dcp100168 Posted December 8, 2012 Author Posted December 8, 2012 Pictorul Sterică Bădălan şi cei doi fii ai săi În Galaţi există mai mulţi artişti plastici ai căror copii i-au urmat în profesie: Nicolae Einhorn şi fiul său Eduard, Ioan Murariu-Neamţ şi fiul său Bpgdan, Sava David şi fiica sa Ioana, Sterică Bădălan şi fiii săi Cristian şi Ciprian. Dintre aceştia doar Sava David şi-a organizat o expoziţie personală împreună cu fiica sa, iar acum avem posibilitatea să ne întâlnim în trei săli de la etajul I ale Muzeului de Artă Vizuală (rămase la dispoziţia instituţiei până în aprilie 2013) cu creaţii ale trioului Bădălan (curator, pictorul muzeograf Gheorghe Miron). Dacă Ioana David expunea în toamna anului trecut pictură, ca şi tatăl său, cei trei artişti Bădălan sunt prezenţi cu lucrări total diferite, şi ca tematică, şi ca tehnică de materializare artistică. Tatăl semnează tablouri de pictură de şevalet aparţinând genului peisagistic, realizate în ulei şi acrilice pe pânză; Cristian, specializat în arta murală, cu atestat pentru pictura religioasă acordat de Patriarhia României, expune pictură realizată în tehnica frescă şi icoane pe lemn; Ciprian, senior graphic designer la Brandient Bucureşti, cea mai mare companie de strategie de brand şi design, cu birouri în Capitală şi în Singapore, debutează cu lucrări de design publicitar. Sterică Bădălan s-a remarcat în cei peste 35 de ani de activitate creativă ca un redutabil peisagist, aşa că şi în această expoziţie el a ţinut să aducă pe simeze o suită de tablouri cu imagini reprezentative din Delta Dunării şi din Dobrogea, meleaguri pe care le cunoaşte ca nimeni altul şi cărora a căutat să le imortalizeze pe pânză, în atâtea rânduri, frumuseţea inconfundabilă. Artistul pictează în planuri largi, surprinde spaţii perspectivale vaste, adesea formele se desfăşoară pe două sau pe trei suporturi, alcătuind dipticuri şi tripticuri de o mare forţă expresivă. Culorile dominante sunt alese în funcţie de anotimpul şi momentul reprezentării, de formele de relief şi structurile geologice ale pământului, de starea vegetaţiei, de trăirile şi sentimentele pe care creatorul le încearcă în faţa spectacolului firii. Sterică Bădălan utilizează mult galbenul, portocaliul şi roşul, dar apelează şi la alburi imaculate, rozuri sidefate şi albastruri străvezii atunci când este vorba de anotimpul hibernal. Toamnele din tablourile sale sânt o adevărată revărsare de roşu ruginiu şi oranj, cu accente de galben palid şi pământ de Siena, de o sugestivitate şi poeticitate ce fac să vibreze coardele sufletului. Este impresionant acel „Triptic” monumental, cu o construcţie mai mult pe orizontală, bine structurată, în care artistul suprapune cu rafinament accente de violet regal, care imprimă peisajului un anumit dinamism, o mişcare în care se simte palpitul vieţii. Într-un tablou axat pe motivul iernii, culorile, de o maximă puritate şi prospeţime, dobândesc străluciri şi sonorităţi muzicale. În alte lucrări întâlnim sălcii răsfrângându-şi pletele în oglinda apelor Dunării, grinduri din Deltă, dealuri dobrogene respirând în lumina binefăcătoare a primăverii. Sterică Bădălan este un fin observator al naturii, ştie să-i surprindă poezia, ştie să se bucure de ceea ce ea îi oferă, iar imaginile aşternute pe pânză sunt de fapt nişte portrete ale unui peisaj personalizat, unde acel „genius locci” este mai prezent ca oriunde. Absolvent al Universităţii de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, secţia Artă Murală, clasa profesorului Viorel Grimalschi (promoţia 2002), Cristian Bădălan a parcurs o etapă importantă a drumului său artistic, afirmându-se prin lucrările cu caracter religios realizate pentru diferite lăcaşuri de cult ortodox din Eparhia Dunării de Jos, ca şi din alte judeţe ale ţării. Dacă în expoziţia sa personală din 2005, de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, a prezentat lucrări realizate în tehnica frescă, cu caracter laic, acum aceeaşi tehnică o foloseşte în şase compoziţii în care sunt înfăţişaţi Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului şi câţiva sfinţi (Dimitrie, Grigorie, Ioan Botezătorul, S. Mare Mucenic Teodor Tiron şi Sf. Mucenic Teodor Strătilă). Acestora le adaugă şapte icoane realizate pentru Biserica „Sf. Gheorghe” din satul Zărneşti, comuna Jorăşti (Galaţi). Toate acestea sunt pictate în stil bizantin, cucerind prin măreţia lor şi prin grija deosebită cu care sunt figurate personajele. În tehnica frescă, artistul obţine efecte picturale remarcabile, de mare expresivitate. Realizate direct pe perete, extrase înaintea uscării definitive şi lipite cu adezivi pe suporturi mobile de placaj, frescele prezentate confirmă buna stăpânire a acestei tehnici. Mântuitorul Iisus Hristos în ipostaza de Pantocrator, Maica Domnului, ca şi ceilalţi sfinţi amintiţi au monumentalitate, sunt vii, culorile sunt calde şi evocatoare. Meticulozitatea cu care sunt pictate, respectarea canoanelor impuse de erminii sunt calităţi care le întâlnim şi în icoanele pe lemn, unde materia picturală o formează tempera şi emulsia de ou, alături de slacmetal, bronzul auriu sau foiţa de aur. Desigur, procesul de realizare a icoanelor este mult mai complicat, etapele parcurse sunt mai numeroase, dar noi am avut în vedere forma finală a acestora, încât putem spune că pictorul este stăpân pe uneltele sale, iar lucrările create fac cinste lăcaşurilor de cult pe care le vor popula. Ciprian Bădalan, absolvent al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi (2003), a fost atras după terminarea facultăţii mai mult de designul asistat pe calculator. A fost mai mulţi ani Art Director la agenţii de publicitate din Bucureşti (Brigtness; Cohn & Jansen), iar din 2008 a început să lucreze ca designer la Brandient, cea mai mare agenţie specializată în consultanţă şi design de brand de pe piaţa locală, distins cu mai multe premii pentru proiectele sale la manifestări şi competiţii internaţionale. Recent, el a fost promovat în cadrul acestei agenţii ca senior brand designer. Lucrările din expoziţie reprezintă proiecte realizate pentru diferite companii, iar vizionarea lor lasă să descoperim calităţile creatorului lor. Urmărind eficienţa pe care acestea trebuie să o aibă şi la care ţine în primul rând comanditarul, Ciprian Bădălan le-a conceput în aşa fel încât să existe acea unitate conlucrătoare dintre funcţional, ergonomic, estetic şi economic. Pentru fiecare produs el se străduieşte să conceapă proiecte bine gândite, atractive, agreabile, care să fie plăcute atât ochiului, dar să fie şi eficiente pentru beneficiar, să aibă urmări în ultimă instanţă pe plan economic. Veşmântul grafic şi coloristic, imagistica, scrisul, toate elementele introduse în compoziţia ansamblurilor îşi au rolul lor. Un exemplu concludent îl reprezintă şi cele două proiecte premiate în afara graniţelor ţării, intitulate „Bitdefender” şi „Solaris”. Dacă Ciprian Bădălan va reveni în viitor şi la pictura de şevalet vom vedea, deocamdată el a convins că poate fi un excelent designer, cu opţiuni stilistice pe care le adaptează la funcţia produsului şi la atractivitatea publicitară a acestuia. Eveniment inedit în viaţa culturală a oraşului, expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală prezintă creaţii ale unei familii închegate de artişti, în cadrul căreia fiecare membru are aspiraţiile lui şi-şi urmează drumul propriu de evoluţie, spre binele artei româneşti şi al beneficiarilor ei. Gălăţenii nu trebuie să scape ocazia de a o viziona. Satisfacţiile vor fi multiple. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted December 14, 2012 Author Posted December 14, 2012 Ne-a părăsit sculptorul Grigore Patrichi-Smulţi Poetul şi eseistul Tănase Dănăilă din Tecuci mi-a dat o veste foarte tristă: în dimineaţa zilei de 14 decembrie a încetat din viaţă sculptorul Grigore Patrichi-Smulţi, unul dintre artiştii reprezentativi ai artei româneşti contemporane, născut pe meleagurile judeţului nostru, în comuna Smulţi. Vestea mi-a fost confirmată de fratele din Galaţi al sculptorului, profesorul de geografie Gheorghe Patrichi, bunul meu coleg din anii liceului. Artistul împlinise în vară 75 de ani (n. 3 august 1937) şi am ţinut să-l omagiem printr-un articol apărut în revista „Axis Libri” ( nr. 16, septembrie 2012). După primirea, la Bucureşti, a publicaţiei, mi-a telefonat şi mi-a mulţumit, considerând articolul o adevărată surpriză, mărturisind că nu se aştepta, mai ales că nu mai văzuse până atunci nici un exemplar al acestei reviste şi nici nu-l anunţasem de intenţia de a scrie despre el la împlinirea celor 75 de ani de viaţă. Grigore Patrichi a urmat Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, iar după terminarea lui, în perioada 1956-1960 a fost nevoit să-şi întrerupă studiile patru ani, doi pentru satisfacerea stagiului militar, alţi doi lucrând ca bibliotecar în comuna Corni. În toamna anului 1960 a reuşit la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde a avut privilegiul să frecventeze clasa sculptorului Constantin Baraschi, dascăl despre care, într-o epistolă din 5 iulie 2005, îmi scria că era „un bun pedagog, bun meseriaş, bun sfătuitor în legătură cu caracterul şi viziunea fiecăruia dintre noi în parte”. Absolvind în 1966, an în care a şi debutat în cadrul Bienalei de sculptură pictură, a lucrat ca profesor în învăţământul liceal, participând cu regularitate la expoziţiile anuale şi bienale din Capitală. În 1968 a devenit membru al U.A.P., Filiala Bucureşti. Şi-a organizat expoziţii personale la Bucureşti (1970, 1973, 1976, 1979, 1982, 1988, 1993, 1999, 2005), Brăila (2001, 2002), Galaţi (2001, 2005), Ploieşti (2002, 2012), Slobozia (2002), Călăraşi (2003, 2012), Tecuci (2003, 2011). A participat la mai multe tabere naţionale de creaţie: Măgura Buzăului (1970, 1979, 1985), Arcuş - Sf. Gheorghe, Covasna (1974, 1980), Lăzarea - Harghita (1976, 1978), Hobiţa - Gorj (1981), Scânteia - Iaşi (1987), Oarba - Mureş (1988), Valea Doftanei (1990), Soveja - Vrancea (1991). În 1970 a primit premiul U.A.P. pentru sculptură acordat participanţilor la Tabăra de la Măgura Buzăului. A participat la expoziţii de sculptură organizate peste hotare: Germania (1988), U.R.S.S. (1989). Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi private din ţară, Austria, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia şi Olanda. A făcut importante donaţii muzeelor din Tecuci, Brăila şi Călăraşi, a primit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiilor Tecuci şi Călăraşi. Despre lucrările sale au scris nume sonore ale criticii de artă din România: Vasile Drăguţ. ;ircea deac, Dan Grigorescu, Constantin Prut, Mircea Grozdea, Virgil Mocanu, Octavian Barbosa, Radu Ionescu, Cornel Radu Constantinescu etc. În semn de dragoste şi respect pentru satul în care s-a născut şi a crescut, al cărui cetăţean de onoare este, şi-a adăugat la patronimul său toponimul Smulţi. Grigore Patrichi a atras atenţia prin seriozitatea profesională, prin originalitatea discursului său plastic, prin stăruinţa cu care a căutat mijloace care să-i individualizeze creaţia şi să-i exprime cât mai sincer crezul artistic. Îndepărtându-se de maestrul său de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, învăţând din magistrala lecţie a sculpturii lui Paciurea şi Brâncuşi, atent la înnoirile aduse de George Apostu şi de alţi artişti, adept al tăieturii directe (la taille directe), el a evoluat spre forme ce l-au apropiat mai mult de arta primitivă şi arhaică, de cea bizantină, de folclorul românesc. Aşa se explică acea tendinţă spre simplificare din lucrările sale, de eliminare a detaliilor, de căutare a esenţialului, ca şi abordarea cu precădere a pietrei şi lemnului. Aşa se explică acel hieratism al multor personajele din sculpturile sale, acea senzaţie de greutate pe care o dau unele dintre lucrări sau, dimpotrivă, acel sentiment de înălţare, de elansare în spaţiu. Grigore Patrichi ciopleşte aidoma meşterilor anonimi care au plăsmuit „Gânditorul neolitic” de la Hamangia sau şi-au dăltuit în piatra stâlpilor mortuari toată dragostea şi dorul pentru cei plecaţi în lumea umbrelor veşnice. Registrul tematic al lucrărilor lui Grigore Patrichi este extrem de bogat. Artistul se inspiră din mitologie („Icar”, „Narcis”, „Bacantă”), din lumea legendelor şi baladelor româneşti („Ana lui Manole”, „Meşterul Manole”, „Mioritică”, „Legendă”), dă viaţă unor motive biblice („Eva”, „Madona cu Pruncul”, seria „Supliciilor”, „Crucificare” „Martir”), elogiază maternitatea, iubirea, viaţa de familie („Maternă I, II”, „Vlăstar”, „Cu mama I şi II”, „El şi ea - Adolescenţi”, El şi ea - Vârstnici”, „Aniversare”, „Comoara”), este preocupat de reprezentarea spaţială a zborului („Pasăre”, „Pasăre de pradă”, „Cânt înaripat”, „Pasărea nopţii”), de surprinderea candorii, naivităţii şi curăţeniei sufleteşti a copiilor („Chipuri”, „Şcolăriţa”, „Copil cu fluier”, „Portret de copil”), de exprimarea unor stări antagonice („Ziua şi noaptea”) sau de transpunerea metaforică în piatră, marmură sau lemn a unor idei şi sentimente („Reverie”, „Gest”, „După baie”, „Melancolie”, „La oglindă”, „Extaz”, „Nostalgia mării”, „Odihnă”, „Dans”). Frumuseţea şi rotunjimea formelor corpului feminin capătă materializare în nudurile cioplite în marmură albă şi roşie („Trup I”, „Trup II”, „Tors drapat”), în lemn („Tors”,”Tors în mişcare”, „Trup de adolescentă), în piatră („Trup”, „Tors aplecat”, „Tors de amazoană”), în timp ce sondarea psihologiei unor personaje, evidenţierea trăirilor lor interioare le întâlnim în „Cărturar”, o compoziţie în care detaliile se opresc mai ales asupra expresiei figurii umane, în „Rugă”, „Reculegere”, „Înţelept”, „Duhovnic”, „Gânditor”, toate cioplite în piatră, sau în multe lucrări pe care artistul le intitulează simplu: „Chip” sau „Portret”. Cu un sentiment de adâncă admiraţie el ne aminteşte de oameni, fapte şi evenimente marcante din istoria poporului nostru („Strămoş”, „Voievod”, ”Tudor Vladimirescu”, „Eroica”, „Omagiu eroului necunoscut”, „Independenţa”, „In memoriam”, „Unire”), cinsteşte personalităţi al culturii şi artei româneşti şi universale („Dante”, „Ioan Slavici”, „Omagiu lui Brâncuşi”, „Omagiu lui Picasso”, „Omagiu lui Aurel Vlaicu”). Nu ocoleşte nici unele ipostaze dramatice ale existenţei umane („Spectrul foamei”, „Lacrimi uscate”, „Orbul”, „Durere”). Manifestând înţelegere şi respect pentru materialele în care-şi realizează operele, Grigore Patrichi le cercetează cu atenţie, le studiază structura intimă, ştie să le exploateze calităţile şi defectele, dar mai presus de toate ştie să şi le subordoneze, să le ia în stăpânire, să le domine. Folosindu-le potenţialul expresiv, sculptorul le dă formele dorite de el. Materia inertă capătă o nouă viaţă. Apelează la stilizare, elimină unele elemente ale corpului omenesc (amputarea totală sau parţială a membrelor superioare şi inferioare, a capului). Nu se îndepărtează în general de figurativ, dar uneori plăsmuirile sale iau şi forme mai abstracte, fără a fi sărăcite însă de conţinutul ideatic. Sculpturile sale reuşesc întotdeauna să comunice un mesaj, să emoţioneze şi să convingă. Jocul planurilor şi volumelor este bine echilibrat. În lucrările sale întâlnim suprafeţe de mare fineţe, şlefuite până la perfecţiune, alternând cu altele vibrate sau cu unele care poartă în mod evident urmele dălţii. Adesea intervine cu incizii geometrice. De multe ori artistul sparge blocul de piatră sau trunchiul de copac, după cum îi dictează compoziţia, obţinând o ritmică a plinurilor şi golurilor, din care emană o poezie gravă, de un lirism reţinut. În sculpturile cioplite în lemn linia este elegantă, formele şi volumele sunt liniştite şi calme, pe când în multe din lucrările din piatră descoperim stări conflictuale, tensiuni, intersectări de curbe menite să sublinieze cu mai multă expresivitate intenţiile artistului. Deşi de dimensiuni mici sau medii, multor lucrări nu le lipseşte monumentalitatea, valenţele decorative, ceea ce înseamnă că ele pot fi reluate oricând la o altă scară şi destinate unor spaţii deschise, în care să se armonizeze cu peisajul din jur şi să-i sporească acestuia frumuseţea. Sculptorul Grigore Patrichi-Smulţi a plecat fulgerător spre Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin. El nu mai este printre noi ca persoană fizică. A rămas în urmă opera sa ca să ne mângâie şi să ne încălzească sufletele, o operă creată cu sinceritate, sacrificiu şi respect pentru artă. O moştenire artistică valoroasă şi durabilă, care a îmbrăcat veşmântul pietrei, marmurei, lemnului, bronzului. Avem datoria morală să i-o preţuim la adevărata ei valoare, să o facem să circule, să fie cunoscută de marele public! Corneliu STOICA
Mikerinos Posted December 17, 2012 Posted December 17, 2012 Buna ziua. Am ajuns pe acest forum cautand informatii despre pictorul Nicolae Mantu si am descoperit cu bucurie ca exista si o lucrare publicata de editura Alma Print in anul 2005 - „Pictorul Nicolae Mantu”. Eu sunt un admirator al acestui pictor, luand contact cu opera lui din revista Carpatii, editata de Ionel Pop din 1933 pana in 1947. N. Mantu a colaborat cu aceasta revista pe toata perioada aparitiei acesteia, ilustrand foarte multe coperti si articole. Doresc sa va solicit ajutorul pentru a putea obtine un exemplar al cartii mai sus mentionate. Eventual, daca ma puteti pune in legatura cu autorul cartii, v-as fi recunoscator. Eu sunt din Sibiu, dar am fost de foarte multe ori in Galati in ultimii ani, in interes de serviciu, avand ca si client Spitalul de Copii "Sf. Ioan. Va multumesc anticipat. Cu stima, Alexandru Barsan
Corneliu Stoica Posted December 17, 2012 Posted December 17, 2012 Buna ziua. Am ajuns pe acest forum cautand informatii despre pictorul Nicolae Mantu si am descoperit cu bucurie ca exista si o lucrare publicata de editura Alma Print in anul 2005 - „Pictorul Nicolae Mantu”. Eu sunt un admirator al acestui pictor, luand contact cu opera lui din revista Carpatii, editata de Ionel Pop din 1933 pana in 1947. N. Mantu a colaborat cu aceasta revista pe toata perioada aparitiei acesteia, ilustrand foarte multe coperti si articole. Doresc sa va solicit ajutorul pentru a putea obtine un exemplar al cartii mai sus mentionate. Eventual, daca ma puteti pune in legatura cu autorul cartii, v-as fi recunoscator. Eu sunt din Sibiu, dar am fost de foarte multe ori in Galati in ultimii ani, in interes de serviciu, avand ca si client Spitalul de Copii "Sf. Ioan. Va multumesc anticipat. Cu stima, Alexandru BarsanDin pacate cartea este epuizata. Autorul este cel care sustine aceasta rubrica. In ea sunt reproduse si ilustratii dupa revista Carpatii.
Mikerinos Posted December 18, 2012 Posted December 18, 2012 Din pacate cartea este epuizata. Autorul este cel care sustine aceasta rubrica. In ea sunt reproduse si ilustratii dupa revista Carpatii. Regret nespus ca a fost epuizat tirajul acestei carti, probabil unul foarte mic. Totusi, imi pastrez speranta ca cineva detine un exemplar suplimentar, pe care as fi dispus sa-l cumpar, chiar daca nu este nou De curand am achizitionat o lucrare a pictorului N. Mantu pe care o sa o fotografiez si o sa o postez eventual si pe acest forum pentru cei interesati. Sarbatori fericite.
