Jump to content

Recommended Posts

Posted

Petre Iorgulescu-Yor, un destin tragic

Petre Iorgulescu-Yor este un pictor român din perioada interbelică a cărui nume este cunoscut astăzi puţin sau aproape deloc, mai ales noilor generaţii. În epocă, despre el şi creaţia sa au scris George Oprescu, Nicolae Tonitza, Ştefan I. Neniţescu, Oscar Walter Cisek, Aurel D. Broşteanu, Petru Comarnescu, Eugen Crăciun, Oscar Han, Iosif Iliu, Ionel Jianu, Victor Ion Popa ş.a. În 1969, criticul de artă Cornel Radu Constantinescu i-a consacrat un album monografic, apărut la Editura Meridiane, iar în 2005 Muzeul Naţional de Artă al României i-a organizat o retrospectivă la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti, care le-a dat posibilitatea specialiştilor să-i reevalueze opera şi s-o aşeze în rândul valorilor perene ale istoriei picturii româneşti. Prestigioasa instituţie bucureşteană a editat atunci şi un substanţial catalog îngrijit de Alexandru Măciucă. Numele său figurează în „Mica enciclopedie de artă universală” ai cărei autori sunt Vasile Florea şi Gheorghe Szekely (Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2005), ca şi în alte dicţionare de artă. Acum, îl evocăm pe Iorgulecu-Yor la această rubrică atât pentru valoarea operei sale, dar şi pentru faptul că artistul a avut legături cu Galaţii, activând aici ca magistrat. Respectul şi datoria morală faţă de înaintaşi, faţă de acei oameni care au slujit chiar şi numai o scurtă perioadă de timp interesele urbei noastre şi ale locuitorilor ei ne-au dat imboldul să-i consacrăm aceste rânduri.

Artistul s-a născut la 24 decembrie 1890 la Râmnicu Sărat. A studiat la pensionul Schewitz-Thierrin din Bucureşti, iar în 1909 a absolvit Liceul „Matei Basarab”. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a terminat-o în 1914. În perioada 1915-1917 a lucrat ca magistrat la Galaţi. Au fost anii când probabil l-a cunoscut şi pe pictorul Nicolae Mantu, mai ales că fratele acestuia Menelas avea aceeaşi profesie şi lucra la Curtea de Apel. În ciuda preferinţelor familiei, care îl îndemna spre o carieră politică, vocaţia pentru pictură îl determină să renunţe la profesia obţinută prin studii, înscriindu-se în 1919 la Academia Julian din Paris. Aici frecventează un timp atelierul pictorului nabist Maurice Denis, după care îşi continuă studiile la Academia Modernă a lui Othon Friesz, promotor al fovismului. În 1920 debutează cu o expoziţie de desene la Salonul Oficial din capitala Franţei. Este preocupat şi de caricatură. Trimite lucrări la cel de-al treilea Salon al umoriştilor români din 1923. Tot din acest an datează prezenţa lui în expoziţiile Societăţii Arta Română. În 1927 îşi deschide prima expoziţie personală la Academia de Arte Decorative din Bucureşti. În cronica ce i-o consacră, Oscar Walter Cisek apreciază că pictorul este „unul dintre tinerii noştri artişti talentaţi”, remarcă „tendinţa constructivistă” a peisajelor sale, „siguranţa în alegerea ca motive a fragmentelor din natură”, apropierea în mai mare măsură „de seva pământului, ştiind că numai prin ea îşi poate împrospăta forţele”, folosirea unei game coloristice exuberante. Începe să prezinte în mod regulat lucrări şi la Salonul Oficial, la Ateneu, la Galeriile Librăriei Hasefer, ca şi la Tinerimea artistică, al cărei membru societar devine în 1931. În 1933 se numără printre cei 15 fondatori ai Grupului plastic „Criterion”, care în anul următor îşi schimbă titulatura în Grupul plastic 1934. Timp de un an, între 1933-1934 îndeplineşte funcţia de custode al Pinacotecii Municipiului Bucureşti. Eugen Crăciun scria despre Iorgulescu-Yor că „şi-a cucerit locul său propriu în tânăra noastră şcoală de pictură naţională” („Adevărul”, 1 februarie 1931), Petru Comarnescu arăta că este „un căutător de expresii cât mai autentic picturale” („Vremea”, 22 ianuarie 1933), Victor Ion Popa îi aprecia „admirabila paletă” („Ordinea”, 19 februarie 1933), iar Ionel Jianu sublinia că are „un colorit liric, sensibil, preţios, cald, izbutind să redea în pânzele sale atmosfera unui peisagiu, poezia lui, în mod plastic şi într-o expresie unitară” („Rampa”, 4 decembrie 1935). Îmbolnăvindu-se, artistul se internează în 1938 într-o unitate spitalicească din Cluj. Aici, într-un moment de tulburare psihică, s-a sinucis la 29 aprilie 1939.

Deşi a trăit doar 49 de ani, pictorul a lăsat în urma sa o moştenire bogată, o operă care cuprinde în repertoriul său tablouri aparţinând tuturor genurilor: peisaje, compoziţii, scene de interior, portrete, nuduri, flori şi naturi statice. Ca modalitate de creaţie, lucrările sale se înscriu în zona picturii realiste tradiţionale şi a unor îndrăzneli cromatice specifice fovilor. Nu au lipsit din pictura sa nici unele accente ale picturii cubiste şi expresioniste. Petre Iorgulescu-Yor, ca şi alţi pictori interbelici, a fost atras de peisajul inconfundabil al Balcicului, a surprins atmosfera medievală a oraşului Sighişoara, farmecul priveliştilor din Delta Dunării, munca din porturi, a fost atras de satele din Transilvania şi din sudul ţării, a pictat în Dalmaţia, Bretania sau la Cassis. De asemenea, tablourile care reprezintă naturi statice, flori şi portrete sunt mărturia unui creator înzestrat, care nu a preferat un anume subiect, ci a manifestat interes faţă de tot ce retina sa a reţinut în câmpul ei vizual. Dacă într-o primă etapă a creaţiei sale artistul a manifestat o pasiune deosebită pentru redarea detaliilor, cu timpul el a recurs la simplificare, la esenţializarea imaginilor. Aşa cum remarca Aurel D. Broşteanu într-o cronică a sa, pictorul, „unul dintre cei mai cultivaţi profesionişti ai paletei din ţara noastră”, prin natura sa, rămâne „un colorist cald, un armonizator delicat dar ferm al câtorva nuanţe fragede, un intimist pentru care diferenţierea atmosferei sufleteşti dintr-o pânză contează” („Gândirea”, ianuarie 1931).

Corneliu STOICA

 

post-2782-0-09852000-1364059980_thumb.jp

post-2782-0-96914600-1364059998_thumb.jp

post-2782-0-22196300-1364060009_thumb.jp

Posted

Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu, o graficiană centenară

Pe doamna Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu, ilustratoare de carte şi creatoare de benzi desenate, am cunoscut-o în ziua de 12 ianuarie 1979. Funcţionam atunci ca profesor la Şcoala Generală Nr. 29 din Galaţi, coordonam apariţia revistei şcolare „Petale de lumină”, conduceam un cenaclu literar de copii cu aceeaşi denumire şi aflând de la regretatul profesor şi istoric literar Dumitru D. Şoitu că poetul simbolist Eugeniu Ştefănescu-Est, în vârstă la acea dată de 98 de ani, trăieşte în oraşul nostru la fiica sa, ne-am gândit să-i facem o vizită. Am luat legătura telefonic, am stabilit ziua şi ora întâlnirii şi însoţit de un grup de elevi redactori la revista amintită şi membri ai cenaclului, de profesoara de limba franceză Cornelia Ungureanu şi prozatorul Apostol Gurău, în ziua fixată am ajuns în apartamentul familiei Ciurdăreanu, aflat în Blocul C-2 din preajma Bisericii Fortificate „Precista” (soţul doamnei era medicul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu). Acele momente petrecute în compania poetului, a ginerelui şi a fiicei sale le-am evocat mult mai târziu într-un articol publicat în revista online „Luceafărul Românesc” şi inclus mai apoi în cartea „Interferenţe” (Editura Sinteze, Galaţi, 2009).

Scopul vizitei noastre fiind atunci tatăl doamnei Margareta Ciurdăreanu, gazda nu ne-a vorbit nimic despre dumneaei, nu ne-a spus că este absolventă a unei Academii de Arte, că în tinereţe a ilustrat cărţi şi reviste pentru copii în Bucureşti, că a publicat desene satirice. Anii au trecut, doctorul Ionel Ciurdăreanu a trecut în nefiinţă în 1997, iar pe doamna am redescoperit-o în urma citirii unui articol prin care jurnalista Maria Stanciu a ţinut să o omagieze la împlinirea vârstei de 100 de ani („Galaţeanca din Dicţionarul benzilor desenate, Marga Ştefănescu-Ciurdăreanu, la 100 de ani”, „Viaţa liberă”, 23 martie 2013). Am reluat legătura cu dumneaei, ne-am documentat asupra activităţii sale din domeniul artelor plastice, am vizitat-o împreună cu artistul fotograf Ilie Stan şi iată-ne în măsura de a-i putea schiţa un portret.

Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu s-a născut la 25 martie 1913 la Bucureşti, fiind primul copil din cei doi ai magistratului Eugeniu Ştefănescu şi ai Virginiei Ştefănescu (născută Malcoci). Tatăl, cunoscut în literatură îndeosebi ca poet simbolist (n. 2 martie 1881, Craiova – m. 2 martie 1980, Galaţi), s-a manifestat şi ca prozator, pictor, caricaturist şi pianist. Rămaşi fără mamă când încă urmau cursurile şcolii primare, Margareta şi fratele său mai mic, Miron, au fost crescuţi de o mătuşă, Lucreţia Malcoci, profesoară la Pensionul de Fete „Notre Dame” din Bucureşti. Ambii copii au avut parte de o instrucţie şi educaţie aleasă. Tatăl le-a angajat guvernante, astfel că au avut posibilitatea să înveţe în familie limbile franceză, engleză, germană. Vădind aptitudini pentru desen încă din anii copilăriei, după studiile liceale făcute la Pensionul Ortodox, Margareta s-a înscris în 1936 la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1940. Aici i-a avut profesori pe Constantin Artachino şi pe Camil Ressu. Lucrează ca graficiană la „Straja Ţării” (cunoscută şi ca „Străjeria”), organizaţie înfiinţată de Regele Carol al II-lea pentru a combate pătrunderea influenţei nefaste a Gărzii de Fier în rândul tineretului din România. În 1940, când Carol al II-lea a abdicat, organizaţia a fost desfiinţată, iar Margareta Ştefănescu este angajată la Editura „Bucur Ciobanul” S.A., pe care o conducea din 1938 scriitorul Mihail Drumeş. Aici a realizat coperţile şi ilustraţia la peste 100 de cărţi pentru copii şi tineret. Colaborează şi cu Editura „Universul”, realizează în întregime grafica revistei „Ziarul Copiilor”, publicaţie în cadrul căreia îi apar ilustraţii şi benzi desenate, este prezentă cu desene în săptămânalele umoristice „Păcală” şi „Nastratin”, ca şi în revistele „Bucuria Copiilor” şi „Mariana”. În „Ziarul copiilor” a văzut lumina tiparului în perioada 1941-1948 şi seriale sale de benzi desenate „Năzdrăvăniile lui Rică”, „D-ale lui Pătruţ”, „Bimbirică”, „Aventurile elevului Hai-Hui”. După desfiinţarea în 1948 a presei particulare, Marga Ştefănescu (aşa îşi semna ilustraţiile), lucrează ca graficiană la Ministerul Agriculturii. Este trimisă pentru scurt timp ca profesoară de desen tehnic la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare din Galaţi, înfiinţată în 1948, prima instituţie din ţară cu acest profil. Nu va mai părăsi însă acest oraş. Aici îl cunoaşte pe medicul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu, cu care se recăsătoreşte după un mariaj eşuat la Bucureşti. Tatăl său, poetul Eugeniu Ştefănescu-Est, rămas orb în 1952, va fi îngrijit şi îşi va trăi ultimii ani de viaţă în familia fiicei sale, bucurându-se de afecţiunea şi dragostea acesteia. În 1959, Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare a fost transferată în cadrul Institutului Agronomic din Iaşi, iar Margareta Ciurdăreanu va funcţiona, până la pensionarea din 1971, ca profesoară de desen şi de limba franceză în învăţământul preuniversitar din Galaţi. Activitatea îmbrăţişată până în 1948 nu va mai constitui un scop al carierei sale, ea se limitează la ceea ce a realizat până atunci. Numele său însă, ca şi creaţia sa nu sunt şi nici nu pot fi ignorate. Artista este inclusă în „Dicţionarul Benzii Desenate în România” de Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ (Editura MJM, Craiova, 2005) şi în „Istoria Benzii Desenate Româneşti”, semnată de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu (Editura Vellant, 2010). „Deşi a publicat grafică şi benzi desenate o perioadă scurtă de timp – doar opt ani – Marga Ştefănescu, subliniază Dodo Niţă în Dicţionarul amintit, rămâne în istoria benzii desenate româneşti datorită stilului ei grafic delicat şi expresiv, al personajelor sale bine conturate, care au făcut deliciul multor copii în timpul războiului şi al anilor tulburi de după”. Că este aşa, o dovedeşte şi prezenţa unor lucrări ale sale în expoziţia „77 de ani de bandă desenată românească”, organizată de Institutul Cultural Român la Centrul Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles în perioada 26 octombrie 2011 – 20 mai 2012 (curator, Alexandru Ciubotariu, unul din reprezentanţii de marcă ai tinerei generaţii de desenatori B.D.). Printre cărţile ilustrate de Marga Ştefănescu se numără: „Fata moşului cea cuminte”, basm popular în versuri de Teodor Castrişanu (Editura „Universul”), „Sirena cea mică”, poveste de Andersen, adaptare de Moş Ene (unul din multele pseudonime ale lui Mihail Drumeş), „Prâslea” de Petre Ispirescu, „Meşterul Manole – Legenda Mănăstirii Curtea de Argeş” de Moş Ene, „Ibrahim cârpaciul”, poveste din „O mie şi una de nopţi”, adaptare de Moş Ene (Editura „Bucur Ciobanul” S.A.) etc. Dintre serialele B.D., cel mai apreciat rămâne fără îndoială „Năzdrăvăniile lui Rică”, o fermecătoare povestire grafică în centrul căreia se află un băieţel de numai şase ani care, prin peripeţiile săvârşite, a stârnit în epocă interesul şi hazul a mii de cititori-copii. Marga Ştefănescu este o excelentă desenatoare. Linia sa este mlădioasă, elegantă, condusă cu siguranţă. Pata, punctul, virgula, haşurile sunt ingenios folosite. Când se exprimă în culoare, artista îşi alege pigmentul în funcţie de natura subiectului, de situaţiile create în desfăşurarea acţiunii.

La cei 100 de ani împliniţi la 25 martie, Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu are vitalitate, este coerentă în vorbire şi limpede în gândire, dispusă să depene amintiri din tinereţe şi din foarte multele călătorii întreprinse peste hotare, să se bucure când vede că nu este uitată şi să constate că noi, cei de astăzi, îi apreciem creaţia din anii tinereţii, prin care ea şi-a adus contribuţia la dezvoltarea ilustraţiei de carte şi a benzii desenate româneşti.

Corneliu STOICA

post-2782-0-95207800-1364685233_thumb.jp

post-2782-0-53383900-1364685246_thumb.jp

post-2782-0-02903800-1364685262_thumb.jp

post-2782-0-92723200-1364685274_thumb.jp

post-2782-0-37124600-1364685286_thumb.jp

post-2782-0-47186600-1364685296_thumb.jp

post-2782-0-52470200-1364685306_thumb.jp

post-2782-0-05510200-1364685322_thumb.jp

Posted

Florian Doru Crihană - Călător prin 21 de secole

Noua expoziţie de pictură umoristică a lui Florian Doru Crihană, „21 de secole şi Sfârşitul Lumii”, găzduită de Galariile de Artă „Nicolae Mantu” din Galaţi, este tot una tematică. După ciclurile intitulate „Lumea copiilor”, „Potrete”, „Nuduri”, „Veneţia”, „Titanic”, „Turnul Effel”, „Omul de zăpadă”, „Broderii de Burges”, prin care el şi-a dovedit din plin fertilitatea imaginaţiei şi verva satirică, dar şi seriozitatea cu care ştie să se documenteze, iată-l acum abordând o temă mult prea largă, cu subiecte care conţin imagini dintr-o perioadă de timp ce începe cu secolul I al erei noastre şi se termină în prezent. Dar dacă tematica celorlalte cicluri a fost aleasă de artist, în această nouă expoziţie ea a fost impusă de colecţionarii Daniela Drăguşin, medic primar cardiolog, şi soţul său, Lucian Laurenţiu Drăguşin, comandor de marină (în rezervă), cei care i-au achiziţionat toate lucrările. Practic, tablourile au fost executate după dorinţa comanditarilor. Artistul a avut libertatea să-şi aleagă pentru reprezentarea vizuală cele mai semnificative evenimente din fiecare secol străbătut de omenire, însă atunci când comanditarii au avut îndoieli, i-au sugerat ei ce anume să fixeze pe carton. Au purtat lungi discuţii, şi-au armonizat părerile. Florian Doru Crihană chiar mărturiseşte la sfârşitul acestei etape de creaţie desfăşurată pe durata unui an şi jumătate: „A fost un schimb de păreri «în trei» despre lumea în care trăim şi despre evoluţia ei. Adeseori ne-am contrazis şi nu am ajuns la un consens nici până azi. Dar am ştiut toţi trei să cedăm pentru ca seria de lucrări să meargă înainte. Ca artist, am recepţionat cu interes şi adeseori cu surprindere şi concepţia colecţionarului de artă. Colecţionarul vede opera de artă pornită la drum mai lung decât artistul, având ca destinaţie, de exemplu, licitaţia”. Aşadar, ce să înţelegem de aici, că cel care cumpără o lucrare urmăreşte atât valoarea artistică a acesteia, dar ca orice investitor se gândeşte şi la ce profituri financiare i-ar putea aduce pe piaţa artei lui sau celor prin proprietatea cărora ar trece ea, acum sau în viitor.

