pe ecranul retinei, însetat de a transpune imagistic insolitul formelor şi desfăşurărilor cromatice. Artista a reţinut aspecte specifice peisajului arab, elemente de arhitectură, de vestimentaţie a locuitorilor, a redat masivitatea şi vechimea unor monumente, cetăţi antice, moschei, a imortalizat pustiul din preajma Mării Galileii, locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, săturând o mulţime de 5000 de persoane (”Tabgana”), e evocat secvenţe ale naturii unor meleaguri pentru care a manifestat o atracţie aparte. Pasiunea pentru ansambluri merge mână în mână cu aceea pentru detalii. Când este cazul, artista elimină ceea ce este de prisos, sintetizează, lasă loc esenţialului. Pictoriţa îşi dezvăluie şi-n aceste tablouri excelentul spirit de observaţie cu care este înzestrată, fixând în lucrările sale imagini într-adevăr semnificative ale locurilor pe unde şi-a purtat paşii. Culorile aşternute cu sensibilitate (siena, albastru, alb, ocru, griurile de diferite nuanţe), prospeţimea tonurilor vorbesc cel mai bine de cât de impresionată a fost artista de locurile vizitate, de plăcerea, căldura, dragostea şi afectivitatea cu care s-a apropiat de lumea pe care a evocat-o imagistic.

Preocupările pentru figura umană, pentru sondarea interiorului unor personaje sunt calităţi reliefate în expoziţie de acel portret de grup, cu ţărănci îmbrăcate în costume populare, intitulat „În zi de sărbătoare”, admirabil realizat, monumental ca înfăţişare, de un echilibru compoziţional desăvârşit, sau de „Ţăran din Rădăuţi”, „Femeie cu turban”, „Portret de fată”, „Portret”, „Mediu ştiinţific”, „Nud”. Sunt tablouri în care desenul este precis, viguros, iar culoarea se menţine într-un registru sobru.

Naturile statice şi florile, multe şi ele la număr („Natură statică cu chitară”, „Flori de Crăciun”, „Imortele”, „Natură statică cu Nefertiti”, „Petunii”, „Acord cromatic”, „Flori în vas de ceramică”, „Încrengături”, „Flori pe fond albastru”, „Flori la fereastră” etc.) au lăsat să descoperim o altă faţetă a pictoriţei, aceea a ingeniozităţii cu care a redat materialitatea obiectelor, frăgezimea carnală a lujerelor şi corolelor, transparenţa petalelor, frumuseţea lucrurilor simple, poezia acestora, adesea neobservată de ochiul comun.

În tot ce a creat, Mala Zamfirescu-Bedivan se dovedeşte a fi o artistă sensibilă, un temperament calm şi echilibrat, o desenatoare şi o coloristă de foarte bună calitate. Ea a evoluat în cadrele unei picturi de factură realistă, din care respiră pasiunea pentru frumos şi pentru adevăr a unui penel îndrăgostit de natură, de oameni şi de tot ce cuprinde Universul.

Corneliu STOICA

post-2782-0-78107800-1354831058_thumb.jp

post-2782-0-60302500-1354831069_thumb.jp

post-2782-0-34606500-1354831080_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Maria Dunavăţu - În lumea lui Caragiale

Creaţia marelui scriitor I. L. Caragiale a inspirat de-a lungul timpului pe foarte mulţi artişti plastici din ţara noastră, fie ei pictori, graficieni sau caricaturişti. Cu mijloacele care le au la dispoziţie, aceştia au căutat să găsească echivalenţe plastice pentru personajele şi situaţiile întâlnite în opera dramatică, schiţele şi nuvelele sale. Majoritatea dintre ei au urmărit să exploreze în special latura comică a schiţelor şi comediilor dramaturgului, extinzând astfel satira şi umorul şi prin intermediul imaginilor vizuale. Acest aspect l-a avut în vedere şi pictoriţa gălăţeană Maria Dunavăţu, care în „Anul Caragiale” a ţinut să cinstească memoria scriitorului printr-o expoziţie de desene deschisă în foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini”. Motto-ul sub care artista şi-a reunit cele 90 de lucrări pe simeze are următorul conţinut: „Caragiale a creat «caţavenicii», «miticii» şi «moftangiii», eu doar i-am vizualizat”. Întreprindere deloc uşoară, care necesită cunoaşterea în profunzime a operei scriitorului, imaginaţie, stăpânirea tehnicii desenului, umor, ironie.