dcp100168 Posted December 19, 2012 Author Posted December 19, 2012 Istorie gălăţeană: Donaţia Arămescu, un act de înalt patriotism Fraţii Arămescu, sculptorul Constantin Emil Ticu Arămescu şi pictoriţa Georgeta Florica Arămescu-Anderson, artişti americani de origine română, ambii născuţi în Galaţi, au fost descoperiţi şi prezentaţi pentru prima oară în ţara noastră de către regretatul critic de artă Petru Comarnescu. De fapt, adevăratul descoperitor al lor a fost Ionel Jianu. Acesta aflase despre ei din cataloagele şi articolele primite de la Bernard Davis, directorul Muzeului de Artă Modernă din Miami (Florida, S.U.A.), oraşul în care erau stabiliţi cei doi fraţi, pictoriţa cu soţul său, Pierson Anthony Anderson, din 1950, iar sculptorul din 1958. Impresionat de creaţia lor cu accente atât de româneşti, el a scris în presa franceză, trimiţând cataloagele şi alte materiale în România, lui Petru Comarnescu. Criticul a publicat în 1967 mai multe articole în „Cronica”, „Tribuna”, „Contemporanul”, după care în 1968, însoţind expoziţia Ion Ţuculescu în America, în calitate de comisar, a avut posibilitatea să participe la vernisajul unei expoziţii a celor doi fraţi, să cunoască direct creaţia lor, scriind ulterior monografia „Fraţii Arămescu”, apărută în 1972 la Editura „Meridiane” din Bucureşti, lucrare pe care din păcate nu a mai avut posibilitatea s-o vadă tipărită, el decedând la 27 noiembrie 1970 (este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Voroneţ). După apariţia în „Contemporanul” a convorbirii lui Petru Comarnescu cu Bernard Davis despre Brâncuşi şi fraţii Arămescu, i-am scris acestuia din urmă la Miami, solicitându-i informaţii despre doamna Gigi Arămescu-Anderson, despre adresa dumneaei. Răspunsul a venit din partea pictoriţei, care s-a bucurat mult că un gălăţean se interesează de creaţia lor. Iată ce-mi scria: Miami, 31 Mai 1968 Stimate Domnule Stoica, Am citit cu multă emoţie cuvintele calde venite de la un gălăţean, profesor, ca şi tatăl nostru George D. Arămescu, care a fost toată viaţa lui profesor de drept şi geografie, directorul Liceului Vasile Alecsandri şi inspector şcolar. Cuvintele calde de admiraţie pentru un fiu al Galaţiului, iubitul meu frate Constantin Arămescu, care prin sculptura lui şi felul românesc în care şi-a cântat ţara de departe, va rămâne pe veci în memoria oraşului lui de naştere care se va mândri cu el şi opera ce ne-a lăsat. Pe verso vedeţi un minunat articol edificator al lui Petru Comarnescu din care puteţi lua cunoştinţă mai amplă cu opera şi personalitatea fratelui meu. (Artista, aşa cum am văzut şi din scrisorile ulterioare, obişnuia ca articolele din presă să le xerografieze, iar pe partea rămasă albă să-şi redacteze conţinutul epistolelor. Ea se referă la articolul lui Petru Comarnescu „Sculptorul Constantin Arămescu sau autodescoperirea românităţii în contextul contemporan”, publicat în revista „Tribuna”, Cluj, Anul XII, nr. 10 (580), 7 martie 1968 n.n.). Domnul Comarnescu va scrie o carte despre Arămescu a cărui operă a văzut-o în întregime în februarie 1968 când ne-a vizitat la Miami cu ocazia vernisajului expoziţiei mele şi a fratelui meu la Muzeul de Artă Modernă unde aţi adresat scrisoarea d-voastră (11 februarie 1968, n. n.). Fratele meu, Ticu, cum îl numeam noi şi prietenii lui, şi-a făcut liceul la Galaţi, la Vasile Alecsandri, fiind un elev din cei de frunte, extrem de serios, conştiincios şi senzitiv. Apoi, la Bucureşti, şi-a luat doctoratul în drept şi o licenţă în economie politică la Academia Comercială, unde a studiat cu unchiul nostru, fratele mamei mele, Virgil N. Madgearu, mama fiind născută Elena Madgearu, fiică a lui N. Madgearu, binecunoscut comerciant în Galaţi şi fost preşedinte al Camerei de Comerţ la un timp, prieten cu George Fernic (care m-a botezat), care avea Şantierele Navale Galaţi. Matale, la 27 de ani, nici nu erai născut când am plecat noi din Galaţi, unde locuiam lângă parc şi vis-a-vis de Poştă, pe strada Lahovary Nr. 3, şi aveam o vie lângă Fileşti, unde casa mare din chirpici sau beton armat românesc cum îl numeau tata şi Ticu, o construise cu mâinile lor (Mă întreb dacă mai există?). Desigur, că mai sunt la Galaţi mulţi care-şi amintesc de noi, deci articolele matale vor fi binevenite, mai ales acum, când am avut onoarea să fiu invitată de Comitetul de Stat de Cultură şi Artă să am o expoziţie la Muzeul din Galaţi cu picturile mele şi desigur cu sculpturile lui Ticu, care aşa se întoarce şi el la Galaţi şi va răspunde „prezent” la apelul oraşului unde a văzut lumina zilei. Cred că expoziţia va fi în Septembrie. Sunt în corespondenţă cu autorităţile româneşti cărora le-am trimis un vast material pentru cataloage, afişe etc. Deci Domnule Stoica, scrisoarea D-tale a fost binevenită şi articolele D-tale vor fi binevenite pentru a anunţa această expoziţie şi venirea mea la Galaţi pentru două săptămâni cu această ocazie. Alăturat îţi trimit şi articolul D-lui Comarnescu asupra mea şi alte materiale. Cu cele mai calde urări de bine, Georgeta Arămescu P.S. Cu ocazia vizitei mele la Galaţi voi dona două sculpturi de ale fratelui meu Muzeului din Galaţi. Una din ele este marcată pe catalog şi pe verso, pentru care el avea o slăbiciune deosebită – o numise la un timp Mistic pe urmă Coloană Românească -, are la mijloc o formă de cruce într-un fel de troiţă, poate de aceea o numise Mistic, la un timp. De asemenea, o altă coloană care-i era la inimă şi ultima lui sculptură expusă la Muzeul Lowe din Miami chiar cu 3 săptămâni înainte de a muri, unde ne-am dus împreună ca de obicei la vernisaje şi remarca lui când şi-a văzut sculptura la loc de cinste: „Ce frumoasă este Domniţa” (Princess, Prinţesa), care reprezintă tradiţia domnitorilor de vechime a principatelor româneşti. Acestea într-adevăr sunt rupte din inima lui şi din cele mai reprezentative româneşti. De asemeni voi dona unul sau două tablouri ale mele Galaţiului, unul este intitulat Fratele şi Sora, care spune totul. Sunt sigură că veţi putea culege şi alte informaţii despre Ticu de la atâţia care l-au cunoscut la Galaţi. Informaţii care vor fi preţioase pentru viitor şi desigur pentru mine. Dacă publicaţi ceva, vă rog să-mi trimiteţi şi mie. Trimit un cald salut Galaţiului pe care nu l-am văzut de 30 de ani. În urma materialului documentar primit, i-am prezentat pe cei doi fraţi în ziarul local „Viaţa nouă” (nr. 7330, 7 iulie 1968; nr. 7360, 11 august 1968), am publicat un lung interviu cu Georgeta Arămescu în revista „Tomis” (Constanţa, nr. 7, iulie 1968), la care eu colaboram mai de mult, iar după expoziţia din 1968, organizată la Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca, am purtat o bogată corespondenţă cu pictoriţa, fiind de fapt cel care am făcut, aşa cum se va vedea din scrisorile pe care le public aici, ca donaţia „Fraţii Arămescu”, din 1972, să revină Muzeului de Artă din Galaţi, donaţie care după 1990 a fost completată cu alte lucrări, pentru ca după moartea artistei, întâmplată în 1994, prin testament, toate lucrările rămase în America de la cei doi artişti să poposească definitiv tot la Galaţi. Încă din 1968, doamna Georgeta Arămescu a donat mai multe lucrări muzeelor de artă din Bucureşti, Galaţi, Iaşi şi Cluj-Napoca, exprimându-şi public dorinţa ca după moartea ei, toate lucrările să revină României, realizându-se astfel integrarea creaţiei lor în cultura patriei de obârşie. În colecţia muzeului gălăţean au intrat atunci sculpturile lui Ticu Arămescu „Domniţa”, „Confruntare” şi „Coloană Românească” („Troiţa mică”), iar din picturile Georgetei Arămescu - tablourile intitulate „Moldova”, „Zid de mănăstire”, „Fratele şi sora” şi „Fantezie românească”. Despre ele am scris în articolul „Fraţii Arămescu în Muzeul de artă gălăţean” („Viaţa nouă”, nr. 7796, 8 ianuarie 1970). Spre sfârşitul anului 1971, după ce la 17 octombrie aniversaseră 25 de ani de la căsătorie, soţul doamnei Gigi Arămescu, Pierson Anthony Anderson se îmbolnăveşte. Pictoriţa este îngrijorată şi începe să se gândească la soarta lucrărilor ei şi ale fratelui decedat. La 2 ianuarie 1972 îmi scria de la Miami: „Soţul meu, la 83 de ani, este bolnav şi sunt îngrijorată de viaţa lui, situaţie care mă face să consider serios şi viitorul Colecţiei Arămescu, pe care Dl. Comarnescu, în ultima lui scrisoare (octombrie 1970) doreşte să fie alături de Brâncuşi, Ţuculescu etc. într-un viitor Muzeu de Artă Modernă în România. Cum am citit în „Arta” un articol de Olga Buşneag, încurajând crearea de muzee în sate şi oraşe ale ţării, m-am gândit că cel mai nimerit loc pentru a găzdui această colecţie ar fi Galaţiul, de unde ne tragem, chiar în casa noastră, din fund, pe strada fostă Lahovary nr. 3 (vis-à vis de Poştă). Casa din faţă ştiu că este magazin general, cea din curte, în gen românesc (coloanele) s-ar preta perfect acestui scop. Vă întreb în această scrisoare cum se numeşte acum strada , numărul şi dacă ea e proprietate particulară sau de stat şi ce demersuri ar trebui să fac în această direcţie. Până acum am scris ambasadorului român la Washington, dar aşi dori să obţin adresa exactă şi ce mă sfătuiţi să fac, dumneavoastră fiind singurul cu care am corespondat din Galaţi, în afară de Dl. Itu de la Muzeu. Păstraţi aceste informaţii în mod confidenţial până când vom avea rezultate mai concrete. Scrieţi-mi ce credeţi despre aceste propuneri şi dacă ar fi bună ideea pentru Galaţi”. De la 1 decembrie 1971 eu am început să lucrez ca inspector principal la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă, răspunzând de sectorul muzee, monumente şi artă plastică. Scriindu-i despre noua mea funcţie, doamna Arămescu îşi pune mari speranţe în ajutorul ce i l-aş putea da pentru a-şi vedea visul împlinit, acum pomenindu-mi pentru prima dată şi de demersurile făcute de dumneaei la Bucureşti pentru montarea unei plăci memoriale Constantin Ticu Arămescu pe clădirea în care s-a născut sculptorul (locuinţa destinată directorului şcolii), de la Liceul „Vasile Alecsandri”. Iată scrisoarea din 24 februarie 1972: Stimate Domnule Stoica, Abia astăzi pot răspunde scrisorii d-voastră amabile şi felicitărilor din ianuarie 1972, fiind mai liniştită după operaţia făcută soţului meu săptămâna trecută şi faptului că se simte mai bine. Vă transmit, de asemenea, urări de bine şi un tardiv „La mulţi ani!” familiei şi d-voastră. Vă felicit pentru noul post în Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Artă şi consider că în această calitate veţi avea capacitatea să mă ajutaţi pentru a vedea realizată aşezarea plăcii comemorative pentru Constantin Arămescu pe casa fostă a directorului de la Liceul „Vasile Alecsandri”, unde s-a născut sculptorul la 6 mai 1914. Această cerere a fost aprobată din 1968 de către Direcţia Muzeelor şi Monumentelor, iar cererea Judeţului poate să faciliteze realizarea acesteia. De la Bucureşti am veşti recente despre apariţia monografiei lui Petru Comarnescu „Fraţii Arămescu”, care se vinde deja în librării. Eu nu am primit încă nici un exemplar, dar multe persoane îmi scriu că se duc să o cumpere. V-aşi fi recunoscătoare dacă aţi putea scrie un articol despre aceasta pentru ca publicul gălăţean să fie avizat şi să cumpere la timp cartea. Dorinţa domnului Petru Comarnescu, manifestată şi în ultima scrisoare, era ca să se organizeze un Muzeu de Ară Modernă în care lucrările noastre să figureze alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alţii. Desigur, la Bucureşti prezenţa publicului ar fi mai mare, dar din punct de vedere sentimental aşi fi fericită ca oraşul în care am văzut lumina zilei să adăpostească această colecţie, pe care şi fratele meu a dorit şi eu doresc să devină parte a patrimoniului artistic al României. Dacă nu găsiţi de cuviinţă ca să se utilizeze fosta casă a familiei de pe strada Alexandru Sahia sau casa de la Liceu, unde s-a născut fratele meu şi am trăit parte din copilărie, las la înţelegerea d-voastră să găsiţi un loc potrivit pentru acest Muzeu.(…) Vă rog să mă ţineţi la curent cu cele de mai sus şi cum decurge distribuirea cărţii la Galaţi sau orice notiţe, articole etc. ce ar apare la Galaţi sau în Ţară. Cu cele mai calde mulţumiri şi urări de bine, Georgeta Arămescu Anderson Cum la vremea aceea era greu să înfiinţezi un muzeu, lucru perfect valabil de altfel şi astăzi, i-am sugerat doamnei Arămescu ideea că ar proceda cel mai bine dacă ar dona lucrările din colecţia sa Muzeului de Artă din Galaţi, mai ales că este singura instituţie din ţară cu profil de artă contemporană. Fiind legată atât de afectiv de Galaţi, dumneaei a îmbrăţişat ideea mea. În scrisoarea datată 19 aprilie 1972 îmi comunică vestea tristă despre moartea soţului său şi, mai mult ca oricând, solicită ajutorul meu şi a doamnei Ruxanda Simionică, preşedinta de atunci a Comitetului Judeţean pentru Culură, în rezolvarea problemei ce-i apăsa inima. Transcriem textul acestei scrisori: Miami, aprilie 19, 1972 Stimate Domnule Stoica, Cu mare durere vă anunţ moartea soţului meu la 2 aprilie 1972, după o operaţie şi suferinţă de 4 luni. Golul din casă, din suflet, e de nedescris după 25 de ani cu acest suflet nobil şi minte luminată. Pe verso vedeţi articole despre el şi activitatea electronică şi militară care l-au adus în România în 1945 - 47, unde a fost respectat şi iubit, marea lui contribuţie fiind crearea a doi artişti români, pe fratele meu şi pe mine, al căror ocrotitor şi îndrumător a fost. Casa e plină de lucrări de artă şi acum mai mult ca oricând responsabilitatea pentru aceste opere lăsate de fratele meu e mai mare. Fiind singură, mă împiedică să mă mişc de aici de frică să nu fie furate etc. După recomandările d-tale am scris D-nei Ruxanda Simionică încă din februarie. Acum câteva zile am scris domnului preşedinte Dumitru Popescu de la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă despre dorinţa d-lui Comarnescu, a fratelui meu şi a mea, ca să las colecţia României pentru un Muzeu la Galaţi, sau o secţie la Bucureşti. Rog pe d-na Simionică, ca şi pe d-voastră să-mi daţi ajutorul necesar ca să realizăm aceasta, descărcându-mă de această responsabilitate şi grijă, că la moartea mea vor fi irosite printre străini şi nu va fi nimeni să aibă colecţia sub pază. În aşteptarea unui răspuns favorabil, Cu distinse sentimente, Georgeta Arămescu Anderson În faţa acestei situaţii, am stăruit şi eu şi doamna Ruxanda Simionică pe lângă primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi preşedintele Consiliului Popular Judeţean din acea vreme, Constantin Dăscălescu, convingându-l să accepte ca Donaţia „Fraţii Arămescu” să fie făcută nu Bucureştiului, ci Muzeului de Artă din Galaţi, lucru care s-a şi întâmplat. Informând-o personal pe doamna Arămescu despre această decizie, ea s-a arătat foarte mulţumită. Miami, 7 Mai 1972 Stimate Domnule Stoica, Am primit scrisoarea D-voatră din 29 Aprilie cr. Pentru care vă mulţumesc. La data de 12 Aprilie cr. Am scris despre dorinţa mea de a lăsa colecţia Arămescu României, preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Domnul Dumitru Popescu, scrisoare acompaniată de Biografii, Cataloage, Articole din ziare, Inventar etc. De asemenea, la aceeaşi dată, am făcut cunoscut Ambasadei Române din Washington hotărârea mea care a fost primită cu mult entuziasm. După cum văd cu bucurie, şi d-voastră, împreună cu doamna preşedintă Ruxanda Simionică, şi organele judeţene de partid şi de stat aţi primit oferta mea de a nu înstrăina Colecţia Arămescu, ci de a face parte din patrimoniul spiritual românesc, fiind găzduită în oraşul căruia în mod firesc îi aparţine. Urmez sugestiile d-voastră de a dona această colecţie Muzeului de Artă Contemporană din Galaţi, care ne-a găzduit atât de generos în 1968 şi unde există deja o sală Arămescu, care ar putea fi extinsă pentru a putea cuprinde şi restul lucrărilor. După cum indicaţi procedura legală pentru a efectua aceasta ca şi transportarea lucrărilor, pe care o recomand ca şi în trecut, cutii de carton şi prin avion, vor privi pe destinatar. Hotărârea D-voastră de a dezveli o placă comemorativă pe casa de la Liceul V. Alecsandri pentru sculptorul Constantin Emil Ticu Arămescu (6 Mai 1914 - 19 Aprilie 1966) de asemenea mă umple de bucurie ca şi participarea mea la deschiderea expoziţiei Arămescu la Galaţi, poate în toamnă, în care caz ar fi bine ca aceste două date să coincidă, dacă nu faceţi această dezvelire până atunci care îmi este tot atât de agreabilă mie. Numărul sculpturilor pe care le voi trimite este în jurul lui 70 sculpturi, 40 - 50 picturi şi desene pe hârtie 200 - 300. Desigur, numărul existent al lucrărilor este mai mare, restul de asemenea să revină Colecţiei Arămescu după moartea mea. Cartea Fraţii Arămescu de Petre Comarnescu va fi în curând în librării, vă rog să mă anunţaţi când apare. Deci acestea sunt consideraţiile mele privitor la propunerile D-voastră. Sunt complet de acord cu aceste propuneri, mândră în numele meu şi al fratelui meu de a contribui la îmbogăţirea moştenirii valorilor româneşti. Aştept cât de curând dispoziţiile D-voastră pentru transportarea lucrărilor. Cu mulţumiri şi distinse salutări, Georgeta Arămescu Andreson La 15 august 1972, doamna Arămescu ne comunica plecarea spre ţară a colecţiei . Miami, 15 august 1972 Stimate Domnule Stoica, Nu v-am scris de mult deoarece doream să am rezultate concrete să vă comunic şi am fost desigur mult ocupată ca să le obţin, dar în sfârşit pot sa vă anunţ cu bucurie acum : Colecţia Arămescu, compusă din 73 de sculpturi, 40 picturi, 160 uleiuri pe hârtie plus desene 94 şi 5 uleiuri personale ale mele, ca şi lucrări româneşti ( 2 costume, feţe de masă etc.) şi arhiva Arămescu au plecat de la Miami spre New York, de unde mâine pleacă cu avionul Companiei Pan American (102) la Bucureşti, unde vor sosi joi 17 august la ora 4,30 p.m. De la Ambasadă s-a dat o telegramă d-lui Deac de la Oficiul Expoziţiilor de Artă, unde am adresat pachetele, str. Batiştei 13. Sunt 23 de pachete , care sper să ajungă cu bine, fiind munca noastră de 20 de ani. Vă rog să vă interesaţi acum de transportarea de la Bucureşti la Galaţi, să se facă în bune condiţii şi cu mare atenţie. Am recomandat să nu se deschidă pachetele la Bucureşti, ci numai la Galaţi, deoarece este destul de greu şi riscant să fie deplasate şi replasate, trebuie mult timp. În orice caz, relativ de repede, dorinţa noastră, cu ajutorul dumneavoastră, s-a realizat şi vă mulţumesc din suflet pentru interesul ce l-aţi depus pentru buna reuşită a acestui eveniment cultural, care ne face cinste şi nouă, şi Galaţiului nostru de naştere, şi D-voastră care aţi pornit roţile în această direcţie. Am un tablou pe pânză să vă alegeţi din cele ale mele. Acum vă rog ca D-voastră de la Cultură din Galaţi să urmăriţi ajungerea lucrărilor la Galaţi, instalarea în Muzeu, şi să mă anunţaţi când va fi data deschiderii expoziţiei, în septembrie sau octombrie, când sper că voi fi invitată la deschidere la care plănuiesc să asist dorind să nu fie prea târziu ca să mai apuc timp bun de vizitat Ţara. De asemenea vă însărcinez pe D-voastră cu placa comemorativă pentru Ticu să presaţi să se facă placa şi s-o instalăm în acelaşi timp cu deschiderea Colecţiei. Pe verso vedeţi unul din articolele publicate despre plecarea acestei colecţii din Miami. Şi ziarul New York Times, cel mai mare din Ţară, a anunţat acest eveniment artistic. Am primit de la Meridiane 4 cărţi de Petru Comarnescu „Fraţii Arămescu”, 2 în româneşte, 2 în englezeşte. Sunt foarte frumoase. Sper că se vând la Bucureşti şi la Galaţi. Vă rog dacă puteţi scrie un articol despre apariţia cărţii ca s-o cumpere oamenii, mai ales acum când toată colecţia va fi la Galaţi. Aştept cu nerăbdare să vă revăd, şi Galaţiul meu iubit, şi să stau mai mult de data aceasta. Poate îmi găsiţi o cameră undeva - nu la hotel -. Cu mulţumiri şi salutări distinse, Georgeta Arămescu Anderson P.S. Vreau să sosesc la Galaţi cu câteva zile înainte de deschidere expoziţiei pentru a ajuta la instalarea ei. În „Viaţa nouă”, nr. 8644 din 30 septembrie 1972, prezentând cartea lui Petru Comarnescu „Fraţii Arămescu” am informat cititorii despre gestul pictoriţei „de a dona fără nici o condiţie”, Muzeului de Artă Românească Modernă şi Contemporană din Galaţi 70 de sculpturi ale lui Constantin Ticu Arămescu şi circa 200 de lucrări de pictură şi grafică ale sale, menţionând că artista şi-a exprimat dorinţa ca după moartea sa întreaga colecţie să revină Muzeului de Artă gălăţean. Ajunse la Galaţi în cursul lunii septembrie, lucrările, evaluate, la plecarea din America, la peste 75.000 de dolari, au fost prezentate publicului în expoziţia a cărei deschidere a avut loc în ziua de 21 octombrie 1972. La vernisaj au vorbit prof. Nicolae Itu, directorul muzeului, doamna Arămescu şi dr. în istoria artelor Nicu Filip. Catalogul „Donaţiei Arămescu”, întocmit de muzeu, menţionează 66 de sculpturi ale lui Ticu Arămescu, 4o de picturi şi 160 de desene ale lui Gigi Arămescu, 4 icoane din lemn sculptat şi pictat aparţinând ambilor artişti („Sf. Ilie”, „Cina cea de taină”, „Crăciun şi Paşte”, „Maria cu Iisus”), precum şi un bust al lui Ticu Arămescu, semnat de Tony Lopez, realizat din lut ars şi soclu de lemn (51x20,5x20,5 cm). Pe coperta catalogului, Nicolae Itu notează: „Actul de donaţie al artistei Georgeta Arămescu-Anderson confirmă dorinţa de a integra creaţia ei şi a fratelui său, Constantin Arămescu, în contextul culturii poporului român din mijlocul căruia s-au ridicat şi a cărui sevă urcă vertiginos în opera lor. Plecaţi cu mulţi ani în urmă din Galaţi, Georgeta şi Constantin Arămescu se întorc în locurile copilăriei dăruind oraşului natal rezultatul strădaniilor lor creatoare din ultimii ani. Expoziţia pe care o prezentăm acum publicului gălăţean, compusă din 40 picturi, 67 sculpturi şi 160 desene este cea mai numeroasă donaţie făcută până în prezent muzeului nostru, ea constituind fondul de bază pentru oricare manifestare închinată celor doi artişti, fie în ţară, fie în străinătate. Gestul artistei, dincolo de semnificaţia lui artistică, denotă o profundă simţire patriotică; Muzeul de artă modernă şi contemporană românească din Galaţi primeşte donaţia adresând artistei Georgeta Arămescu calde mulţumiri!” Formalităţile legale ale donaţiei au fost întocmite după această dată. Prin Decizia nr. 630 din 8 noiembrie 1972, Consiliul Popular al Judeţului Galaţi a acceptat donaţia, iar apoi Actul de donaţie nr. 690 din 8 noiembrie 1972, conţinând şi o Anexă în care sunt consemnate titlurile şi datele muzeale ale unui număr de 271 de lucrări, a fost înregistrat şi autentificat la Notariat sub nr. 5546 din 10 noiembrie 1972 (documentele se află şi în Arhiva Arămescu de la Biblioteca V.A. Urechia, unde am putut să le consultăm). În acest act sunt menţionate următoarele condiţii: 1) Donaţia să devină parte integrantă a fondului muzeal al Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană Galaţi; 2) Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană Galaţi să organizeze o sală permanentă în incinta sa, care să poarte numele Donaţia Arămescu şi să fie prezentate publicului, pe rând lucrările din prezenta donaţie; 3) Donaţia Arămescu să fie unitară, inalienabilă şi permanentă, oriunde ar fi Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană Galaţi. Din cauza tergiversărilor Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu toate insistenţele Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Galaţi şi a Consiliului Popular Judeţean, placa memorială dedicată sculptorului Constantin Emil Ticu Arămescu nu a putut fi instalată, neobţinându-se aprobările necesare. Şi când ne gândim că ea conţinea doar un text ca acesta: „Aici s-a născut la 6 mai 1914 sculptorul Constantin Emil Ticu Arămescu, mort la 19 aprilie 1966 la Miami, S.U.A., fiul profesorului George Arămescu, director al Liceului Vasile Alecsandri între 1.02.1914 – 21.07. 1916 şi 1.02. – 30.11.1919”. Mai marii diriguitori ai culturii din acea vreme invocau faptul că pentru o astfel de acţiune trebuia obţinută aprobarea Comitetului Central al P.C.R., aprobare care nu a fost acordată. O dată cu această mare donaţie, doamna Arămescu a dăruit Bibliotecii „V. A. Urechia” o serie de documente, iar în scrisoarea din 10 iunie 1973 ne-a informat că la cererea domnului Nedelcu Oprea, directorul acestei instituţii, a trimis bibliotecii un „dosar-arhivă”, conţinând 54 foi de articole din ziare, 23 fotografii şi 13 cataloage, care vor fi prezentate publicului ca „Familia Arămescu”, promiţând să completeze în viitor acest dosar cu multe alte documente, ceea ce a şi făcut. În prezent, donaţia Arămescu de la Biblioteca „V.A. Urechia” este alcătuită din nouă mape cuprinzând corespondenţa celor doi fraţi, extrase din presa românească şi cea din străinătate, fotografii, acte de identitate, jurnale de impresii de la expoziţiile organizate, două manuscrise ale cărţii „Memorii” (devenite ulterior volumul „De la Pacific la Dunăre …”, Editura Junimea, Iaşi, 1978), peste 100 de lucrări de grafică şi pictură pe hârtie aparţinând Georgetei Aramescu-Anderson. După 1975 eu am trecut din nou la catedră, iar corespondenţa cu doamna Arămescu s-a rărit, pentru ca la un moment dat să se întrerupă, mai ales că cenzura vechiului regim îşi spunea tot mai mult cuvântul. În 1990, când democraţia a început să funcţioneze şi-n România, iar presa a devenit într-adevăr liberă, i-am scris iarăşi artistei, informând-o şi cu faptul că directorul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi (între timp acesta şi-a schimbat denumirea) este pictorul Simion Mărculescu, pe care îl cunoscuse încă din 1968, acesta fiind pe atunci muzeograf principal. Scrisoarea mea a bucurat-o pe doamna Arămescu. La 12 martie 1990 îmi răspundea: Miami, Martie 12, 1990 Dragă Domnule Stoica, Scrisoarea d-tale a fost o surpriză dintre cele mai plăcute, să reluăm legătura după atâţia ani şi să am veşti despre colecţia noastră în Muzeul de Artă de la Galaţi. Mă bucur că dl. Simion Mărculescu, pe care l-am cunoscut, e director. Vă rog să-i transmiteţi salutările mele şi să-l întrebaţi dacă pot să trimit din ultimele lucrări ca să se adauge Colecţiei Arămescu. Neavând copii, nu rămâne nimeni să se îngrijească de aceste tablouri şi desene, iar dorinţa mea este să aparţină României. O veste din partea domnului Mărculescu m-ar bucura. De asemenea, vă cer să-l rugaţi pe directorul Bibliotecii „V. A. Urechia”, creată de tatăl meu (pictoriţa confundă Biblioteca cu Societatea Culturală „V. A. Urechia”, n.n.), să-mi scrie dacă a primit de-a lungul anilor materialul biografic pe care l-am trimis să se alăture Arhivei Arămescu. Cine este director? N. Oprea sau altcineva? Cât despre placa memorială pentru fratele meu, cererea a fost făcută de mine şi aşi fi încântată dacă aţi putea rezolva ceva. De asemene, aşi dori să aflu dacă lucrările noastre de la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti (în număr de 36 sculpturi, picturi, desene) au fost afectate de bombardament. Aşi dori o veste de la ei (artista se referă la evenimentele din decembrie 1989, când clădirea muzeului a fost distrusă şi avariată în proporţie de 80 la sută, iar peste 1000 de lucrări au fost degradate sau distruse n. n.). Vă rog să transmiteţi Galaţiului meu iubit cele mai bune urări de prosperitate şi fericire şi marea mea dorinţă de a-l mai vedea o dată, cu voia lui Dumnezeu. Familiei D-voastră cele mai bune urări de sănătate şi succes. Alăturat includ lista cu activitatea mea de după 1969, catalog şi critice. Salutări cunoscuţilor. Cu cele mai bune urări, Georgeta Arămescu Andreson P.S. Iertaţi-mi scrisul, cu sănătatea nu o duc bine. Comunicându-i că Galaţiul este fericit să-i primească şi restul lucrărilor, doamna Arămescu din nou ne-a scris la 21 mai că o preocupă gândul „de a repatria toate lucrările din colecţia personală”, făcând demersuri pentru ca un prim set , alcătuit din 10 tablouri (uleiuri pe pânză) şi 40 uleiuri pe hârtie, să plece spre Galaţi. Ştirea am difuzat-o în articolele mele din „Viaţa liberă” ( nr. 138, 6 iunie 1990), „Partener” ( nr. 6, 20 iulie 1990), „Gazeta noastră” ( Anul I, nr. 19, 20 - 25 iulie 1990). Lucrările au fost expediate din Miami pe data de 2 iulie 1990, prin Firma Withers, care a făcut împachetarea şi transportul pe apă până la Rotterdam, iar de aici, până la Galaţi. Toate cheltuielile au fost suportate de pictoriţă. Cu ele şi cu celelalte existente în patrimoniul muzeului a fost organizată în lunile aprilie-mai 1991 o expoziţie cuprinzând 53 de lucrări de pictură şi 30 de grafică. A urmat o retrospectivă „Fraţii Arămescu”, în iulie - august 1992. La ambele manifestări pictoriţa, fiind bolnavă, nu a mai putut participa. Ulterior, după moartea sa (1994), prin testamentul lăsat, şi celelalte lucrări proprietate personală, rămase în America, au revenit Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi. Am scris la vremea respectivă despre durerea gălăţenilor simţită la trecerea în lumea umbrelor veşnice a pictoriţei, încheind astfel articolul meu apărut în „Viaţa liberă” (nr. 1394, 13 iulie 1994): „ Ar fi dorit ca la expoziţia deschisă de Muzeul de Artă Vizuală, în iulie 1992, să revină în oraşul natal, unde a văzut lumina zilei la 25 iulie 1910, oraş pe care l-a iubit atât de mult şi căruia a ţinut să-i rămână aproape în întregime opera ei şi a fratelui. Vârsta înaintată şi boala de care suferea (Parkinson) nu i-au mai permis, astfel că artista s-a strămutat la cele veşnice fără a ne mai da posibilitatea ca noi, gălăţenii, să o revedem. Ne mângâiem cu lucrările pe care ni le-a lăsat, care îşi vor revărsa în continuare lumina de pe simezele Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi şi ale altor muzee din ţară, rugându-l pe bunul Dumnezeu s-o odihnească în pace!” Donaţia Arămescu de la cele două instituţii de cultură din Galaţi are o valoare documentară şi artistică inestimabilă şi ea ar merita să facă obiectul unui muzeu, propunere care, prin articolele mele, am mai făcut-o cunoscută Primăriei, Consiliului Local şi Consiliului Judeţean Galaţi, dar care până acum n-a găsit încă receptivitatea necesară. Înfiinţarea unui astfel de instituţii culturale ar constitui în acelaşi timp şi un obiectiv turistic de mare atractivitate. În fond este şi o datorie morală faţa de doi vrednici fii ai Galaţiului care, deşi au trăit şi au creat în America, prin opera lor, au rămas profund români şi ne-au lăsat o moştenire de mare valoare artistică. Să le-o preţuim deci cum se cuvine şi să-i cinstim pe măsura gestului lor nobil de adevărat patriotism! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted December 23, 2012 Author Posted December 23, 2012 Jana Andreescu - Poezia lucrurilor simple Muzeul de Artă Vizuală a încheiat anul expoziţional 2012 cu o excelentă personală a pictoriţei Jana Andreescu, artistă a cărei reputaţie a depăşit fruntariile României, creaţia ei fiind apreciată şi în Franţa, Italia, Finlanda, Austria, Bulgaria, Croaţia, S.U.A. sau în Republica Moldova, ţări unde a expus individual şi în manifestări de grup. Găzduită în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, expoziţia (curator, muzeografa Mariana Tomozei-Cocoş) reuneşte 30 de lucrări în care pictoriţa, prin intermediul culorilor de apă, dă viaţă unui univers liric de o fascinantă frumuseţe. În demersul ei, Jana Andreescu porneşte de la elementele realului, dar nu pentru a le reda, a le reproduce vizual, ci pentru a le recrea, pentru a le recompune într-o imagine nouă, rod al simţirii şi gândirii sale, al trăirilor şi emoţiilor sale. Pictura ei este una confesivă, intimistă. Motivele care le vehiculează şi care-i populează tablourile sunt apa, bărcile, cochiliile de scoici şi melci marini, florile, o paletă de tot felul de recipiente şi obiecte de uz casnic, sfeşnice, fructe, arcada, instrumente muzicale de suflat. Grupate şi reluate în diferite organizări compoziţionale, aceste motive, care au devenit deja recognoscibile pentru cei care-i urmăresc evoluţia şi pentru frecventatorii expoziţiilor, sunt departe de a fi şi banale, ele alcătuiesc ansambluri coerente, cu semnificaţii majore, în care formele şi culorile convieţuiesc într-o totală armonie. Jana Andreescu este o desenatoare redutabilă şi o coloristă de mare fineţe. Imaginile plăsmuite de ea emoţionează, fac să vibreze coardele sufletului la un diapazon înalt, scripeţii gândului urcă spre zonele eterate ale spiritului. Nu numai motivele picturale se repetă, dar chiar şi titlurile lucrărilor. Astfel vom întâlni denumiri ca „Danubiană”, „Obiect”, „Marină”, „Jazz”, „Clipa”, „Jurnal”, „Compoziţie”, „Marină-Jazz” desemnând tablouri numerotate uneori chiar până la cifra cinci. Artista recurge la aceste titluri nu din comoditate şi nici din lipsă de inspiraţie, ci pentru că motivele respective sunt explorate plastic din diferite perspective, altfel sunt gândite raporturile dintre elementele componente, altfel este elaborată compoziţie şi altfel este paleta coloristică. Am spus şi cu alte prilejuri că Jana Andreescu este o natură poetică, romantică, înclinată spre vidare, dar este şi un temperament lucid, echilibrat, de o contemplaţie meditativă. Ea mânuieşte cu probitate profesională culorile de apă, iar acuarelele ei lasă să descoperim cu uşurinţă virtuţile acestui gen: transparenţa, fluiditatea, spontaneitatea, prospeţimea. În pictura sa, linia desenului este suplă, precisă, înscriind adesea în spaţiu ingenioase geometrii, obiectele au o volumetrie riguros construită, culoarea este aşezată în tuşe şi pete de mare sensibilitate, ce atinge inefabilul. Tonurile discrete, de vizibil rafinament, sunt armonizate cu altele intense, având uneori la bază contraste puternice, sau cu pete în care materia picturală are consistenţă. Nu numai instrumentele de suflat evocă muzica prin prezenţa lor fizică, dar însăşi atmosfera tablourilor şi armoniile coloristice stabilite sunt muzicale, creează un ambient reconfortant, în care cântecul se revarsă calm, fermecător, înnobilând sufletul şi spiritul cu acordurile lui. Sub penelul Janei Andreescu lucrurile cele mai simple, chiar umile adeseori, obiectele din proximitatea noastră cărora poate nici nu le acordăm vreo atenţie, dobândesc valorile artei autentice. Pentru pictoriţă frumosul poate fi întâlnit oriunde, trebuie însă să ştii să-l descoperi, să te apleci cu pasiune şi înţelegere asupra lui şi să-l faci să rămână obiectivat în eternitatea artei. Lucrările ei poartă din plin însemnele frumosului, armoniei şi echilibrului, iar aprecierea şi preţuirea de care se bucură creaţia artistei în ţară şi peste hotare sunt mărturii ale unei voci artistice inconfundabile. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted December 29, 2012 Author Posted December 29, 2012 Salonul de iarnă - Varietate tematică şi stilistică Salonul de iarnă al Filialei Galaţi a U.A.P.R., ediţia 2012-2013, găzduit de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, reuneşte creaţii ale unui număr de 34 de plasticieni aparţinând unor generaţii diferite, de la Eugen Holban, Gheorghe Mihai Coron, Teodor Vişan, Nicolae Einhorn, Gheorghe Suciu, până la cei mai proaspeţi absolvenţi ai facultăţii de profil din cadrul Univeristăţii „Dunărea de Jos: Monica Turcu, Rodica Gherghinoiu, Ştefan Axente, Ecaterina Balica, Ionuţ Mitrofan. Sunt lucrări de pictură, grafică, sculptură şi colaj de o mare varietate tematică şi stilistică, ce atestă faptul că mişcarea plastică de pe aceste meleaguri dunărene cunoaşte o dezvoltare şi o evoluţie în consonanţă cu tendinţele actuale din arta contemporană românească. Deşi din expoziţie lipsesc multe nume, unele chiar sonore (nici capacitatea sălii nu permite prezentarea unui număr mai mare de lucrări), manifestarea se distinge prin acurateţe, diversitate şi preocuparea artiştilor de a realiza lucrări cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, obiectivate prin mijloace plastice proprii. În pictură, Sava David încântă cu un tablou axat pe tema explorării motivului floral, motiv atât de drag artistului, pe care-l cultivă cu remarcabile rezultate de mulţi ani, neavând inhibiţii că în acest gen s-au exprimat peneluri celebre: Luchian, Tonitza, Petraşcu, Mantu, Ghiaţă, Ciucurencu, Piliuţă etc. Tabloul său, „Anotimp floral”, este pictat într-o gamă de griuri colorate, magistrakl orchestrate, care evocă atmosfera melancolică a toamnei, delicateţea şi poezia florilor. Tot motivul floral constituie şi subiectul pânzei lui Vasile Neagu, realizat în culori sensibile din aceeaşi gamă a griurilor colorate, aşezate cu pensulaţii de mare fineţe („Florală”). Teodor Vişan prezintă o compoziţie cu personaje aflate la un ospăţ („Familia”), Aurel Manole ne conduce pe o plajă însorită, unde în prim-planul tabloului este înfăţişat chipul admirabil al unei femei („Plaja”), Nicolae Einhorn surprinde o scenă cu colindători într-o compoziţie cu accente decorative („Colindători în curte”), în timp ce Gheorghe Mihai-Coron îşi exteriorizează bucuria într-o pânză pictată în ulei, de un lirism tonic („Vecina primăverii”), iar Crenguţa Macarie evocă o imagine cu o familie de ţărani care se deplasează într-o căruţă, trasă de un măgăruş, spre locul unde va începe o nouă zi de muncă („Rurală”). Din călătoriile sale în afara ţării, Ion Murariu-Neamţ a reţinut într-un tablou de mari dimensiuni, într-o interpretare personală, imaginea exterioară a Catedralei protestante din Berlin, construită din ordinul împăratului Wilhelm al II-lea în perioada 1894-1905 după un proiect conceput în stil renascentist de arhitectul Julius Raschdorff („Berliner Dom în sărbătoare”). Figurarea edificiului în pânza gălăţeanului este schematică, iar culorile sunt explozive, şocante pentru un edificiu de cult, în realitate de o mare sobrietate, monumental, chiar dacă autorul a vrut să sugereze atmosfera sărbătorească şi entuziasmul pe care-l încearcă participanţii la un astfel de eveniment festiv. Din splendida Veneţie, Gheorghe Andreescu, în unicul tablou expus, prezintă palate care poartă pe zidurile lor patina timpului, soţia sa, Jana Andreecu, glosează pe tema naturii statice, folosindu-se de tonuri discrete, rafinate („Natură statică”), Liliana Jorică-Negoescu dă viaţă unei compoziţii cu personaje biblice („Angelo din pace”), Sterică Bădălan aduce poezia toamnei într-o pânză în care peisajul este configurat pe o orizontală de mari dimensiuni („Toamnă în galben”), Ştefan Axente s-a axat pe reprezentarea în tonalităţi coloristice închise a umbrei unor copaci („Umbra”), Nicolae Placicov, cu sensibilitatea-i caracteristică şi pasiunea ce l-a impus pentru acuarelă, surprinde un crâmpei din peisajul mirific al Deltei Dunării la începutul unei frumoase zile de vară („Dimineaţă în Deltă”). Un portret de robustă forţă expresivă semnează Ionuţ Mitriofan, care debutează în cadrul acestei expoziţii a Filialei locale a U.A.P.R. Personajul său feminin, de o vitalitate exuberantă, este ferm desenat, iar cromatica aminteşte de paleta expresionistă. Nicolae Cărbunaru („Nelinişte”), Daniela Cristofor („Copacul albastru”), Tudor Ioan („Natură statică”) şi fostele sale studente, Simona Pascale („Adâncimi”), Rodica Gherghinoiu („Criza”), Monica Turcu („Povara crucii”), Olimpia Stanciu („Mândrie şi prejudecată), Cristina Popa („Structuri”) şi Ecaterina Balica („Zbor”) pendulează în zona abstracţiei lirice. Fiecare însă are individualitatea sa, fiecare găseşte soluţii plastice care să-i exprime stările şi trăirile interioare. Tabloul lui Tudor Ioan este remarcabil din punct de vedere al jocului cromatic, al ritmului, al compoziţiei, al largheţei şi spontaneităţii gestului cu care este aşezată materia picturală. Ecaterina Balica pictează într-o dominantă de roşu, la Monica Turcu, Rodica Gherghinoiu, Simona Pascale şi Olimpia Stanciu culorile sunt sobre, traducând stări tensionate, nelinişti sufleteşti greu de suportat. Sentimentul de nelinişte este pus în evidenţă numai printr-un dinamic joc al culorilor şi de Nicolae Cărbunaru. Pictura umoristică a lui Florian Doru Crihană prezintă încă o scenă din viaţa personajului lui Cervantes, pe care el l-a imortalizat în creaţia sa în nenumărate ipostaze. De data aceasta, învingător al Turnului Eiffel, cu mustăţi care au luat forma acestui monument şi cu o nouă săgeată de aceeaşi formă, adăugată celei cunoscute, se îndreaptă spre a ataca noi obiective („Bătălia”). Grafica este reprezentată prin lucrările ai căror autori sunt Cornelia Nicolaesci-Burlacu, Marian Tomozei-Cocoş, Tudor Şerban şi Eugen Holban. Acesta din urmă, prin lucrarea sa executată în pastel, „Muntele Sacru”, ne întoarce în timpuri mitice, pe vremea geto-dacilor, imaginând misteriosul Cogaion ce adăpostea peştera în care marele zeu Zamolxis şi mai apoi marele preot Deceneu se izolau pentru a medita în linişte şi singurătate, încercând să afle cunoaşterea supremă. Folosind o gamă de griuri rafinate şi forme care sugerează structura geologică a Muntelui Sfânt, Eugen Holban a reuşit să creeze acea atmosferă de mister a locului unde-şi aveau sihăstria cei doi, loc pe care istoricii noştri au căutat să-l localizeze unii în Munţii Orăştiei, iar alţii în Munţii Bucegi, în Masivul Ceahlău sau pe înălţimile altor munţi. Valoarea simbolică a lucrării lui Eugen Holban este evidentă, iar preocuparea lui pentru istoria neamului, pentru etnografie şi folclor, pentru tot ce reprezintă cultura acestui popor îmbracă forme artistice cu importante semnificaţii. Tot la pastel apelează şi Mariana Tomozei-Cocoş, critic de artă care în ultimul timp s-a manifestat şi în pictură şi grafică. Ea prezintă aspecte peisagistice din Finlanda şi Franţa („Lan în Finlanda”, „Saint – Lizier). La ea tuşa este mai viguroasă, urmărind redarea materialităţii elementelor ce alcătuiesc compoziţia. Cornelia Burlacu-Nicolaescu îşi alege ca motiv meleaguri unde primordial este peisajul acvatic („În lumea apelor”), iar Tudor Şerban pare să prezinte secvenţe din începutul poveştii unei noi benzi desenate („Primele două pagini”). Colajul Mihaelei Brumar emană discreţie şi o uşoară undă de umor conţinută chiar şi în titlul pe care-l poară („S-a aşezat pe mine o idee”). Dintre sculptori expun: Alexandru Pamfil, Gheorghe Terescenco, Valentin Popa şi Relu Angheluţă. Primul prezintă două lucrări realizate în teracotă: „Personaj” şi „Meditaţie”. Ambele sunt de mici dimensiuni şi diferit lucrate. Cea dintâi este un basorelief în care personajul are o înfăţişare hieratică, surprins într-o ipostază statică, părând a fi aşezat pe un tron, pe când a doua este un ronde-bosse compus sintetic, sculptorul procedând la amputarea unor părţi ale corpului. La Gheorghe Terescenco, formele şi volumele sunt compuse în geometrii elansate, care dau impresia desprinderii din teluric şi înălţare spre spaţii cosmice („Înălţare”). Bătrâna din ronde-boosse-ul lui Valentin Popa este îngândurată, caută cu privirea în jos şi ţine mâinile încrucişate în aşa fel încât parcă ar ascunde ceva în poală (”Taina”). Lucrarea lui Relu Angheluţă, „Armonie”, de forma unei inimi, este o adevărată bijuterie sculpturală. Marmura este finisată până la perfecţiune, golurile şi plinurile convieţuiesc într-un deplin acord, exprimând echilibru, ritm, muzicalitate. La sfârşitul acestor rânduri, trebuie să spunem că păşind pragul Galeriilor „Nicolae Mantu”, gălăţenii au ce vedea, admira, comenta, chiar dacă manifestarea nu reflectă în integralitate potenţialul artistic al Filialei noastre locale. Acum, când nu mai există nici spaţiul expoziţional al Muzeului de Artă Vizuală, este greu şi pentru conducerea Filialei de a găsi o sală adecvată pentru a da posibilitatea ca toţi artiştii care activează în Galaţi şi Tecuci în domeniul artelor vizuale să fie prezenţi într-o manifestare de anvergură. Ne bucurăm că totuşi plasticienii de aici trimit lucrări la marile expoziţii naţionale şi internaţionale (Bienala „Ion Andreescu” de la Buzău, Salonul Moldovenilor Bacău-Chişinău, Bienala „Lascăr Vorel” de la Piatra Neamţ, Bienala „Gheorghe Petraşcu” de la Târgovişte, Concursul Naţional „N. N. Tonitza” de la Bârlad, „Atitudini contemporane” de la Bucureşti, Bienala internaţională de gravură „Iosif Iser” de la Ploieşti etc.) şi că lucrările lor sunt apreciate de jurii şi public, şi de multe ori autorii lor premiaţi. Aşa s-a întâmplat în ultimii ani cu Gheorghe Miron, Alexandru Pamfil, Sterică Bădălan, Eduard Costandache, Monica Turcu, Mariana Tomozei-Cocoş etc., cea mai recentă distincţie fiind Premiul pentru Pictură obţinut în luna octombrie a acestui an de Crenguţa Macarie la Bienala „Ion Andreescu” de la Buzău. Poate n-ar fi rău dacă forurile culturale municipale şi judeţene ar reveni la o practică foarte bună existentă până în 1990, aceea de a face şi achiziţii din expoziţii. S-ar încuraja astfel creaţia originală şi s-ar veni în ajutorul artiştilor în sporirea posibilităţilor procurării materialelor necesare realizării operelor de pictură, sculptură, grafică, artă decorativă. Poate ne aude cineva! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted January 7, 2013 Author Posted January 7, 2013 Stavru Tarasov, 130 de ani de la naştere S-au împlinit, la 6 ianuarie, 130 de ani de la naşterea pictorului Stavru Tarasov, artist care face parte din generaţia interbelică, cea care a impus arta românească pe plan european şi internaţional. Născut în comuna Letea (Tulcea), după frecventarea claselor primare în localitatea natală şi în Sulina, părinţii, în dorinţa ca fiul lor să devină preot, îl înscriu la Seminarul din Roman. După un an însă îl părăseşte şi se înscrie la Şcoala Normală din Câmpulung, de la care trece mai apoi la Şcoala Normală din Galaţi, pe care o termină în 1903. La recomandarea profesorului Nicolae Longinescu, directorul acestei instituţii, în toamna aceluiaşi an se îndreaptă către Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi. Studiază cu Gh. Popovici (pictură), Dr. Ştefan Passa (anatomie), Sever Mureşanu (istoria artelor şi estetică) şi A. D. Atanasiu (perspectivă şi desen geometric). Este coleg cu Nicolae Tonitza, Ştefan Dimitrescu, Constantin Bacalu, Petre Bulgăraş etc. Manifestă pasiune şi pentru muzică şi urmează în paralel Conservatorul de Muzică din Iaşi. Între 1906-1909 este student la Academia Regală de Arte Frumoase din München. Îi are profesori pe Simon Hollosy, Hackel şi Karl Maar. O fotografie din 1907 îl prezintă alături Nicolae Mantu, Lascăr Vorel, Marius Bunescu, I. Ţincu, Aurel Vlaicu (student la Politehnică) şi de alţi studenţi care formau Asociaţia „Patria”. Călătoreşte la Paris, studiază în muzee şi ateliere particulare, expune cu Tonitza în atelierul acestuia din Montparnasse, iar între 1911-1913 frecventează atelierele pictorilor Herman Richir şi Constant Montald din cadrul Academiei de Arte Frumoase din Bruxelles. În 1916 se reîntoarce în ţară, este mobilizat şi din 1918 intră în învăţământ, lucrând ca profesor de desen la şcoli din Tg. Ocna, Tecuci (Liceul „Dimitrie A. Sturdza), Bârlad şi Constanţa. Participă la manifestările Salonului Oficial, la alte expoziţii organizate, îşi deschide expoziţii personale la Slănic Moldova (1920, 1922), Tg. Ocna (1922, 1924) Iaşi (1922, 1924, 1927, 1928), Bacău (1923), Tecuci (1925), Bârlad (1926, 1927), Bucureşti (1928,1935), Constanţa (1928, 1930, 1931, 1932, 1934, 1935, 1936, 1938, 1939), Cernăuţi (1936) şi Braşov (1946, 1959). În 1941 a fost pensionat, iar în 1945 se stabileşte cu familia la Braşov,unde trăieşte până la 18 ianuarie 1961, când a încetat din viaţă. În 1968, Muzeul de Artă din Constanţa i-a organizat o mare retrospectivă, care a fost itinerată în mai multe centre culturale din ţară, în noiembrie 1969 fiind găzduită şi de Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană din Galaţi. Creaţia lui Stavru Tarasov abundă în portrete şi peisaje. Artistul este un admirabil interpret al chipului omenesc. Dacă în primele sale portrete se simte influenţa picturii flamando-olandeze, figura umană răsărind ca o efigie luminoasă pe un fundal întunecat, ulterior pictorul părăseşte această manieră academică, concentrându-şi atenţia asupra dezvăluirii unor stări lăuntrice ale personajelor portretizate. Pasta câştigă în strălucire, tuşele devin mai ample. Câteva tablouri ca „Zinica cu broboadă roşie”, „Tudorică”, „Ilenuţa”, Zinica, „Portret de băiat” ilustrează această nouă orientare a pictorului. „Zinica cu broboadă roşie” aminteşte de influenţa ce a exercitat-o asupra sa Octav Băncilă în perioada cât a fost profesor la Liceul „Gh. Roşca-Codreanu” din Bârlad. Modelul din „Lipoveancă”, îmbrăcat în cămaşă naţională, îi prilejuieşte găsirea unor strălucitoare acorduri cromatice. Personajul este robust, respirând vitalitate, optimism. „Autoportretele” sale sunt, de asemenea, o oglindă a felului cum şi-a scrutat artistul chipul în mai multe rânduri. În peisajele sale, Tarasov a surprins imagini din Delta Dunării, din împrejurimile Constanţei, ale Vâlcovului, Balcicului sau ale Braşovului. În cele din Delta Dunării, vegetaţia este abundentă, sălciile pletoase au coroane mari, predomină verdele, simbol al vitalităţii şi al puterii dezlănţuite a sevelor. Marinele sale surprind nemărginirea apei, contopirea la orizont a albastrului apei cu cel al cerului. Tehnica compoziţională este aproape identică. Tabloul este împărţit în două. O linie de un albastru mai închis, trasată pe orizontală la jumătatea pânzei, separă suprafaţa apei de cea a cerului, dând în acelaşi timp impresia de adâncime spaţială. În peisajele montane, verdele este mai închis, liniile ondulatorii, ce se pierd spre fundalul lucrărilor, creează imagini ample. Alteori, Tarasov aduce în cadrul peisajelor, în prim-plan, omul, înfăţişându-l în ipostaze diferite. „Biserica Neagră” din Braşov, cu zidurile sale vechi, redate printr-o combinaţie de mov cu ocru, pare că se înfioară sub bătaia razelor de soare care dau verdelui crud al copacilor din apropiere o aureolă ce proiectează o lumină nouă asupra bătrânului edificiu. „Pictor realist, scrie Florica Cruceru, cea care i-a organizat retrospectiva de la Muzeul de Artă din Constanţa, Tarasov nu a urmărit în viaţă şi nici în artă spectaculosul şi ineditul; cele mai simple colţuri din natură, cei mai simpli oameni, cele mai obişnuite case, copaci sau flori i-au servit de model şi au apărut în arta sa, înnobilate de suflul autentic al artei adevărate”. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted January 12, 2013 Author Posted January 12, 2013 Pictorul Ioan Simion Mărculescu - 70 La 70 de ani care i-ar fi împlinit în ziua de 12 ianuarie, pictorul Ioan Simion Mărculescu este deja amintire. O amintire dintre cele mai frumoase pentru noi gălăţenii, în mijlocul cărora a trăit 34 de ani din cei 58 cât i-a fost existenţa sa pământeană. Un accident nefericit întâmplat în ziua de 6 aprilie 2001 în propriul atelier de creaţie din Ţiglina I, accident numai de Dumnezeu ştiut cum s-a produs, fiindcă martori oculari nu au existat, i-au provocat pictorului un multiplu traumatism cranian. Transportat la un renumit spital din capitală, medicii s-au văzut neputincioşi pentru a-i salva viaţa. Moartea a survenit numai după trei zile, la 9 aprilie. În urma lui a rămas o operă bogată, pe care Muzeul de Artă Vizuală, instituţie pe care a condus-o mai bine de zece ani, a restituit-o publicului în lunile ianuarie-februarie 2003 în dimensiunile unei mari retrospective şi mai apoi în câteva expoziţii de mai mică anvergură. Născut la Cernăuţi, într-o familie de intelectuali (mama – profesoară, tatăl – medic militar chirurg), Ioan Simion Mărculescu, după terminarea Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea, a urmat Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, unde a studiat cu pictorii Kadar Tibor şi Abodi Nagy Bela. Absolvind, în 1967 a venit la Galaţi ca muzeograf la Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană. Între 1974-1990 a lucrat ca pictor scenograf la Teatrul Muzical „N. Leonard”, perioadă când a realizat decorurile şi costumele la peste 50 de spectacole de operă, operetă, balet, cabaret etc., a predat pictura la Şcoala de Arte şi la Colegiul Universitar „Studium”. În 1990 a fost numit director al Muzeului de Artă Vizuală, funcţie pe care a deţinut-o până la trecerea sa la cele veşnice. Din 1970 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Timp de mai mulţi ani a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Filialei Galaţi a U. A. P. Începând cu 1968, aproape anual şi-a organizat expoziţii personale la Galaţi. De asemenea, la Bucureşti (1975, 1978, 1981), Constanţa (1999), Călăraşi (2000), Bârlad (2001), în Bulgaria (Vidin - 1972, Silistra - 1998), Polonia (Wroclav - 1997, Katowice - 1998), Germania (Ulm - 1998). A participat la numeroase expoziţii colective şi de grup ale Filialei Galaţi a U. A. P. , la manifestări organizate pe plan naţional, precum şi peste hotare, la Milano, Torino, Cuneo (Italia, 1992), Paris (Franţa, 1997), Veneţia (2001). În 1995, împreună cu Jana şi Gheorghe Andreescu, David Sava, Anca Tofan, Sergiu Dumitrescu, Gheorghe Miron şi Tudor Ioan a întemeiat grupul „Axa „, participând cu lucrări la expoziţiile acestuia, intitulate „Corpul uman”, „Natura statică, altfel” (1995), „Gest, idee, sacrificiu”(1996) , „Oglinda”, „Eu” (1997), „Fără temă”, „Agora act”, „Imposibila întoarcere”(1998), „246” (1999), „Echilibru” (2000). Tablouri ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din ţară, ca şi din Israel, Anglia, Bulgaria, Italia, Franţa, Germania, Elveţia. Atent la lecţia oferită de marii maeştri ai picturii româneşti, la înnoirile aduse de unele curente precum constructivismul, cubismul, expresionismul, pop-art-ul, gestualismul, arta abstractă, Ioan Simion Mărculescu a preluat şi a asimilat în mod creator ceea ce a convenit temperamentului său şi i-a permis să-şi contureze un univers plastic personal, un limbaj inconfundabil. Încă de la debutul său din 1968, el atrăgea atenţia prin lucrările ce anunţau câteva teme ce vor fi urmărite pe tot parcursul vieţii: muzica de jazz, civilizaţia automobilistică, citadinismul. Ulterior, l-a preocupat şi aducerea în compoziţii a unor detalii arhitectonice, cultivarea cu fervoare a portretului şi nudului. A abordat într-o mai mică măsură pictura de evocare istorică, peisajul natural şi industrial, natura statică. Creaţia sa a evoluat în mod organic, câştigurile adăugate de fiecare dată s-au manifestat îndeosebi sub raportul calităţii, al aprofundării în adâncime a subiectelor abordate şi al exprimării lor într-un limbaj plastic expresiv, sintetic, modern şi convingător. Sunt în opera sa foarte multe tablouri populate cu instrumentişti, surprinşi fie în formaţii, fie individual (seria Chitariştilor, Bateriştilor, Saxofoniştilor, Trompetiştilor). În multe, expresia chipului acestora nu-l interesează, figura apare doar ca o pată de culoare. Îl atrage însă mişcarea, dinamica trupului, starea lor de concentrare. Instrumentiştii săi încetează să mai fie doar nişte personaje ale unor tablouri, ei se confundă cu însăşi muzica pe care o cântă. Unii cântăreţi sunt nume celebre: Jimmy Hendrix, Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Tina Turner. Tablourile sale se bazează pe un desen viguros, linia, îndeosebi cea curbă, este mânuită cu siguranţă şi dezinvoltură. Materia picturală este consistentă, bine hrănită. Predomină culorile bazate pe contraste puternice, şocante: roşu, negru, albastru, galben, alb, verde. Compoziţia se încheagă având ca punct de plecare o structură geometrică, ingenios construită, cu simţ al echilibrului. De multe ori ansamblurile sunt alcătuite din piese modulare, panotate diferit, dar în care formele au fluenţă şi sunt într-o strânsă legătură. În seria tablourilor din ciclul „Citadină”, pictorul este atras îndeosebi de traficul stradal. Maşini, motociclete, pietoni aşteptând la semafoare sau traversând pe benzile permise, semne de circulaţie, căşti, săgeţi etc. sunt elemente caracteristice acestor pânze aflate sub semnul pop-art-ului. Ele sunt decupate din realitatea imediată şi ordonate după o logică proprie, ce urmăreşte să şocheze vizual. Alteori întâlnim şi elemente de arhitectură (coloane, capiteluri, arhitrave), balcoane cu dantelării metalice, pe care artistul le asociază cu imagini ale peisajului natural (arbori, ramuri proiectate pe cer), cu figuri umane sau chiar cu instrumente muzicale. Culoarea este acum diluată, aşternută pe unele porţiuni ale pânzei aproape grafic, iar pe altele cu un rafinament ce imprimă lucrărilor un lirism învăluitor. Acest lirism este şi mai evident în puţinele peisaje realizate: „Sălcii” (trei lucrări), „Ceaţa”, „Marină”, „Peisaj de baltă”, „Castelul”. Pasta este transparentă şi proaspătă, apa împrumută reflexele vegetaţiei din jur. O poezie cu o ritmică ce se ridică la valenţele sonore ale muzicii există şi în compoziţiile sale abstracte, alcătuite uneori modular, din două-trei-patru pânze ( „Zbor”, „Arcade”, „Arc”, „Triptic”, „Curcubeu”, „Compoziţie I-IV”). Mişcarea pe care o descrie pensula este largă, dinamică, predomină formele curbe şi zig-zagate. De fapt aceste compoziţii sunt tot ecouri ale muzicii rock sau hard, materializate vizual în registre de culoare transpuse geometric, în armonii ce cuceresc prin cromatica strălucitoare, de o deosebită intensitate. Portretul l-a preocupat într-un înalt grad pe Mărculescu. Artistul a pictat îndeosebi femei, urmărind să pună în evidenţă gingăşia şi frumuseţea fizică a modelelor, dar şi anumite însuşiri morale şi atitudini. Materia picturală este aşezată când în straturi groase, strălucitoare, când abia acoperă suprafaţa pânzei, rămânând aproape la stadiul de eboşă. Predomină mai ales lucrările din prima categorie, unde liniile de contur sunt puternice, uneori chiar şocante. Personajele au fizionomii provocatoare, tentante, o atmosferă de mister le învăluie chipul („Violeta”, Katia”, „Nicole”, „Portret în albastru”, „Portret cu evantai”, „Portret”).Tablourile reprezentând nuduri lasă şi ele să se vadă concepţia clară a pictorului în tratarea acestei teme extrem de dificile, viziunea sa aflată la interferenţa dintre clasic şi modern. Alegându-şi personajele dintre modele cu forme rotunde, voluptoase, artistul le surprinde în ipostaze şi atitudini diferite, scoţând în evidenţă concreteţea materială a corpului, savoarea cărnii şi a pielii catifelate, într-un cuvânt, frumuseţea anatomică, dar în acelaşi timp şi pe cea interioară, aceasta ca o emanaţie a celei dintâi („Privire gri”, „Jobenul”, „Lăutul”, „Pantofii roşii”, „Codana”, „Dresul negru”, „Jaluzeaua” etc.). Pictor a cărui viaţă s-a consumat la înalte combustii lăuntrice, Ioan Simion Mărculescu rămâne unul dintre cei mai activi artişti plastici pe care i-a avut Galaţiul vreodată. El s-a manifestat în contextul artei româneşti contemporane ca o „voce” originală, inconfundabilă. A fost în acelaşi timp un desăvârşit scenograf, pedagog, maestru în arta fotografiei, manager. Opera sa trebuie să fie cunoscută în viitor în întregul său, iar memoria lui merită să fie cinstită în Galaţi şi prin alte modalităţi, cum ar fi, de pildă, atribuirea numelui său unei străzi, unei tabere de pictură cu organizare anuală, înălţarea unui bust etc. Corneliu STOICA
Simona Marculescu Posted January 16, 2013 Posted January 16, 2013 Multumesc. Tatal meu ar fi apreciat articolul. Era un om discret, care nu avea ca obiectiv cariera sau onorurile, insa ar fi vrut ca ceea ce ramane si e zis in urma lui, sa fie adevarul.