Dacă imaginile figurate pe carton de Florian Doru Crihană sunt cele mai reprezentative pentru evenimentele pe care istoria omenirii le-a înregistrat, rămâne de văzut, esenţial este că autorul îşi dovedeşte şi de această dată forţa inventivă a talentului său, găsirea unor soluţii care să conţină elemente umoristice care să descreţească fruntea privitorului şi să-i aducă zâmbetul pe buze. Totuşi, în expoziţie sunt şi lucrări al căror conţinut este mai mult tragic, în faţa cărora nu ne vine să râdem deloc, ci să ne întristăm, să gândim, să medităm asupra desfăşurării unor evenimente, a rolului pe care l-au avut unele personalităţi în istoria popoarelor şi a lumii. Iată de pildă, pentru secolul I e.n., Crihană a ales ca motiv Jertfa cristică („Ierusalim”). Iisus nu apare în spaţiul plastic, reprezentată este doar crucea. Deşi bara orizontală a acesteia indică Palatul guvernatorului roman în Iudeea, Ponţiu Pilat, locul de unde a pornit hotărârea de a-l osândi pe Iisus, ca decizie luată la cerea mulţimii învrăjbite, furioase, imaginea monumentală a crucii, purtând semnele cuielor cu care Mântuitorul a fost ţintuit şi urmele sângelui Său, este de un tragism sfâşietor.

Şirul evenimentelor continuă cu războaiele daco-romane din anii 101-102, 105-106 („Sarmisegetusa”). Ansamblul este dominat de Columna lui Traian de la Roma şi de steagul dacilor, un şarpe cu cap de lup. Coada şarpelui este unită cu statuia lui Traian la nivelul bustului împăratului. Aluzie la geneza poporului român. Pentru secolul III, când menţionează autorul a fost consemnată folosirea roabei de lemn, aceasta este reprezentată exagerat ca proporţii, intersectând cu braţele ei zig-zagul zidului chinezesc. Ne întâlnim în continuare cu figura lui Constantin cel Mare (sec, IV), cu împăratul Justinian (sec. VI). Acesta din urmă văzut în postura în care îi mulţumeşte preşedintelui Turciei, Mustafa Kemal Atatürk, pentru că în 1935 a declarat muzeu Biserica „Sfânta Sofia” („Sfânta Înţelepciune”). Ctitoria, după cum se ştie, a fost înălţată de el între anii 532-537 şi transformată în moschee de sultanul Mehmed al II-lea după cucerirea Constantinopolului (29 mai 1453). Prin acest act recuperator s-a pus în valoare compoziţia „Iisus Pantocrator” de pe cupolă, prin înlăturarea de pe ea a tencuielii cu care fusese acoperită, ca şi frescele admirabile pe care sfântul locaş bizantin le posedă. Invadarea Europei de către vikingi, moment figurat printr-o uriaşă balenă purtând pe cap o cască de războinic (sec. IX), construirea Palatului Dogilor din Veneţia în anul 814 (simbolic figurat) şi inventarea compasului magnetic (sec. XII), folosirea prafului de puşcă în China (sec. XIII), apariţia culegerii de o sută de povestiri „Decameronul” a celui mai ilustru prozator italian din epoca Renaşterii, Giovanni Boccaccio (1353), urcarea pe tron a lui Vlad Tepeş (1448) şi naşterea lui Leonardo da Vinci (15 aprilie 1452), căderea Constantinopolului (1453), teoria heliocentrică a lui Copernic asupra Universului, profeţiile lui Nostradamus (sec. XVI), perfecţionarea telescopului de către Newton şi Galileo Galilei (sec. XVII), inventarea pianului de către italianul Bartolomeo Cristofor, epoca de aur a pirateriei, apariţia francmasoneriei şi extinderea ei (sec. XVIII), construcţia zepelinelor şi a primelor avioane (sec. XIX), construirea primei locomotive cu abur de către George şi Robert Stephenson (1825), drama lui Van Gogh, Teoria relativităţii a lui Einstein (1916) etc. sunt evenimente pe marginea cărora Florian Doru Crihană plăsmuieşte compoziţii presărate cu umor grafic inteligent, care nu în toate tablourile este descoperit cu uşurinţă, ci printr-o parcurgere atentă a lucrărilor. În lucrarea „Căderea Constantinopolului”, sultanul Mehmed al II-lea, victorios, plin de sine, merge călare pe un cal ce trage după el două vehicule încărcate cu înaltele minarete despre care se ştie că au fost înălţate din porunca lui în jurul Bisericii „Sfânta Înţelepciune” după ce aceasta a fost declarată moschee. Scena este ridicolă, de o ironie muşcătoare. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo în propria maşină şi declanşarea Primului Război Mondial este înfăţişată destul de simplu, cu puţine mijloace grafice, dar semnificative. Bucla semnăturii arhiducelui închide în ea silueta aproape verticală a unui tanc, creând un spaţiu care sugerează iminenţa atacului armat („Semnat Franz Ferdinand”). Într-un alt tablou, Hitler, Stalin şi Bill Clinton sunt supuşi detectorului de minciuni. Lângă Clinton se află … Monica Lewinschi („Detectorul de minciuni”). Pătrunderea omului în spaţiul cosmic, aterizarea pe lună, atacurile Al-Qaeda împotriva Statelor Unite ale Americii, predicţiile în legătură cu Sfârşitul Lumii, dezbaterile alarmante de la posturile TV şi din presă pe marginea acestui subiect sunt alte prilejuri care îi dau posibilitatea lui Florian Doru Crihană să pună în evidenţă satira şi umorul penelului său („Primul pas pe lună”, „Castle Garden”, „Bateria”, „Titanic într-o lume inexistentă”, „Un aisberg pentru Sfârşitul lumii”, „Noul Calendar Maya”, „Torul”).

Sfârşitul călătoriei imaginare prin secole este înfăţişat printr-o compoziţie în care cei trei protagonişti, colecţionarii şi artistul, se află într-o nacelă atipică a unui balon cu aer cald. Colecţionarii par liniştiţi, satisfăcuţi, în timp ce Crihană, în postura unui fochist, cu şorţ de protecţie, cu o lopată în mâini, priveşte atent către posibilii admiratori ai călătoriei şi realizărilor sale. În prim plan este înfăţişat un şir de rame goale. Semnificaţia? Lăsăm să o descopere cei care îi vor vedea lucrările („Călătoria”).

Din punct de vedere plastic, Florian Doru Crihană îşi dovedeşte şi cu această nouă expoziţie calităţile sale de foarte bun desenator şi colorist. Îl preocupă într-un grad foarte înalt detaliile şi acţionează în acest sens cu răbdarea unui gravor renascentist. Elementelor reale, concrete, le adaugă de multe ori altele din recuzita suprarealistă, ceea ce sporeşte forţa emoţională a lucrărilor şi le accentuează caracterul lor umoristic. Nu o dată apelează la metaforă şi simbol. Din punct de vedere cromatic, el rămâne în continuare un explorator al zonei griurilor şi al unor tonuri de mare rafinament. Ştie să fie senin în exprimare, dar şi dramatic, prin apelul la brunuri întunecate şi contraste evidente. Este stăpân pe legile perspectivei, construieşte cu siguranţă, asigură ansamblurilor echilibru compoziţional.

Având o comandă specială, cu o tematică impusă de cei doi colecţionari, Florian Doru Crihană a avut curajul să accepte provocarea acestora şi să creeze o suită de 40 de lucrări care să-i mulţumească atât pe aceştia, dar mai ales pe sine, în calitate de creator. Expoziţia se înregistrează ca un nou succes al artei sale, ca o manifestare artistică majoră, care-i confirmă talentul viguros, inventivitatea, originalitatea şi justifică numeroasele premii naţionale şi internaţionale obţinute de-a lungul anilor, ca şi prezenţa creaţiei sale în marile muzee ale lumii alături de personalităţi celebre.

Corneliu STOICA

post-2782-0-84572700-1364931484_thumb.jp

post-2782-0-42279900-1364931492_thumb.jp

post-2782-0-47324900-1364931498_thumb.jp

post-2782-0-40095600-1364931505_thumb.jp

Posted

UN REGAL !!

"Expoziţia se înregistrează ca un nou succes al artei sale, ca o manifestare artistică majoră, care-i confirmă talentul viguros, inventivitatea, originalitatea şi justifică numeroasele premii naţionale şi internaţionale obţinute de-a lungul anilor, ca şi prezenţa creaţiei sale în marile muzee ale lumii alături de personalităţi celebre."

Felicitari Maestrului ! Respect Cronicarului !

Posted

Sculptorul Dan Mateescu, la 70 de ani

Călătorul care ajunge la Tecuci şi-i străbate străzile sau poposeşte în Grădina publică din centrul oraşului va fi plăcut impresionat de o suită de monumente ce poartă semnătura sculptorului Dan Mateescu. Îi va întâlni pe socluri pe folcloristul Tudor Pamfile, pe scriitorul Calistrat Hogaş, pe doamna Elena Cuza, pe poeta Natlia Negru, pe grefierul Mihai Dimitriu, un pasionat istoric a cărui colecţie, alături de cea a profesorului Constantin Solomon, stă la temelia existenţei Muzeului Mixt din localitate. Lângă Biserica „Sf. Gheorghe”, se va putea plimba pe o alee străjuită de o parte şi de alta de busturile a zece personalităţi: Costache Conachi, Alexandru Papadopol-Calimah, Ion Petrovici, Iorgu Iordan, Ştefan Petică, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Manoilescu, Mihai Berza, Constantin Narly şi Ilie Matei. La intersecţia străzilor Elena Doamna, Tudor Pamfile , Vasile Alecsandri şi Nicoreşti, pe un soclu masiv va admira Statuia Cercetaşului, operă refăcută de Dan Mateescu în 1996 după fotografii ale celei originale, executată de A. Constantinescu în 1926, dezvelită  în prezenţa prinţului Carol al II-lea şi topită de comunişti în 1959.

Acest sculptor cu înfăţişare robustă, născut parcă pentru a mânui dalta şi ciocanul, atât de prezent în viaţa Tecuciului, împlineşte la 8 aprilie vârsta de 70 de ani. Originar este din Moineşti, judeţul Bacău. A absolvit în 1973 Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, clasa profesorului Vasile Florea, an când s-a stabilit la Tecuci. A funcţionat ca profesor, apoi, până la pensionare, a activat ca muzeograf la Muzeul Mixt. Este membru din 2001al U.A.P.R, Filiala Galaţi. Şi-a organizat de-a lungul anilor mai multe expoziţii personale la Tecuci (1979, 1982, 1988, 1990, 1992, 1996, 1998, 2003, 2008, 2010, 2013), Suceava (1982), Bucureşti (1982), Galaţi (2002, 2004, 2006), Brăila (2003) şi Ploieşti (2010). A participat la multe manifestări cu caracter judeţean şi naţional organizate la Galaţi (1985, 1998, 1990, 2000, 2001, 2002), Focşani (1998), Bacău-Chişinău (2000). În afara lucrărilor de artă monumentală amintite a mai realizat: „Statuia luptătorului dac”  (Lieşti); „Tudor Pamfile”  şi „Monumentul eroilor” (Ţepu); „Regina aerului - Smaranda Brăescu” şi „Monumentul paraşutismului” (Buciumeni); „Decebal” (Poiana); „Sculptorul George Apostu” (Stănişeşti – Bacău);  „Himera” (Podu Dâmboviţei); „Ştefan Petică” şi „Hortensia Papadat Bengescu” (Iveşti); „Costache Concachi” (Chişinău – Republica Moldova”. În total, numărul lucrărilor sale aflate în aer liber se ridică la 44. S-a afirmat şi în domeniul teoriei şi istoriei artei prin publicarea unor interesante studii: „Artişti plastici din ţinutul Tecuciului” (în colaborare cu Lucia Gologan), „Peisajul – Grigorescu, Andreescu, Luchian, Iser, Petraşcu, Pallady”, „Creativitatea la copii în arta plastică”, „Spaţiu şi stil la Petraşcu”.

În statuara de interior, lucrările lui Dan Mateescu sunt axate pe generoasa temă a maternităţii, dezvoltă într-un întreg ciclu motivul „scării” sau îşi au sorgintea în tehnologia populară şi în diferite obiecte cu caracter etnografic. Nota lor vădit simbolică este evidentă. Stăpân pe tehnica cioplirii în lemn, artistul înscrie în spaţiu forme şi volume de o mare simplitate, cu o încărcătură semantică relevantă. Tăietura lui Dan Mateescu nu este sofisticată, ea se apropie de cea a meşterilor populari, numai că artistul ştie să folosească şi câştigurile artei şi tehnologiilor moderne. Ştie să folosească de asemenea calităţile şi imperfecţiunile masei lemnului pentru a obţine anumite efecte vizuale, pentru înlăturarea monotoniei şi dinamizarea discursului plastic. Sculpturile sale se caracterizează printr-un echilibrat simţ al ritmurilor, prin dezvoltarea lor în desfăşurări spaţiale expresive, care să permită privitorilor receptarea conţinutului ideatic şi a sentimentelor de care artistul este animat. Apelând la geometrizare şi stilizare, la perforarea după un calcul aproape matematic a trunchiului sau, dimpotrivă, la implantarea în acesta a unor accesorii, Dan Mateescu realizează o sculptură sensibilă, coerentă, redusă la esenţial, dovedindu-se un continuator în spirit modern al tradiţiei plasticii româneşti. Unele dintre lucrările sale din ciclul „Scara” sunt ecouri ale iconografiei religioase pe această temă, având semnificaţia purităţii şi tăriei credinţei, a treptelor urcate în drumul spre mântuire şi îndumnezeire, a aspiraţiei şi setei omului de înălţare, de autodepăşire, a eforturilor sale de a sparge barierele care limitează cunoaşterea umană. Alte lucrări îşi au geneza în unele elemente de cultură materială întâlnite în gospodăria ţărănească: raghila, căuşul, râşniţa, piatra de moară, roata, maiul etc. Chiar modul de sprijinire a unor lucrări pe trei picioare aminteşte de scaunele ţărăneşti din jurul mesei rotunde tradiţionale, care i-a inspirat lui Brâncuşi „Masa tăcerii” de la Târgu-Jiu, sau, rămânând în domeniul sacrului, am putea spune că fac aluzie la Trinitate. Formele şi volumele înscrise de Dan Mateescu în spaţiu îşi pierd arhaicitatea şi atributele obiectului utilitar, dobândind valenţele artei. Lemnul îşi păstrează căldura, plinurile şi golurile sunt armonizate cu ştiinţă, echilibrat. Suprafeţele în care loviturile dălţii dau o anumită vibraţie materiei alternează cu cele atent şlefuite. În unele variante artistul implantează în textura lucrării elemente metalice. Sculpturile reţin prin ritmul undoios, liniştit al formelor şi volumelor, prin monumentalitatea lor, prin acribia cu care sculptorul explorează virtuţile lemnului, dându-i o nouă viaţă. Dan Grigorescu vedea în Dan Mateescu „un sculptor al formelor ample, înscrise cu aplomb în spaţiu, care ciopleşte cu un simţ sigur al raporturilor constructive”. Profesorul universitar ieşean D. N. Zaharia consideră că cele mai multe lucrări ale sculptorului tecucean sunt „construcţii spaţiale în care raporturile expresive ale volumelor se potenţează cu o ritmică a golurilor ingenios integrată ansamblului”. La rândul său, regretatul critic de artă Marin Mihalache remarca „temperamentul său domol, tăcut ca înseşi materialele sculpturii sale, evoluând sub patronajul brâncuşian, preocupat să se încadreze într-o viziune modernă, în care sensibilitatea se subordonează creator înscrierii în spaţiu a unor volume expresive, prin care elogiază nobile aspiraţii umane”, în timp ce Cristina Angelescu evidenţiază „forţa creatoare interioară capabilă să arhitectureze metafore, un simţ al ritmului care trebuie să cucerească spaţiul şi să-l supună, o desfăşurare muzicală limpede, superioară, diversificată a liniilor”.

În ziua de 8 aprilie, Dan Mateescu îşi va deschide la Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu” din Tecuci o nouă expoziţie personală. La împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, îi urăm sculptorului multă sănătate, viaţă lungă, inspiraţie şi încă multe realizări artistice, spre binele artei româneşti şi al beneficiarilor ei!

Corneliu STOICA

post-2782-0-36700800-1365246081_thumb.jp

post-2782-0-13067900-1365246087_thumb.jp

post-2782-0-69619100-1365246093_thumb.jp

post-2782-0-55949900-1365246102_thumb.jp

Posted

Nelu Pascu, un pictor gălăţean stabilit în Italia

Meleagurile judeţului Galaţi au dat artei plastice româneşti şi universale nume celebre: Gheorghe Petraşcu, Nicolae Mantu, Camil Ressu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, George Apostu. Unii artişti născuţi aici s-au afirmat şi s-au împlinit în ţările unde s-au stabilit: fraţii Constantin Emil Ticu Arămescu şi Georgeta Florica Arămescu-Anderson, Diana Schor în Statele Unite ale Americii, Jeanne Coppel, Robert Helman, Ecaterina Elian, Nicolae Georgescu,  Iulian Mereuţă şi Rodica Costianu în Franţa, Reuven Rubin în Israel, Daniel Spoerri în Elveţia şi Italia. Alţii, cum sunt Neluş Oană, Adina Drinceanu şi Simona Soare se află în plin proces de afirmare în Australia, Italia şi Germania. În rândurile ce urmează îl prezentăm pe Nelu Pascu, un pictor dintr-o generaţie ce se apropie de vârsta de 50 de ani, cu o biografie comparabilă cu a lui Panait Istrati sau a lui Constantin Brâncuşi, ce se bucură astăzi de un deosebit succes în Italia.