Maria Dunavăţu nu şi-a mai organizat o expoziţie personală din 1996, de aceea găsim oportună readucerea în atenţia publicului a unor coordonate biografice ale artistei. S-a născut la 5 septembrie 1949, în comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Constanţa. A absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Constanţa (1968), Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Desen (1971) şi Institutul de Arte Plastice „Ncolae Grigorescu”, Bucureşti, Facultatea de Muzeologie-profesori de desen (1983). În 1971 s-a stabilit la Galaţi şi alături de activitatea la catedră s-a dedică picturii şi graficii, cultivând deopotrivă peisajul, natura statică, compoziţia, portretul. A trimis lucrări la expoziţii organizate pe plan naţional la Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Târgovişte. Din 1971 a participat la unele expoziţii colective ale Filialei Galaţi a U.A.P. A fost, de asemenea, prezentă în expoziţiile deschise de către profesorii de desen din municipiul Galaţi la Casa Corpului Didactic. A activat ca profesoară de desen la Şcoala Gimnazială Nr. 11 „Mihail Sadoveanu” şi la Şcoala Gimnazială Nr. 28 „Mihai Eminescu”. O perioadă de câţiva ani a îndeplinit şi funcţia de inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean. Şi-a deschis trei expoziţii personale: 1983, Casa Corpului Didactic, Galaţi; 1989, 1996, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi. A publicat lucrări de grafică în revistele „Porto Franco” (care i-a acordat şi un premiu), „Pax Aura Mundi”, „Şansa ta”, „Axis Libri” etc. A realizat ilustraţia la volumul „Pecetea fiinţei” de Stan M. Andrei (Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2005). Are lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Bulgaria, Israel, S.U.A. Numele său figurează în monumentalele albume de artă ale lui Valentin Ciucă, „Un secol de arte frumoase în Moldova” (vol. II) şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010”.

Cele 90 de lucrări expuse în foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” reprezintă personaje din lumea literaturii lui I. L. Caragiale, realizate cu markere speciale. Artista se opreşte doar la chipul acestora, creând o galerie de expresii umane în stare să exprime diferite tipologii şi caractere, figuri care stârnesc hazul sau intrigă, tipuri care evocă vremuri trecute, din păcate cu reverberaţii şi în prezentul nebulos al României de azi. Avem în vedere în special fauna politicienilor, guvernanţilor şi îmbogăţiţilor peste noapte, care nu diferă cu nimic de cea din timpul lui Caragiale, ba dimpotrivă, pare mult mai coruptă şi însetată de averi dobândite cât mai rapid. Ceea ce reţine în desenele Mariei Dunavăţu este stilul concis în care ea realizează aceste portrete. Cu mijloace grafice puţine, ea conturează chipul personajelor sintetic, al unora doar din câteva linii. Deşi toate lucrările au aceleaşi dimensiuni (30 x 21 cm), formele imaginilor nu cad în banal, sunt variate, linia desenului este puternică, viguroasă. Uneori ea este secondată de linii subţiri, de accente şi umbre care diversifică mijloacele de expresie. Predomină curbele, care au un traseu continuu, sau sunt întrerupte. Uneori îşi fac simţită prezenţa şi organizări cu ecouri cubiste. Artista nu menţionează personajele caragialiene care i-au servit ca punct de pornire în plăsmuirile sale, dar sugestivitatea lor face să le găsim similitudini în literatura marelui dramaturg şi chiar în lumea în care ne mişcăm.

Dacă în alte ocazii am avut prilejul să-i admirăm Mariei Dunavăţu lucrări de grafică inspirate din poezia lui Eminescu şi Bacovia, în care elanurile lirice ale artistei creau o atmosferă intimistă, cu miresme romantice sau simboliste, iată că în această expoziţie, cu personaje create pornind de la lectura scrierilor lui Caragiale, ea ni se relevă într-o ipostază mai rece, satirică, umoristică, preocupată de figura umană şi de lumea lăuntrică diversă pe care poate s-o exprime înfăţişarea unui chip. Aşadar, o expoziţie personală interesantă, organizată după 16 ani de la cea anterioară din 1996 (găzduită de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”), un cald omagi adus marelui scriitor român la comemorarea a 100 de ani de la trecerea sa în eternitate.

Corneliu STOICA

post-2782-0-69831600-1354912158_thumb.jp

post-2782-0-10706300-1354912170_thumb.jp

post-2782-0-68866800-1354912177_thumb.jp

Link to comment
Share on other sites

Guest
This topic is now closed to further replies.
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.