dcp100168 Posted January 19, 2013 Author Posted January 19, 2013 Lucia Cosmescu-Vasiliu, o exponentă remarcabila a picturii feminine Plastica românească feminină, la a cărei dezvoltare şi-a adus contribuţia o întreagă pleiadă de artiste (în perioada interbelică a funcţionat Asociaţia „Femeile pictore şi sculptore” întemeiată de Cecilia Cuţescu-Storck, Olga Greceanu şi Nina Arbore, ca şi „Cercul artistic feminin”, înfiinţat în 1927) înregistrează la loc de cinste numele Luciei Cosmescu-Vasiliu, pictoriţă şi graficiană de o rară sensibilitate, de o mare forţă coloristică şi precizie a desenului, un nume care, din păcate, aşa cum sublinia Zoe Dumitrescu Buşulenga, „a răsunat prea de timpuriu ca o amintire, din pricina unui sfârşit prematur de viaţă”. Nume care, tot ea precizează, „este susţinut până astăzi însă şi, probabil, mereu de-acum înainte, printr-o operă vie şi personală, mai stabilă şi mai de durată decât existenţa însăşi” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Lucia Cosmescu, în „România literară”, 6 septembrie 1979). Noi, gălăţenii, îi alăturăm numele pictoriţei unor alte personalităţi feminine notorii pornite în drumul lor artistic de pe meleagurile de la Dunărea de Jos: Dorotheia (Lola) Schmierer-Roth, Jeanne Coppel, Georgeta Arămescu-Andreson, Ileana Rădulescu, Florica Hotnog-Tătulecu, Diana Schor, Mala Zamfirescu-Bedivan, Elena Haschke Marinescu, Gina Hagiu etc. Personalităţi care, fiecare în felul său, au adăugat sânge proaspăt pentru înnoirea artei, cucerindu-şi definitiv un loc în istoria plasticii româneşti sau universale. Lucia Cosmescu s-a născut în Galaţi, într-o casă din strada Balaban (azi, I. L. Caragiale) nr. 54, la 2 decembrie 1916, în familia medicului militar Gheorghe Vasiliu şi a Mariei Vasiliu, născută Diaconescu. În actul de naştere prenumele ei este Lucia Ecaterina (Arhiva Primăriei Municipiului Galaţi, Registru stării civile pentru născuţi pe anul 1916, act de naştere nr. 1947). A urmat cursurile liceale la Buzău şi Bucureşti, după care în 1935 s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din Capitală. Aici a studiat în clasa pictorului Francisc Şirato. În paralel, a frecventat şi cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, obţinând în 1939 cele două diplome de licenţă cu nota maximă. A debutat în acelaşi an cu lucrări expuse pe simezele Salonului oficial de desen şi gravură. Ulterior, în anii 1941, 1942 şi 1943 va expune şi la Salonul oficial de pictură şi sculptură din Bucureşti. În 1941 s-a căsătorit cu Dimitrie Cosmescu, ataşat de legaţie la Ministerul Afacerilor Externe. După cel de-al doilea război mondial a fost prezentă cu regularitate în expoziţii de grup şi colective din ţară şi din străinătate: Berlin, Bratislava, Praga (1960), Cairo, Damasc, Alexandria (1961), Tokio (1963), Moscova, Varşovia (1964), Torino, Viena, Padova, Beirut (1967), Sollingen, Tel Aviv, Linz (1968), Londra, Torino, Viena, Padova, Beirut (1969). A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural (1968). O boală necruţătoare a răpus-o prematur la 5 august 1969, la Bucureşti. Nu împlinise nici 53 de ani. „Lucia Cosmescu, pictoriţă şi graficiană de valoare, scria Petru Comarnescu la moartea acesteia, lasă multe regrete în urma ei. A fost o fiinţă distinsă, inteligentă, cultă, iubitoare nu numai de arta ei, dar şi de muzică şi literatură” (Petru Comarnescu – Lucia Cosmescu, în „România literară”, nr. 35, 28 august, 1968, p. 28). În timpul vieţii artista şi-a organizat patru expoziţii personale, deschise în Bucureşti la Galeria Kreţulescu (1946), Sala „Universul” (1956) şi la Galeria „Simeza” (1960, 1962). Postum i-au fost organizate trei retrospective, tot la Bucureşti, la Ateneul Român (1976), la Muzeul Naţional de Artă al României – Muzeul Colecţiilor de Artă (1993) şi la Galeria „Dialog” a Primăriei Sectorului II (2006), curatorul acesteia din urmă fiind criticul de ară Ruxandra Garofeanu. A întreprins călătorii de studii în Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, U.R.S.S. În 1999 soţul artistei, Dimitrie Cosmescu, a donat Muzeul de Artă din Constanţa mai multe lucrări ale acesteia, precum şi un bust din bronz al pictoriţei realizat de sculptorul Ion Vlasiu. Despre creaţia sa au scris importante personalităţi ale culturii româneşti: Nicolae Argintescu-Amza, Maria Cătunescu, Petru Comarnescu, Cella Delavrancea, Ion Vlasiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Octavian Barbosa, Valentin Ciucă ş.a. Lucia Cosmescu s-a afirmat mai întâi cu lucrări executate în ulei, acuarelă, tempera şi guaşă. Ulterior a început să cultive şi gravura, mai ales în acvaforte şi acvatinta, ajungând şi în aceste tehnici la realizări remarcabile. Registrul tematic al operei sale este bogat şi variat. A fost o îndrăgostită de natură, a iubit şi a pictat muntele, marea, câmpia, stepa dobrogeană, s-a apropiat de om şi l-a surprins în diferite ipostaze, a imortalizat obiceiuri şi ceremonii ale locuitorilor satului românesc, în special din zona Năsăudului, a adus în prim-plan frumuseţea portului popular şi aspecte ale vieţii rustice. Dar artista a reţinut în pictura şi grafica sa şi secvenţe ale peisajului citadin din Bucureşti, Braşov, Sibiu şi din alte oraşe ale ţării, episoade din activitatea muncitorilor şi ţăranilor, a abordat teme inspirate de muzică, impresii de la concerte etc. Lumea reală, de care artista nu se desparte niciodată, este pătrunsă în ceea ce are ea esenţial, acuitatea spiritului de observaţie este exemplară, transpunerile plastice îmbracă vestmântul unei viziuni originale, închegate în imagini bine studiate. Petru Comarnescu remarcă în creaţia sa „spiritul de fineţe şi poezie”, capacitatea de a conferi oamenilor ceva din măreţia naturii, sculptorul Ion Vlasiu, care i-a realizat şi un admirabil portret, aflat în colecţia Muzeului de Artă din Constanţa, apreciază „acel sentiment al vieţii, acea tandreţe fără umbre, exprimate cu francheţe, cu cea mai sinceră dăruire de sine”, în timp ce pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea arată că predominante sunt la Lucia Cosmescu „o mare vervă coloristică şi o siguranţă în desen” ce-i aminteşte de arta japoneză. Spirit profund şi dinamic, receptivă la realităţile din jurul său, Lucia Cosmescu recurge adeseori la stilizare, construieşte imagini monumentale, pline de prospeţime şi puritate, coerente, echilibrate, cu ecouri uneori din iconografia bizantină, alteori coborând parcă din basmele populare româneşti. Ciclul folcloric, în care strălucesc tablouri precum „Pădurencele”, „Femeie cu zgărdar”, tripticul „Nunta”, „Poveste”, „Vânătoare” etc. lasă să se vadă fascinaţia artistei în faţa frumuseţii portului popular din zona Transilvaniei şi Maramureşului, măiestria cu care a surprins atmosfera de baladă a locurilor sau alunecarea într-un spaţiu fantastic. Multele sale portrete de adulţi şi copii, autoportretele dezvăluie calităţile artistei de a sonda zonele adânci ale umanului şi de a aduce la suprafaţă trăsături esenţiale ale psihologiei personajelor. În pictura sa tradiţionalul convieţuieşte alături de modern, desenul şi culoarea merg mână în mână, ordonarea elementelor este făcută în structuri orizontale dar şi pe o linie ascensională, mai ales în peisajele montane, unde şi casele au acoperişuri aidoma unor clopuri. Despre Lucia Cosmescu generaţiile tinere cunosc puţin sau deloc. Deşi artista şi-a încheiat prematur periplul terestru, ea a lăsat în urmă o operă valoroasă, din care, aşa cum bine subliniază Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „refacem drumul unei creaţii pasionante, întreprinse cu dragoste şi probitate, şi în a cărei diversitate profund unitară regăsim, ca în opera artiştilor autentici, permanenţele de gândire şi simţire, precum şi coordonatele stilistice exprimând o profundă specificitate naţională. Mergând în ritmurile înalte ale vremii sale, înzestrata pictoriţă şi graficiană ne-a lăsat mărturia unei participări neobosite la iureşul solicitărilor contemporane, transpusă într-o viziune proprie de reale adâncimi şi exprimată cu mijloacele acelea adevărate ale artei care ne vor convinge şi ne vor emoţiona întotdeauna” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga . art. cit.). N-ar fi rău dacă în viitor Muzeul de Artă din oraşul nostru i-ar organiza şi în urbea ei natală o expoziţie retrospectivă. Ar fi un act de restituire a unei opere care merită să fie cunoscută în dimensiunile ei adevărate. Corneliu STOICA
elena_54 Posted January 20, 2013 Posted January 20, 2013 Felicitari artistei , Lucia Cosmescu !Respect, domnule Corneliu Stoica !
dcp100168 Posted January 26, 2013 Author Posted January 26, 2013 Pictoriţa Jeanne Coppel şi arta colajului Prin 1970, vizitându-l pe maestrul Nicolae Spirescu în atelierul său din strada Basarabiei nr. 33, acesta mi-a vorbit despre pictoriţa Jeanne Coppel, originară din Galaţi, pe care o cunoscuse în una din călătoriile sale la Paris. Atunci el mi-a arătat şi „Dicţionarul picturii abstracte” de Michel Seuphor (Editura Fernand Hazan, Paris, 1957), în care artista figura alături de personalităţi marcante: Wassily Kandinski, Piet Mondrian, Paul Klee, Jackson Pollock etc. Ulterior, informaţiile mele s-au îmbogăţit prin corespondenţa purtată cu pictoriţa, iar după moartea acesteia (1 noiembrie 1971), cu soţul său, matematicianul Théodor Coppel. De asemenea, prin investigaţii în arhive şi biblioteci am descoperit date noi în legătură cu artista şi familia sa. Jeanne Coppel s-a născut în Galaţi, la 3 mai 1896, într-o casă din strada Domnească nr. 25. Părinţii săi erau Maurice Helder, de 36 de ani, comerciant, şi Ernestine Helder, de 26 de ani, casnică. Martori la declaraţia de naştere a copilei, făcută de tată în faţa ofiţerului stării civile Costin Vârlan, au fost domnii Ion Dumitriu, de 47 de ani, funcţionar, şi Helvig Friderih, de 44 de ani, comerciant 1. Pe piatra funerară a mormântului tatălui, din Cimitirul evreiesc din Galaţi, prenumele acestuia este ortografiat Moritz. Aici se află inscripţionaţi şi anii naşterii şi morţii, 1859 - 1934. Tatăl pictoriţei a fost comerciant de bijuterii şi ceasuri. Magazinul său din strada Domnească era impozant, iar la vitrina lui, îşi aminteşte medicul-scriitor Crişan V. Muşeţeanu în cartea sa „Lumea copilăriei mele” 2 , se strângea lume multă şi privea la bijuteriile şi ceasurile de aur. „Pe vitrină, sub o coroană de monarh, închisă deasupra, ţintuită de doi lei, stema casei regale române”, se făcea menţiunea că proprietarul magazinului este „furnizor al curţii regale”. Tot Crişan V. Muşeţeanu notează: „Era bogat şi serios Helder. Vorbea româneşte corect, dar se vedea cât de colo, că-i vine peste mână, că a învăţat româneşte dintr-un manual cu gramatică şi cuvinte aşezate după alfabet. Limba lui maternă era cea nemţească din Viena. Era îmbrăcat întotdeauna în negru ca un cioclu, cu cămaşă albă scrobită şi cravată fiong atârnând de gulerul scrobit foarte tare, după moda războiului dintâi. N-am ştiut când şi-a făcut averea şi clădit casa. O casă mare, cu două etaje şi cu un turn, parcă ar fi fost unul din turnurile primăriei vieneze, şi-n turn un ceas mare cât o roată de car care bătea orele şi jumătăţile de oră şi care mergea cu regularitate astronomică” . Maurice Helder a fost un timp şi consilier în Consiliul Local. A manifestat o deosebită pasiune pentru colecţionarea unor obiecte de artă şi cu valoare istorică. După moartea acestuia, în 1934, soţia şi fiica sa au donat colecţia muzeului din cadrul Bibliotecii „V. A. Urechia”. În actul de donaţie, datat 17 aprilie 1934, acestea scriau: „De pe urma decedatului nostru soţ şi tată, au rămas mai multe obiecte de artă şi antice, cu valoare istorică, pe care atât răposatul cât şi noi, am socotit că e mai nimerit să fie donate spre păstrare şi amintire în muzeul actualmente pe lângă Biblioteca „Urechia” şi care, cu timpul, va deveni un muzeu al oraşului Galaţi. Vă rog să binevoiţi a lua în primire următoarele obiecte cu rugămintea de a fi păstrate şi expuse în aşa fel încât să reiasă oricând la iveală gândul cu care au fost oferite de donator”. Inventarul donaţiei cuprindea arme (o sabie cu mâner de metal, încrustat cu cruce albă de email, pistol cu cremene, o sabie turcească cu mâner de corn, un pistol cu mâner de metal, un pumnal cu mâner de os, un baston cu capul lui Cuza, un pumnal mic turcesc etc.) şi obiecte antice şi de artă (colan încrustat în bronz, farfurie chinezească reprezentând căderea Plevnei, 6 bucăţi marmură pictate cu figuri reprezentând diferite costume greceşti, 3 figurine egiptene, 21 medalii comemorative, 3 volume vechi greceşti (Biblie), stema de la Vila Cuza etc.3 . Pictoriţa şi-a petrecut copilăria în oraşul natal şi la un pension din Lausanne (Elveţia). Încă de la vârsta de opt ani începe să deseneze. Studiază mai întâi, împreună cu prietena sa Dorothea Schmierer-Roth, cu Antonio Zumino, un modest pictor academic, originar din Veneţia, apoi în cursul anilor 1912-1913, la Berlin, vine în contact cu mişcarea „Der Sturm”, care îi relevă pictura cubistă a lui Kandinski, Delaunay, Chagall etc. În această perioadă a cunoscut şi Baletul rus condus de Serghei Pavlovici Diaghilev şi decorurile strălucitoare ale lui Mihail Larianov şi ale Nataliei Goncearova. Reintorcându-se la Galaţi, are prilejul ca în compania aceleiaşi prietene să lucreze cu pictorul Ion Theodorescu-Sion. Întâlnirea cu acesta se pare că a fost hotărâtoare pentru cariera artistei, fiindcă iată ce ne mărturiseşte ea într-o scrisoare din 3 martie 1971: „Într-adevăr Dorothea Roth şi cu mine am lucrat împreună toată iarna lui 1916 - 1917 cu războiul în faţă. Mă bucur că am prilejul pentru prima oară să-mi exprim recunoştinţa faţă de învăţătura lui Theodorescu-Sion. El revenea în România după o şedere în Franţa şi era cu totul pătruns de pictura franceză, care şi ea în acel moment a cunoscut cele mai bogate înnoiri. Cu toate că a fost tânăr la acea epocă, Theodorescu-Sion a ştiut să se apropie de maeştrii care conveneau personalităţii sale. Lui îi plăcea să vorbească în special despre maestrul din Aix ( Cézanne ), ne arăta reproduceri şi ne explica principiile şi căutările lui Cézanne, felul lui de a construi un peisaj, de a descompune un volum în planuri, de a simplifica formele la tot ce au esenţial, «de a trata natura prin cilindru, sferă şi con». Conversaţiile şi învăţătura lui Theodorescu-Sion mi-au dovedit că principiile lui Cézanne au contribuit la propria mea dezvoltare. Aceasta nu s-a dezminţit niciodată în timpul multor ani care s-au scurs de atunci” 4. Aşadar ce a însemnat întâlnirea lui Jeanne Coppel cu Ion Theodorescu-Sion, el însuşi un înnoitor al artei româneşti din perioada interbelică, rezultă clar din confesiunea artistei, ca şi din opera ei. Din perioada anului 1917-1918 datează primele colaje abstracte. În 1919, ajungând la Paris, frecventează Academia Ranson, unde beneficiază de învăţătura nabiştilor Paul Sérusier, Edouard Vuillard, Maurice Denis şi Félix Vallotton. Se căsătoreşte cu matematicianul Théodor Coppel. După o perioadă de întrerupere a activităţii picturale, din motive ce ne-au rămas necunoscute, în 1946 Jeanne Coppel revine la compoziţiile abstracte. Din 1948, când îi este semnalată prezenţa la Salon des Réalités Nouvelles (unde a descoperit-o criticul de artă Michel Seuphor), a participat la peste 60 de expoziţii colective din Franţa şi din alte ţări, deschizând în acelaşi timp şi peste 10 expoziţii personale (1950 - Galerie Colette Allendy, Paris; 1955, 1958 - Galerie Arnaud, Paris; 1960, 1966, 1970 - Galerie „La Roue”, Paris; Galerie Hybler, Copenhaga; 1967 - Galerie „27”, Oslo; 1970 - Galerie Jacob, Paris etc.). A expus, de asemenea, cu Ida Karskaya şi John Koening la Galeria Arnaud şi numai cu Ida Karskaya la Rose Fried Gallery din New York (1956) şi la Galeria „La Cittadella” din Ascona (Elveţia). În 1964 a participat la expoziţia „50 de ani de colaj”, organizată de Muzeul de Artă şi Industrie din Saint-Etienne. Lucrările sale au fost întâlnite la Bienala de la Sao-Paulo, la expoziţiile internaţionale din Italia, Austria, Statele Unite ale Americii, Suedia, Anglia, Olanda, Mexic, Germania. A realizat şi ilustraţie de carte pentru mai mulţi scriitori, printre care şi pentru un volum al poetului bilingv Ilarie Voronca („Dîner chez Jeanne Coppel”, 1952). A încetat din viaţă la 1 noiembrie 1971. În 1994 Muzeul Perre André Benoit i-a organizat o mare retrospectivă, găzduită în 1995 şi de Galeria Veronique Smagghe (24, rue Charlot 75003 Paris - Franţa). Opera sa, formată din lucrări de pictură în ulei, guaşă, acuarelă, reliefuri, colaje, a fost apreciată de critica de artă mai ales pentru profunzimea şi rezonanţa poetică, pentru echilibrul arhitectural atât de perfect. „Creaţia lui Jeanne Coppel, notează Michel Seuphor în prefaţa catalogului primei sale expoziţii personale, găzduită în 1950 de Galeria Colette Allendy din Paris, are seriozitatea lui Braque, aceeaşi limpezime, aceeaşi discreţie, acelaşi calm măsurat. Ea iubeşte tonurile mate şi surde. Câteodată se întâmplă să adauge câte un accent strălucitor dar al cărui rol nu e să lumineze, ci mai mult să facă simţită acea putere interioară acumulată. Deşi ea pictează pânze de o rară subtilitate, în colaje îşi desăvârşeşte propriile căutări personale. Acestea sunt toate opere de maturitate plastică, ele au o puternică densitate de expresie”5. Am spus că primele colaje abstracte ale pictoriţei datează din 1917-1918. Ce a determinat-o pe Jeanne Coppel să îmbrăţişeze şi să practice acest gen? Într-un articol intitulat „Purquoi je fais collages”, publicat în revista engleză „Leonardo”, nr. 3, 1970, artista mărturiseşte că în timpul primului război mondial, aflându-se refugiată într-un sat din România, la 3 km de front, era în imposibilitatea de a-şi procura culori. Un balot de hârtie de mătase, găsit din întâmplare, de culori extraordinar de frumoase, a determinat-o ca pe fonduri negre să facă primele compoziţii abstracte. Având mai mult un caracter decorativ, subiectele acelor colaje aveau mai târziu să fie axate pe amintiri trăite: voiaje redate în câteva pete de culoare, întâmplări de circ, scene din baletul rusesc. Se putea observa în aceste prime compoziţii abstracte influenţa rayonismului (o sinteză între cubism, futurism şi orphism) pictorilor Mihail Larianov şi Natalia Goncearova, personalităţi proeminente ale avangardei ruse de dinaintea primului război mondial. După o perioadă de timp, pictoriţa a renunţat la colaj, dar între 1939 - 1945, aflându-se în aceeaşi situaţie ca cea din timpul primului război mondial, nevoia de comunicare, dorinţa de a-şi exprima gândurile şi sentimentele, o determină să revină la mai vechile sale preocupări, pe care nu le mai părăseşte până la sfârşitul vieţii. Din diferite elemente prefabricate (hârtie aurită, hârtie de împachetat, sfoară, pânză de sac, cârpe, glaspapir etc.) ea ajunge la realizarea unor colaje în care hazardul asamblajului are rolul predominant. Cu toate acestea, armonia lor coloristică, echilibrul arhitectonic, discreţia compoziţională, un anumit dinamism al elementelor, dau lucrărilor sale forţă şi le aşează în rândul operelor de artă definitive, în care nimic parcă nu mai poate fi modificat. „În asamblarea într-un singur tot a unor elemente dintre cele mai disparate - notează artista - hazardul îşi are partea lui, dar în aceste lucrări mă găsesc finalmente în faţa unui echilibru asemănător, mi se pare, cu acela al materiei vii, care şi ea la rândul său este fructul mai multor întâmplări” 6. Şi tot ea scrie: „Să faci să se potrivească două feluri de hârtie este uşor, dar este nevoie de multă înţelegere pentru ca foiţa de aur şi hârtia de ambalaj să se suporte una pe cealaltă” 7. Cu alt prilej, în articolul „Libertés et rigueurs du collage”, publicat în revista „Cimaise”, referindu-se la felul cum lucrează, artista scrie: „Primul impuls este datorat adesea unui şoc primit de la culoare sau de la un material neaşteptat. Acest imprevizibil suscită o mulţime de asociaţii de idei. Se adaugă la acestea plăcerea de a manipula aceste materiale, aceste forme palpabile şi mobile, jocul capricios şi delicat pentru menţinerea hazardului în toată prospeţimea sa, în toată autenticitatea, şi, în final, hazardul provocat câştigă amploare. Colajul, născut dintr-o tehnică mai suplă decât a picturii, permite o dezvoltare mai rapidă. Succesiunea diverselor posibilităţi se derulează în ritmul unui film. Tema se compune, se descompune, se ramifică la infinit. Aproape fiecare din multiplele stadii ar fi valabile. Este de multe ori dificil să-ţi fixezi alegerea asupra unei compoziţii definitive. Tocmai în aceasta rezidă efortul esenţial, problema alegerii fiind în mod deosebit tulburătoare pentru pictura abstractă tocmai din cauza multiplelor posibilităţi care apar în timpul lucrului. Colajul, mai mult decât orice alt gen al artei plastice, pare să se învecineze cu muzica şi cu arta poetică” 8. Multe colaje ale Jeannei Coppel sunt inspirate din vechile ziduri ale Parisului, de ruinele rămase în urma războiului. Ele traduc în culorile surdinizate ale diferitelor elemente ce alcătuiesc textura colajului o atmosferă tristă, dezolantă. Întrebuinţarea în cadrul compoziţiei a unor fragmente de afiş marchează respiraţia oraşului (ex. lucrarea „Murs de Paris”), culorile amestecate, alcătuind un adevărat mozaic, reunesc partea tragică cu cea comică, ţipătul de revoltă cu cel al atmosferei spectacolelor. Deşi abstracte, colajele lui Jeanne Coppel comunică sentimente adânc umane, exprimate original cu mijloacele acestui gen. „Cu o magie ce-i este caracteristică, scrie o foarte bună cunoscătoare a operei artistei, Herta Wescher, Jeanne Coppel reuşeşte să unească în colaje elementele componente în tonuri surde, dar scăldate într-o claritate alcătuită din reflexe şi lumini de o melancolică poezie” 9. Şi tot ea notează: „este suficient să-i priveşti faţa tânără, ochii binevoitori şi arzători, ca să fii convins de armonia ce domneşte în operă. Şi opera rămâne ca o mărturie a acestei admirabile armonii” 10. La rândul său, Pierre Courthion, în cartea sa „Curente şi tendinţe în arta secolului XX”, scrie: „La Jeanne Coppel îmi plac, mai înainte de orice, colajele cu tonuri rar întâlnite, şi sensibile”11. Pictoriţă de un rafinament cromatic deosebit, dar în acelaşi timp manifestând rigoare, ştiinţă compoziţională şi capacitatea de a reţine esenţialul, Jeanne Coppel a contribuit din plin la dezvoltarea artei colajului, fiind alături de Pablo Picasso, Georges Braque, Jean Arp, Sophie Taeuber, Kurt Scwitters , Gerhard Richter, Alberto Magnelli una dintre acele personalităţi care au dat acestui gen strălucire şi l-au impus în concertul artei universale. Creaţia sa figurează astăzi în numeroase colecţii particulare, în mari muzee din Franţa, S. U. A., Anglia, Italia, Elveţia, iar expoziţiile organizate după 1971 la Paris sunt o mărturie că opera sa continuă să fie apreciată şi după moartea artistei, fiind periodic prezentată publicului prin manifestări care să o facă şi noilor generaţii cunoscută. Corneliu STOICA ____________________________________ NOTE: 1. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Galaţi, Registru stării civile pentru născuţi, nr. 679/1896, f. 785. 2. Editura „Alma”, Galaţi, 2001. 3. Nedelcu Oprea – „Biblioteca Publică «V. A. Urechia» Galaţi”, Monografie, vol. 2, 2006, p. 430-431. 4. Scrisoare datată 13.03. 1971, astăzi, prin donaţia autorului, în colecţia Bibliotecii „V. A. Urechia”. 5. Jeanne Coppel, expoziţie de colaj, grafică, pictură, Galerie Colette Allendy, vernisaj 28 aprilie 1950, Imp. Union Paris. 6. Jeanne Coppel -”Purquoi je fais collages”, în „Leonardo”, nr. 3, 1970. 7. Idem. 8. Citatul după Roger van Gindertael, „A la mémoire de Jeanne Coppel”, în „Les Lettres Françaisses”, nr. 1410, 17 - 23 , noiembrie 1971. 9. Herta Wescher, în „Nationalzeitung”, Basel, 5 mai 1950) 10. Idem. 11. Editura Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 261.