S-a născut la 6 decembrie 1963, în comuna Cosmeşti, judeţul Galaţi. După absolvirea Liceului Industrial Nr. 3 din Galaţi, a lucrat ca sudor la Combinatul Siderurgic, apoi s-a specializat în cazane recuperatoare de energie. Chemarea către artă îl face ca în puţinul timp liber să ia lecţii de desen şi culoare în atelierele pictorilor gălăţeni Sava David şi Gheorghe Miron. Se bucură, de asemenea, de prietenia şi îndrumările lui Tudor Ioan şi Sterică Bădălan. După o primă expoziţie deschisă la Librăria „Central”, în 1995, dându-şi seama că posibilităţile de afirmare a unui pictor autodidact sânt restrânse în România, iar conducerea breslei gălăţene manifesta un fel de ostilitate pentru o astfel de categorie de plasticieni, a părăsit ţara şi s-a stabilit în Italia, mai întâi la Padova, iar apoi, din 2008, la Milano. În Ţara Frumuseţii, în paralel cu prestarea unor munci care nu aveau nimic comun cu arta (confecţioner de fotolii şi paturi, preparator de brânză, lustruitor de metale, descărcător de camioane etc.), a continuat pe cont propriu aprofundarea picturii. Modelul de muncă şi dăruire i-a fost Vincent van Gogh, cu care astăzi critica italiană de specialitate îl compară uneori. A întâmpinat multe obstacole, a dus-o foarte greu. Datoriile acumulate îi strecuraseră gânduri negre. Într-o bună zi a avut norocul să fie descoperit şi remarcat de galeristul Renzo Spagnoli, unul dintre vechii şi marii galerişti ai Florenţei. Întâlnirea cu acesta i-a schimbat total viaţa. Lucrările au început să i se vândă, permiţându-i să trăiască numai din pictură. Acum, numai prin galeriile acestuia vinde în fiecare an în jur 400-500 de tablouri. Cota picturilor i-a crescut considerabil. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Padova, Vicenza, Bologna, Veneţia, Pordenone, Firenze, Vigevano, Udine, Pontedera, Palermo,   Roma, iar în România, la Cluj-Napoca (Galeria „Casa Artelor” 2007, 2008). În acelaşi timp a participat cu lucrări la expoziţii colective deschise în Italia, ca şi în S.  U. A., Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Suedia, germania. Dragostea şi respectul pentru Van Gogh l-a determinat să meargă şi să picteze pe urmele acestuia la Arles şi Saint-Rémy. În august 2007 a fost prezent în Tabăra de creaţie „Arta ca viaţă”, ediţia a IV-a, organizată de Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, iar în luna aprilie 2009 aceeaşi instituţie i-a găzduit expoziţia „Visul Culorilor”, deschisă împreună cu o altă plasticiană de origine română stabilită în Italia, Cristina Lefter. Atunci a venit în Galaţi şi colecţionarul Renzo Spagnoli. Artistul are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Franţa, Germania, Spania, Suedia, Statele Unite ale Americii.

Nelu Pascu şi-a câştigat o reputaţie deosebită în Italia. Criticul de artă Giovanni Faccenda i-a dedicat şi un prim album monografic: „ Nelu Pascu, Colori come stati d’animo” (Editura Masso delle Fate, Padova, Italia, 2005). Aceeaşi editură i-a tipărit în 2009, în condiţii grafice excelente, în colecţia „Collana arte contemporanea”, un voluminos catalog-album prefaţat de Giovanni Faccenda şi Alan Jones, cuprinzând în cea mai mare parte lucrările care au fost prezente şi în expoziţia de la Galaţi.                

Repertoriul creaţiei lui Nelu Pascu este divers. El cuprinde naturi statice, flori, peisaje, portrete, nuduri, compoziţii, obiecte pictate. Cu aceeaşi fervoare cultivă atât pictura figurativă cât şi pe cea abstractă. Artistul utilizează o cromatică bazată pe contraste puternice, şocante. Materia picturală este aşezată din abundenţă cu cuţitul de paletă în straturi groase. Adesea, mai ales în compoziţiile abstracte, ea formează o masă compactă, saturată, cu reliefuri şi basoreliefuri ce ies pregnant în evidenţă. Tablourile cu flori sunt adevărate simfonii cromatice. Fondurile sunt mozaicate sau alcătuite din dreptunghiuri verticale de alb, roşu aprins şi negru. Uneori suprafeţele de galben sunt armonizate cu oranj, ocru şi roşu cadmiu. Coloristica exaltată exprimă vitalitate, optimism, robusteţe sufletească şi spirituală. Alteori pictorul împarte suportul de pânză în patru pătrate şi în fiecare configurează câte un vas cilindric cu flori. Corolele iau forma unor roţi zimţate sau a rozetelor. Decorativismul acestor lucrări este de bună calitate, culoarea este sensibilă, apropiindu-se prin intensitatea tonurilor de pictura expresionistă şi cea fovistă. Pânzele cu flori de măr au în ele multă delicateţe, gingăşie şi poezie. Peisajele, redând apusuri ale zilelor de vară, nocturne, arbori, aspecte ale anotimpurilor de primăvară şi toamnă, nopţi feerice de iarnă, secvenţe marine, montane sau urbanistice, arbori, poduri arcuite peste oglinda apelor etc., reţin prin spaţiul vast cuprins în patrulaterul pictat, prin construirea ingenioasă a planurilor, prin bogăţia vegetaţiei, toate redate într-o coloristică luminoasă, strălucitoare, vibrantă, în care intuim plăcerea cu care pictează artistul şi bucuria pe care o trăieşte în faţa crâmpeielor de natură imortalizate pe pânză. Portretele de femei au în ele şi frumuseţea şi prospeţimea vârstei adolescentine, dar şi concentrarea şi frământările adulţilor. Se observă preocuparea artistului pentru sondajul psihologic, pentru exprimarea unor stări tensionate şi chiar dramatice.        

Compoziţiile aflate sub semnul picturii abstracte se impun prin cromatica de maximă intensitate, şocantă, materia picturală fiind exaltată până la violenţă. Există în aceste tablouri o ritmică şi un dinamism de mare efect al petelor de culoare, grafisme de mare subtilitate. Un tablou de mari dimensiuni (2 x 3 m), intitulat „Din văzduh privind pământul”, realizat în Tabăra de creaţie de la Galaţi, este foarte sugestiv pentru ideea exprimată. Coloarea, aşezată din abundenţă, în armonii muzicale, colajele introduse pe unele porţiuni, grafismele cu valoare decorativă, basoreliefurile, unele subtilităţi tonale, toate evocă diversitatea lumii vii, aspectul caleidoscopic al Terrei văzută de la mari înălţimi. Pictorul este un orchestrator de forţă al materiei picturale (ulei şi acrilice), un creator pentru care culoarea este o stare de suflet. Câteodată artistul se exprimă pe suprafeţe mari doar într-o singură culoare, de pildă, alb, gri, oranj, roşu sau negru, lăsând în compoziţie unele reliefuri ce sugerează petale, corole de flori, arbori sau secvenţe peisagistice. Nelu Pascu este un pictor viguros, spontan, impetuos, o voce inconfundabilă, un artist cu un stil personal, a cărui operă se află în plin proces de elaborare. Ziarul „Făclia de Cluj”, numărul din 1 septembrie 2007, consemna prin condeiul Michaelei Bocu faptul că mai bine de jumătate din lucrările lui Nelu Pascu din expoziţia de la Casa Artelor (B-dul Eroilor nr. 16) s-au vândut chiar la vernisaj. Acelaşi lucru s-a repetat şi în 2008, când a fost invitat de arhitectul Ionel Vitoc de la Fundaţia Carpatica, iar artistul a prezentat şi picturi cu imagini din Cluj: Catedrala Ortodoxă, Bulevardul Eroilor, Biserica Sf. Mihail sau zone din Piaţa Unirii. Este desigur o performanţă care demonstrează că arta gălăţeanului care trăieşte şi lucrează acum la Milano este valoroasă, place şi tot mai mare este numărul celor care vor să aibă în casa lor tablouri semnate de acest artist. Ea arată în acelaşi timp că succesul pictorului în Italia şi în spaţiul european nu este deloc întâmplător. Ca gălăţeni, ne bucurăm de realizările lui picturale şi dorim ca şi în viitor să vină în mijlocul nostru şi cu alte expoziţii.

Corneliu STOICA

post-2782-0-22748200-1365850715_thumb.jp

post-2782-0-70302100-1365850723_thumb.jp

post-2782-0-55797900-1365850732_thumb.jp

post-2782-0-58365000-1365850740_thumb.jp

Posted

Facultatea de Mecanică - Spaţiu al ştiinţei, tehnicii, dar şi al artei

Facultatea de Mecanică din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, care începând din 18 mai 2011 găzduieşte şi Spaţiul Cultural Deschis „Pictor Nicolae Mantu”, atrage atenţia nu numai prin ceea ce reprezintă ea pentru învăţământul universitar gălăţean, ci şi prin lucrările de artă care se găsesc aici, atât în interiorul şi exteriorul clădirii din strada Domnească nr. 111, cât şi în curtea instituţiei, în aşa numitul Campus al Ştiinţei. Mai întâi, în faţa noului edificiu, prin 1986 a fost instalat pe soclu bustul inginerului Anghel Saligny, turnat în bronz de sculptorul Relu Angheluţă după un original din ghips păstrat în patrimoniul instituţiei, dar al cărui autor nu a fost identificat încă. Tot în acel an, în noiembrie, în cadrul Secţiei de Microproducţie a Universităţii, juristul Panait Badiu, inspector general în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, un pasionat al artei plastice, a realizat „Coloana salturilor perpetue”, subintitulată „Joc cu infinitul”, o compoziţie din metal, asemănătoare cu „Coloana fără sfârşit” a lui Constantin Brâncuşi, înaltă de peste 25 m. Ea face şi azi concurenţă verticalităţii clădirii din curtea instituţiei unde a fost amplasată, fiind un simbol al progresului ştiinţei şi tehnicii româneşti. În 1989, în rotonda facultăţii, au fost realizate de către excelentul pictor Sabin Bălaşa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni, Olt – m. 1 aprilie 2008, Bucureşti) cele două picturi murale, de dimensiuni monumentale, intitulate „Războinicii” şi „Hora”. Ambele, prin stilul în care au fost executate, amintesc de celebrele lucrări care înnobilează Sala Paşilor Pierduţi de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Prima lucrare, „Războinicii”, are la bază ideea genezei poporului român. În partea stângă, pe fundalul unei cetăţi, sunt proiectaţi doi arcaşi faţă în faţă, în poziţia în genunchi, iar în partea superioară se află un dublu steag dacic. În dreapta, o tânără femeie, de o frumuseţe cuceritoare, ţine în braţe doi prunci. În cea de a doua lucrare, compoziţia este concepută într-o desfăşurare circulară. În colţul din dreapta este înfăţişată o horă în care sunt prinse de mâini trei copile, aluzie simbolică la cele trei provincii româneşti. De la această horă mică se ajunge la hora mare a fetelor adulte, cu o desfăşurare largă. Personajele sunt surprinse într-o mişcare dinamică, aproape aeriană, creând o atmosferă de înaltă trăire sufletească. Este atmosfera acelor zile de bucurie şi entuziasm ale reîntregirii neamului românesc, ale formării statului naţional român unitar. Vestimentaţia bogat drapată a fetelor, de o cromatică alb-verzuie, părul lung, desfăcut aidoma vârtejului horei, dobândesc rezonanţe de basm. Ambele compoziţii sunt construite riguros, arhitectura lor lasă să se întrevadă în persoana lui Sabin Bălaşa un maestru desăvârşit, de tip renascentist, iar culoarea, parcă desprinsă şi ea di frescele voroneţiene, modulată în sonorităţi muzicale, devine expresia materializării a însăşi ideii de eternitate.

În 1991, în exteriorul clădirii facultăţii, în partea stângă dinspre strada Domnească, a fost amplasată lucrarea „Cetatea”, realizată de sculptorul Marian Zidaru (n. 22 august 1956, Baloteşti, Ilfov) în cadrul ediţiei a treia a Taberei Naţionale de Sculptură în Metal. Este o compoziţie în care artistul dezvoltă un motiv biblic, interpretat într-o viziune postmodernă. Ulterior, lucrarea a fost mutată de la locul ei undeva în curtea facultăţii, într-un spaţiu apropiat de intersecţia străzilor Basarabiei cu Grădina Veche. În prezent, acel spaţiu nu este îngrijit suficient, iar lucrarea dă impresia a ceva părăsit. Rugina muşcă adânc din ea. În amplasarea anterioară, prin orificiul în formă de cerc din mijlocul compoziţiei, artistul plantase un măr. Acest element lipseşte acum.

La 4 octombrie 1999, datorită rectorului de atunci a Universităţii „Dunărea de Jos”, ing. dr. Emil Constantin, s-a realizat un act reparator faţă de memoria lui Lascăr Catargiu, fost pârcălab al ţinutului Covurlui, deputat în mai multe rânduri al gălăţenilor în Colegiul I. Bustul său, care constituia elementul terminal al Monumentului Unirii Principatelor (partea de baza de fapt a acestuia), realizat de sculptorul florentin Raffaelo Romanelli, inaugurat în jurul datei de 14 iulie 1928 în spaţiul din faţa Grădinii Publice şi dat jos după 1948 de autorităţile comuniste, a fost reinstalat în partea stângă a edificiului Facultăţii de Mecanică.

În 2010, din iniţiativa domnului prof. dr. ing. Cătălin Fetecău, decanul Facultăţii de Mecanică, sunt realizate în Campusul Ştiinţei alte două lucrări: „Sistem” de Relu Angheluţă şi „Tocătorul de speranţe” de Eduard Costandache. Cea dintâi este o construcţie metalică impozantă, cilindrică, de dimensiuni 5,70 x 5,40 x 5,20 m. Prin forma în spirală, ea ne duce cu gândul la Turnul Babel. Cele patru etaje, cu o decoraţie exterioară de un gri-argintiu, sugerând ţurţuri de gheaţă, stalactite şi stalagmite, atrag de la primul impact. În interior se află un complex te utilaje şi mecanisme, simboluri ale specialităţilor urmate de studenţi în cadrul Facultăţii de Mecanică. La această lucrare, sculptorul a lucrat mai mult de doi ani, efectuând singur toate operaţiile de decupare metalică a ferestrelor decorative, de sudare, de asamblare etc.

„Tocătorul de speranţe” a lui Eduard Costandache este un obiect tridimensional de tip instalaţie, alcătuit din elemente ready-made. Un vechi ciocan de forjă este prevăzut în partea superioară cu un recipient în care se află fel de fel de aparate electronice şi electrocasnice neutilizabile. În partea de jos se găsesc mai multe roţi zimţate, unele mai mici, altele mai mari. „Este o lucrare adresată în special studenţilor, mărturiseşte artistul. Ea are o notă de ironie şi umor în legătură cu un eventual mod defectuos de înţelegere a unui sistem de valori de către cei care pentru moment tranzitează acel spaţiu. Diversele materiale din componenţa lucrării susţin însă, pe de o parte, şi ideea de reciclare, iar pe de alta, ele au o conotaţie spirituală, în sensul că o dată transformată materia neutilizabilă, aceasta începe un nou ciclu, evoluează şi circulă într-o nouă formă”.

Cele mai recente lucrări care populează Campusul Ştiinţei sunt realizate în cadrul ediţiei a VI-a a Taberei de Sculptură în Metal din vara anului 2012, organizată cu concursul Muzeului de Artă Vizuală, a Fundaţiei Culturale „Nicolae Mantu” şi a Facultăţii de Mecanică. La această ediţie au răspuns cinci membri ai Grupării „Athanor” (Eduard Costandache, Sorina Fădor-Vădeanu, Adrian Vădeanu, Mihaela Brumar, Cosmin Saulea) şi sculptorii Gheorghe Terescenco şi Relu Angheluţă. Un n umăr de şase lucrări au fost amplasate în faţa clădirii facultăţii şi în curtea acesteia, iar cea a lui Gheorghe Terescenco (”Neîmblânzitul”, reprezentând un cap de cal) urmează să-şi găsească locul, cu aprobarea Consiliului Local şi a Primăriei, în spaţiul din zona bancară de pe strada Brăilei.

Lucrările din faţa facultăţii sunt: „Neuronul Împăratului” (Eduard Costandache), „Dinamica sufletului” (Relu Angheluţă) şi „Realităţi” (Adrian Vădeanu”, iar cele din curte se intitulează: „Rădăcini spre înalt” (Sorina Fădor-Vădeanu), „Instrument pentru ascultarea timpului” (Mihaela Brumar) şi „Clepsidră” (Cosmin Saulea). Ele sunt lucrări de artă monumentală abstract-decorativă, însă în spatele metaforelor şi simbolurilor plastice se ascund sensuri majore în legătură cu fiinţa umană, cu existenţa şi destinul acesteia. În conceperea compoziţiei sale, Eduard Costandache a pornit de la un personaj comic, de nelipsit altădată de la curţile împăraţilor şi regilor, acela al bufonului sau al nebunului împăratului. „Sculptura, explică Eduard Costandache, face legătura dintre celula vie, specifică materiei cenuşii, şi nebunul împăratului, acel înţelept care avea rolul de bufon la curte şi care era singura persoană care putea spune adevărul despre suveran şi curteni fără să rişte să fie pedepsit. Când adevărul devenea prea evident, el era minimalizat, fiind pus pe seama nebuniei personajului. În diverse reprezentări grafice, acesta purta pe cap o tichie viu colorată, care făcea parte dintr-un costum specific măscăriciului regal. În lucrarea mea, sinapsele celulei sunt acele braţe ale tichiei ce au ca terminaţie clopoţei, care în această situaţie reprezintă obiecte ce anunţă prezenţa conexiunilor cu ceilalţi neuroni. Am considerat metalul sudat ca cel mai potrivit ca material în acest caz, deoarece permite un mod fluid, organic de a trata forma şi suprafaţa, mai ales că este vorba de o lucrare de mari dimensiuni şi de o reprezentare a unei structuri celulare”.

Lucrarea „Realităţi” a lui Adrian Vădeanu este o pledoarie pentru ridicarea omului la nivelul principiilor, formă dominantă a spiritului şi a unităţii desăvârşite. Materializarea plastică a făcut-o artistul apelând la înscrierea simetrică în spaţiu a două piramide strict geometrizate, una cu vârful în jos, cealaltă cu vârful în sus. Legătura dintre ele este făcută prin trei bare verticale  de formă sinusoidală. De pe una din laturile piramidei de la baza lucrării ies două picioare umane, simbol al urcuşului spre acea zonă care formează fundamentul oricărui sistem. „În realitate, spune artistul, nu picioarele sunt ieşite din piramidă, ci tot ansamblul este o prelungire a picioarelor, ca o reprezentare abstractă a lumii înconjurătoare vizibile”.

Ronde-bosse-ul „Dinamica sufletului” al lui Relu Angheluţă este un fel de „ars poetica”. Este materializarea în metal, cu mijloacele avute la dispoziţie, a propriului drum străbătut în viaţă şi în creaţie, cu adâncile frământări sufleteşti, cu înălţări şi poticniri, cu tensiuni şi conflicte interioare, totul având drept ţel întotdeauna aspiraţia spre autodepăşire, perfecţiune, împlinire artistică. Sfera, cercurile, mulţimea de bare curbe înscrise în spaţiu într-o împletitură care creează şi efecte decorative, sunt elemente care sugerează înălţarea, o mişcare dinamică sinuoasă spre atingerea unui vis nu lipsit de obstacole, dar care nu l-au îngenunchiat.

Tot o metaforă a aspiraţiei omului spre înalt, spre perfecţiune morală şi spirituală, este şi lucrarea „Rădăcini spre înalt”, semnată de Sorina Fădor-Vădeanu. Artistă decoratoare, mai obişnuită cu firul de lână şi ţesutul, ea şi-a dovedit măsura talentului şi în sculptură, realizând una dintre cele mai frumoase lucrări din tabăra de creaţie. „Cercul – simbol al perfecţiunii, mărturiseşte artista, l-am asociat în viziunea mea cu esenţa fiinţei umane – sufletul. Ca oricare element necreat de mâna omului, am imaginat sufletul ca o «formă» cu

o creştere evoluţie organică, ce îşi trage sevele dintr-o sursă. Pentru a-şi asigura o evoluţie care să nu-l îndepărteze de perfecţiunea Creatorului, este benefic pentru Om ca el să-şi îndrepte rădăcinile sufletului spre zone (de vibraţie) înalte. Prin urmare, cercul având interiorul detaliat cu cele mai amănunţite elemente de limbaj plastic, îţi asigură o creştere armonioasă acordându-se (prin intermediul liniilor de forţă ce se alipesc acestuia) unei realităţi nevăzute ochiului fizic, ce-l alimentează cu lumină, iubire, înţelepciune. Linia de forţă a lucrării este ascensională, cu trasee compoziţionale curbe ferme (susţinute de alte elemente delicate, orientate pe aceleaşi direcţii) ce vin în sprijinul ideii transmise”.

„Clepsidra” lui Cosmin Saulea, lucrare monolitică, închipuie de fapt, într-o execuţie abstractizată, un tors din care se dezvoltă în partea superioară un corp geometric de forma unei prisme triunghiulare. Există în această lucrare un contrast puternic, atât cromatic (roşu aprins – argintiu), dar şi material, în sensul greutăţii, al structurii monolitice a blocului metalic din partea de jos şi linia delicată, suplă, aeriană a barelor metalice din partea superioară. Este ca şi când am măsura un timp trecut încărcat în evenimente, bogat şi unul ale cărei perspective viitoare abia le întrezărim. Cele două părţi distincte ale lucrării pot să semnifice, dacă ne gândim la locul pentru care a fost gândită compoziţia, şi convieţuirea dintre artă, ştiinţă şi tehnică.

Deşi pare o construcţie simplă, lucrarea semnată de Mihaela Brumar, intitulată „Instrument pentru ascultarea timpului”, reţine de la primul impact atenţia privitorului prin zvelteţea şi armonia proporţiilor, prin senzaţia de mişcare pe care o creează cele trei ovoide. Axul central, prin perfecta lui verticalitate, dă impresia că străpunge cerul. „Lucrarea mea, ne spune artista, este o construcţie verticală într-o unitate deschisă, dinamică, o structură ce captează sunete care ne lămuresc rostul în lume. Elipsoidele de mărimi diferite, membrane ale unei urechi interne, îmbrăţişează fusurile verticale şi dirijează simţurile pe o spirală ascendentă. Intenţia mea este să dau valoare timpului. «Instrumentul», paradoxal, este destinat celor ce ştiu şi vor să privească, celor ce ştiu şi vor să asculte. Acesta nu măsoară, ci este doar măsura interioară a celui dispus să asculte, să intre în rezonanţă cu «acum». «Instrumentul pentru ascultarea timpului» este un semn care propune încă o dată, într-o lume a simbolurilor, captarea şi decodificarea subtilului dialog universal pentru un mult dorit şi nebănuit spor de sens”.

Din prezentarea acestor lucrări rezultă că Facultatea de Mecanică constituie un spaţiu privilegiat, în care arta putem spune că este la ea acasă, convieţuind în deplină armonie cu ştiinţa şi tehnica. Datorită conducerii instituţiei şi bunei colaborări a acesteia cu plasticienii din Galaţi şi din alte centre culturale ale ţării, aici s-a strâns o zestre artistică importantă, valori inestimabile aflate la dispoziţia tinerei generaţii şi nu numai. Spaţiul Cultural Deschis „Nicolae Mantu”, atunci când va fi terminat de amenajat conform proiectului elaborat în colaborare cu Filiala locală a U.A.P.R., va oferi iubitorilor de frumos noi posibilităţi de a veni în contact cu arta, de a participa la manifestările organizate. Mai ales că în cadrul universităţii funcţionează din toamna anului 2008 şi o Facultate de Arte Plastice, Decorative şi Design, ai cărei absolvenţi deja au început să se remarce pe plan naţional şi chiar internaţional. Iniţiativele din domeniul artei monumentale nu se vor opri nici ele doar la cât s-a realizat până acum, ele vor continua şi-n anii următori, astfel că studenţii, dar şi locuitorii municipiului vor avea ce admira, vor putea să-şi încânte privirea cu realizări artistice pe măsura gustului lor şi a capacităţii de creaţie a celor care le-au zămislit. Rămâne ca aceste opere de artă să fie preţuite aşa cum se cuvine, protejate şi ocrotite, încât ele să reziste cât mai mult în timp, să poată oferi satisfacţii estetice tuturor celor care se vor afla în preajma lor.

Corneliu STOICA

post-2782-0-65619600-1366399586_thumb.jp

post-2782-0-81259500-1366399596_thumb.jp

post-2782-0-23701300-1366399606_thumb.jp

post-2782-0-52543200-1366399617_thumb.jp

post-2782-0-18134800-1366399628_thumb.jp

  • 2 weeks later...
Posted

Rodica Costianu - afirmare pariziană

Rodica Costianu, tânăra pictoriţă despre care scriem în rândurile de faţă, este stabilită din anul 2010 la Paris. În ţară, după ce a absolvit Liceul de Artă  „Dimitrie Cuclin” (1995),  a lucrat o perioadă ca desenatoare la ziarul „Viaţa liberă”, apoi a urmat cursurile Universităţii „George Bariţiu” din Braşov, Facultatea de Ştiinţe Economice (1999-2005) şi ale Universităţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din Cluj-Napoca, Secţia pictură (2005-2008). Este membră a Asociaţiilor Artiştilor Plastici din Paris - C976161, din Târgu Mureş şi din Sighişoara. Din 2012 este preşedinte al Filialei Paris a U.A.P.R. Şi-a organizat mai multe Expoziţii personale: 2010, „Jocuri de culori” (împreună cu Natalia Domenco), Centrul Cultural „Reduta”, Braşov; Expoziţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, Orchard Gallery, Irlanda de Nord; „Cetăţi medievale”, în colaborare cu Forumul German din Reghin, Sighişoara, Cluj-Napoca; „Fascinaţia culorii”, Turnul Fierarilor Sighişoara (itinerată şi la Braşov şi Tg. Mureş); 2011, Sediul Societăţii Generale Paris, Tour Maubourg; 2012, Ige – region Macon; Malicorne (Franţa); 2013, Le café-libraire La Maison Vieille, region Auvergne (Franţa). În acelaşi timp a participat la mai multe expoziţii de grup: Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi (1995); Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi (1993 şi 1995); „Peisaje din zona Vrancei”, Soveja (1994); „Tradiţii din Boholţ”, Germania (2001); Galeria de Artă Sighişoara (2006, 2008, 2010, 2012); Galeria de Artă „Unirea”, Tg. Mureş (2010); Festivalul Naţional „Eminesciana 2010”, Scoreni - Străşeni, Republica Moldova (2010); Ediţia a II-a a Salonului de Iarnă de la Casa Cerf, Sighişoara (2010); Ediţia a 59-a a Salonului de la Charenton, Espace Arte et Liberté (2012); Târgul de Artă Contemporană de la Bastilia (2012); Expoziţia Asociaţiei Alma Mater Castrum Sex, Turnul cu Ceas, Sighişoara (2012); Expoziţia Taberei de creaţie a Asociaţiei Culturale Internaţionale Soleil de l’Est, Briare, Franţa (2012) ; SIEL Paris, organizator Rotary Club Paris Notre-Dame (2012); Les Hivernales de Paris-Est, Montreuil (2012). A participat la taberele de creaţie  din Leptokaria, Grecia (2009) şi la cea organizată de Asociaţia Culturală Internaţională Soleil de l’Est, Briare, Franţa (2012). Artista a luat parte, alături de alţi pictori români, la restaurarea unei biserici din secolul al XII-lea din Neussargues, ca şi a Bisericii Ortodoxe Române din Paris, cu hramul „Sfântul Evanghelist Ioan şi Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, monument de arhitectură reprezentativ pentru Franţa secolului al XIV-lea. Are lucrări în colecţii private din România, Franţa, Germania, Italia, Grecia.

Trăind o perioadă bună de timp în Ardeal, Rodica Costianu a deprins arta iconarilor de la Cincu şi Sâmbăta de Sus, a pictat icoane pe lemn şi pe sticlă cu care a impresionat atât pe români, cât şi pe germani şi irlandezi. A avut de asemenea posibilitatea să cunoască cetăţile medievale fortificate săseşti care i-au inspirat multe tablouri. De la o pictură bazată pe datele realului, în care formele păstrează în substanţa lor asemănări cu modelele, ea a început să simplifice, să geometrizeze, ajungând la configurarea unor imagini  semiabstracte sau total abstracte. În centrul celor mai multe tablouri ale sale se află figura umană, prezentată deformat, în compoziţii uneori aglomerate, greu de lecturat, alteori reduse la câteva elemente. Artista este preocupată de nudul feminin, de mişcarea balerinelor în timpul dansului, de exprimarea unor stări emoţionale şi sentimente trăite în varii împrejurări. Rodica Costianu îşi interoghează propriul eu şi caută să-şi dea răspunsuri printr-o imagistică ce naşte curiozităţi, întrebări, îndeamnă la găsirea unor chei de descifrare a mesajului ansamblurilor. Uneori imaginile fac trimitere chiar la personaje care au existat în istorie, cum este, de pildă, Diane de Poitiers, una dintre cele mai frumoase femei care le-a avut Franţa,  strămoaşă a Regelui Mihai I al României. Figura feminină înfăţişată nu are nimic în comun cu frumuseţea cunoscutei aristocrate, dar culorile vii, prezenţa fluturilor, armoniile delicate pun în lumină ceva din sensibilitatea şi gustul rafinat, cunoscute în epocă, ale acesteia. Metafora şi simbolul, des folosite, îl pun pe iubitorul de artă în postura unui investigator, a unui cercetător, pentru că în ceea ce vede, în ceea ce contemplă, trebuie să găsească sensuri, să facă asociaţii, să pună în mişcare pârghiile gândirii. Impresionează în pânzele artistei modernitatea liniei desenului acesteia, care adesea aleargă pe traiectorii imprevizibile, spontaneitatea, coloristica de mare sensibilitate, cu rezonanţe poetice, ritmul dinamic al formelor, valenţele decorative ale multor imagini.

Apreciată în mediile artistice franceze, gălăţeanca Rodica Costianu (n. 8 iulie 1977) a început să se  afirme în capitala şi în alte oraşe ale Franţei ca un talent autentic, deschizându-şi expoziţii personale, participând la manifestări colective şi concursuri, reuşind să reţină atenţia prin limbajul modern al creaţiei sale, prin soluţiile plastice pe care ea le propune. De numele ei, suntem siguri că vom mai auzi!

Corneliu Stoica

post-2782-0-20687800-1367425665_thumb.jp

post-2782-0-53579500-1367425675_thumb.jp

post-2782-0-97344500-1367425683_thumb.jp

  • 1 month later...
Posted

Maria Dunavăţu - Sinceritatea exprimării

Maria Dunavăţu, cunoscută ca profesoară, pictoriţă şi graficiană, a apărut  la începutul celui de-al VIII-lea deceniu al secolului trecut în mişcarea plastică gălăţeană, în rândul căreia, ca femei, activau atunci Emilia Iacob, Ana Maria Andronescu, Iuliana Turcu, Angela Tomaselli şi Pia Simona Costescu. Originară din Dobrogea, artista a găsit în oraşul de pe malul stâng al Dunării un climat de creaţie favorabil afirmării şi evoluţiei sale, cunoscând aici primele succese, primele împliniri în viaţa personală, familială şi artistică. Acum, când nu mai activează de câţiva ani în învăţământul preuniversitar, se gândeşte cu nostalgie la acei ani de început de carieră şi nu regretă faptul că s-a stabilit la Galaţi. Modestă din fire, de o sensibilitate aparte, mare iubitoare de literatură, domeniu din care de multe ori îşi extrage motivele unor lucrări de pictură şi grafică, Maria Dunavăţu a rămas o persoană discretă, care şi-a văzut de propria creaţie, fără să dea vreodată semne că ar dori să fie neapărat remarcată de cineva. Are conştiinţa propriei valori şi ştie că ceea ce iese de sub penelul sau peniţa sa poate să încânte pe iubitorii de artă, să-i emoţioneze, să le facă sufletul să vibreze.

Încercând să-i schiţăm un portret, iată câteva coordonate ale biografei sale.

S-a născut la 5 septembrie 1949 în comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Constanţa. A absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Constanţa (1968), Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Desen (1971) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Muzeologie-profesori de desen (1983). În 1971 avenit la Galaţi şi alături de activitatea la catedră, desfăşurată în diferite şcoli, s-a dedicat picturii şi graficii, cultivând ca genuri artistice îndeosebi peisajul, natura statică, compoziţia şi portretul. A trimis lucrări la expoziţii organizate pe plan naţional la Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Târgovişte. Din 1971 a început să participe la expoziţiile colective ale Filialei Galaţi a U.A.P. A fost, de asemenea, prezentă în expoziţiile deschise de către profesorii de desen din municipiul Galaţi la Casa Corpului Didactic. O anumită perioadă  a îndeplinit funcţia de inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean. Şi-a organizat expoziţii personale la Casa Corpului Didactic din Galaţi (1983), la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1989, 1996) şi la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” (2012, „În lumea lui Caragiale”,  grafică). De asemenea a participat la expoziţiile organizate în cadrul Zilelor Municipiului Băileşti (Gorj), locul de naştere al soţului său, domnul Alexandru Dunavăţu. Tot aici a organizat o Tabără de pictură a elevilor din această localitate (2011, 2012). A publicat lucrări de grafică în ziarele „Viaţa liberă”, „Monitorul de Galaţi” şi în revistele „Porto Franco”, „Pax Aura Mundi”, „Şansa ta”, „Axis Libri”, Revista Bibliotecii Municipiului Băileşti. A realizat ilustraţia la volumele: „Pecetea fiinţei” de Stan M. Andrei (Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2005), „Visări” de Doina Cernea (Ed. Alma, Craiova), „Aproape de rug” de Ioan Maftei-Buhăieşti (Ed. Timpul, Iaşi), „Fum negru, fum alb” de Ion Grosu (Ed. Axis Libri, Galaţi, 2012). A fost distinsă cu Premiul revistei „Porto Franco” (2010). Lucrări ale sale se găsesc în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Bulgaria, Israel, S.U.A.

Deşi creaţia sa urmează în linii mari direcţiile tradiţionale ale artei româneşti, pictoriţa nu a rămas indiferentă la achiziţiile de limbaj şi modalităţile de expresie ale picturii moderne, străduindu-se să-şi închege un discurs plastic care s-o individualizeze. Şi o face cu profesionalism, în limitele bunului simţ, cu modestia creatorului care-şi vede de propriile unelte şi vrea să comunice semenilor ceva din preaplinul său sufletesc. Structură lirică, temperament interiorizat, înclinat spre reflexie, Maria Dunavăţu realizează o pictură luminoasă, de bun gust, în care recunoaştem şi date ale realului investigat, dar mai ales descoperim proiecţii ale fanteziei sale bogate, hrănită cu lecturi serioase din literatura română şi universală. Este o pictură sinceră, din care poezia se revarsă spre iubitorul de artă asemenea unui fluid, captându-l, făcându-l să trăiască sentimentele pe care pictoriţa le-a simţit în faţa unui lujer de floare, a frumuseţii naturii, sau atunci când a citit din scrierile lui Mihai Eminescu şi George Bacovia. Compoziţii precum „Mai am un singur dor”, „Floare albastră”, „Somnul copacului”, „Geniu pustiu”, „Bacoviană”, „Frunza copacului” etc. sunt materializarea vizuală a ecoului pe care poezia celor doi scriitori l-a găsit în sufletul artistei, stimulându-i imaginaţia, fertilizându-i-o, punând-o în postura de a găsi echivalenţe plastice pe măsura frumuseţii versurilor. Nu mai puţine sunt răsfrângerile exercitate asupra creaţiei sale de opera sculpturală a lui Constantin Brâncuşi sau de muzică. Şi-n tablourile Mariei Dunavăţu, ca şi la alţi artişti, revin în mod frecvent câteva motive. Cel al ochiului este unul dintre acestea şi el apare ca un simbol sugestiv al pătrunderii în esenţa lucrurilor sau a fenomenelor, al spiritului adâncurilor, dar şi al avidităţii după spaţii pe care fiinţa umană, în permanent efort de autodepăşire a limitelor sale, le nutreşte. Acestuia îi urmează arcurile ogivale din arhitectura gotică, pomul vieţii, silueta umană, frunza. Tablourile sunt pictate cu o pastă aşezată în tuşe energice, care uneori emană o căldură învăluitoare, alteori tonurile sunt mai reci, exprimând nostalgie sau stări conflictuale ale fiinţei umane. Când se foloseşte de acuarelă, pictoriţa aşează culorile de apă direct pe suportul umed. Efectul obţinut este remarcabil, tonurile se întrepătrund, creând armonii delicate, de suavă poezie. În lucrările realizate în tehnică mixtă, ea obţine şi o sonoritate a materiei, culoarea fiind în stare să sugereze chiar cadenţe ale muzicii şi miresme ale poeziei romantice sau simboliste. Maria Dunavăţu este ea însăşi o natură poetică animată de elanuri lirice, iar în tablourile ei fiorul poeziei este precumpănitor. Din aceleaşi porniri lirice s-au născut şi multele schiţe de portrete ale copiilor, care constituie un material bogat în vederea realizării unor lucrări viitoare, dovedind reale calităţi de observare şi investigare a universului infantil.