dcp100168 Posted February 2, 2013 Author Posted February 2, 2013 Expoziţia „Artişti la Dunărea de Jos” Muzeul de Artă Vizuală, instituţie care în prezent trece printr-o perioadă foarte grea din existenţa sa datorită evacuării deocamdată parţiale din clădirea în care funcţionează de la 5 iunie 1967, a deschis anul expoziţional 2013 cu o manifestare colectivă în care sunt reunite, în Sala „ Ioan Simion Mărculescu”, peste 40 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică aparţinând unui număr de 23 de plasticieni gălăţeni. Expoziţia face parte de altfel dintr-un proiect mai larg al lui Gheorghe Andreescu, pictor care în calitatea sa de muzeograf şi-a propus să întreprindă o cercetare ştiinţifică asupra mişcării plastice contemporane de la Dunărea de Jos. Pe lângă lucrări ale celor 22 de artişti în viaţă, sunt prezentate şi două tablouri ale mult regretatului Ioan Simion Mărculescu, pictor care ar fi împlinit la 12 ianuarie vârsta de 70 de ani. În felul acesta, expoziţia constituie şi un omagiu pe care colegii săi de breaslă i l-au adus memoriei acestui unic creator de frumos, plecat prea de timpuriu din mijlocul gălăţenilor (9 aprilie 2001). Lucrările care îi sunt expuse sunt compoziţia de amplă respiraţie „Ziariştii”, în care sunt înfăţişaţi redactorii secţiei cultură-învăţământ de la ziarul „Viaţa nouă” (Radu Macovei, Virgil-Nistru Ţigănuş şi Lică Rugină) şi pânza intitulată „Saxofon II”, în care este abordat un motiv pictural foarte drag artistului, cel al muzicii şi al slujitorilor acesteia. Sunt lucrări de referinţă pentru arta lui Ioan Simion Mărculescu, aflate în colecţia muzeului, care ne vor încânta ori de câte ori vor fi prezentate în expoziţii. Referindu-ne la lucrările celorlalţi membri ai Filialei Galaţi a U.A.P.R., subliniem în primul rând preocuparea acestora pentru figura umană. Omul, cu universul său, cu preocupările sale, îl întâlnim în compoziţiile Corneliei Nicolaescu-Burlacu, admirabil realizate într-o scriitură de mare precizie, în cele două tablouri ale lui Tudor Ioan, în care corpul uman este pictat într-o manieră expresionistă, cu linii şi tuşe viguroase, în desenul semnat de Mihaela Brumar, în care o tânără femeie pare rătăcită într-un labirint de şiruri cu înscrisuri indescifrabile, sau în compoziţia lui Sergiu Dumitrescu Jr. axată pe tema genezei. Liliana Jorică-Negoescu ne poartă în lumea îngerilor şi a sfinţilor prin intermediul a trei tablouri de o execuţie impecabilă, pictate în stilul care deja a impus-o, amintind de frescele mănăstirilor din Moldova de Nord. Tot la o temă biblică apelează şi Mugurel Vrânceanu în sculptura sa concepută din trei elemente. Cele exterioare sugerează aripi de înger, iar în partea centrală, de forma unei arcade cu arc în plin cintru, sculptorul înscrie o cruce metalică în formă de T, Crucea Sfântului Antonie, una dintre cele mai vechi reprezentări în scena crucificării. La Anca Tofan, omul este doar sugerat, fiind configurat mai mult ca o umbră, de unde şi senzaţia de mister pe care o creează cele două pânze ale sale. Mai pregnant pătrund în universul fiinţei umane şi în psihologia acesteia sculptorii Alexandru Pamfil şi Liviu Adrian Sandu. Primul semnează două portrete, realizate unul din duraluminiu, iar celalalt din lemn de cireş, în timp ce al doilea se foloseşte de teracotă patinată, o tehnică destul de pretenţioasă şi puţin cultivată de artiştii gălăţeni. Ambii sculptori sunt excelenţi portretişti, care ştiu să pună în valoare calităţile fizice şi morale ale modelelor. Peisajul şi natura statică sunt genuri bine reprezentate în expoziţie. Gheorghe Mihai-Coron ne poartă pe plaiurile natale, în Todireştii Botoşanilor, surprinzând un aspect pitoresc al satului de obârşie, cu case arătoase, vegetaţie abundentă şi lumină blândă. Artistul ştie să se bucure şi de frumuseţea, frăgezimea şi prospeţimea florilor, să le imortalizeze în imagini ce rămân pentru mult timp pe retină. Teodor Vişan este autorul a două splendide peisaje din Sinaia, cu desfăşurări perspectivale ample, cu munţi ale căror înălţimi sunt vecine cu albastrul cerului de vară. Predominanţa verdelui este expresia fertilităţii, a rodniciei, a optimismului şi a setei de viaţă, a bucuriei pe care o trăieşte pictorul în faţa spectacolului mirific al naturii. Din zona montană, trecem în cea marină graţie celor două uleiuri ale lui Gheorghe Andreescu. Ambarcaţiuni odihnind la mal, apa ale cărei întinderi se pierd în depărtări, stânci cu spinări învăluite în ceaţă creează o atmosferă liniştită, de tihnă şi pace. Vasile Neagu aduce în pânzele sale poezia toamnei şi a anotimpului hibernal. Imaginile, de un lirism învăluitor, sunt sintetice, epurate de detalii, materia cromatică este răspândită în tonalităţi de mare sensibilitate, echivalente cu rafinamentul. Peisajele Marianei Tomozei-Cocoş poartă în substanţa lor ecouri ale unor timpuri istorice („Ziduri bizantine”, „Semne în timp”). Aurel Manole se exprimă într-o gamă cromatică închisă, transcriind cu o mişcare gestualistă a pensulei curbe care ne duc cu gândul la ciclul său „Coline” sau la acele lucrări cu movile din zona Drăguşenilor. Sterică Bădălan, într-o reprezentare semiabstractă, surprinde atmosfera debutului toamnei, când argintul, chihlimbarul şi purpura încep să-ţi facă simţită prezenţa în verdele frunzişului arborilor. Eugen Holban se dovedeşte şi de această dată acelaşi înzestrat pastelist. Simfonia griurilor inundă tabloul său, venind ca un argument al modului excelent în care artistul a ştiut să folosească în creaţia personală cromatica scoarţelor populare din zona Covurluiului, pe care le-a cercetat cu acribie ani de zile şi a ţinut să fie achiziţionate pentru Muzeul Judeţean de Istorie „Paul Păltănea”. Credincios motivului floral pe care l-a explorat cu atâta pasiune, Sava David face ca un buchet cu flori de toamnă să dobândească valenţele unui adevărat poem cromatic, iar Jana Andreescu ne face să vibrăm şi să-i înţelegem profunzimea sentimentului cu care abordează unele teme intimiste („Jurnal”, „Jazz II”). Gabriela Georgescu dă viaţă unei scene cu păuni într-un triptic cu valori decorative. M-am referit mai înainte şi la unele lucrări de sculptură. In acest sens menţionăm ca remarcabile şi compoziţiile lui Gheorghe Terescenco, dinamice, armonioase, avântate în spaţiu, ca şi suita de lucrări din bronz, de mici dimensiuni, semnate de Eduard Costandache. Continuând seria unor manifestări ca „12 plasticieni – 12 profesori”, „Plasticieni – muzeografi” organizate anterior, expoziţia „Artişti la Dunărea de Jos”, deşi reuneşte lucrări doar numai ale unui grup restrâns de plasticieni, demonstrează că Galaţii dispun de o forţă artistică importantă, de pictori, sculptori şi graficieni capabili să creeze opere cu un bogat conţinut de idei şi emoţional, realizate într-un limbaj care le fac apreciate şi preţuite la nivel naţional şi internaţional. Ar trebui ca şi autorităţile de la conducerea municipiului şi judeţului nostru să manifeste o mai mare receptivitate faţă de aceşti plasticieni, faţă de creaţia lor şi să le acorde atenţia şi respectul pe care le merită. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted February 8, 2013 Author Posted February 8, 2013 Istorie gălăţeană - Monumente de artă peisagistică Grădina Publică Monument de artă peisagistică, cuprins la nr. 106 în Lista monumentelor istorice elaborată în anul 2010 de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Institutul Naţional al Patrimoniului (cod LMI 2004, GL- II-s-B-03008), Grădina Publică din Galaţi se întinde pe o suprafaţă de 86.640 m. p. Dominată în centru de monumentala fântână arteziană, al cărei jet de apă concurează în înălţime copacii falnici din jur, ea este o mare atracţie pentru gălăţenii de toate vârstele, care în orele lor de răgaz pot găsi aici o adevărată oază de linişte şi odihnă. Vegetaţia abundentă, formată din arbori şi arbuşti care mai de care mai atrăgători, flori de toate culorile (abundă crăiţe, gura leului, petunii, trandafiri, albăstrele), chioşcul destinat concertelor de fanfară, mesele din beton din apropierea acestuia, unde pensionarii joacă şah şi table, operele de artă, spaţiul de joacă pentru copii, dotat cu echipamente în bună stare de funcţionare, creează un cadru ambiant care face pe mulţi să poposească aici. Istoria Grădinii Publice se pierde departe în timp. Locul era schiţat încă din 1842 pe un plan al oraşului întocmit de arhitectul Ignat Rizer. Paul Păltănea menţionează ca an al înfiinţării acesteia 1946, când „Comisia Înfrumuseţării” a încheiat la 1 octombrie un contract cu austriacul Ioan Zamerro pentru amenajarea grădinii şi când s-a plantat 3.500 pomi şi regularizarea drumurilor din ea (Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Partea I, Ediţia a II-a, Editura Partener, Galaţi, 2008, p. 345, ediţie coordonată de pr. Eugen Drăgoi). Din alte surse, deducem că totuşi Ignat Rizer a întocmit planul după care a fost amenajată grădina şi că până în 1860, din cauza lipsei mijloacelor financiare, terenul „a stat slobod numai cu îngrăditura făcută de „Comisia Înfrumuseţării”, fără vreo altă îngrijire de plantaţie şi altele” (G. Stan, Un monument al artei peisagistice: Grădina publică din Galaţi, articol în „Dunărea” (supliment al ziarului „Viaţa nouă”), decembrie 1969. Autorul articolului citează în acest sens şi o remarcă a călătorului german Wilhelm Hamm care, aflat în trecere prin Galaţi în 1858-1859, arată „că lumea bună petrece duminica la grădină, cu muzică militară într-un fel de vie, fără brazde, flori şi umbră”. Paul Păltănea, în Istoria sa, îl citează şi el pe acest călător pentru informaţiile privitoare la înfăţişarea neplăcută a atelierelor meşteşugăreşti („o batjocură”) şi la prăvăliile gălăţene pline de mărfuri în dezordine, din care jumătate erau pe străzi, menţionând că doar în oraşul „de sus” erau şi prăvălii elegante” (p. 8 şi 16). G. Stan relatează că „în anul 1859, Ion Viţu, membru al municipalităţii (ulterior, primar al municipiului între 1864-1865 n.n.) încearcă fără rezultat, să planteze vreo 75 de specii de flori şi arbuşti, aduse din Franţa. Încercarea s-a soldat cu un adevărat scandal între Compania franceză al cărei vapor transportase arbuştii şi florile şi municipalitate, care n-a putut achita costul acestora”. În 1861 a fost parcelat terenul, s-a construit o seră pentru flori şi au fost aduşi arbuşti din Austria şi Turcia. De pe moşia Docăneasa (Golăşei, Tg. Bujor) a lui Lascăr Catargiu au fost aduşi 1000 de arbori indigeni. S-au plantat frasini, castani, plopi, mesteceni, arţari, brazi. Acestora li s-au alăturat florile: crizanteme, hortensii, lalele, narcise etc. S-a consolidat malul râpos dinspre Brateş, s-a executat gardul, s-au construit fântâni arteziene şi bazinul cu apă, lucrări care au durat până prin 1890. Au fost ridicate un bufet şi un pavilion pentru fanfară. În 1913 s-au făcut unele îmbunătăţiri la seră şi s-au instalat calorifere cumpărate de la Casa Eisenverk M.G. Schott din Breslau, Germania. (DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar 76/1913, p. 33). De Grădină, de-a lungul anilor, au răspuns grădinari iscusiţi: Jarbert, Iancu Caracaţanu, Victor Straca, Anton Tarfusser ş.a. În februarie 1963, când am scris pentru prima oară un scurt reportaj despre Grădina Publică (Oameni şi flori, „Viaţa nouă”, Anul XIX, nr. 5654, 8 februarie 1963), aici existau opt sere de flori care aparţineau Întreprinderii horticole din Galaţi. Cu timpul ele au dispărut. Fântâna arteziană din mijlocul Grădinii Publice este opera sculptorului Mac Constantinescu (1900 – 1979) şi a artistei decoratoare Stela Gănescu (n. 1914). A fost executată în 1960. Are pereţii de forma unei cupe, ornamentaţi în exterior cu o decoraţie de mozaic de marmură înfăţişând aspecte specifice activităţilor locuitorilor judeţului nostru: construcţia de nave, siderurgia, agricultura, viticultura, pescuitul. Cele două monumente aflate în apropierea porţii de acces dinspre strada Domnească îi reprezintă pe I.L. Caragiale şi George Enescu. Ambele sunt din piatră artificială şi au fost ridicate în 1956. Bustul lui I. L. Caragiale a fost realizat de sculptorul Andrei Ostap (1921 – 1995), iar cel al lui George Enescu aparţine artistei Florica Ioan (1923 – 2008). Acestora li s-a alăturat în 1991 lucrarea de sculptură în metal „Ora odihnei”, semnată de sculptorul George Marcu (n. 1952) Ea a fost executată în cadrul Taberei de sculptură în metal, ediţia a III-a (1991). De asemenea, în vecinătatea pavilionului pentru fanfară se găseşte compoziţia „Familia” (marmura, 1,2x1 m) realizată de sculptorul Constantin Lucaci (n. 1923). În prezent, în Grădina Publică se desfăşoară lucrări de reabilitare şi modernizare a acesteia, care constau în refacerea parţială a patrimoniului arborescent prin procurarea şi plantarea de arbori, arbuşti şi gard viu, refacerea aleelor şi a scărilor, amenajarea a două parcări cu o capacitate de 74 de locuri, reabilitarea şi dotarea locului de joacă pentru copii, realizarea reţelei de iluminat ambiental, reabilitarea reţelelor de apă şi canalizare, a reţelei de irigaţii, dotarea cu mobilier urban specific. Va fi reabilitată, de asemenea, fântâna arteziană în formă de cupă. Cum va arta Grădina la sfârşitul implementării acestui important proiect de reabilitare şi modernizare rămâne să vedem. Sperăm ca ea să fie în continuare un loc frumos, iubit de gălăţeni, căruia municipalitatea să-i poarte o grijă pe care statutul său de monument istoric o merită cu prisosinţă. Parcul municipal „Mihai Eminescu” Cuprins în Lista monumentelor istorice din 2010 la nr. 107 (cod LMI 2004, GL-II-s-B-03009), Parcul municipal „Mihai Eminescu” a constituit locul cel mai iubit şi frecventat de gălăţeni în anii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea. Se întinde pe o suprafaţă de 0,40 ha. Reputatul istoric Paul Paltănea nu oferă informaţii cu privire la înfiinţarea acestuia. Textual, el scrie în Istoria sa: „În afară de Grădina Publică, unde prin 1889 se putea juca popice şi crichet, au mai fost amenajate, la date pe care nu le cunoaştem, mai multe parcuri: Scuarul Municipal sau Parcul Municipal, care există şi astăzi pe str. Domnească; Parcul Sf. Apostoli, pe str. Portului, mai jos de Gara Fluvială; Scuarul Regal, în spatele Şcolii generale nr. 26. Au mai fost şi câteva grădini particulare, în care trupele artistice obişnuiau să prezinte spectacole: grădina „Universelle”, pe str. Domnească, unde este astăzi magazinul „Modern”; grădina „High-Life”, pe str. Fraternităţii; grădina „Negroponte”, prin apropierea Grădinii Publice” ( Op. cit., Partea a II-a, p. 210). Dintr-o scrisoare a grădinarului comunei Galaţi, Iancu Caracaţanu, datată 23 ianuarie 1913, adresată primarului şi Consiliului Comunal, aflăm că în 1888, când a venit de la Constanţa, la angajarea sa în această funcţie, parcul arăta ca „un loc viran cu un singur tufiş”. Amenajarea lui şi plantarea arborilor s-a făcut cu concursul primarului conservator, magistratul Constantin Ressu, tatăl pictorului Camil Ressu (DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar 77/1913, pag. 38-39, Rola 707). Acesta a fost primar în patru rânduri: noiembrie 1886-martie 1887; iulie 1888-septembrie 1890; septembrie 1890-februarie 1891; septembrie 1894-1895. În timpul primariatului său a fost extinsă şi Grădina Publică, s-au plantat teii de pe strada Domnească, s-a pavat Piaţa Costache Negri (Piaţa Regală), s-au întreprins mai multe lucrări de modernizare şi înfrumuseţare a oraşului. În acest parc s-au dezvelit la 24 octombrie 1893 Bustul lui Mihail Kogălniceanu (autor, Wladimir C. Hegel), iar în 1911, la 16 octombrie, Statuia lui Mihai Eminescu (autor, Frederic Storck, n. 7 ianuarie 1872 – m. 26 decembrie 1942). În 1913 s-au efectuat în el o serie de lucrări de sistematizare şi înfrumuseţare care i-au schimbat înfăţişarea. Consiliul Comunal a aprobat în şedinţa sa din 19 martie 1913 ca lucrările să fie încredinţate lui Vasile Petrescu, inginer rustic din Bucureşti, cel care a amenajat şi parcurile Carol I şi Ioanid din Capitală, „căruia primăria îi va plăti în afară de costul lucrărilor de 21.400 lei încă 2000 lei pentru trasarea şi supravegherea mişcării terasamentelor şi plantaţiilor din parc“ (DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi , Dosar 75/1913). După modelul Parcului Ioanid din Bucureşti, s-au amenajat un lac, un pod rustic peste acesta (lucrat artistic), o grotă cu cascadă şi deasupra acesteia s-a construit un pavilion rustic din beton armat. Atât la cascadă, cât şi pe lac şi pe uscat au fost plantate rocaiuri din piatră specială de Ulmeni, un fel de elemente cu caracter decorativ care imită stâncile, rocile. Vasile Petrescu s-a ocupat şi de schimbarea locului celor două monumente, deşi a existat şi o solicitare din partea sculptorului V. Scutari (idem, Dosar 75/1930, p. 15). Lucrările de canalizare cu apă au fost efectuate de I. L. Grünblat şi St. Niculescu în baza contractului 9647/1913, iar instalaţia de iluminat electric de către antreprenorul C. I. Vasiliu & comp. Pavilionul rustic, într-un mod cu totul neinspirat şi inexplicabil, a fost scos prin 1980 din acest ansamblu şi mutat în Parcul Carol I. El trebuie însă readus la locului lui, fiindcă numai în cadrul gândit de inginerul V. Petrescu îi este pusă în evidenţă valoarea. Bustul lui Mihail Kogălniceanu a fost mutat în Parcul Libertăţii (str. Basarabiei), pentru ca în 1975 să fie amplasat în faţa Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Politice (clădirea fostului Institut Notre Dame de Sion). Monumentul lui Mihai Eminescu a fost şi el dislocat de pe fundaţia lui şi după o staţionare de câţiva ani într-un părculeţ aflat pe locul unde este astăzi magazinul „Modern” (inaugurat la 21 aprilie 1973, înainte de război aici erau Hotelul Bristol şi Restaurantul Sure), a ajuns în Grădina Publică sub nişte castani unde cu greu putea fi văzut. Pentru această destinaţie pleda în 1943 şi poetul Emil Maur în articolul „Statuile Galaţilor”, publicat la rubrica „Carnet” din ziarul „Acţiunea” (Nr. 4048, 19 noiembrie, 1943). Contemporanii săi nu i-au luat în consideraţie propunerea, nu l-au ascultat la acea vreme. Au acţionat peste ani, în mod nefericit, autorităţile comuniste de la conducerea oraşului. Atunci a fost ruptă mâna personajului feminin (simbol al geniului) în care se află o făclie (metaforă a luminii revărsată de opera poetului), iar blocul de marmură a început să se fisureze. În cele din urmă, graţie unor minţi luminate, Monumentul lui Mihai Eminescu şi-a reluat locul în parcul ce-i poartă numele. În 1967 aici a fost amplasată şi Statuia lui Costache Negri (autor, Ioan Iordănescu, n. 18 iulie 1881, Bucureşti – m. 26 decembrie 1950, Bucureşti), restaurată de către sculptorul Vasile Onuţ după avaria suferită în bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial şi după ce mulţi ani autorităţile comuniste au ţinut-o aruncată în viile de la marginea oraşului. În 1985 aceasta a fost transferată şi instalată în parcul din faţa blocului M (strada Domnească, lângă Hotelul Galaţi), fiind astfel mai aproape de locul în care a fost dezvelită iniţial. la 17 iunie 1912, în mijlocul Pieţei Regale. În monografia dedicată oraşului („Galaţii”, 1927), Gh. N. Munteanu-Bârlad descrie astfel parcul : „În mijlocul oraşului, pe strada Domnească colţ cu strada G-ral Lahovari, se află Parcul Municipal, cu frumoase straturi de flori împrejurul bazinului de apă ţâşnitoare ; un pod betonat sub sălcii pletoase duce în fundul grădinii la stâncile tot betonate, unde se află construit un frumos chioşc rustic, din ramuri de mesteacăn, la poalele căruia, apa prelinsă din stânci formează două mici eleştee cu maluri acoperite de o frumoasă peluză de iarbă verde. La stânga, sub salcia pletoasă, străluceşte în albă marmură bustul simbolic al genialului poet Eminescu, înălţat în toamna anului 1911, de pietatea unui grup de intelectuali gălăţeni, cu prilejul împlinirii a 22 de ani de la moartea poetului. În mijlocul parcului se află şi bustul în bronz al marelui bărbat politic şi orator M. Kogălniceanu, care a reprezentat în multe rânduri interesele ţinutului şi ale oraşului în parlamentul Ţării; şi acest bust a fost ridicat de un grup de intelectuali gălăţeni, în frunte cu V. A. Urechia, în anul 1893, drept recunoştinţă pentru că a apărat, cu toată puterea talentului său, în 1881, interesle comerciale ale ţării la Dunăre, în parlament şi în presă, după desfiinţarea porto-francului. Suprafaţa Parcului Municipal este de 7500 m.p.”. În zilele noastre, parcul nu mai are aceeaşi strălucire din perioada interbelică, dar este la fel de iubit de gălăţeni, unde ei pot petrece momente plăcute de linişte şi odihnă, iar Monumentul lui Mihai Eminescu constituie obiectivul nr. 1 spre care se îndreaptă tinerii căsătoriţi pentru a imortaliza evenimentul. În felul acesta ei pornesc în noua lor viaţă de cuplu oblăduiţi de privirile Luceafărului. Corneliu STOICA ________________________________ Notă : În legătură cu mutilarea aproape anuală a Monumentului lui Mihai Eminescu, prin dispariţia antebraţului personajului feminin cu făclia, mi-am exprimat în mai multe rânduri opinia că nu atât răufăcătorii sunt vinovaţi, ci faptul că restaurarea nu este făcută în mod profesionist. Oricine poate să-şi dea seama că nu este normal să se ataşeze o mână din ghips la o structură din marmură. Ghipsul este un material perisabil, nu rezistă la intemperii, el cade şi singur. Dovadă că fragmentul cu pricina a fost găsit uneori chiar lângă monument acoperit cu frunziş veşted. Mâna şi făclia trebuie făcute tot din marmură şi prinse cu o tijă metalică. La noi, la Galaţi, totul se face în pripă, în preajma aniversării sau a comemorării lui Eminescu. Restaurarea adevărată necesită timp şi o investiţie financiară pe care autorităţile locale probabil nu vor să o suporte. Cine are urechi să audă!