În expoziţia personală de grafică de anul trecut, de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, artista ne-a dezvăluit o altă faţetă a creaţiei sale, aceea în care a surprins cu umor voluptuos lumea de „caţavenici”, „mitici” şi „moftangii” din opera lui I. L.Caragiale. Ea a creat o galerie de expresii umane în stare să exprime diferite tipologii şi caractere, figuri care stârnesc hazul sau intrigă, tipuri care evocă vremuri trecute, din păcate cu reverberaţii şi în prezentul nebulos al României de azi. Este fauna politicienilor, guvernanţilor şi îmbogăţiţilor peste noapte, care nu diferă cu nimic de cea din timpul lui Caragiale, ba dimpotrivă, pare mult mai coruptă şi însetată de averi dobândite rapid.

Pictoriţă şi graficiană înzestrată cu talent, capabilă să exprime cu mijloacele pe care le are la dispoziţie un registru tematic bogat, în care realul şi imaginarul apar ca expresii ale unui spirit de o deosebită nobleţe, Maria Dunavăţu rămâne o plasticiană a cărei creaţie poartă însemnele distincte ale unei personalităţi sensibile, lucide, echilibrate, care îşi iubeşte profesia şi slujeşte arta cu devoţiune şi totală dăruire.

Corneliu STOICA

post-2782-0-65142600-1372418252_thumb.jp

post-2782-0-62964900-1372418270_thumb.jp

post-2782-0-42376800-1372418273_thumb.jp

Posted

Ioniţă Benea, Gheorghe şi Lia Nour - Din nou împreună

Sub genericul „Trei prieteni”, Muzeul Mixt din Tecuci prezintă în aceste zile în sala Galeriilor de Artă „Gheorghe Petraşcu” expoziţia de pictură, sculptură şi artă decorativă a artiştilor plastici Ioniţă Benea (Tg. Bujor), Gheorghe Nour şi Lia Nour (Galaţi). Este pentru a doua oară când cei trei expun împreună, prima dată fiind în noiemmbrie-decembrie 2005, când lucrările lor au fost găzduite de sala „La mansardă” a Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi. Toţi trei, prin ceea ce expun fac dovada că au discursuri plastice bine conturate, că sunt la fel de proaspeţi şi interesanţi ca atunci când au apărut în peisajul mişcării plastice gălăţene.

Având alte profesii la bază, toţi trei au pornit pe drumul artei dintr-un imbold al propriilor simţiri, trăiri şi aspiraţii, al propriilor porniri lăuntrice, conştienţi fiind că nu este uşor să răzbeşti printre atâtea valori, să te afirmi şi să câştigi preţuirea şi recunoaşterea contemporanilor. Au muncit enorm, s-au aplecat cu pasiune şi acribie asupra fiecărei lucrări căreia i-au dat viaţa durabilă a artei, iar realizările nu au întârziat să se arate. Au expus în manifestări individuale şi de grup, au trimis lucrări la expoziţii judeţene şi naţionale, la Bienale, Saloane şi Concursuri de artă plastică, impresionând juriile şi pe iubitorii de frumos.

Lia Nour, destoinică dăscăliţă, fascinată în copilărie şi adolescenţă de neîntrecuta artă populară din Vrancea natală, aduce în creaţia ei ceva din sufletul, iscusinţa şi îndemânarea femeilor care au trudit la războiul de ţesut sau au făcut ca firul de lână, cânepă, mătase şi bumbac să ia forma unor plăsmuiri echivalente cu arta autentică. În lucrările de tapiserie expuse la Tecuci, cu un efect decorativ relevant, ea îşi transpune ideile şi sentimentele în mod metaforic, folosindu-se de cadre din lemn, îmbrăcate în material textil, în interiorul cărora, printr-o reţea de fire verticale şi orizontale, ca şi prin utilizarea tehnicii nodului, realizează imagini pe care le intitulează „Zbor”, „Clepsidră”, „Compoziţie”, „Motiv popular”, „Omagiu lui Constantin Brâncuşi”. În această din urmă lucrare, alături de tehnica nodului executat în fir de sisal, artista foloseşte goblenul şi metaloplastia, iar compoziţia cuprinde în structura ei portretul lui Brâncuşi şi imaginile sculpturilor „Coloana infinitului”, „Cocoşul salutând soarele” şi „Domnişoara Pogany”. Cromatica tapiseriilor Liei Nour este de o mare sobrietate.

Soţul său, Gheorghe Nour, cu studii economice la bază, dar absolvent şi al Şcolii de Arte, unde l-a avut profesor pe cunoscutul sculptor Alexandru Pamfil, ciopleşte în lemn de diferite esenţe (nuc, stejar, prun, cireş, gutui), modelează lutul, toarnă în bronz sau duraluminiu, înscriind în spaţiu forme şi volume armonioase, care materializează idei şi sentimente profund umane, gânduri care sunt rodul unor meditaţii despre om şi existenţa sa pe acest pământ. Câteva premii obţinute la concursuri naţionale (Premiul „Marcel Guguianu” şi Medalia Fundaţiei de Artă „Sf. Luca” la Concursul Naţional de Artă Plastică „N. N. Tonitza”, Bârlad, 2007; Premiul pentru sculptură la Concursul de Creaţie Artistică Univers XXL, Piteşti, 2012) i-au atestat valoarea ronde-bosse-urilor sale. Sculpturile prezentate cu acest prilej reprezintă portrete („Meditaţie”, „Rugăciune”, „Mască – actor”) şi compoziţii cu încărcătură metaforică şi simbolică („Simetria formelor”, „La sfat”, „Simfonia lacrimii”, „Vibraţia inimii”. „Fructul iubirii”, „Strune de dor”, „Poarta Raiului” etc.). „Strune de dor”, prin forma lucrării şi folosirea ingenioasă a metalului aminteşte de un instrument muzical cu coarde, în timp ce „Poarta Raiului” este axată pe motivul biblic al scării, semnificând drumul ce-l parcurge fiinţa umană spre mântuire şi îndumnezeire. Sculptura aceasta, după închiderea expoziţiei, va rămâne pentru totdeauna la Tecuci, fiindcă artistul a hotărât să o doneze Muzeului Mixt din localitate. Alte lucrări obiectivează în lemn idei ca cele de geneză, germinaţie, fertilitate, maternitate, de scurgere a timpului. Adesea, artistul îşi înnobilează sculpturile folosind foiţa de aur sau apelând la culoare.

Ioniţă Benea, plasticianul care a realizat pentru Societatea de Cercetare Viticolă din Tg. Bujor o pictură murală monumentală, în suprafaţă de 30 m.p., pe tema „Istoria viticulturii”, se inspiră din natură, din realităţile care îl înconjoară, este fascinat de arta frescelor mănăstirilor din Moldova de Nord, de tradiţiile populare, şi în ceea ce aşterne pe pânză sau carton lasă să vedem un penel inspirat, pentru care desenul, culoarea şi lumina îşi dau mâna într-o fericită osmoză. Pictura şi grafica sa i-a încântat cu câţiva ani în urmă şi pe iubitorii de frumos din oraşul Aalborg din Danemarca. În cele 40 de tablouri expuse el a surprins peisaje rurale, naturi statice cu peşti şi cu flori, grupuri de case, măşti populare, dar mai ales a imortalizat scene ale datinilor şi obiceiurilor din timpul sărbătorilor de iarnă, alaiuri de colindători şi mascaţi, teatru popular, tarafuri şi grupuri de instrumentişti. Cheia în care pictează Ioniţă Benea este una expresionistă. Personajele au fizionomii alungite, expresii învăluite în mister, compoziţiile sunt uneori aglomerate, tonurile de culoare sunt puternice şi contrastante, ritmurile dinamice.

Parcurgând lucrările celor trei expozanţi de la Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu”, publicul tecucean beneficiază de prilejul de a se întâlni cu creaţia unor plasticieni afirmaţi pe plan local şi naţional, care sunt mesagerii unei arte care are toate virtuţile plasticii noastre contemporane, dar mai presus de toate are virtuţile personalităţii celor care i-au dat viaţă.

Corneliu STOICA

post-2782-0-96288600-1372619605_thumb.jp

post-2782-0-61257300-1372619620_thumb.jp

post-2782-0-90305400-1372619631_thumb.jp

post-2782-0-87966600-1372619643_thumb.jp

Posted

Multumim  adminului pentru postare ,domnului prof. Corneliu Stoica pentru  cronica si nu in ultimul rand admiratorilor  din pagina si participantilor la vernisaj . Cu stima si consideratie                    "TREI PRIETENI".

Posted

Cartea de artă - Corneliu Stoica: „Popasuri ale privirii”

„Popasuri ale privirii” (Editura Sinteze, Galaţi, 2013), cea de a 23-a carte a profesorului Corneliu Stoica, cunoscut şi în ipostaza de critic şi istoric de artă  (membru al U.A.P.R. – Secţia Critică), este o consistentă culegere de studii, cronici plastice, portrete, medalioane şi articole, majoritatea publicate de autor în ultimii doi ani în revistele „Dunărea de Jos”, „Dominus”, Şcoala gălăţeană”, „Axis Libri”, „Dum-Dum (on-line) sau postate pe „Forumul gălăţenilor de pretutindeni”.

Volumul se deschide cu un amplu studiu monografic dedicat pictorului emblematic al Galaţiului, Nicolae Mantu (24 aprilie 1871 – 8 septembrie 1957), singurul mare artist al urbei dunărene, afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, care s-a născut, a trăit, a activat şi a murit în oraşul natal. Biografia conturată de Corneliu Stoica este substanţială, cu multe aspecte din viaţa artistului încă necunoscute, iar analiza operei, atât a graficii cât şi a picturii, este făcută cu probitate profesională, cu simţ al proprietăţii termenilor, într-un limbaj accesibil specialiştilor, dar şi cititorilor obişnuiţi. Alte studii, adevărate micromonografii, sunt consacrate pictoriţelor Dorothea (Lola) Schmierer-Roth şi Mala Zamfirescu-Bedivan, graficienei Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu, care la 25 martie a.c. a împlinit vârsta de 100 de ani, pictorului şi graficianului Mircea Olarian, născut la Galaţi la 19 septembrie 1898 în familia unor actori, dar mai puţin cunoscut în oraşul de unde a pornit pe drumul artei, pictorului Ion Gâţă, născut în comuna Vârlezi la 13 februarie 1946, decedat prematur, la Brăila, la 25 iulie 1994, la numai 48 de ani. În două admirabile portrete sunt prezentaţii pictorii interbelicii Ghelman Lazăr, cu studii în Germania şi Franţa (tatăl sculptorului Dorio Lazăr, cel care a realizat coloana „Avântul” din Ţiglina I) şi Petre Iorgulescu-Yor, originar din Râmnicu-Sărat, dar care în perioada 1915-1917 a funcţionat ca magistrat în cetatea dunăreană. Tot de genul portretului se foloseşte autorul în prezentarea unor plasticieni gălăţeni ca Mariana Tomozei-Cocoş, Alexandru Pamfil, Mihaela Brumar, Crenguţa Macarie, Elena Fabiana Dima, Roxana Ciucalău, Diana Nour şi Eduard Sandu.

Unele aniversări şi comemorări i-au prilejuit lui Corneliu Stoica evocarea şi aducerea în atenţia iubitorilor de frumos a plasticienilor Emilia Dumitrescu, Elena Haschke-Marinescu, Leandru Popovici, Elena Ştefănescu, Vasile Onuţ, Dan Mateescu, Gheorghe Nour, după cum trecerea la cele veşnice a caricaturiştilor Vladimir Crivoi-Vlahi şi Cristian Marcu, precum şi a sculptorului Grigore Patrichi-Smulţi a fost consemnată prin articole „In memoriam”.

Cronicile plastice prezente în carte sunt numeroase, practic ele vizează aproape toate expoziţiile deschise la Muzeul de Artă Vizuală, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, precum şi în alte instituţii de cultură în perioada iunie 2011 – aprilie 2013. Iată nume de artişti ale căror expoziţii au făcut obiectul comentariilor autorului: Nicolae Cărbunaru, Ioana şi Sava David, Gheorghe şi Jana Andreescu, Idel Ianchelevici, Năstasă Forţu, Liviu Nedelcu, Ion Sălişteanu, Corneliu Vasilescu, Oana Coşug, Mihai Mănescu, Florian Doru Crihană, Eugen Holban, Bogdan Ene, Cornel Corcăcel, Ştefan Buţurcă, Maria Dunavăţu, Sterică Bădălan şi cei doi fii ai săi, Cristian şi Ciprian, Aurel Manole, Marius Ovidiu Burhan, Valeria Doca, Relu Angheluţă, Teodor Vişan, Raul Popa etc.. Nu lipsesc cronicile la manifestările de grup: „Trei plasticieni bulgari”, „Muzeografi – plasticieni”, „Cinci ipostaze textile”, „Valori ale tapiseriei româneşti”, „Artă Ebru - Dansul vopselei cu apa”, „Artişti la Dunărea de Jos”, Saloanele de iarnă şi de primăvară ale Filialei Galaţi a U.A.P. Dincolo de documentarea riguroasă, comentariile făcute de Corneliu Stoica sunt convingătoare, autorul aşezând pe primul plan valoarea estetică a lucrărilor.

Câteva articole din volum sunt consacrate unor monumente nou apărute în peisajul oraşului (Bustul prof. univ. Vintilă Dongoroz, autor Tudor Ioan, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice) sau unora mai puţin cunoscute (Monumentul funerar al lui Constantin Ressu din Cimitirul „Eternitatea”, Bustul doctorului Alexandru Carnabel, autor Oscar Spaethe, Spitalul „Elena Doamna”), ca şi lucrărilor realizate în cele şase ediţii ale Taberei Nationale de Sculptură în Metal). Foarte interesant, cu mute informaţii inedite este şi articolul „Galaţi – spaţiu fertil al graficii satirice”.

Beneficiind şi de o ilustraţie alb-negru bogată, mai ales în cazul pictorilor Nicolae Mantu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Mala Zamfirescu-Bedivan şi a graficienei Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu, cartea lui Corneliu Stoica este o apariţie importantă pentru arealul cultural al Galaţiului şi nu numai, mustind de informaţii utile şi aprecieri făcute, aşa cum sublinia criticul de artă Roxana Păsculescu, „cu ochiul critic al avizatului care fără să nege, pune în lumină corespunzătoare artişti şi fenomene plastice, provocând imaginaţia cu analizele sale ce pendulează între obiectiv şi subiectiv, însă întotdeauna valorizările estetice primează în detrimentul metaforei poetice”.

Silvia DUMITRIU

post-2782-0-32593700-1373030129_thumb.jp

post-2782-0-21639200-1373030136_thumb.jp

Posted

Istorie gălăţeană - Bustul lui Mihail Kogălniceanu

Bustul lui Mihail Kogălniceanu, amplasat pe strada Domnească nr. 111, în faţa Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Juridice a Universităţii "Dunărea de Jos",  este opera sculptorului de origine poloneză Wladimir Hegel (1839-1918), artist stabilit în România în 1885, la îndemnul lui V.A. Urechia. Este primul monument ridicat în ţara noastră la numai doi ani de la încetarea din viaţă a lui Mihail Kogălniceanu şi în acelaşi timp primul monument de artă plastică înălţat vreodată la Galaţi.                                                                                       

Personalitate marcantă a vieţii politice şi culturale româneşti din deceniile 4-9 ale secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi - m. 20 iunie 1891, Paris) a fost considerat, graţie activităţii sale puse în slujba intereselor ţării, cel mai mare bărbat de stat al românilor în secolul al XIX-lea. A participat în 1848 la mişcarea revoluţionară din capitala Moldovei împotriva domnitorului Mihail Sturdza, iar după numirea ca domn a lui Grigore Alexandru Ghica în 1849 începe o ascensiune politică rapidă. A fost director al Departamentului Lucrărilor Publice (1849 - 1850), al Departamentului Treburilor din Lăuntru (1851 - 1852), deputat în Divanul ad-hoc şi conducător al mişcării unioniste (1856 - 1857), membru al Adunării elective a Moldovei, iar după Unirea Principatelor Române devine prim-ministru. După înlăturarea din scaun a lui Alexandru Ioan Cuza va mai îndeplini câteva funcţii importante: ministru de interne (1867 - 1870, 1879 - 1880), ministru de externe (1876, 1877 - 1878), ministru plenipotenţiar la Paris (1880). {ntre 1887 - 1890 a fost preşedinte al Academiei Române.