dcp100168 Posted February 15, 2013 Author Posted February 15, 2013 Dorothea (Lola) Schmierer-Roth - Recunoaştere târzie Cu toate că a trăit în Galaţi, a funcţionat ca profesoară de desen şi a expus în cadrul manifestărilor colective ale plasticienilor de aici, Dorothea Schmierer-Roth, cunoscută ca artistă cu numele Lola Schmierer-Roth, dintr-o nespus de excesivă modestie, ni s-a dezvăluit în adevăratele dimensiuni ale creaţiei sale abia în 1972, când Muzeul de Artă Vizuală (pe atunci Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană Românească) i-a organizat prima expoziţie retrospectivă, ce a cuprins 113 lucrări. Cu zece ani în urmă, în 2003, un număr însemnat de tablouri de pictură şi grafică (74) ale sale au intrat în colecţiile acestei prestigioase instituţii din oraşul nostru graţie donaţiei făcute de fiica şi ginerele artistei, Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu, o familie stabilită la Berlin (Germania), care a mai dăruit lucrări ale pictoriţei şi Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti şi Muzeului Brukenthal din Sibiu. Pentru cultura gălăţeană, numele Dorotheei Schmierer-Roth are o rezonanţă deosebită, nu numai pentru faptul că pictoriţa s-a născut, a trăit, a creat şi a activat în cei mai mulţi ani din viaţa sa în cetatea dunăreană, că a contribuit alături de Nicolae Mantu şi alţi câţiva artişti la înfiinţarea în 1951 a Cenaclului Artiştilor Plastici, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală a plasticienilor gălăţeni, dar ca profesoară de istoria artei şi desen la Liceul Israelit, la Liceul „Mihail Kogălniceanu” şi la alte şcoli din oraş, ea s-a dăruit cu generozitate muncii didactice, contribuind din plin la realizarea educaţiei plastice a elevilor, la cultivarea gustului şi dragostei acestora pentru frumosul artistic. Mai mult, ea a îndrumat şi a încurajat primii paşi în artă ai unor copii şi adolescenţi care au îmbrăţişat ulterior cariera artistică şi sunt astăzi valori certe ale picturii şi sculpturii româneşti: Gheorghe I. Anghel, Ion Dumitriu, Napoleon Tiron. În cadrul Clubului „Şalom Alehem” a ţinut chiar un curs de pictură, frecventat de mulţi tineri gălăţeni. Peste ani, sculptorul Napoleon Tiron, amintindu-şi de întâlnirea sa cu pictoriţa, va scrie: „Când pronunţ numele doamnei Roth, îmi apare înaintea ochilor, parcă aievea, o fiinţă cu aripi, un înger. Era în sufletul ei ceva asemănător cu o aură, de afecţiune şi generozitate, gata să se răsfrângă asupra celorlalţi. A trecut o jumătate de secol, dar nu voi uita niciodată prima dată când am trecut pragul locuinţei sale – o somptuoasă casă spre Dunăre -, îndemnat de prietenul şi confratele Harry Weiss, ca să-i supun judecăţii încercările mele de aspirant în tainele artei. Zâmbetul ei mi-a risipit pe loc emoţiile şi îndoielile. Simplul fapt că mi-a cerut să-i las câteva din acuarelele aduse a reprezentat mai mult decât orice îndemn pedagogic şi a impulsionat avântul meu de începător. Peste ani, la Bucureşti, eram de-acum admis la clasa de sculptură a maestrului Boris Caragea, am revăzut-o, am avut prilejul să constat cu câtă mărinimie se interesa de evoluţia fostului debutant pe care îl încurajase cândva. Regăseam în tot comportamentul său o memorabilă lecţie de modestie şi devotament faţă de destinul oricui se dăruieşte creaţiei artistice”1. Artista s-a născut la 16 noiembrie 1893 în oraşul Galaţi, ca fiică a lui Ludwig Leopold Schmierer şi al Sylviei Schmierer, născută Tiktin. Tatăl său (1850 - 1912) era comerciant şi consul onorific al Ţărilor de Jos la Galaţi Aşa cum rezultă din actul său de naştere, părinţii, de religie mozaică, aflaţi sub protecţie olandeză, la data venirii sale pe lume, locuiau în strada Speranţa, despărţirea a doua, casa neavând număr. Martori la declaraţia naşterii copilei în faţa ofiţerului stării civile au fost Anton Luludi, de religie ortodoxă, în etate de 63 de ani, comerciant, domiciliat în str. Carol nr. 5, şi Leon Rubenstain, de religie mozaică, de 56 de ani, comerciant, domiciliat în strada Egalităţii nr. 20. Prenumele tatălui în acest act este ortografiat Ludovig Leopold2. Mama sa, Sylvia Schmierer (n. 19 iunie 1870, Iaşi – m. 1963), în anul 1899 a înfiinţat la Galaţi Şcoala Particulară Israelito-Română de Fete (a funcţionat în clădirea în care astăzi se află Şcoala Gimnazială nr. 16 „Nicolae Bălcescu”, Strada Arieşului nr. 8), pe care a condus-o timp de 47 de ani şi care, din 1929, i-a purtat numele 3. Bunicul după mamă al artistei era marele lingvist Haiman (după încreştinare, Hariton) Tiktin (n. 9 august 1850, Breslau – Germania - m. 13 martie 1936, Berlin), fiul rabinului Gedaliah din Silezia. A venit în România, la Iaşi, prin căsătoria, la 28 noiembrie 1869, cu Amalia Mayerhoffer (născută la 4 mai 1850, în Iaşi). Familia Mayerhoffer (Leib şi Ghitla) era originară tot din Silezia 4. Hariton Tiktin este autorul unor lucrări de mare valoare pentru cultura noastră: Studii de filologie românească (1884), Gramatica română (ediţia I 1891, ediţia a II-a 1895, ediţia a III-a 1945), Dicţionarul român-german (vol. I - 1903, vol. II - 1911, vol. III - 1925), Gramatica română pentru învăţământul secundar (1891-1893) etc. A fost prieten cu Mihai Eminescu, acesta fiindu-i un bun sfătuitor şi cel de la care a învăţat limba română. În compania lui Hariton Tiktin, pictoriţa va călători mult la tinereţe prin ţările Europei, având posibilitatea să cunoască arta marilor muzee, să ia contact direct cu creaţia unor mişcări de avangardă. Pentru bunicul său, Lola Schmierer-Roth a manifestat o deosebită dragoste şi veneraţie. Inginera Anne Louise Roth, cea de a doua fiică a artistei, îşi aminteşte că aceasta, ca şi bunica sa, adesea îi spuneau: „Să-l ai în viaţă mereu ca exemplu pe Hariton; să fii sârguincioasă şi să-ţi iubeşti meseria ca el; să fii modestă ca el; să nu fii avidă după bani; să fii …; să fii …” 5. În casa părintească din Galaţi, care aşa cum apare în fotografiile rămase de la artistă era un adevărat monument de arhitectură, cu terasă la nivelul acoperişului, de pe care se putea admira Dunărea şi Munţii Măcinului, ca şi valea oraşului, Dorothea şi fraţii săi, Lothar şi Michael (Miko), se vor bucura de o educaţie aleasă, având posibilitatea să înveţe mai multe limbi străine, să cânte la pian, să citească ore întregi din cărţile aflate în biblioteca atât de bogată a familiei. Viitoarea pictoriţă începe să deseneze încă de la vârsta de nouă ani. Studiază mai întâi, împreună cu prietena sa cu trei ani mai mică, Jeanne Helder (Coppel, după căsătorie), cu Antonio Zumino, pictor academist, originar din Veneţia (a expus în 1914 şi la Salonul Soocietăţii Tinerimea Artistică), urmează cursurile Institutului secundar superior Filipide din Galaţi, apoi, la Viena, în 1911, frecventează atelierul pictorului, gravorului şi criticului de artă Hermann Struck. În anul următor, 1912, urmează un stagiu de două luni, alături de Jeanne Helder, la Academia Julian din Paris. În decembrie 1913 participă la expoziţia „Pictorul Antonio Zumino şi elevii săi”, deschisă la Grand Hotel din Galaţi. Pentru o scurtă perioadă, aflându-se la Berlin, este eleva lui Lovis Corinth şi Johannes Lippmann la Academia de Artă din capitala Germaniei (1913-1914). Are posibilitatea să vadă expoziţiile patronate de gruparea Secession. În timpul primului război mondial, la Galaţi, cele două prietene, Dorothea şi Jeanne, au prilejul să lucreze cu pictorul Ion Theodorescu-Sion, prin intermediul căruia pătrund principiile artei lui Paul Cézanne, acelea de a „trata natura prin cilindru, sferă şi con”. Teodorescu-Sion, îmi scria Jeanne Coppel într-o epistolă din 11 martie 1971, „revenea în România după o şedere în Franţa şi era cu totul pătruns de pictura franceză, care şi ea în acel moment a cunoscut cele mai bogate înnoiri. Cu toate că a fost tânăr la acea epocă, el a ştiut să se apropie de maeştrii care conveneau personalităţii sale. Lui îi plăcea să vorbească în special despre maestrul din Aix ( Cézanne ), ne arăta reproduceri şi ne explica principiile şi căutările lui Cézanne, felul lui de a construi un peisaj, de a descompune un volum în planuri, de a simplifica formele la tot ce au esenţial, «de a trata natura prin cilindru, sferă şi con». Conversaţiile şi învăţătura lui Theodorescu-Sion mi-au dovedit că principiile lui Cézanne au contribuit la propria mea dezvoltare. Aceasta nu s-a dezminţit niciodată în timpul multor ani care s-au scurs de atunci”6 . Sub influenţa lui Theodorescu-Sion, artista adoptă o organizare geometrică a formelor. Între 1919-1922 o întâlnim pe artistă din nou la Berlin, studiind cu pictorul şi gravorul expresionist Willy Jaeckel, profesor la Staatliche Kunstschule. Expune la Graphisches Kabinett. Este influenţată de creaţia lui Ludwig Meidner şi a austriacului Oskar Kokoschka. La 8 iunie 1924, aflată la Galaţi, se căsătoreşte cu Wilhelm Roth7, comerciant (n.1891, Iaşi - m. 11 mai 1961, Galaţi), cu care va avea două fiice: Ruth (n. 27 iunie 1925 – m. 29 aprilie 2000) şi Anne-Louise (n. 6 ianuarie 1927 – 29 octombrie 2007, Berlin). Ruth, arhitectă de profesie, a fost soţia criticului, istoricului literar şi prozatorului Ovid S. Crohmălniceanu (pe numele adevărat Moise Cohn), şi el originar din Galaţi (n. 16 august 1921, Galaţi – m. 28 aprilie 2000, Berlin, Germania). După ce între 1930-1932 studiază la Academia Ranson din Paris, între 1932-1935 pictoriţa frecventează, cu unele întreruperi, atelierul lui André Derain, artist care după experienţe foviste şi cubiste, nemulţumit, se orientează spre sintaxa tradiţională a vechilor maeştri, practicând o pictură caracterizată ca realistă. În expoziţiile româneşti Lola Roth debutează în 1933, când expune la la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură din Bucureşti tablourile: „Portret”, „Fetiţa cu pelerină”, „Natură moartă” şi „Autoportret”. Pentru acesta din urmă primeşte Premiul Anastase Simu. Tabloul îi este achiziţionat pentru muzeul cu acelaşi nume. În 1934 prezintă patru nuduri şi un portret la Salonul Oficial de Desen şi Gravură , iar la 14 aprilie 1935 îşi deschide prima sa expoziţie personală în sala librăriei Hasefer din Bucureşti (strada Eugen Carada, nr. 7). Pe simeze sunt reunite 46 de lucrări de pictură şi grafică, din care 12 făceau parte din colecţia prietenei sale, pictoriţa Jeanne Coppel. Continuă să trimită lucrări la manifestările Salonului Oficial de Desen şi Gravură şi la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură din Bucureşti. Fratele său Miko este asasinat de către nazişti în noaptea de 9 noiembrie 1938 în timpul Pogromului evreilor din Germania şi Austria, cunoscut sub numele „Noaptea de cristal”. În 1942 soţul său, Wilhelm Roth, victimă a politicii antisemite din acea perioadă, este închis în lagărul de la Tg. Jiu. sub acuzaţia de „activitate defetistă contrară politicii şi intereselor statului”. După eliberarea din temniţă i se stabileşte domiciliu forţat la Craiova, oraş în care artista îl urmează 8. Din aceşti ani datează unele peisaje executate în acuarelă pe hârtie reprezentând Parcul Romanescu, unele aflate astăzi în colecţia Muzeului de Artă Vizuală Galaţi.. După cel de-al doilea război mondial pictoriţa rămâne definitiv la Galaţi, dedicându-se activităţii didactice. Funcţionează ca profesoară de desen şi istoria artei la mai multe şcoli (Liceul Comunitaţii Evreieşti, Liceul de Fete „Mihail Kogălniceanu”, Şcoala Elementară Nr. 1 Fete, Scoala Elementara Nr. 1 Băieţi, Şcoala Medie Băieţi Nr. 3) şi participă la viaţa culturală a oraşului şi a mişcării plastice de aici. Expune de asemenea în cadrul expoziţiilor organizate de Cenaclul Plastic şi mai apoi de Filiala Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici în Bucureşti sau în alte oraşe ale ţării. În februarie-martie 1972 Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană Românească îi organizează prima expoziţie retrospectivă, manifestare care va fi găzduită în 1975 şi de Muzeul Simu din Capitală. Deşi s-a numărat printre cei care în 1951 au pus bazele Cenaclului Galaţi al U.A.P.R. (într-o corespondenţă de la U.A.P.R., purtând nr. 1210 din 28 iunie 1951, aflată în arhiva pictorului Nicolae Spirescu, artista figurează printre membrii stagiari, alături de Nicolae Stănescu, Lelia Oprişan, Nicolae Spirescu, Ion Bârjoveanu, Elena Hanagic şi Constanţa Grigoriu), abia în 1975 a fost admisă în rândul membrilor Uniunii Artiştilor Plastici. O recunoaştere foarte târzie a valorii creaţiei unei pictoriţe de o profundă originalitate şi complexitate. A încetat din viaţă la 3 aprilie 1981 la Bucureşti 9. Maria Magdalena Crişan, în „Artişti gălăţeni” 10, precum şi Vasile Florea şi Gheorghe Székelz, în „Mică enciclopedie de artă universală” 11 greşesc menţionând ca an al morţii 1978. Şi Amelia Pavel în „Pictori evrei din România, 1848-1948” 12 greşeşte indicând ca an al naşterii 1896, iar ca an al morţii 1980. În 2004, lucrările donate de soţii Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu au făcut obiectul unei expoziţii vernisată de Muzeul de Artă Vizuală la 18 august. La rândul său, Muzeul Naţional de Artă al României, din cele 210 picturi, desene şi gravuri primite de la aceiaşi donatori, i-a organizat o expoziţie cu o selecţie de 110 lucrări deschisă în sălile aripei Kretzulescu în perioada 23 noiembrie 2005 – februarie 2006, editând şi un admirabil catalog, un adevărat album de artă. Selecţii din creaţia artistei vor fi prezentate de Muzeul de Artă Vizuală din Galaţii şi-n alte expoziţii ale sale: „Tradiţii ale artei plastice gălăţene” (2008), „Doamnele picturii româneşti” (2011). Studiile făcute la Viena, Berlin şi Paris, desele călătorii făcute în tovărăşia bunicului său Haiman (Hariton) Tiktin, nu au rămas fără rezultat pe planul creaţiei artistice. Pictoriţă sensibilă, cu o vădită vocaţie pentru desen şi culoare, Lola Roth a trăit cu intensitate înnoirile artei moderne. Aşa se şi explică de ce în creaţia sa vom întâlni mai multe etape distincte, corespunzătoare unor modalităţi de exprimare specifice postimpresionismului, cubismului, expresionismului sau artei abstracte, modalităţi care, aşa cum subliniază Mariana Vida, la maturitate „s-au contopit şi s-au sublimat într-o concepţie unitară şi originală, îndatorată, surprinzător, Noului clasicism, promovat teoretic ca agent regenerator al artei franceze de criticul Waldemar George, pe care artista l-a cunoscut în 1936 şi cu care a corespondat”13. Cultivând de la început o pictură de bună calitate, sensibilă şi armonioasă, Lola Schmierer-Roth va traversa o perioadă de experimente care nu-i diminuează cu nimic personalitatea. Faptul că artista recurge la modalităţi diferite de exprimare „nu înseamnă eterogenitate, subliniază Alexandru Paleologu în prefaţa catalogului retrospectivei din 1972, ci, dimpotrivă, explorările artistei pe arii variate întregesc, fără a-l închide, un orizont propriu şi coerent”.14 Lucrările realizate între 1908-1912 în timpul studiului cu Antonio Zumino („Cap de tânăr”, „Cap de fetiţă”, „Şcolăriţă”, „Helene Petala” etc.) lasă să se vadă că artista a deprins de la dascălul său „obişnuinţa observaţiei atente, precum şi tehnica desenului minuţios şi acuarelei; portretele sunt lucrate corect pe hârtie de calitate, cu laviuri transparente, o caracteristică a acestora fiind supradimensionarea fizionomiei modelelor”15. Motivele tablourilor executate în această primă perioadă le formează casa părintească, interiorul acesteia, biblioteca, pianul, elemente de vestimentaţie, portrete ale celor apropiaţi, dar şi peisaje în care surprinde diferite momente ale zilei sau ambarcaţiuni străbătând apele fluviului („Scara casei”, „Biblioteca de acasă”, „Pianistul”, „Erna la pian”, „Cap de tânăr”, „Cap de fetiţă”, „Şcolăriţă”, „Helene Petala”, „În amurg”, „Corabie cu pânze”, „Corabie turcească” etc.). Contactul cu creaţia pictorilor francezi o determină să-şi schimbe viziunea. Este atrasă de decorativismul şi tuşa aplatizată a picturii lui Paul Gauguin, de linia şerpuitoare şi divizionismul lui Vincent van Gogh, de construcţia riguroasă şi ordinea din tablourile lui Paul Cézanne. O serie de lucrări realizate între 1917 - 1919, ca cele intitulate „Conversaţie”, „Cană verde”, „Glastră”, „Aotoportret”, „Lalele”, „Strada Sf. Gheorghe”, „Fată cu beretă”, „Soare după furtună” ş.a., stau sub influenţa vădită a picturii lui Van Gogh. Linia care închide conturul obiectelor este contorsionată şi puternică, tuşele, de asemenea, sunt aşezate într-o aglomerare ce evidenţiază zbuciumul interior al artistei. „Conversaţie” înfăţişează un interior cu o canapea şi patru fotolii aşezate aproape circular în spaţiul plastic. Dispunerea lor creează impresia de dialog. Tuşele sunt lungi, vibrate, contururile sunt trasate cu linii viguroase, ale căror ondulaţii sunt reluate cu efecte decorative pe suprafaţa covorului care acoperă pardoseala încăperii. Florile din uleiul „Glastră” sunt configurate într-o viziune monumentalistă, compoziţia din „Lalele” este alcătuită dintr-o ţesătură barocă de linii, ordonarea elementelor în „Strada Sf. Gheorghe” este făcută într-o desfăşurare perspectivală de adâncime, care reliefează consistenţa volumetrică a construcţiilor. În „Soare după furtună” casele, arborii, soarele, norii sunt elemente înscrise grafic în spaţiu, linia desenului este viguroasă şi amplă. „Autoportretul” ne dezvăluie imaginea artistei surprinsă într-o ipostază meditativă. Bustul este proiectat pe un fundal împărţit în registre de albastru, roşu, galben şi verde, pictat într-o succesiune alertă de tuşe, cu caracter decorativ. Linia pronunţată de contur este menţinută atât în figurarea personajului cât şi în delimitarea zonelor cromatice. Întâlnirea Lolei Roth cu Ion Theodorescu-Sion va avea drept urmare crearea unor lucrări în care dovedeşte o adâncă înţelegere a lecţiei cézanniene, ajungând la realizări ce ne duc cu gândul la Georges Braque, Juan Gris sau M. H. Maxy. Sub influenţa lui Theodorescu-Sion artista renunţă la liniile zbuciumate inspirate de pictura maestrului olandez în favoarea unei construcţii elaborate a formelor, în spiritul mişcării cubiste. Acum elementele compoziţionale ale lucrărilor sunt ordonate în forme geometrice, volumele sunt descompuse. Şi aceasta se întâmplă nu numai în naturile statice, temă favorită cubiştilor, dar chiar şi în cele în care figura umană este pe primul plan. Folosirea unor mijloace cubiste (cuburi, trunchiuri de con, piramide, muchii) face ca imaginile aşternute de Lola Roth în spaţiul plastic să câştige în soliditatea desenului şi în armonia proporţiilor („Portret”, „Băiat în faţa sobei”, „Băieţel cu căciulă”, „Studiu, fetiţă văzută din spate”, „Natură moartă”, „Picioare”, „Pahare de cristal”). De remarcat că pictoriţa gălăţeană rămâne numai la faza cubismului analitic, spre deosebire de alţi artişti care descompun elementele în aşa fel încât ele cu greu mai pot fi reconstituite. „Cubismul temperat practicat de Lola Scmierer-Roth, notează Mariana Vida şi Elena Olariu, anticipează stilistica Art déco, respectiv un geometrism masiv, atenuat de umbre catifelate, suave, ce îndulcesc contururile prea aspre” 16 . O scurtă perioadă din creaţia artistei (1919 - 1922) poartă pecetea expresionismului. Acestei perioade îi corespund lucrările „Portretul mamei”, „Natură statică cu lămâie”, „Autoportret cu plantă”, „Studiu de expresie” etc. Remarcând deosebirea netă care există între expresionismul norvegianului Edvard Munch, belgianului James Ensor sau a românului Lascăr Vorel, de pildă, şi cel al Lolei Roth, reţinem în aceste lucrări picturalitatea imaginilor, obţinerea lor nu grafic, ci prin modulaţii tonale şi contraste de tentă. „Portretul mamei” este conceput în spiritul deja obişnuit al pictoriţei, acela de a supradimensiona fizionomia personajului. Este un portret robust, expresia chipului emană îngrijorare, mama priveşte prin lentilele ochelarilor cu neîncredere. Femeia din „Studiu de expresie” are ochii asimetrici. Toată înfăţişarea ei exprimă suferinţă, o profundă dramă sufletească o apasă. Culorile sunt reci, iar imaginea este desenată din pensulă. Câteva tablouri din aceeaşi perioadă a creaţiei artistei subliniază şi preocuparea acesteia pentru compoziţia abstractă. Ecouri din Wassily Kandinsky şi Paul Klee, din pictocolajele Jeannei Coppel, răzbat până la noi în lucrări în care elementele componente iau forma simplificată a unor pete de culoare de o discretă şi suavă poezie („Omagiu lui Botoşanski”, „Confruntare”, „Compoziţie abstractă”, „Peneş Curcanul”, „Sentimente nesigure”, „Noapte sfântă”). În manieră abstractă Lola Roth va lucra şi alte tablouri mult mai târziu, cum sunt, de pildă, „Benjamin Britten” sau unele peisaje realizate după 1970, în care ea mizează pe forţa sugestivă a culorii, a unei culori diluate până la obţinerea unor tonuri de un deosebit rafinament. O sinteză a modalităţilor expresioniste şi a celor abstracţioniste realizează pictoriţa în „Compoziţie cu Fecioara Maria bătrână”, tablou în care ea păstrează discreţia cromatică, diluţia rafinată a materiei picturale, intervenind peste acuarelă cu urme de creion şi laviu de tuş. Imaginea Maicii Domnului este insolită, neavând nimic din ceea ce ne-am obişnuit să vedem în iconografia consacrată acesteia de-a lungul timpului. Studiile făcute cu André Derain, ca şi frecventarea asiduă a muzeelor au îndemnat-o pe Lola Roth să se îndrepte către arta realistă, creând o serie de lucrări în care preocuparea către peisaj se împleteşte în aceeaşi măsură cu aceea pentru natura statică şi portret. În peisagistică, lucrările ei stau sub semnul poeziei, a unei poezii contemplative, melancolice, care în sugestiile ei cromatice exprimă mai mult stări ale sufletului decât secvenţe recognoscibile într-o anume realitate. Peisajele montane din zona Braşovului, deşi lucrate pe suporturi de mici dimensiuni, prin modalităţile plastice