Legăturile lui Mihail Kogălniceanu cu Galaţii au fost multiple. El s-a numărat  printre acei revoluţionari care alături de Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Ion Ionescu de la Brad etc. au participat la întâlnirile de la Mânjina organizate la conacul "decanului tinerimii române" - Costache Negri, al căror principal scop era în primul rând realizarea unirii Principatelor Române, iar ca prim-ministru al lui Al. I. Cuza şi apoi ca senator în parlamentul ţării, a apărat în dese rânduri interesle economice ale ţinutului Covurlui şi ale portului Galaţi (între altele, susţinerea regimului de porto-franco şi construirea liniei de cale ferată Galaţi-Bârlad).

Bustul este realizat din bronz şi a fost donat municipalităţii de către profesorul universitar V. A. Urechia, pe atunci senator de Covurlui, ctitorul bibliotecii ce-i poartă numele. A fost turnat în atelierele Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. {ntr-o scrisoare datată 11 septembrie 1893, înregistrată la Primăria municipiului Galaţi la nr. 13411/1.10. 1893, marele cărturar i se adresa în aceşti termeni primarului din acea vreme, avocatul Virgil G. Poenaru:

 

Domnule Primar,

Bărbaţi ca Alexandru Cuza, M. Kogălniceanu, Negri sunt ai ţării întregi, dar nu mai puţin sunt îndeosebi ai gălăţenilor, pe care i-a iubit şi pentru care au lucrat toată viaţa lor. Aşa vor fi la rândul lor şi alţi bărbaţi care încă trăiesc, în frunte având pe venerabilul actual Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Dl. Lascăr Catargiu. Pătruns de convingerea că nuamai acea naţiune manifestă vitalitate, care onorează şi conservă memoria bărbaţilor care au lucrat pentru ea, am hotărât ca, treptat, din neajunsul pungii mele, să ridic acestor bărbaţi câte un bust la Galaţi. Având deja gata bustul în bronz al lui M. Kogălniceanu şi piedestalul său din granit de Sinaia, nu îmi rămâne decât să solicit de la patriotismul D-tale şi de la iubirea Domniei tale de înfrumuseţare a Galaţilor, să dai autorizaţiunea ridicării în parcul municipal (lângă Universalle) a bustului lui M. Kogălniceanu şi treptat al celorlalte. Bărbaţi ca aceştia, odată lipsiţi din mijlocul nostru, ei nu mai apaţin unui anumit partid, ci memoria lor este scumpă tuturora. Nu mă îndoiesc deci de succesul rugăminţii mele. De îndată ce voi primi încuviinţarea Dv. şi a Consiliului ce prezidaţi, voi veni la Galaţi ca în înţelegere cu Dv. să facem alegerea locului şi să fixăm programa serbării inaugurării acestui prim monument al Galaţilor.

Primiţi, Domnule Primar, încredinţarea prea deosebitei mele consideraţiuni.

1893, septembrie 11                                       V.A. Urechia

                                                                             senator de Covurlui

(DJAN Galaţi, fond Primăria Galaţi, dosarul nr. 18/1893, f. 1, rola 350).

 

Monumentul a fost dezvelit în ziua de duminică, 24 octombrie 1893, ora 1 p. m., în mijlocul rondoului principal de flori de la intrarea în Parcul Municipal. Data fusese stabilită şi aprobată în şedinţa Consiliului Comunal din 11 octombrie (ibidem, p. 6; Covurluiul, Anul II, nr. 124 (142), 29 octombrie 1893). {n partea din faţă a soclului se afla săpată următoarea inscripţie: "Municipiului Galaţilor, senatorele V. A. Urechia încredinţă acest monument în octombrie 1893", iar în partea opusă, se putea citi: "Lui Mihail Kogălniceanu, 6 septembrie 1817 - 20 iunie 1891".

La serbarea prilejuită de acest eveniment au participat donatorul bustului V. A. Urechia, sculptorul Wladimir Hegel, generalul Barozzi, comandantul corpului III de armată, prefectul judeţului Gr. Şuţu, primarul oraşului, avocatul Virgil G. Poenaru, corpul didactic şi reprezentanţi ai tuturor autorităţilor locale. Din partea familiei ilustrului bărbat de stat şi literat au fost de faţă Vasile Kogălniceanu, fiul marelui patriot, şi locotenent-colonelul Emil Casimir. M. S. Regele a fost reprezentat prin colonelul I. Bereşteanu, adjutant regal, iar Universitatea din Iaşi prin rectorul său, N. Culiano. V. A Urechia a reprezentat şi Academia Română în calitatea sa de vicepreşedinte al acesteia. Au mai participat scriitorul Spiridon Popescu, pe atunci student la Iaşi, George Murnu, reprezentantul românilor macedoneni, delegaţii ale unor importante instituţii din diferite oraşe ale ţării. Gălăţenii prezenţi la eveniment au fost atât mulţi, încât cronicarul ziarului „Covurluiul” notează că „nu mai încăpeau în parc şi în împrejurimi”.

Solemnitatea a început cu serviciul divin, oficiat de S.S. Partenie Clinceni, Episcopul Dunării de Jos, înconjurat de clerul episcopal. Când bustul a fost dezvelit, binecuvântat şi stropit cu aghiasmă, fanfara Regimentului 11 Siret a intonat cântece patriotice. După discursul lui V.A. Urechia a vorbit primarul Virgil G. Poenaru, apoi profesorul consilier Romulus Scriban a dat citire Actului de inaugurare a monumentului. Au urmat alte alocuţiuni rostite de I.G. Nebuneli, proprietarul ziarului local „Galaţii”, G. Mihăilescu din partea corpului didactic secundar gălăţean, N. Culiano, rectorul Universităţii din Iaşi, Spiridon Popescu din partea studenţilor din Iaşi, C. V. Vasiliu din partea studenţilor din Bucureşti şi George Murnu, din partea românilor macedoneni. Au fost depuse 16 coroane.

După solemnitate s-a format o procesiune impresionantă şi în acordurile armonioase ale muzicii miliatare mulţimea s-a deplasat la liceu (actualul Colegiu Naţional „Vasile Alecsandri” n.n.), unde V.A. Urechia a arătat publicului, mai ales tinerimii studioase, diferite obiecte care au aparţinut lui Mihail Kogălniceanu, donate de fiul său Vasile Kogălniceanu muzeului Bibliotecii „V.A.  Urechia”, instituţie găzduită la acea vreme în clădirea liceului.

Ceremonia s-a încheiat seara, când comercianţii gălăţeni, la restaurantul Cofetăriei centrale, au oferit un banchet în onoarea lui V.A. Urechia, a sculptorului Vladimir Hegel şi a oaspeţilor care au participat la această serbare.

Ziarul „Covurluiul” a publicat în trei numere consecutive ale sale (nr. 126, 3 noiembrie; nr. 127, 5 noiembrie; nr. 128, 7 noiembrie 1893) discursul lui V. A. Urechia, iar în alte două numere (nr. 152, 24 noiembrie; nr. 153, 26 noiembrie 1893), discursul lui C.V. Vasiliu, rostit în numele studenţilor Universităţii din Bucureşti.

În cuvântul său, V. A. Urechia a spus printre altele: "Unde puteam aşeza mai nimerit această icoană scumpă decât în mijlocul Galaţilor, al caruia a fost Mihail Kogălniceanu, de atâtea ori, reprezentantul în Parlament şi înzestrătorul cu atâtea instituţiuni(...), acel reprezentant care m-a deprins şi pe mine a servi Galaţii, nu pentru beneficii ce mi-ar oferi, ci pentru că a fost  şi că trebuie să devină organul de respirare, de viaţă a Ţării Române. (…) Voi toţi sunteţi aici ca să salutaţi amintirea lui materială şi să-l vedeţi privind mereu şi totdeauna spre răsărit, spre acel colţ de pământ de a cărui pierdere nu se face vinovat. Marea împărăţie, care săturată că nu-i dădea acel pământ cu bună-voie, ne ameninţa zicând: «Voi ordona oştirii mele să dezarmeze oştirea română». Mihail Kogălniceanu răspundea: «O oştire, care numără mii de cavaleri Sf. Gheorghe ţi mii de cruci ai Stelei nu se dezarmează de altă oştire, ci dezarmează ea pe inamic»".

Din discursul studentului C. V. Vasiliu am reţiunut: „Serbarea de astăzi e un moment istoric, făcîndu-ne să înţelegem principiul de acţiune al unei generaţii întregi, amintindu-ne marele învăţăminte ale istoriei, ne îmbărbătează pe toţi, chemându-ne, tineri şi bătrâni, la îndeplinirea datoriei pe care acel ce şi-a personificat atât de strălucit epoca, ne-a lăsat-o nouă; iată de ce bronzul rece capătă glas, şi, în mijlocul frământărilor noastre adeseori fără rost, ne buciumă strigătele deplinei deşteptări, ne aruncă ordinul de luptă şi de unire” („Covurluiul”, nr. 152, 24 noiembrie 1893).

Fiica lui Mihail Kogălniceanu, Lucia Kogălniceanu, care nu a putut participa la eveniment, în scrisoarea adresată primarului, datată 23 ocrombrie 1893, îşi exprima astfel gratitudinea faţă de gălăţeni: "Mama mea şi eu vă mulţumim din suflet. Sunt bolnavă în imposibilitate de a asista la  această ceremonie sfântă pentru mine. Sunt însă fericită că Galaţii pe care defunctul meu părinte l-a iubit atât de mult, este cel întâi oraş din România care şi-a afirmat neuitarea către el" ("Covurluiul", nr. 124, 29 octombrie 1893, p. 2).

În 1913, cu prilejul unor lucrări de sistematizare a parcului, bustului lui Mihail Kogălniceanu, ca de altfel şi statuii lui Mihai Eminescu, dezvelită la 16 octombrie 1911, li s-au schimbat locul. Bustul a fost amplasat în mijlocul unei pajişti, iar statuia poetului a fost aşezată ceva mai spre centrul parcului, aproape de perdeaua verde constituită din conifere, pentru ca astfel blocul alb al marmurei să aibă drept fundal această perdea, şi să i se pună mai bine în valoare contururile monumentului (DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosarul nr. 75, 1913, filele 21-23, Rola 707).

După 1950, din dispoziţia autorităţilor comuniste, bustul lui Mihail Kogălniceanu a fost îndepărtat din parcul din centrul oraşului şi amplasat în Parcul Libertăţii. Mai apoi a stat câţiva ani în custodie la Muzeul Judeţean de Istorie. După 1975, prin grija fostului rector al Universităţii "Dunărea de Jos", I. Oprea, el a fost instalat pe soclul din faţa clădirii vechi Facultăţii de Mecanică (azi, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Juridice).

Sculptor viguros, autor al mai multor lucrări de artă monumentală din Bucureşti, Iaşi, Piatra Neamţ, Tg. Ocna etc., Wladimir Hegel, în bustul lui Mihail Kogălniceanu de la Galaţi, a  imortalizat în bronz chipul marelui cărturar şi om politic, axându-se pe reliefarea unor trăsături morale bine cunoscute: înţelepciunea, spiritul echilibrat şi profund, demnitatea, desluşirea cu clarviziune a perspectivelor României. Privirea parcă scrutează zări depărtate, dar ea vorbeşte în acelaşi timp de viaţa lăuntrică a personajului, ipostaziind o stare de reflecţie. Modelajul este realizat în spiritul sculpturii neoclasice, construcţia volumelor este solidă, definind personalitatea bogată a celui care cu geniul său politic şi-a adus din plin contribuţia la făurirea României moderne.

* Pentru iubitorii de documente publicăm şi actul de inaugurare a monumentului, în forma apărută în ziarul „Covurluiul”, Anul II, nr. 124(142), vineri 29 octombrie 1893, p.2:

 

Noi, V. Poenaru, primar al Urbei Galaţi, primit-am în ziua de 24  septembrie 1893 adresa d-lui profesor al Universităţii din Bucureşti, V.A. Urechia, preşedintele secţiunii istorice din Academia Română, senator al judeţului Covurlui. Prin această carte a sa Dl. Urechia oferă comunei Galaţilor să ridice, cu spesele sale, în Parcul Municipal, un monument comemorativ al lui Mihail Kogălniceanu, nemuritorul bărbat de stat al României, care a reprezentat judeţul Covurlui în mai multe dăţi în Parlamentul ţării.

Acest monument va consta din: bustul de bronz al marelui patriot, datorat dălţii măiestre a artistului statuar Constantin Hegel, bronz ieşit din atelierele Şcolii de Arte şi Meserii a Statului din Bucureşti, sub direcţiunea domnului inginer Don, şi din soclul tăiat în piatră la carierele Regale din Sinaia sub direcţiunea domnului Fonteix, după planul întocmit de dl. ing. Nestor V. Urechia.

Noi, primarul comunei Galaţilor,

Bine ştiind că acea naţiune dă probe de vitalitate, căreia nu-i lipseşte cultul bărbaţilor, care au lucrat şi au luptat pentru propăşirea ei în orice direcţiune, politică sau culturală;

Domirită conştiinţă având de puterea educativă, pentru noile generaţiuni, a monumentelor publice, care le înfăţişează amintirea bărbaţilor şi a faptelor glorioase ale naţiunii;

Cu recunoştinţă primit-am frumoasa donaţiune a domnului senator V.A. Urechia şi conformându-ne votului unanim al consilierilor noştri am luat dispoziţiuni:

I. Bustul lui Mihail Kogălniceanu să fie aşezat astăzi 24 octombrie 1893 pe soclul său în Parcul Municipal la locul ales de noi, pentru a fi în perpetuu conservat şi întreţinut de comună.

La serbarea inaugurativă a monumentului au preşezut comitetul înadins convocat de noi. În prezenţa tuturor autorităţilor bisericeşti, administrative, comunale, şcolare, cum şi a membrilor familiei ilustrului bărbat, şi în asistenţa delegaţiilor care mai jos vor semna, s-a dezvelit în aclamaţiunea tuturor, chipul perpetuat al aceluia care, moralmente, va rămâne etern în amintirea noastră.

II. Acest document va fi conservat în original, în secţiunea muzeului, în instituţiunea V. A. Urechia.

Făcut la Galaţi în 24 Octombrie, anul de la formarea lumii 7402, iar de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos 1893 şi s-a scris de Ştefan Dumitrescu, secretar al donatorului monumentului.

Primarul urbei Galaţi

Consiliul comunal al urbei Galaţi

(Semnează: donatorul, membrii familiei, Episcopul Partenie Clinceni, primarul, prefectul judeţului, primul preşedinte al Curţii de Apel, procurorul general de Curte, primul preşedinte al Tribunalului local, primul procuror, preşedintele Camerei de Comerţ, directorul Liceului, Şcolii Comerciale şi al Şcolii Normale, comandantul Corpului III de Armată, comandantul Flotilei, comandantul Garnizoanei, senatorii şi deputaţii, foştii senatori şi deputaţi, reprezentanţii comerţului şi industriei, reprezentanţii presei locale şi ai diverselor delegaţii).

_____________________________________________

 

WLADIMIR C. HEGEL (n. 1939, Polonia – m. 1918, Bucureşti) s-a stabilit în România în 1885. Afost numit profesor la Şcoala de Arte şi Mesrii (1891) şi apoi profesor la cadedra de sculptură de la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, în urma morţii lui Ion Georgescu.. Este autorul mai multor lucrări de artă monumentală: Statuia lui Miron Costin, bronz, 1888 (Iaşi), Statuia lui Vasile Alecsandri, bronz, 1906 (Iaşi), Monumentul Eroilor Pompieri, bronz, 1901 (Bucureşti), Bustul Reginei Elisabeta, 1891 (Muzeul Naţional Peleş, Sinaia), Bustul lui Mihail Kogălniceanu de la Academia Română, bronz patinat, 1893, Coloană comemorativă, bronz, 1903 (Muzeul Naţional Peleş, Sinaia), Statuia lui Mihail Kogălniceanu (Iaşi), Monumentul lui Dinicu Golescu (Bucureşti), Monumentul lui Mihail Kogălniceanu (Piatra Neamţ), Monumentul lui C. A. Rosetti (Bucureşti).  „A fost apreciat pentru calităţile de sculptor monumentalist şi portretist, notează criticul şi istoricul de artă Mircea Deac. Are o sculptură calmă, echilibrată, compoziţii lucide bine documentate. Figurile au gesturi simple, naturale. Detaliile sunt bine studiate. Întreaga compoziţie are un aer evocator. Siluetele statuilor sunt bine executate şi proporţionate, armonioase. Este sculptorul exactităţii”.

                                                              *

                                                 *                        *

Un bust monumental al lui Mihail Kogălniceanu se află şi în faţa clădirii Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Ţiglina I. El este realizat în bronz şi poartă semnătura sculptorului gălăţean Alexandru Pamfil.

Liceul „Mihail Kogălniceanu” s-a înfiinţat la 23 octombrie 1878, prin Ordinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice nr. 11.042, funcţionând de-a lungul timpului ca şcoală secundară de fete, şcoală profesională, liceu teoretic, liceu de cultură generală real-umanist, liceu de matematică-fizică, liceu industrial, liceu teoretic real-umanist. În Conferinţa cadrelor didactice din ziua de 17 iunie 1909 s-a hotărât ca numele acestei şcoli să fie „Mihail Kogălniceanu”. Ministerul Instrucţiunii Publice, prin Ordinul nr. 44.532, decembrie 1909, înregistrat la nr. 189  din 16 decembrie 1909 (dosarul 22 din arhiva L.M.K.) este de acord, comunicând: „Am onoarea a vă face cunoscut că Ministerul a aprobat ca şcoala să poarte numele de Mihail Kogălniceanu”.

Admiratori ai ilustrului cărturar şi om politic din secolul al XIX-lea, profesorii şi elevii şcolii, sprijiniţi de Societatea Culturală „Mihail Kogălniceanu” (preşedinte, prof. Alexandru Buruiană), au căutat să-i cinstească memoria patronului lor spiritual, la împlinirea a 115 ani de existenţă a liceului, şi prin ridicarea unui bust, apelând în acest scop la sculptorul Alexandru Pamfil. Dezvelit la 23 octombrie 1993, bustul cu figura  lui Mihail Kogălniceanu, la vremea respectivă, nu l-a mulţumit pe artist de felul cum s-a făcut turnarea în bronz, nesolicitându-i-se participarea la această operaţie. {ntrucât sculptorul păstrează exemplarul din ghips, el ne-a sugerat ideea că ar fi bine ca actualul bust să fie topit şi turnarea să se facă sub directa supraveghere a lui.