adoptate, descriu spaţii întinse. Atmosfera este calmă, liniştitoare. Culoarea este fluidă, limpede şi păstrează o prospeţime de-a dreptul impresionantă dacă avem în vedere timpul trecut de la crearea acestor lucrări. Pictate în acuarelă pe hârtie sau pe carton, ele sunt concepute cu o ştiinţă desăvârşită a compoziţiei, a ordonării planurilor, a echilibrului. Tuşele sunt când mărunte şi dese, cu vibraţii pointilliste, când largi şi aplatizate. Disponibilităţile lirice ale artistei indică trăiri sufleteşti consumate la un înalt diapazon emoţional, un optimism tonifiant simţit în faţa spectacolului reconfortant al naturii. Alte peisaje ne poartă prin Galaţiul de altădată. Aici pictoriţa îşi păstrează în unele lucrări lirismul, mai ales în acuarele („Uliţă spre Brateş”, „Casa Roth”, „Pe lângă plopi”, „Sere din Grădina Publică”), dar în cele mai multe adoptă o notă gravă, sobră („Vedere din port iarna”, „Furtună peste Galaţi”, „Stradă din Galaţi”, „Biserica Sf. Haralambie”, „Zid cu contraforturi”, „Strada Braşoveni”, „Galaţi văzut din insula Cocuţa”) sau chiar dramatică („Ruine cu ziduri roz”, „În spatele casei mele”, „Rând de case părăsite”, „Clădiri cu birouri părăsite”, „Dărâmături înspre Dunăre”, „Strada Braşoveni după pârjol”). Datând din perioada anilor 1945-1947, aceste din urmă lucrări evocă atmosfera dezolantă a Galaţiului distrus în timpul bombardamentelor din cel de-al doilea râzboi mondial. Materia picturală este mai consistentă, saturată, culorile predominante sunt griurile colorate, ocrul, albastrul închis şi pământul de Siena. Graţie generozităţii artistei, unul din aceste tablouri, „Ruine cu ziduri roz”, care a figurat în expoziţia retrospectivă din 1975 de la Muzeul Simu (u. p., 22x29 cm), va ajunge în colecţia criticului şi istoricului de artă George Radu Bogdan. Evidenţiind originalitatea şi nota pronunţat individuală a lucrării, reputatul critic notează într-un articol de evocare a pictoriţei: „Sub raport pictural – din punct de vedere compoziţional şi coloristic – prezintă un aspect deosebit. Cerul vast, de un cenuşiu-albastru întunecat, ca şi ruinele roz cu o conformaţie aparte, câtuşi de puţin sinistră, ci mai curând impresionante prin monumentalitate, adevărate năluciri castelane de un aspect fantomatic, nu le mai întâlnisem în alte tablouri ale Lolei”17. Cu o deosebită forţă artistică, pictoriţa a surprins şi a imortalizat pe pânză şi carton şi câteva secvenţe ale Galaţiului contemporan, ale noii arhitecturi din Ţiglina I, cartier în care a locuit după 1960, când casa părintească din strada Speranţei a fost demolată. Aceste tablouri se numesc: „Ţiglina”, „Ţiglina - scară spre terasă”, „Ţiglina modernă”, „Peisaj din Ţiglina”. Din punct de vedere plastic, tendinţele pictoriţei converg spre sintetism, spre figurarea formelor cu mijloace de expresie puţine. Nu lipsesc din creaţia ei nici tablouri în care înfăţişează aspecte ale peisajului din preajma oraşului: „Drumul înspre Fileşti”, „Peisaj lângă Barboşi”, „Lunca Dunării”, „Râpă în malul Dunării”. În expoziţia retrospectivă din 1972 Lola Roth a prezentat şi câteva tablouri în care a reţinut aspecte ale peisajului Franţei, elocvente fiind în acest sens acuarelele „Schiţă pe malul Senei”, „Stradă la Villneuve le Roy” sau „Copaci lângă Orly”. Portretele, foarte multe la număr, confirmă pasiunea artistei pentru figura umană, răbdarea cu care s-a aplecat asupra sondării psihicului copiilor, tinerilor şi adulţilor, strădania de a scoate la lumină ceea ce fiecare fiinţă are definitoriu. De la „Profil de femeie cu basma” sau „Cap de fată”, portrete ce ne duc cu gândul la frumuseţea picturii renascentiste, „Colega”, tablou în care personajul este puternic luminat din faţă şi construit pe baza unor contraste puternice, „Pe gânduri”, o admirabilă sondare în forumul lăuntric al unei tinere femei, până la portretele de copii şi adolescenţi executate în cărbune, sau la multele „Autoportrete”, Lola Schmierer-Roth demonstrează mari calităţi în abordarea chipului omenesc, de fiecare dată uzitând mijloace plastice diferite, urmărind atât asemănarea cu modelele pictate, cât şi aducerea în prim-plan a unor însuşiri morale şi atitudini semnificative. Aducând o contribuţie importantă la îmbogăţirea patrimoniului artei româneşti, Lola Schmierer-Roth este fără îndoială o pictoriţă a cărei creaţie se înscrie în rândul celor mai bune acumulări ale plasticii noastre moderne şi contemporane. „Etapele evolutive ale artistei, notează criticul de artă Octavian Barbosa, numai la o privire retrospectivă lasă să se întrevadă constantele de stil şi de viziune fidele unei tradiţii figurative de cea mai bună calitate. Realismul său, cu puternice accente expresioniste, se situează într-o zonă a solidităţii şi clarităţii de factură clasică” 18. Corneliu STOICA Note: Napoleon Tiron – „Întâlniri, întâlniri …”, în „Realitatea evreiască”, Nr. 251 (1051), 13 aprilie - 5 mai 2006. DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Registru stării civile pentru născuţi, nr. 631/1893, Act de naştere nr. 1695/ 18 noiembrie 1893). Mariana Vida şi Elena Olariu - Catalogul expoziţiei Lola Schmierer-Roth: pictură şi grafică, donaţia soţilor Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu”, Editura Muzeul Naţional de Artă al României, 2005, p. 25. Alexandru Ionescu – „Familia lui Hariton Tiktin”, în revista „Academica”, nr. 51, iunie 2006, p. 30; Paul Miron şi Elsa Lüder - „H. Tiktin şi Dicţionarul său”, „Academica”, nr. 51, iunie 2006, p. 22. Alexandru Ionescu – art. citat, p. 30. Scrisoare datată 11.03. 1971, astăzi, prin donaţia autorului, în colecţia Bibliotecii „V. A. Urechia”, Cota M.S. II 986, Colecţii speciale. Aşa cum rezultă din Certificatul de căsătorie al soţilor Roth, înregistrat la Primăria Municipiului Galaţi în Registru stării civile pentru căsătorii la Nr. 400 din 8 iunie 1924, Wilhelm avea 32 de ani, era născut la Iaşi şi era fiul defunctului Abram Aizic Roth şi al doamnei Rachelle Roth, domiciliată în Iaşi, Str. Cuza Vodă nr. 73. În Galaţi locuia în Strada Sf. Gheorghe Nr. 6. Pictoriţa locuia în Strada Colonel Boyle Nr. 11. Martori la căsătoria lor au fost George Dumitrescu, avocat, de 30 de ani, domiciliat în Strada Portului Nr. 171 (din partea soţului) şi domnişoara Valentina Popa, de 28 de ani, casnică, domiciliată în Strada Logofătul Tăutu Nr. 2 (din partea soţiei). Extract din 16 martie 1937, pus la dispozitie de scriitoarea Violeta Ionescu, provenit de la ginerele artistei, Alexandru Cezar Ionescu. Mariana Vida şi Elena Olariu, op. cit, p. 29. DJAN Galaţi, dată menţionată pe manşeta actului de naştere în baza comunicării făcute de Primăria sectorului 2 Bucureşti, Act nr. 1391, anul 1981, luna 04, ziua 03). Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 9). Editura „Litera Internaţional”, p. 405. Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p 37. Mariana Vida - „Lola Schmierer Roth între tensiunile expresionismului şi noul umanism”, în Mariana Vida şi Elena Olariu, op. cit p. 17. Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană Galaţi, catalog alcătuit de Natalia Buciac. Mariana Vida, op. cit. p. 17. Idem, p. 84. George Radu Bogdan, Lola Schmierer Roth, în „România literară”, nr. 51-52, 2005. Octavian Barbosa - Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 429-430
dcp100168 Posted February 23, 2013 Author Posted February 23, 2013 Eduard Sandu - Imnuri închinate naturiiEduard Sandu a pictat de când se ştie, dar numele său abia cu trei ani în urmă a început să fie cunoscut în peisajul plasticii din judeţul nostru. Concitadinul său, excelentul profesor şi scriitor Vasile Ghica, autorul micului dicţionar enciclopedic „Nasc şi la Tecuci oameni”(Editura PIM, Iaşi, 2008) nu l-a inclus în paginile acestuia. Semn că el încă nu se manifestase ca artist în mod public. S-a născut la 10 iulie 1967 în municipiul Bacău. Urmându-şi familia, s-a stabilit la Tecuci, unde a urmat şcoala gimnazială şi a absolvit Liceul „Spiru Haret” din localitate (1985). Nu a avut şansa să studieze la o facultate cu profil artistic din cauza numărului foarte limitat de locuri care se acordau în acea vreme instituţiilor din această categorie. Şi-a însuşit singur alfabetul picturii, tehnicile realizării tablourilor, a vizitat muzee şi expoziţii, a răsfoit albume de artă, a citit, a creat. Din toamna lui 2012 este student la Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design. Şi-a organizat până acum trei expoziţii personale, două la Tecuci, (Galeria „Helios” a Bibliotecii Municipale „Ştefan Petică”, 2009; „O primăvară între anotimpuri”, Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu”, 2012) şi una la Galaţi (Galeria Mon D’Art, 2012). A participări la expoziţiile de grup „De la lume adunate …” (Atelierul de creaţie „Sultana”, Bucureşti, 2009) şi „Tablouri de vis” (Palatul Parlamentului, Bucureşti, 2011). Are lucrări în colecţii particulare din România, Anglia, Australia, Franţa, Israel, Libia, Pakistan, Rusia, S.U.A., Ucraina.În creaţia sa, Eduard Sandu abordează deopotrivă peisajul, natura statică, portretul, nudul, florile. S-a remarcat îndeosebi ca peisagist. Îndrăgostit până la obsesie de natură, el cutreieră plaiurile ţării cu pasiunea de altădată a lui Calistrat Hogaş, admiră frumuseţile întâlnite în cale, le fotografiază, îşi face schiţe, iar rodul artistic al acestor călătorii reuşeşte să-l aducă la cunoştinţa contemporanilor prin numeroasele tablouri în care el imortalizează o multitudine de aspecte şi privelişti care l-au încântat. Vizionându-i lucrările, încercăm bucuria pe care o trăieşte artistul în faţa marelui spectacol al naturii, sentimentul profund că fiecare dintre noi suntem o parte a firii. În pânzele sale, peisajul fermecător al României este surprins în rotirea ciclică a anotimpurilor, în diferite momente ale zilei şi nopţii, în timpul unor variate fenomene meteorologice. Eduard Sandu pictează cu plăcerea unui impresionist, iar imaginile reţinute înfăţişează pomi înfloriţi, livezi, margini de pădure, lacuri, cursuri şi maluri de ape, cascade, case, drumuri şi poteci, podeţe, câmpuri cu maci, crânguri, nuferi, privelişti marine şi din Delta Dunării. Ceea ce impresionează mai mult este atmosfera pe care o creează, poezia ce se revarsă din tablourile sale, uneori de un lirism exuberant, alteori de un mister care incită şi mai mult la descoperirea şi cunoaşterea frumuseţilor neştiute şi tainelor naturii. Toamnele din pânzele lui Eduard Sandu alcătuiesc partiturile unor adevărate simfonii cromatice. Paleta coloristică este foarte bogată, de la roşu aprins sau stins, ruginiu, galben, auriu, argintiu, pământ ars, până la violet potolit, ocru şi griuri folosite pentru redarea atmosferei zilelor mohorâte, cu ceaţă deasă, lăptoasă şi ploi interminabile („Roşu de toamnă”, „Solitudine în roşu”, „Pădure în flăcări”, Auriu de toamnă”, „Frunză pârjolită”, „Toamna pe lac”, „Toamnă caldă”, „Amiază de toamnă”, „Toamnă violet”, „Toamnă rece”, „Arama toamnei”, „Melancolie de toamnă”). În peisajele estivale, verdele irumpe exploziv, invadează spaţiul plastic, sugerând puterea sevelor pământului, plenitudinea în care se află ele, în timp ce albastrurile translucide creează o senzaţie de chietudine, de calm şi pace adâncă („Verde, mult verde”, „Cascadă”, „Câmp cu flori”, „Lac vara”, „Parcul părăsit”, „De asta vară”, „Soare printre copaci”, „Bătrânul stejar”). Marinele în schimb sunt mai învolburate, predomină culorile închise, chiar plumburii, albastrul dramatic („Marină I, II, III”, „Marină cu far”). Alb-rozurile şi alb-albăstriurile iernilor, armonizate cu tonuri de griuri, dau fiinţei noastre fiori reci, de frig, dar încântă ochiul prin frumuseţea de basm a peisajului („Prima zăpadă”, „Zăpadă proaspătă”, „Delta înfrigurată”, „Pârâul îngheţat”, „Soarele iernii”, „Iarnă îngheţată”, „Chiciură I şi II”, „Viscol”, „Malul Tecucelului”). Aceeaşi savoare cromatică o întâlnim şi în peisajele dedicate primăverii, cu izbucniri de muguri şi purităţi florale în ramuri, cu aer care vibrează, cu lumină care se cerne cu dărnicie din înaltul cerului („Livadă însorită”, „Colţ de grădină”, „Primăvară I, II”, „Pomul primăverii”, „Roz şi alb de primăvară”, „Gutui îmbobocit”, „Pomişor înflorit”). Adesea pictorul îşi îndreaptă atenţia şi asupra evocării atmosferei sobre a oraşului ( „Citadină”, „Privind în urmă”, „Primăvară printre ruine”, „Aleea umbrită”, „Răcoarea umbrei vara”) sau a prezentării unor aspecte ale satului moldav („Salcâmi înfloriţi”, „După amiază”). Florile, parte integrantă şi ele a naturii, sunt pictate cu aceeaşi înaltă trăire a sentimentului frumosului, emanând prospeţime, gingăşie, candoare, delicateţe („Cană cu flori”, „Flori de toamnă în borcan”, „Vas cu flori”, „Dimineaţă de octombrie”, „Natură statică cu flori I, II”, „Mac într-un pahar”). Eduard Sandu este un contemplativ, un fin observator al realităţilor naturii, un bun desenator şi colorist, un descriptiv sensibil, care ţine la elementele de detaliu, un artist cu o mare poftă de a picta şi de a-şi croi un drum care să fie numai al lui. Tablourile sale au frumuseţea poetică şi parfumul versurilor din „pastelurile” lui Vasile Alecsandri sau a celor din „grădinile” lui Dimitrie Anghel. Ele sunt adevărate oaze de linişte şi imnuri înălţătoare închinate naturii generoase a României. Pledoarii şi îndemnuri la călătorii, la excursii şi drumeţii, la clipe de relaxare şi confort fizic şi spiritual, la cunoaşterea tuturor zonelor geografice ale ţării. Studiile universitare în curs de desfăşurare, contactul cu arta profesorilor săi îi vor deschide probabil în viitor noi perspective de viziune şi stil, de opţiuni pentru lărgirea registrului tematic. Ce va urma, rămâne să vedem. Oricum, este bine să-i urmărim evoluţia!Corneliu STOICA
dcp100168 Posted March 2, 2013 Author Posted March 2, 2013 Întîlnire cu arta turcească - Expoziţia „Dansul vopselei cu apa”Sala „Ioan Simion Mărculescu” din cadrul Muzeului de Artă Vizuală a găzduit sâmbătă, 2 martie a.c., un eveniment cu totul deosebit: vernisajul expoziţiei de Artă Ebru, o artă manuală tradiţional turcească, practicată din vremuri îndepărtate, care constă în a desena şi a picta pe apă. Lucrările obţinute prin acest procedeu, înrămate, se folosesc pentru decorarea pereţilor interiori ai locuinţelor. În trecut, Ebru (în limba engleză „paper marbling”, iar în română „foiţa turcească”) era utilizată şi pentru înfrumuseţarea unor opere.Manifestarea a fost organizată de instituţia gazdă în colaborare cu Consulatul General al Republicii Turcia de la Constanţa, a Centrului Cultural Turc „Yunus Emre” şi a Filialei Galaţi a Uniunii Democrate Turce din România. Au fost de faţă doamna Füsun Aramaz, consul general al Republicii Turcia la Constanţa, doamna Gülten Abdula, preşedinta Uniunii Democrate Turce în România, Filiala Galaţi, Domnul Haşim Koç, director al Centrului Cultural Turc „Yanus Emre” din Constanţa, şi o parte din artiştii expozanţi, printre care şi doamna Emel Ozcan, artist şi profesor de artă Ebru, care a realizat în faţa unui foarte numeros public gălăţean o adevărată lecţie pentru a obţine lucrări în această tehnică. Din partea autorităţilor locale au participat domnul dr. Nicolae Bacalbaşa, preşedinte al Consiliului Judeţului Galaţi, şi domnul ing. Mariu Stan, primarul municipiului Galaţi,Lucrările de ceramică şi de pictură expuse sunt semnate de artiştii: Enise Menagi, Füsun Aramaz, Gevria Suliman, Gülcan Atali, Haşim Koç, Hasret Gündüz, Mihaela Süzgü, Nurten Vural şi Sezai Suliman. Caracteristicile lor principale sunt decorativismul, capacitatea de a ornamenta spaţiul unor interioare, îndeosebi casnice, de a crea un ambient plăcut ochiului, de a răspândi în jur căldură, lumină şi frumuseţe. Parcurgîndu-le, vom întâlni ca predominante prezenţa motivului floral, a motivului avimorf sau a celui geometric, dar şi compoziţii în care apar arbori, corăbii, bărci, peşti, fluturi, personaje, turnuri sau diferite recipiente. Unele compoziţii, cei drept mai puţine la număr, aflate în zona abstracţiei lirice, sunt pretabile pentru decorarea unor vitralii. Este remarcabilă în aceste tablouri cromatica foarte expresivă, vioaie, prezenţa din abundenţă a roşului şi a nuanţelor acestuia, a verdelui şi albastrului, dar şi a negrului şi albului. De mare efect sunt şi unele chenare cu motive florale şi vegetale. Deşi tehnica lucrului pe apă nu permite în totalitate controlul materiei cromatice, imaginile obţinute sunt echilibrate, de o mare acurateţe a tonurilor. De asemenea, vasele din ceramică expuse sunt ingenios realizate, au forme sculpturale atractive, iar motivele cu care sunt decorate se ridică la nivelul artei autentice. Doamna Gülten Abdula a explicat că în afară de ceramică, pictură, desen, arta Ebru a început să fie folosită în ultimul timp cu certe reuşite şi pe alte tipuri de materiale, cum ar fi textilele, arătând în acest sens o eşarfă cu o astfel de pictură decorativă.Bucurându-se de prezenţa unui public ce a umplut până la refuz Sala „Ioan Simion Mărculescu”, expoziţia „Dansul vopselei cu apa” operă prilejul unei întâlniri artistice confortante şi merită ca ea să fie văzută în zilele care urmează de cât mai mulţi gălăţeni.Corneliu STOICA
dcp100168 Posted March 8, 2013 Author Posted March 8, 2013 Salonul de primăvară, o întâlnire reconfortantăReunind lucrări de pictură, sculptură şi grafică ale unui număr de 32 de membri şi colaboratori ai Filialei Galaţi a U.A.P.R., ediţia din acest an a salonului de primăvară oferă iubitorilor de frumos o întâlnire reconfortantă, declanşatoare de emoţii, trăiri sufleteşti puternice şi suficiente bucurii estetice. Se simte în imaginile şi culorile lucrărilor atmosfera anotimpului în care verdele crud şi zăpezile florale ale pomilor sânt atotstăpânitoare, când setea de viaţă a fiecăruia dintre noi este mai mare ca oricând.Nicolae Cărbunaru, în pictură, şi Gheorghe Terescenco, în sculptură, celebrează primăvara apelând la alegorie. Anotimpul regenerator al naturii este personificat în chipul unor frumoase femei, a căror expresie emană graţie, delicateţe, bucurie, exuberanţă. La Nicolae Cărbunaru, verdele cu nuanţele lui inundă spaţiul întregii compoziţii, elementele florale conferă tabloului puritate şi prospeţime. Gheorghe Terescenco îşi plăsmuieşte personajul folosind un modelaj clasic. Este atent la detalii, la înscrierea în spaţiu a unui nud voluptuos, cu forme rotunde, cu epidermă catifelată, cu sâni incitanţi. Părul abundent îi unul din umeri şi spatele, continuându-se cu un drapaj ce îi ascunde o a parte a trupului şi făcând un tot unitar cu soclul de forma unui capitel. Sterică Bădălan, peisagist prin excelenţă, surprinde o secvenţă în care în prim-plan este configurat un pâlc de salcâmi înfloriţi proiectaţi pe fundalul unei privelişti acvatice, contopită la orizont cu siniliul cerului („Primăvară”). Din mediul acvatic se inspiră şi Gheorghe Suciu într-un tablou pictat în tonalităţi de verde şi albastru, acordate cu nuanţe de violaceu, puţin roşu pal şi oliv. Desfăşurarea spaţială este amplă, vegetaţia se află în plenitudinea forţelor sale („Pământ, ape, cer”). Aerul şi soarele primăverii se simt din plin în lucrările semnate de Maria Dunavăţu, a cărei revenire în saloanele filialei gălăţene, după mai mulţi ani de tăcere, este benefică („Dealurile Tuluceştilor”), Daniela Cristofor, preocupată acum mai mult de figurativ („La munte”), Carmen Crăciun, exuberantă în exprimare („Primăvară”), „Olimpia Ştefan”, înclinată mai mult spre dramatic („Primăvară”), în pastelul lui Eugen Hoban, pictat în culori mai vioaie decât cele de griuri cu care ne obişnuise („Început de anotimp”), sau în naturile statice axate pe tema motivului floral aparţinând lui Gheorghe Mihai-Coron („Grup de flori”), „Teodor Vişan („Fluorescenţă”), Simona Pascale („Buchet”), Sava David („Atmosferă”). Acesta din urmă se foloseşte în mai mare măsură de culori de contrast, făcând ca buchetul din recipient să pară proiectat pe fundalul întunecat şi nu făcând un tot cu acesta. Mariana Tomozei-Cocoş îşi continuă demersul de evocare a unor monumente şi edificii din ţările pe care le-a vizitat, prezentând un peisaj cu o biserică din Salonic văzută prin deschiderea unei arcade cu arc frânt, străjuită la bază de două vase în formă cilindrică în care se găsesc buchete bogate de flori. Zidurile poartă patina trecerii timpului, iar verdele copacilor, sub acţiunea luminii solare, se reflectă pe ele, înviorându-le. („Biserică din Salonic”). Tot din afara graniţelor ţării sunt şi imaginile din tablourile lui Gheorghe Andreescu , „Catedrală” şi „Veneţia”, ambele pictate în culori întunecate, de mare sobrietate. Artistul urmăreşte mai ales redarea arhitecturii edificiilor asupra căruia s-a oprit în călătoriile sale. Aflat în Germania, Ion Murariu-Neamţ a reţinut aspectul vechii mori de vânt de la Potsdam, oraş în nord-estul acestei ţări, capitala landului Brandenburg. La el, materia cromatică este luminoasă, aşezată în tuşe subţiri, alcătuind un adevărat mozaic circular. Turiştii sunt prezentaţi miniatural, axul vertebral al compoziţiei constituindu-l vechea moară, înfăţişată monumental, în toată splendoarea ei. Jana Andreescu glosează pe tema naturii şi a instrumentelor muzicale în „Armonie”, compoziţie de o mare sensibilitate coloristică, Nicolae Einhorn reînvie aspecte urbanistice medievale, utilizând o pastă consistentă („Spaţiu medieval”). Aurel Manole şi-a amintit de un vechi mit românesc, cel al „Zburătorului”, pe care şi-l imaginează într-o pictură de factură realistă, personajul fiind configurat în culori contrastante. Crenguţa Macarie dă viaţă unui personaj ce cugetă cu infatuare la gloria de altădată („Am fost rege”), Ştefan Axente face aluzie la mărul care a dus la alungarea Evei şi a lui Adam din rai („Fructul interzis”). Teodor Vişan, în genul portretului, îşi alege un personaj feminin tânăr, căruia caută să-i evidenţieze, prin expresia chipului, frumuseţea lăuntrică şi aspiraţiile la care nutreşte („Andreea”). Acurateţea cu care ne-a obişnuit, decorativismul, desenul elegant şi mlădios pot fi urmărite şi de această dată la Gabriela Georgescu în compoziţia cu nuduri suprapuse, în care fantasticul este predominant („Nudul”). Rodica Gherghinoiu se menţine în zona abstracţiei lirice („Joc”), Ecaterina Balica amestecă uleiul cu diferite ingrediente într-un tablou vădit decorativ. Tudor Şerban prezintă două pagini de benzi desenate din povestirea „Prioritatea 0”, Cornelia Nicolaescu-Burlacu înfăţişează metaforic spiritul unui peisaj acvatic („Lumea dintre ape”), Mihaela Burmar ipostaziază siluete umane îngemănate sub forma unor trepte, elemente ce se vor probabil, mistic interpretând, soarta pământenilor în lumea de dincolo („Trepte”). Florian Doru Crihană îşi revarsă umorul grafic într-o compoziţie pe care a intitulat-o „Ceasul”.Referindu-ne la sculptură, în afara ronde-bosse-ului lui Gheorghe Terescenco, la care ne-am referit deja, se cuvine să menţionăm lucrările expuse de Alexandru Pamfil, Dan Mateescu, Valentin Popa şi Relu Angheluţă. Primii doi sunt maeştri iscusiţi în a data lemnului viaţa artei autentice, Pamfil găsind echivalenţe plastice pentru ideea şi noţiunea de „legătură”, firească în lumea obiectelor şi fenomenelor („Legătură”), iar Mateescu inspirându-se din tehnologia populară („Compoziţie”). Lucrările lui Valentin Popa sunt de dimensiuni foarte mici, dar sugestive prin forma şi volumul lor („Arca” şi „Compoziţie”). Ultima are circumscrisă într-o arcadă cu arcul în plin cintru o cruce care ne duce cu gândul la patimile şi jertfa lui Iisus Hristos. Arcada este un simbol al măreţiei jertfei şi conferă compoziţiei sculpturale un aer de solemnitate şi reculegere. Relu Angheluţă este autorul a două portrete realizate cu desăvârşită artă: „Nefertiti” şi „Daniela”. Chipul reginei Egiptului, soţie a faraonului Amenhotep al IV-lea, zis şi Akhenaten, este realizat din bronz şlefuit şi lustruit în spirit modern. Este o femeie nespus de frumoasă şi autoritară. În plăsmuirea chipului personajului Daniela, Relu Angheluţă a apelat la un modelaj clasic, accentul căzând pe sondajul psihologic. Tânăra este cufundată în gânduri, frământată de întrebări cărora caută să le găsească răspunsuri.Eveniment important din viaţa Filialei Galaţi a U.A.P.R., Salonul de primăvară, ediţia 2013, îşi aşteaptă în continuare vizitatorii, rămânând deschis până la sfârşitul lunii martie.Corneliu STOICA