_____________________________________                                                   

 

ALEXANDRU PAMFIL (n. 24 februarie 1953, Orzeni, comuna Holboca, judeţul Iaşi) este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj ( promoţia 1979). Membru  al U.A.P. din 1990. Muzeograf principal la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi şi profesor la Şcoala de Arte. Din 1979 participă la expoziţiile Filialei Galaţi a U.A.P., ale Uniunii Artiştilor Plastici din România şi ale altor organizatori. Expoziţii personale:  Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi:1986, 1991, 1993. Participări la Taberele şi simpozioanele naţionale de creaţie de la Târgovişte (1985), Sângeorz-Băi (1987), Cluj-Napoca (1998), Satu Mare (1990), Oarba de Mureş (1992), Rohia-Maramureş (1994). În 1992 a primit premiul III  la Bienala de sculptură mică, organizată de Centrul Dantesc din Ravenna (Italia), pentru o lucrare inspirată din „Divina comedie” a lui Dante Alighieri, iar în 2001, la Bârlad, premiul „Constantin Popovici”. Lucrări de artă monumentală: „Semn”( piatră, 1800x700x600 mm, Târgovişte), „Compoziţie” (marmură, 700x800x1200 mm, Sângiorz-Băi), „Compoziţie” (piatră, 3900x1000x1000 mm, Cluj-Napoca), „Jertfa” (piatră, 2600x1000x1400 mm, Satu Mare), „Altar” ( piatră, 1900x1200x1150 mm, Oarba de Mureş), „Jertfa” (lemn, 2000x1300x400 mm, Rohia, Maramureş). Este autorul a numeroase portrete („Mircea cel Bătrân”, „Petru Rareş”, „Episcopul Melchisedec Ştefănescu”, „Mihail Sadoveanu”, „Avram Iancu”, „Tenorul N. Leonard”, „Cărturar” etc.) sau al unor lucrări semiabstracte ( „Umbre”, „Dialog”, „Metamorfoză”, „Duet”, „Paravan”, „Conflict”, „Echilibru”).

Corneliu STOICA

post-2782-0-04385400-1373315889_thumb.jp

Posted

In memoriam

A trecut la cele veşnice pictorul şi poetul Ion Avram-Dunăreanu

În ziua de duminică, 14 iulie, a trecut la cele veşnice, discret aşa cum a fost şi în existenţa sa pământeană, magistratul Ion Avram-Dunăreanu, cunoscut şi ca reputat pictor şi poet, cu o activitate consistentă în cele două domenii ale artei, intelectual de aleasă nobleţe sufletească, a cărei contribuţie la viaţa culturală a judeţului Galaţi include realizări care nu vor fi uitate aşa curând.

S-a născut la 18 martie 1945 în satul Suhurlui din comuna Rediu, fiind al optulea copil al unei familii de ţărani, Maria şi Andone Avram. A absolvit Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” (1976) şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1981). A făcut studii libere de pictură şi s-a numărat printre membrii fondatori ai Asociaţiei Artiştilor Plastici „Simeza”, cu sediul în Galaţi. A lucrat ca inginer la Brăila, iar din 1982 a practicat magistratura. A debutat cu o expoziţie personală de pictură în 1988. Acesteia i-au urmat alte peste 40 de expoziţii deschise la Galaţi, Brăila, Bucureşti, Iaşi, Braşov, Cluj, Sinaia, Focşani, Constanţa etc. A participat la mai multe expoziţii de grup şi colective, a fost onorat de-a lungul anilor cu mai multe premii. printre care şi Premiul special oferit pentru activitatea literar-artistică de către Uniunea Juriştilor din România. În 2007 a donat Muzeului de Istorie Galaţi casa părintească din comuna Suhurlui, judeţul Galaţi (reabilitată între 1994-1997), împreună cu o colecţie variată de bunuri etnografice. Aici s-a înfiinţat Casa Rurală „Ion Avram Dunăreanu”, ca secţie a acestui muzeu, care găzduieşte expoziţia permanentă „Ambient tradiţional ţărănesc”, prin care s-a încercat recompunerea unui interior caracteristic lumii de la sate, prin păstrarea trăsăturilor specifice ale culturii româneşti şi valorificarea ştiinţifică a bunurilor culturale de factură etnografică. În domeniul literaturii a debutat în 1973 în revista culturală ieşeană „Ecou”, publicând ulterior volumele de poezie: „Labirintul tăcerii” (Editura Hipatya, 1996); „La peştera vântului” (Editura Edit-Press, 1998); „Realitatea orei” (Editura „Scrisul Românesc”, 2001); „Între limite” (Editura Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2006); „Transcendenţe prin geneze” (Editura Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2012). Din domeniul juridic a publicat: „Justiţie, judecător, management” (Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005); „Managementul organizaţiilor juridice” (Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008). În anul 2002 i-a apărut la Editura „Alma” din Galaţi, în colecţia „Artişti români contemporani”, albumul de artă „Ion Avrm-Dunăreanu”, cu un text bilingv (limba română – limba engleză), semnat de scriitorul Nicolae-Paul Mihail.

Ca artist plastic, repertoriul picturii sale cuprinde peisaje, compoziţii, scene de interior, portrete şi naturi statice cu flori. Predominante sunt peisajele şi scenele din munca de zi cu zi a ţăranilor. Sunt imortalizate imagini ale satului natal, ale împrejurimilor acestuia, ale unor aşezări umane din podişul Covurlui dar şi din alte zone ale ţării. Realizate în toate anotimpurile anului, tablourile sunt pictate în culori vii, calde, pigmentul este întotdeauna susţinut de un desen clar şi precis. Se simte pe undeva nostalgia pe care o încearcă Ion Avram-Dunăreanu pentru paradisul pierdut al copilăriei şi adolescenţei. Deşi lucrările sunt de dimensiuni mici, imaginile se desfăşoară pe mari întinderi, artistul găsind modalităţi dintre cele mai diferite pentru aşezarea elementelor în pagină, astfel ca ele să exprime cât mai convingător amplitudinea spaţiului cuprins în suprafaţa patrulaterului fiecărui tablou. Privind tablouri ca „Uliţa satului”, „În ţarc”, „Peisaj de primăvară”, „Omul cu sacaua”, „Curtea cârciumarului”, „Lan de maci”, „Peisaj de toamnă”, „Pregătirea oilor pentru păşune”,  „Fată într-un lan de maci”, „La târg”, „Copaci sub apă”, „Peisaj cu mesteceni” „Peisaj cu pescari”, apreciem spiritul de observaţie al artistului, felul cum el ştie să comunice cu iubitorul de artă, să-l facă părtaş la bucuria pe care el o simte la contactul cu datele realului. Ceea ce i se oferă privirii pictorul prelucrează pe plan mental şi ceea ce aşterne pe pânză este o imagine transfigurată, de o deosebită simplitate. În acest sens, criticul de artă Constantin Prut, cu prilejul unei expoziţii din Capitală, chiar nota că artistul „transfigurează şi glorifică simplitatea, ca pretext de a comunica semenilor sentimentul poetic care se înalţă şi izbândeşte totul”. În felul de concepere a unor personaje şi chiar în maniera de a picta, Ion Avram-Dunăreanu păstrează stilul picturii naive („Repaus – nişte ţărani”, „De la târg”, „Pe gânduri”„Nea Ghiţă  Sigheţeanu”, „Moş Tărban”, „Omul cu sacaua”), după cum în alte tablouri recurge la compoziţii cărora le conferă semnificaţii simbolice („Vestitorul”, „Rădăcini”, „Interferenţe”, „Veghind liniştea”, „La sfat cu toamna”) sau pendulează în zona unui geometrism abstract („Drumul luminii”, „Lupta”, „Supraveghere”, „Simfonia naşterii”, „Elogiul forţei”). Ion Avram-Dunăreanu a pictat şi multe portrete de copii, dovedindu-se a fi un delicat cunoscător al sufletului infantil şi reuşind să pună în evidenţă fragilitatea vârstei, candoarea, naivitatea şi curiozitatea cu care personajele aparţinând lumii copiilor încearcă să descopere lumea din jur.

Ion Avram-Dunăreanu şi-a încheiat periplul său terestru. A rămas după el o operă literară şi plastică importantă, valoroasă, care trebuie preţuită, valorificată, făcută cunoscută cititorilor şi iubitorilor de frumos. A rămas amintirea unui Om integru, modest, de o deosebită probitate profesională, de o înaltă ţinută intelectuală şi morală, care a slujit arta cu cuvântul şi penelul cu o exemplară dăruire, a cărui operă, aşa cum menţiona Nicolae –Paul Mihail, „exprimă genul artistic de un rafinament elevat al neamului nostru din care a venit şi pentru care a creat”.

Corneliu STOICA

post-2782-0-77179400-1374002146_thumb.jp

post-2782-0-88498600-1374002159_thumb.jp

post-2782-0-75827700-1374002187_thumb.jp

Posted

Gina Hagiu-Popa, o aristocrată a picturii româneşti

Plastica feminină românească înregistrează la loc de cinste numele unei mari Doamne a picturii şi graficii noastre, Eugenia (Gina) Hagiu-Popa, artistă de notorietate naţională şi internaţională, pornită pe drumul artei de pe meleagurile judeţului Galaţi. Ajunsă astăzi la o vârstă venerabilă, deşi pare o fiinţă fragilă, ea nu dă încă semne de oboseală, îşi deschide expoziţii personale, participă la manifestări colective şi de grup, este prezentă la multe evenimente culturale. Cu doi ani în urmă, în expoziţia „Doamnele picturii româneşti”, organizată la Muzeul de Artă Vizuală de pictoriţa-muzeografă Anca Tofan, am avut prilejul să-i admirăm câteva tablouri expuse pe simeze în compania altora semnate de Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Lucia Demetriade-Bălăcescu, Micaela Eleutheriade, Margareta Sterian, Wanda Sachelarie-Vladimirescu, Matilda Ulmu, Emilia Dumitrescu, Mimi Şaraga-Maxy, Viorica Velescu, Alma Redlingher şi Yvonne Hassan. Lucrările Ginei Hagiu excelau prin noutatea subiectelor abordate, prin echilibrul compoziţional, prin rigoarea desenului şi armonia culorilor, fiind mărturia certă a unui penel inspirat şi a opţiunii artistei pentru a-şi racorda creaţia la o realitate pe care o transfigurează cu mijloace plastice în măsură să-i definească identitatea.

Pictoriţa s-a născut la 11 noiembrie 1924, în oraşul Tg. Bujor. A absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1948), unde a studiat cu profesorii Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu şi Simion Iuca, iar între 1947-1949 a frecventat şi a absolvit şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Până în 1958 a lucrat ca actriţă la Teatrul Naţional şi Teatrul Tineretului din Bucureşti. În pictură a debutat în 1958, la expoziţia anuală de stat, cu compoziţia „La moartea poetului Nicolae Labiş”. Între 1960-1962 a trăit şi a lucrat în China, împreună cu soţul său, pictorul Eugen Popa, la Institutul de Artă din Hangzhou. Aici a ţinut cursuri pregătitoare despre Artele plastice din România şi Noţiuni esenţiale ale picturii în ulei. În 1963, timp de şase luni, a lucrat la Paris, în atelierul pictoriţei Magdalena Rădulescu. A obţinut o bursă din partea Muzeului de Artă Modernă „Stedelijk” din Amsterdam şi la recomandarea acestuia a lucrat în stagii de câte trei luni, în anii 1975, 1977, 1979, 1990, în Olanda şi S.U.A. În 1987 şi 1988 a organizat, împreună cu soţul său, în localitatea de naştere a acestuia, Săvârşin (judeţul Arad), un Muzeu de Artă, realizat prin donaţiile sale, ale lui Eugen Popa şi ale învăţătorului Iosif Dohangie. Între 1982-1991 s-a ocupat de selecţionarea, ilustrarea şi editarea operelor literare rămase în manuscris ale fratelui său – poetul Grigore Hagiu. După moartea lui Eugen Popa, întâmplată de în 1996, s-a ocupat de valorificarea operei acestuia prin organizarea unei expoziţii retrospective (2004, Palatul Parlamentului, sala Brâncuşi) şi a editării unui album de artă, iar în 2008, casa părintească a soţului, de la Săvârşin, a fost donată Consiliului Judeţean Arad şi transformată în Casă Memorială. De-a lungul anilor, şi-a organizat mai multe expoziţii personale: 1962, Institute of Arts, Hangzhou şi Pekin (China); Sala Dalles, Bucureşti; 1963, Muzeele de Artă din Cluj, Arad, Tg. Mureş; 1967, Galerie R. G. St. Germain, Paris: 1970, Galerie Terme, Padova, Abano-Terme (Italia); 1973, Galeria „Galateea” Bucureşti; 1974, Pulchri şi Panorama Mesdag, Haga; 1974, 1975, Galerij Zijlstraat, Haarlem; 1975, Galerij Adriana, Thorn (Olanda); 1977, Priseneiland, Amsterdam; 1979 şi 1980, Galerij Yijlstraat, Haarlem (Olanda); 1982, Priseneiland, Amsterdam; 1984, Rosa Spier – Huis Laren (Olanda); 1985, Kunst Galerij Lochem (Olanda) şi In de Hoojschuur, Orvelte (Olanda); 1987, Galerij Zijlstraat; 1988, Hoojschuur, Orvelte; 1990, Gallery the art of Estem Europe, Denver (S.U.A.); 1991, Kunst Galerij Lochem (Olanda); 1992, Studio H. Sturmer, München; Galerie Holzinger, München (Germania); 2010, Bucureşti, Galeria Căminul Artei (expoziţie retrospectivă). Este şi autoarea unor lucrări de artă murală aflate la Bacău (Casa de Cultură, 1964, ceramică colorată, 65 mp), Turnu-Severin (Fabrica de industrializare a lemnului, 1966, ceramică colorată, 120 mp), Tg. Jiu (Casa de Cultură, 1968, ceramică colorată, 16 mp), şi Buzău (Casa de Cultură, 1978, ceramică colorată, 76 mp). A ilustrat următoarele volume ale fratelui său, Grigore Gagiu: „Fantastica pădure”, 1980; „Desemne pe sticlă”, 1983; „Alte sonete”, 1983; „Zilele, vârstele, anii”, 1985; „Poeme”, 1986; „Cristal de primăvară”, 1991. A fost onorată cu mai multe distincţii: Premiul II la Festivalul Mondial al Tineretului (1959); Diploma şi Medalia Meritul Cultural Chinez (1962); Premiul II şi titlul de laureat pentru lucrarea de artă murală de la Fabrica „Danubiana” din Giurgiu (1978); Premiul II pentru machete şi schiţe la concursul decorării Teatrului Naţional din Bucureşti (1970-1972); Titlul de Cetăţean de Onoare al localităţii Săvârşin (2008); Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Tg. Bujor (2011). Artista este şi personaj în filmul „Biserica în Poezie” (1998, regia - Grid Modorcea), documentar închinat generaţiei 1960, ale cărui filmări s-au făcut îndeosebi în biserica din Tg. Bujor, unde Grigore Hagiu a fost botezat, şi unde în fiecare toamnă poeţilor acestei generaţii (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Marin Sorescu ş.a.) li se face o slujbă de pomenire în cadrul Festivalului „Grigore Hagiu”. Lucrări ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din România, Franţa, Italia, S.U.A, Belgia, Germania, Olanda etc. Despre creaţia sa au scris elogios Eugen Schileru, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Ion Brad, Bernard Blancotte, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Radu Bogdan, Gabriela Melinescu, Octavian Barbosa ş.a.

Pictura şi grafica Ginei Hagiu au cunoscut de-a lungul anilor mai multe etape, de la lucrările de început, strâns legate de peisajul şi oamenii locurilor natale, păstrate ca o nestemată în memoria afectivă, până la cele de un decorativism-abstract sau bazate pe transpunerea în viziune folclorică a unor motive. Aspecte ale realităţii din imediata proximitate a artistei, ale unor locuri din ţară, din China şi de pe alte meleaguri pe unde artista a călătorit, sunt evocate cu căldură şi vibraţie poetică. Adesea exprimarea are accente expresioniste sau etalează suavităţi cromatice de mare rafinament. Atât în peisaje cât şi în compoziţii ea se foloseşte de un desen sigur şi dinamic, care-i dictează şi distribuirea culorii. Materia picturală este aşezată în tuşe expresive şi dense, în ritmuri ce conferă suprafeţei pictate sonorităţi muzicale. Grigore Hagiu, care a fost şi un exigent critic de artă, scria în 1984 despre creaţia surorii sale: „Sudul Moldovei, acel peisaj de şes deluros, sărac, dar ferm în linii, cu suavităţi vegetale deprinse să se dezvăluie pe de-a-ntregul numai sufletului plămădit şi una cu el, a constituit şi constituie încă piatra de încercare a artei profesată de Eugenia Hagiu. Pictoriţa se reîntoarce la imaginile natale, cu modestie şi timiditate, redescoperindu-le abia în timp, pe măsură ce lucrează, drept obsesii fundamentale”. La rândul său, Eugen Schileru nota: „Ceea ce impresionează la Gina Hagiu este puterea cu care este afirmat şi consemnat concretul, vizibilul. Artista care gândeşte cu consecvenţă, cu spirit metodic la problemele artei sale, şi-a dat seama de faptul că accentuarea grafismului într-un tablou, într-o pictură, e de natură să ridice la un exponent nou conflictul prezentat în imagine, dinamica şi, în general, tonicitatea acesteia”. Sunt de notorietate în creaţia sa ciclurile „Păsări şi flori”, „Capra”, „Deal” sau lucrările de pictură şi grafică din perioada chineză, în care artista dă frâu liber propriei fantezii, elimină amănuntul nesemnificativ, compunând imagini sugestive, admirabil configurate grafic şi cromatic. Expoziţia retrospectivă din 2010, de la Galeria Căminul Artei din Bucureşti, care a cuprins lucrări realizate începând din 1947, a fost poate cea mai elocventă expresie a potenţialului inventiv al pictoriţei, al valorilor adăugate de ea la îmbogăţirea patrimoniului plasticii noastre. „Artista ne-a oferit o expoziţie cât foarte multe lecţii de viaţă, prin desenele şi picturile ei, cum rareori ne este dat să vedem prin galerii”, scria entuziasmată Iolanda Malamen în „Luceafărul de dimineaţă” (Nr. 22, 12 mai 2010).