dcp100168 Posted March 13, 2013 Author Posted March 13, 2013 Sculptorul Gheorghe Nour - 60 Participant consecvent la vernisajele expoziţiilor deschise la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” sau la Muzeul de Artă Vizuală, de multe ori el însuşi expozant în cadrul unor astfel de manifestări, sculptorul Gheorghe Nour trece drept o prezenţă discretă, care parcă nu ar vrea să deranjeze pe nimeni. Este comunicativ cu prietenii şi cunoscuţii, studiază cu atenţie lucrările oferite spre vizionare iubitorilor de artă, pe unele le fotografiază şi chiar îi place să le posteze pe Facebook. În aceste zile de martie el împlineşte 60 de ani (n. 16 martie 1953 în satul Stoicani, comuna Folteşti, judeţul Galaţi), o vârstă frumoasă a maturităţii, când priveşte retrospectiv la ceea ce a făcut şi îşi croieşte planuri de viitor. Deşi i-a plăcut să deseneze din copilărie, nu a avut posibilitatea să urmeze cursurile unei universităţi cu profil artistic, dar a frecventat şi absolvit Şcoala de Artă din Galaţi, secţia sculptură, unde a studiat cu profesorul Alexandru Pamfil, artist şi pedagog remarcabil, unul dintre cei mai cunoscuţi plasticieni gălăţeni pe plan naţional şi internaţional. Pasiunea pentru artă şi setea de perfecţiune l-a determinat să urmeze şi să absolve şi un curs de restaurator al obiectelor de artă din metal. Ca pregătire profesională de bază, Gheorghe Nour este licenţiat în ştiinţe juridice şi administrative al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov. Şi-a luat masteratul în Studii Europene de Administraţie Publică la aceeaşi instituţie de învăţământ superior. Lucrează de mai mulţi ani ca şef al serviciului administrativ de la Poliţia Locală. Ca artist plastic şi-a deschis mai multe expoziţii personale de sculptură: 2001,Galaţi, Şcoala Gimnazială „Sf. Grigorie Teologul”; 2002, Tecuci, Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu”; 2003, Galaţi, Casa Corpului Didactic; Banca Românească; 2004, Brăila, Galeria de Artă a U.A.P. (împreună cu pictorul Teodor Vişan); 2005, Galaţi, Centrul Cultural „Dunărea de Jos”; Tecuci, Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu”; 2010, Galaţi, Poliţia Locală, „Galeria Ascunsă”. De asemenea, a participat la mai multe expoziţii de grup: 1990, Salonul anual, Teatrul Muzical „Nae Leonard”, Galaţi; Soveja; 2000, 2001, 2002, „Sculptura românească contemporană”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; 2006, Sărăţeni, Vaslui; Huşi, Casa orăşenească de cultură; 2008, Vaslui, Muzeul „Ştefan cel Mare şi Sfânt”; 2008, Iaşi, Muzeul Literaturii; 2011, Clubul Poligon Smârdan. A expus şi în cadrul unor expoziţii naţionale: 2004, 2006, 2008, 2010, 2012, Bienala Artelor „Ion Andreescu”, Buzău; 2005, 2006, Concursul „Nicolae Tonitza”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad; 2006, 2010, 2011, 2012, Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău; 2007, „Sacru şi profan”, Galeriile de Artă „N.N. Tonitza”, Bârlad; 2009, Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”, Galaţi; 2011, Târgovişte, Bienala „Gheorghe Petraşcu”; 2012, Piteşti, Concursul de Creaţie Artistică „Univers XXL”. A participat la taberele de creaţie de la Soveja (1990), Rohia, Maramureş (1994) şi Ploieşti, Muzeul de Istorie, Simpozionul Naţional „Timpul şi Omul” (2007, 2009). Lucrările expuse la manifestările cu caracter naţional i-au fost apreciate şi răsplătite cu Premiul pentru sculptură „Marcel Guguianu” şi Medalia Fundaţiei de Artă „Sf. Luca”, Bârlad (2007) şi Premiul I la Concursul de Creaţie Artistică „Univers XXL”, Piteşti (2012). Sculptorul are lucrări în colecţii particulare din România, Austria, Germania, Italia, Spania, S.U.A. Numele său este cuprins în lucrări de referinţă, precum: Năstasă Forţu, Orizonturi artistice contemporane, Editura Pan Europe, Iaşi, 2007; Corneliu Stoica, Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni, Editura Terra, Focşani, 2007; Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, Editura Art XXI, Iaşi, 2009; Valentin Ciucă, Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010, Editura Art XXI, Iaşi, 2011. Majoritatea lucrărilor lui Gheorghe Nour sunt ronde-bosse-uri cioplite în lemn de nuc, de prun, de cireş, de gutui, turnate în duraluminiu sau realizate din îmbinarea lemnului cu bronzul şi alte metale. Alături de portret, unde face adevărate sondaje în psihologia personajelor portretizate, unora dându-le şi o semnificaţie simbolică, sculptorul cultivă nudul şi compoziţia figurativă sau semiabstractă. Dovedeşte o înţelegere deosebită a materialului şi ştie să exploreze în favoarea creaţiei calităţile şi defectele masei lemnului, să introducă în compoziţii elemente din fier, bronz sau ghips („Fereastra sufletului”, „Portret de femeie”, „Eti”, „Călugăr”, „Portret de bărbat”, „Mască”). „Eti”, întruchipare portretistică a unui extraterestru, are chiar accente expresioniste, ca de altfel şi „Mască”, realizată din duraluminiu. Multe lucrări sunt metafore plastice, ele având o încărcătură ideatică ce sugerează germinaţia, devenirea, maternitatea, scurgerea timpului, zborul, etapele biologice ale vieţii omului, dansul („Germinaţie”, „Metamorfoză”, „Clepsidră, „Echilibru”, „Maternitate”,”Izvorul vieţii”, „Vibraţia inimii”, „Rugăciune”, „Fertilitate”, „Înălţare”, „Trepte”, „Compoziţie”, „Tors”, „Siluetă, „Tandreţe în familie”, „Invitaţie la dans”, „Aripa”, „Strune de dor”, „Poarta Raiului”). Artistul este preocupat pentru folosirea echilibrată a plinurilor şi golurilor, pentru găsirea unor ritmuri dinamice, ascensionale, pentru finisarea lucrărilor. Gheorghe Nour înscrie cu dezinvoltură în spaţiu forme şi volume apelând la stilizare, la exprimarea sintetică a ideilor, stărilor şi trăirilor sale interioare. Sculptorul nu ocoleşte nici subiectele cu caracter mai dramatic, stările conflictuale, tensionate. În acest caz formele devin mai contorsionate, dobândesc un zbucium pe care privitorul îl sesizează în traseele curbelor, în structura compoziţiei („Jertfă”, „Simfonia lacrimii”). Gheorghe Nour nu are încă un spaţiu corespunzător de creaţie, ciopleşte într-un atelier improvizat din Ţiglina III, iar când vremea este frumoasă, lucrează în aer liber într-un loc unde şi-a organizat o adevărată Tabără de Creaţie. Ceea ce iese de sub dalta şi ciocanul lui poartă însemnele artei autentice. Sculpturile realizate sunt găzduite într-un spaţiu pe care l-a denumit „Galeria ascunsă”. Nu ascunsă şi pentru iubitorii de artă, fiindcă oricine poate să o vizioneze. Acolo pot fi întâlnite şi tapiserii şi obiecte textile ale soţiei sale, doamna învăţătoare Lia Nour, o împătimită a artei decorative şi o foarte bună cunoscătoare a artei populare şi etnografiei din zona Vrancei, zonă căreia îi aparţine prin obârşie. La împlinirea celor 60 de ani de viaţă, îi urăm sculptorului Gheorghe Nour multă sănătate, inspiraţie şi mari împliniri artistice. La Mulţi Ani! Corneliu STOICA
ruon Posted March 14, 2013 Posted March 14, 2013 Felicitari, dle Nour !!Respect, dle Stoica !!Buna ziua ,va multumesc pentru felicitari si eu va doresc mult succes in tot ceea ce faceti .Cu stima si consideratie Gheorghe Nour
dcp100168 Posted March 16, 2013 Author Posted March 16, 2013 Pictorul Ion Gâţă - Aripi frânte la mijlocul zborului Despre pictorul Ion Gâţă, originar de pe meleagurile judeţului nostru, nu se ştie aproape nimic sau chiar nimic în rândurile gălăţenilor iubitori de frumos. Soarta nu i-a fost deloc favorabilă, fiindcă s-a stins din viaţă la numai 48 de ani, o vârstă când avea cât mai multe de spus într-un domeniu spre care l-a îndemnat talentul cu care a fost înzestrat de Dumnezeu şi s-a pregătit prin studii de specialitate. A rămas după el amintirea unui Om prietenos, onest, bun, sensibil, hrănit cu bogate lecturi, a unui excelent pedagog şi a unui artist care a slujit penelul cu sinceritate şi profesionalism. A rămas o operă risipită pe la prieteni şi cunoştinţe, parte aflată în colecţii de stat şi private din ţară şi din străinătate, parte fiind în posesia soţiei sale, doamna Liliana Gâţă, conservator la Muzeul Brăilei. Încercând să-i schiţăm un portret la această rubrică, considerăm că îndeplinim un act de pietate şi o datorie morală faţă de un pictor a cărui viaţa nu i-a îngăduit să ajungă la vârsta când să-şi poată privi retrospectiv rodul unei munci consacrată artei şi activităţii didactice şi să se bucure de ceea ce a realizat. Nu a avut parte nici măcar să se bucure de fiica sa, Iulia, masterandă în prezent la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Secţia Patrimoniu, beneficiara unei burse Erasmus la Palermo (Italia), unde are posibilitatea să aprofundeze specializarea de restaurator, pe care o va practica mai apoi. Ion Gâţă s-a născut la 13 februarie 1946 în comuna Vârlezi, judeţul Galaţi, fiind primul copil din cei trei ai soţilor Gheorghe şi Linica Gâţă (născută Stoica). Primii ani ai copilăriei şi i-a petrecut alături de cei doi fraţi ai săi, Nicolae (n. 5 iunie 1948 – m. 23 ianuarie 2003) şi Ilinca (n. 25 iunie 1951), în acest sat ascuns între dealurile Covurluiului, aflat la o distanţă de 7 km de oraşul Tg. Bujor. Din Vârlezi şi-a luat zborul cu mai mult timp înaintea sa şi savantul Petru Caraman (1898 - 1980), excepţional folclorist şi filolog, înlăturat abuziv de comunişti în 1947 de la catedra de slavistică a Facultăţii de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, membru postmortem al Academiei Române din 1991. Tatăl lui Ion Gâţă, devenit lucrător în miliţie (poliţie), a fost repartizat în 1952 la Brăila, aşa că împreună cu familia s-a stabilit în acest oraş. Ulterior, el va activa până la pensionare în cadrul armatei. Sora sa Ilinca (Turturică, după căsătorie) trăieşte în prezent în Galaţi într-un apartament dintr-un bloc aflat în Ţiglina I şi a răspuns cu generozitate solicitării de a ne furniza unele informaţii referitoare la familie şi la viaţa artistului. În municipiul Brăila, viitorul pictor a învăţat la Şcoala Generală nr. 9 şi apoi la Liceul Teoretic Nr. 1 (azi, Colegiul Naţional „Gheorghe Munteanu Murgoci”). Pasiunea pentru desen l-a îndemnat către Şcoala Populară de Artă, unde a studiat cu pictoriţa Tamara Isbăşescu. De la aceasta, îşi aminteşte el mai târziu într-un interviu acordat criticului de artă Maria Stoica, „a învăţat desenul, modul în care se organizează o compoziţie, rolul culorii în echilibrarea suprafeţelor”. Aici i-a cunoscut şi pe pictorii Gheorghe Naum, Mihail Gavrilov, Sorin Manolescu şi Emilia Dumitrescu, artişti care formau în acel timp elita picturii şi graficii brăilene, de care s-a apropiat şi care l-au încurajat să persevereze pe drumul artei. A dat examen şi a fost admis la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Ion Cojocaru şi Traian Brădean. A lucrat în învăţământul preuniversitar ca profesor la şcolile din Ostrov şi Racoviţa, Liceul Industrial de Petrol din Ianca (azi, Liceul Teoretic „Constantin Angelescu”), la Şcolile generale nr. 21 şi 29 „Mihail Sadoveanu” Brăila şi la Liceul de Artă „Hariclea Hartulary Darclée”. În 1986 a fost primit în rândurile membrilor U.A.P.R., iar pentru scurt timp a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Filialei Brăila a U.A.P.R.(1993-1994). A întreprins călătorii de studii în Grecia, Cehia, Bulgaria, Austria, Ungaria, Belgia, Spania. Din 1975 a participat la expoziţiile colective organizate la Brăila, Constanţa, Galaţi, Buzău, Bucureşti, Tulcea, Bacău, Nantes (Franţa), Chişinău, ca şi la manifestări cu caracter naţional (republicanele din 1978 şi 1982). Şi-a deschis expoziţii personale la Făurei (1978, 1984) şi Brăila (1979, 1984, 1987, 1993). Postum, i-au fost organizate o expoziţie retrospectivă la Galeriile de Artă din Brăila (1995) şi una la Casa de Cultură „Ion Theodorescu-Sion” din Ianca (2009). În 1989 a participat la Simpozionul Internaţional de la Plevna (Bulgaria), în cadrul căruia a expus 18 lucrări. În perioada 1991-1992 şi-a deschis expoziţii personale şi în Franţa la Vallet, şi La Chapelle-sur-Erdre, Bouai. A participat la taberele de documentare şi de creaţie organizate la Brăila în anii 1978, 1979, 1980, 1982, 1983, 1984, 1985 şi 1986. În octombrie 1989 a oficializat căsătoria cu Liliana Ungureanu, cu care avea o relaţie de mai mult timp, iar la 13 martie 1990 s-a născut unicul copil, o fetiţă, Iulia. O boală nemiloasă, descoperită târziu, i-a curmat viaţa la 25 iulie 1994. Destinul a făcut ca aripile sale să se frângă tocmai la mijlocul zborului. A fost înmormântat la Cimitirul „Sfânta Maria” din oraşul care l-a adoptat ca fiu. La nici o lună, îi va veni alături şi cel care i-a fost prieten, pictorul şi graficianul Vespasian Lungu, înghiţit de apele Dunării la 22 august 1994, când se afla în Tabăra de creaţie de la Blasova. În memoria sa, Liceul de Artă din Brăila a iniţiat un Concurs de arte plastice „Ion Gâţă”, cu desfăşurare anuală, destinat elevilor din municipiul şi judeţul Brăila. De asemenea, personalitatea sa este evocată în fiecare an, la 13 februarie (începând din 2000), în cadrul unor manifestări organizate de Primăria şi Casa de Cultură „Ion Theodorescu-Sion” din oraşul Ianca. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi private din România, Bulgaria, Franţa, Elveţia, China, Polonia, Grecia, Rusia, Olanda, Spania, Canada, Africa, Mexic, Belgia, Australia, Africa. Creaţia lui Ion Gâţă, pictor stins prematur din viaţă, include în repertoriul său peisaje, flori, naturi statice, măşti, compoziţii cu scene biblice. S-a remarcat îndeosebi în genul peisajului şi în cel al naturii statice, pe care le-a cultivat cu consecvenţă pe tot parcursul vieţii. A imortalizat în tablourile sale imagini ale satului românesc, privelişti din Bălţile Brăilei, din câmpia Bărăganului, din Delta Dunării, din zone colinare şi montane, s-a oprit asupra unor aspecte urbane, a surprins cu sensibilitate poezia inefabilă a florilor, şi-a ales ca modele în puţinele portrete realizate persoane apropiate şi dragi, căutând să le pună în evidenţă frumuseţea fizică şi morală. În ultimii ani de creaţie a pictat şi în cheie semiabstractă, având ca punct de plecare în acest demers unele obiecte de etnografie şi artă populară (ciclul „Semn”). Căuta noi modalităţi de exprimare, noi mijloace prin care să-şi obiectiveze în materie sensibilă ideile, gândurile, trăirile, simţămintele. Peisajele sale sunt populate de margini de sat, gospodării ţărăneşti, grupuri de case, diguri, grinduri, întinderi de ape, bărci pescăreşti, stânci, arbori izolaţi sau în pâlcuri, munţi care sprijină cu piscurile lor bolta albastră a cerului. Spaţiile cuprinse în cadrele tablourilor sunt vaste, artistul, deşi este un adept al reprezentării realului, al concretului, nu copiază motivele, ci le recreează conform concepţiei şi viziunii sale. Tablourile nu sânt încărcate, ci suficient de aerate. Schemele compoziţionale sunt variate. Ion Gâţă nu urmăreşte atât detaliile, ci simplifică, creează imagini sintetice, care să exprime nu geografia, ci spiritul acelor locuri. El însuşi mărturisea că nu doreşte altceva decât să facă portretul peisajului aşa cum îl vede şi îl simte. De aici reluarea în diverse forme a unor motive şi crearea unor cicluri ca „Iarna în Bărăgan”, „Muntele”, „Sonde”. Referindu-se la cel dintâi ciclu, în care „registrul afectiv al paletei este înclinat spre zonele griurilor reci”, pictorul Vespasian Lungu arăta în prefaţa catalogului expoziţiei personale a acestuia din 1987 că „lucrările se impun prin acurateţe şi luminozitate cromatică, prin jocul tuşelor energice pe suprafeţe ample, întrerupte uneori de prezenţa câtorva copaci desfrunziţi şi a unor case discret sugerate, ce contribuie la naşterea unui farmec estetic inefabil”. Bun desenator, pictorul este şi un bun colorist. Încă din vremea studiilor cu Traian Brădean a devenit adept al griurilor colorate, le-a îndrăgit şi le-a cultivat ulterior ajungând la subtilităţi de pastă de mare rafinament. „Ataşat de motivele şi subiectele sale, notează criticul de artă Ana Maria Vicol, pictorul armonizează griuri colorate, ritmează tonuri deschise şi întunecate, aşează uneori o tuşă cu ton preţios drept centru cromatic al întregii lucrări. Este o pictură fără asprimi şi excese, fără false dramatizări: este pictura unui emotiv în căutare de valori sigure în care să se investească pe sine, fără ostentaţie, în linişte şi demnitate” (Ana Maria Vicol, Expoziţia personală Ion Gâţă, în „Înainte”, 24 aprilie 1984). În lucrările în care apar dealuri cu pante abrupte (ca cele văzute în copilărie la intrarea în Vârlezi dinspre Tg. Bujor), munţi, stânci şi chiar în ciclurile „Măşti” şi „Semn”, materia picturală câştigă în consistenţă, este aşezată în pagină şi cu pensula, şi cu cuţitul de paletă, culorile au sonoritate. Naturile statice şi florile sunt pictate cu aceeaşi sinceritate, în tonalităţi calde, în organizări compoziţionale necomplicate. Se simte plăcerea cu care artistul este preocupat de redarea universului material al lucrurilor, dar şi grija lui pentru formă şi culoare. Recuzita tablourilor se reduce de cele mai multe ori la câteva obiecte. Recipientele în care sunt aşezate florile sunt în majoritate vase de lut ieşite de pe roata meşterilor olari sau borcane prin care se vede carnalitatea tijelor. Florile sale sunt vii, emană prospeţime şi frumuseţe, orchestraţia cromatică este condusă cu siguranţa celui care stăpâneşte bine tainele meşteşugului. În finalul acestor rânduri, vreau să folosesc un citat dintr-o corespondenţă electronică din 23 februarie 2013 a pictoriţei, graficienei şi poetei Constanţa Abălaşei-Donosă, artistă care i-a fost foarte apropiată şi căreia Ion Gâţă i-a îndrumat primii paşi în artă. „Printre puţinii mei prieteni de seamă, îmi scrie aceasta, înzestraţi cu frumuseţi spirituale deosebite, admiraţi şi iubiţi, a fost şi Ion Gâţă. Fiind mai mare ca mine, îmi impresiona ochii de copil nu numai cu talentul şi bunătatea lui, ci şi cu înfăţişarea lui aleasă. Era preocupat de cărţile de literatură şi artă, de tot ce era frumos. Când se afla în faţa şevaletului sau la masa de lucru nu trebuia să-l tulburi. Excelent observator al realităţii, spirit meditativ şi perspicace, statornic în concepţie şi fidel câştigurilor acumulate în folosirea mijloacelor de expresie plastică, pictorul a abordat cu uşurinţă orice temă: peisaj, flori, naturi statice, portret, compoziţie. Înnoirile de viziune în tratarea subiectelor şi în utilizarea materiei cromatice sunt evidente. Stilul la care a ajuns în pictură este unitar, cu mare putere de sugestie. Lucrările în acuarelă sau tuş nu sunt rezultatul unor impresii fugare. Ele au fost gândite şi elaborate metodic, fiecare tuşă, fiecare pată, fiecare linie îşi au rolul lor în cadrul ansamblurilor compoziţionale, devenind surse de adâncă emoţie şi asigurând consistenţă imaginilor. Acuarelele sunt de o transparenţă şi fluiditate impecabile. Tot ce-a aşternut el pe pânză sau pe carton poartă amprenta muncii şi talentului său, a harului cu care a fost înzestrat, a sintezei la care a ajuns într-un parcurs al vieţii care nu i-a fost deloc favorabil”. Corneliu STOICA
elena_54 Posted March 17, 2013 Posted March 17, 2013 Respect, dle Corneliu Stoica !!Constanţa Abălaşei-Donosă, :"Printre puţinii mei prieteni de seamă, .... înzestraţi cu frumuseţi spirituale deosebite, admiraţi şi iubiţi, a fost şi Ion Gâţă."
Recommended Posts