Pictoriţă şi graficiană din stirpea celor aleşi să rămână, aparţinând familiei spirituale a marilor aristocraţi ai artei româneşti, Eugenia (Gina) Hagiu-Popa, personalitate complexă, cu un discurs plastic inconfundabil, este o creatoare de mare talent, care în cei peste 60 de ani de activitate s-a dăruit cu sinceritate, pasiune şi responsabilitate artei, creând o operă vastă şi durabilă, fără de care istoria artei noastre plastice ar fi desigur mai săracă.

Corneliu STOICA

post-2782-0-13700400-1374431065_thumb.jp

post-2782-0-16462200-1374431072_thumb.jp

post-2782-0-60200100-1374431078_thumb.jp

Posted

Istorie gălăţeană - Monumentul lui Mihai Eminescu

Împlinirea, în 1909, a 20 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu a declanşat la Galaţi o serie de acţiuni pentru cinstirea memoriei Luceafărului poeziei româneşti, acţiuni coordonate de un comitet în fruntea căruia se afla poetul şi publicistul Corneliu V. Botez (n. 2 iunie 1870, Chilia - Ismail - m. 16 aprilie1928, Bucureşti), autor al mai multor articole şi studii despre viaţa şi opera poetului. Aceste manifestări aveau ca obiective organizarea unui festival comemorativ, tipărirea unui volum omagial, emiterea unei medalii şi strângerea fondurilor necesare înălţării unui monument care „să înfrumuseţeze oraşul şi să fie vrednic de cel mai mare poet al neamului”.

Aşa cum atestă documentele aflate în Arhivele Statului din Galaţi, acest monument, iniţial, trebuia să fie lucrat de sculptorul Oscar Spaethe şi ar fi constat din bustul poetului, turnat în bronz, de două ori mărimea naturală, pe un soclu de piatră de Câmpu-Lung, având înălţimea de 5,50 m, pe o bază de 2,60 m x 2,45 m, aşezat pe un teren înalt de 50 cm. Sculptorul Dimitrie Paciurea, care realizase „Gigantul” din Parcul Carol din Bucureşti, lucrare ce aducea o viziune cu totul nouă în arta de for public, încearcă şi el o compoziţie pentru monumentul lui Eminescu din Galaţi. În şedinţa din 24 ianuarie 1910, în prezenţa delegatului primăriei, I. Călciurescu, comitetul pentru ridicarea monumentului, din care făceau parte Constantin Calmuschi, Grigore Condurate, Gheorghe G. Drăgănescu, Constantin Hamangiu, George G. Orleanu şi Grigore I. Trancu, a aprobat însă proiectul lui Frederic Storck, profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, căruia îi încredinţează lucrarea la preţul de 12.500 lei.

Pentru sculptorul Frederic Storck, executarea bustului lui Eminescu era o mai veche preocupare. Încă din 1899, când se întorsese de la München, în mintea sa încolţise dorinţa de a întruchipa în marmură chipul spiritualizat al lui Eminescu. Fără vreo comandă specială, el a cerut poeţilor Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel fotografiile cele mai apropiate de adevăr ale poetului, hotărât să înceapă lucrarea pe cont propriu. Gălăţenii, prin iniţiativa lor, i-au venit în ajutor, înlesnindu-i realizarea unui vis artistic atât de drag lui. Obţinând prin concurs executarea lucrării, Frederic Storck se numără astfel printre cei dintâi artişti români care i-au sculptat figura genialului poet, căci înaintea sa, doar Filip Marian realizase masca mortuară a lui Eminescu, luată la 17 iunie 1889, iar sculptorii Ion Georgescu şi Oscar Spaethe lucraseră, primul un bust pentru Botoşani, în 1890, iar al doilea, pentru Dumbrăveni, în 1902. Statuia de la Galaţi este prima de acest fel înălţată în ţară.

Despre felul cum a gândit Frederic Storck transpunerea în marmură a chipului luminos al lui Eminescu, aflăm din înseşi mărturiile sculptorului. Iată ce declara el într-un interviu acordat publicistului Alexandru Mavrodi, apărut în ziarul „Dimineaţa”(anul VIII, nr. 2788): „Nu mi-aş fi putut închipui niciodată pentru chipul celui mai mare poet-filozof al nostru un soclu banal, din unele din acele socluri care nu spun nimic, nici minţii, nici sufletului. Mai potrivit cu geniul său poetic, eu l-am văzut pe Eminescu, în concepţiunea mea, ieşind dintr-o stâncă, simbol al celei mai desăvârşite eternizări. Şi cum nu am voit să fie un simplu portret al lui Eminescu, l-am caracterizat în linii mari. Împreunând severul cu idealul, am înţeles ca în expresia vagă a privirii să pun mult mai mult din melancolia sufletului său, melancolie care răsare aşa de minunat din tot ce a scris poetul acesta mare şi ca minte şi ca suflet. Sufletul i se citeşte în priviri, mintea în geniul care, ţinând în mână făclia de lumină, iese din blocul de marmură al stâncii, risipind în juru-i lumina operelor geniale, cu care Mihai Eminescu a îmbogăţit gândirea şi poezia românească”.

Dezvelirea statuii lui Mihai Eminescu a avut loc la 16 octombrie 1911, în Parcul Municipal, care astăzi îi poartă numele. Ea a constituit o sărbătoare intelectuală rar întâlnită, adunând în jurul său reprezentanţi din toate colţurile ţării, prilejuind manifestări omagiale de amploare naţională. Acum a apărut şi numărul unic al periodicului „Omagiu lui Eminescu”, unde sunt tipărite poeziile „Lui Eminescu” de Alexandru Vlahuţă, „Statuiei lui Eminescu neridicată încă” de Mihai Codreanu, „Lui Eminescu” de Veronica Micle, „Lui Eminescu” de Traian Demetrescu şi articolul lui C. Z. Buzdugan „Amănunte inedite despre Eminescu”(vezi Paul Păltănea, „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, vol. II, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p.312).

Actul comemorativ al dezvelirii monumentului, păstrat în două exemplare (unul la Arhivele Statului, altul la Biblioteca „V. A. Urechia”) atestă prezenţa scriitorilor Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, Alexandru Cazaban, Emil Gârleanu, Jean Bart, I. A. Bassarabescu, Al. Stamatiad, Natalia Negru, a actriţei Maria Filotti. Academia Română a fost reprezentată de Duiuliu Zamfirescu, iar manifestările au fost prezidate de C. C. Arion, ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice. Din Bucovina a participat Aurel Ştefanelli, reprezentantul Junimii din Cernăuţi, iar teatrele din Bucureşti, Iaşi şi Craiova au fost reprezentate prin chiar directorii lor. Slujba religioasă şi sfinţirea statuii au fost oficiate de P.S. Nifon Niculescu, episcopul Dunării de Jos.

Scriitorul Alexandru Vlahuţă nu a putut să participe la sărbătoarea gălăţenilor, dar într-o scrisoare către preşedintele Comitetului pentru ridicarea monumentului, Corneliu V. Botez, ca răspuns la invitaţia acestuia, scria: „N-am decât cuvinte de laudă pentru frumoasa dumneavoastră faptă şi dacă nu voi fi acolo în ziua când veţi dezveli chipul în marmură al lui Mihai Eminescu, aceasta nu înseamnă că sufletul meu nu sărbătoreşte împreună cu dumneavoastră şi cu aceeaşi evlavie pe cel mai nobil reprezentant al neamului românesc în faţa vremurilor viitoare. Cu mii de mulţumiri pentru mişcătoarele rânduri ce-mi scrieţi”.

Printre susţinătorii ridicării statuii lui Mihai Eminescu la Galaţi au fost şi poeţii Constantin Z. Buzdugan şi Emil Maur. Acesta din urmă scria cu acel prilej: „Ca-n faţa soarelui - atomul/ Mă-nchin luminii cărei sameni/ Sorbind visata zi când omul,/ Şi-alege zeii dintre oameni.// Îndrumător spre lumi senine,/ Măreţ luminător de minţi/ Tu ai sădit simţiri divine/ În inimi fără de credinţi.// Slăvind cerească-ţi poezie/ În suflete, - ca un avar/ Comoara-i sufletul ne fie/ Curat şi sfânt ca un altar”.

Referindu-se la statuia lui Eminescu, pentru care Frederic Storck a folosit fotografia poetului din 1885, reprodusă excelent în fruntea albumului scos de gălăţeni în 1909 „Omagiu lui Eminescu”, marele cărturar Nicolae Iorga scria în „Neamul românesc literar” din 23 octombrie 1911: „În loc de a da pe un domn cu jachetă sau chiar redingotă, având o figură asemănătoare vădit cu fotografia lui Eminescu, sculptorul a făcut să răsară dintr-o largă stâncă de marmură, însemnată de loviturile ciocanului, figura senină, blândă - nu visătoare, ci măreţ dominatoare a poetului în plină maturitate, în stăpânirea întreagă a geniului său. Un trup sprinten de femeie se desface din piatră făcând să fâlfâie flacăra unei torţe - semn desigur al poeziei vioaie ce se smulge pentru dânsul din asprimea vieţii înconjurătoare”.

Mai aproape de noi, profesorul universitar gălăţean Dumitru Tiutiuca scria în revista „Antares” (nr. 70-71-72-2004, p. 3): „Această statuie îşi are personalitatea ei artistică comparabilă cu cea a lui Gh. Anghel, din faţa Ateneului din Bucureşti. Eminescu îşi are seninătatea şi măreţia din „Odă (în metru antic)”, dincolo de privirea senină bănuindu-se tumultul creaţiei ce parcă explodează din trupul său în chipul unei frumoase zâne, cu făclia dintotdeauna a creaţiei în mână. Ea aminteşte de zicerea lui Maiorescu referitoare la idealul seninătăţii artei: «Moartea la creştini e un schelet, la cei antici e un geniu cu făclia întoarsă. Adevărată e şi una şi cealaltă, dar cea din urmă face o impresie senină»”.

Monument de artă îndrăgit de gălăţeni, care de-a lungul anilor a fost mutat în mai multe locuri, după toanele autorităţilor (în părculeţul aflat cândva pe locul unde se află astăzi magazinul „Modern”, în faţa Teatrului Dramatic, în Grădina Publică şi înapoi), mutilat de unii răufăcători şi restaurat în mai multe rânduri de artiştii plastici Gheorghe Terescenco, Alexandru Pamfil şi Gheorghe Andreescu, statuia lui Eminescu iradiază din albul marmurei poezia cu cadenţe celeste a Luceafărului. Câtă vreme Oficiul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului Galaţi s-a aflat în vecinătatea monumentului, devenise o obişnuinţă ca tinerii căsătoriţi, la numai câteva clipe după ce au spus „DA” în faţa ofiţerului Stării Civile, să vină cu toţi care-i însoţeau să se fotografieze în faţa statuii. Aceşti tineri, cu chipurile radiind de bucurie, cu braţele încărcate de flori, imortalizau momentul, ce le rostuieşte viaţa pe un nou făgaş, sub privirile cătând departe ale lui Eminescu. Această obişnuinţă continuă şi astăzi. În felul acesta ei îşi întemeiază edificiul, ce se va numi de acum încolo FAMILIE, oblăduiţi de Luceafăr. Razele lui le va lumina cărările uneori atât de întortocheate ale vieţii, le va apropia depărtările, deschizându-le porţile miraculoase ale atât de râvnitei FERICIRI.

________________________

 

FREDERIC STORCK (n. 7 ianuarie 1872 – m. 26 decembrie 1942), fiu al sculptorului Karl Storck, urmează cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, unde este coleg cu Ştefan Luchian, apoi pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din München. În 1899 se reîntoarce în ţară, iar îm 1906 este numit profesor de desen şi modelaj la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. A executat numeroase busturi monumentale (Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Anastase Simu, Spiru Haret, Alfonso Castaldi, Goethe, Schiller, Octav Băncilă, Alexandru Macedonski, G. I. Ionescu-Gion, generalul Gh. Anghelescu, Regele Carol I al României, Regina Elisabeta ), Statuia doctorului Constantin Codrescu (Spitalul Municipal de Adulţi, Bârlad), lucrări de mici dimensiuni, în genul obiectelor de vitrină („Clovnul”, „Un cerşetor”, „Pe gânduri”, „Tristeţea”, „Ţiganca” ş.a.), plachete şi medalii ( Nicolae Grigorescu, Arh. Ion Mincu, Panait Cerna), ca şi o serie de lucrări integrate în arhitectura unor clădiri ( printre ele şi sculpturile alegorice „Industria” şi „Agricultura” de pe faţada Palatului Administrativ din Galaţi (actualul sediu al Prefecturii)i, operă a arhitectului Ion Mincu ).

Aşa cum sublinia acad. George Oprescu, majoritatea operelor sale „impresionează, la fel ca şi la unii sculptori ai renaşterii, prin concordanţa dintre formă şi conţinut, prin precizia şi fineţea detaliilor, prin grija ce artistul o pune pentru ca nimic să nu fie neglijat, ca fiecare lucru să fie exprimat în materialul cel mai potrivit pentru genul căruia îi aparţine şi pentru dimensiunile lui”.

Opere ale sale, ale tatălui său Karl Storck, ale fratelui său Carol Storck şi ale soţiei sale, pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck, pot fi admirate în Muzeul de Artă „Frederick şi Cecilia Cuţescu-Storck” din Bucureşti, înfiinţat în 1951 în casa sa din strada Vasile Alecsandri nr. 16, clădire declarată monument istoric, construită între 1912-1913, de către arhitectul francez Alexandru Clavel, după planurile celor doi soţi.

Corneliu STOICA                                          

post-2782-0-39685600-1374955094_thumb.jp

post-2782-0-54972900-1374955102_thumb.jp

Posted

Aurel Manole: „Modele”

La Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” poate fi vizionată în aceste zile expoziţia pictorului şi graficianului Aurel Manole, intitulată „Modele”. Preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P.R., doctor în arte vizuale, deţinător al unui brevet de inventator în problema fuziunii culorilor în pictografie, artistul ne-a obişnuit în ultimul timp ca în fiecare an să-şi deschidă o expoziţie personală. Este un anumit fel al său de a se manifesta public, de a se confrunta cât mai des cu iubitorii de artă şi nu în ultimul timp o mărturie a prolificităţii sale, a potenţialului creativ pe care-l posedă.

Expoziţia este dedicată unor genuri majore şi dificile ale picturii, nudul şi portretul, în acesta din urmă incluzând şi autoportretul. Chiar dacă personajele din cadrul tablourilor nu sunt recognoscibile („Autoportretul” seamănă totuşi cu modelul), în realizarea lor artistul, aşa cum însuşi a mărturisit la vernisaj, s-a folosit de modele, fie ele feminine sau masculine. Problemele urmărite au fost întotdeauna diferite. Ele au ţinut de surprinderea unor stări şi atitudini ale acestora, de punerea în evidenţă a unor raporturi cromatice şi a efectelor luminii în cadrul compoziţiei, de folosirea accentuată sau numai sugerată a liniei desenului.

Referindu-ne la nuduri, din punct de vedere al configurării personajelor, observăm o evoluţie de la formele unghiulare, aspre, spre forme rotunde, voluptoase, senzuale, incitante, în care linia curbă este predominantă. În tablourile din prima categorie, cromatica este mai sobră, închisă, în timp ce la a doua, culorile sunt vii, uneori chiar explozive. Acum pictorul apelează la roşu incendiar, la galben solar, la alb, la rozuri. Catifelarea cărnii corpului feminin, surprinderea unor stări de relaxare, linişte, concentrare, indiferenţă, curiozitate, suspiciune etc.,îi dau posibilitatea folosirii unor mijloace picturale pe care artistul le stăpâneşte cu siguranţă. Nudurile sunt de cele mai multe ori proiectate în peisaj, în mijlocul unei naturi care participă la stările sufleteşti ale modelelor, alteori sunt înfăţişate pe fundaluri neutre sau ocupă întreaga suprafaţă a tablourilor. Oricum, aşa cum sunt prezentate, nudurile pictorului gălăţean sunt pline de viaţă, ele atrag sau chiar intrigă, declanşează întrebări care cer răspunsuri.

Şi când abordează portretul, personajele pe care Aurel Manole le-a avut drept modele nu sunt identificabile, par mai mult plăsmuiri ale fanteziei sale debordante, foarte productive. Ele sunt figurate pe pânză sau pe carton cu o materie picturală bine hrănită, onctuoasă, distribuită cu tuşe dinamice, viguroase în tonalităţi contrastante, cu o mişcare a pensulei ce aminteşte prin spontaneitatea ei de action paiting sau de neoexpresionism. Uneori pasta este mai diluată, ea abia acoperă suprafaţa suportului. Nu puţine sunt cazurile când pictorul obţine efecte şi din folosirea contexturii materiale a acestuia.

Alegându-şi nudul şi portretul pentru noua manifestare publică a sa, Aurel Manole face dovada unui pictor modern, care nu se supune rigorilor clasice ale celor două genuri, dar care ştie să provoace emoţii, să declanşeze sentimente şi stări sufleteşti, să-i ofere iubitorului de artă în acest anotimp estival un spectacol vizual de substanţă, care să-l satisfacă.

Corneliu STOICA

post-2782-0-93374700-1375301858_thumb.jp

post-2782-0-81890600-1375301882_thumb.jp

post-2782-0-09046100-1375301890_thumb.jp

post-2782-0-89875700-1375301946_thumb.jp

Guest
This topic is now closed to further replies.
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.