Pensula şi dalta 2011-2016

dcp100168 · August 6, 2013

Istorie gălăţeană - Statuia lui Costache Negri

Pe Strada Domnească, în plin centrul oraşului, în parcul din faţa blocului M, într-un spaţiu ambiental de o deosebită frumuseţe, se află întâmpină Statuia lui Costache Negri, omul politic despre care Mihai Eminescu scria: „Unul dintre cei mai nobili bărbaţi ai românilor... Lui îi datorăm, în bună parte, actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”. Citatul se află pe o placă din bronz montată pe partea dreaptă a soclului. Pe partea stângă, inscripţia conţine câteva cuvinte ale lui Negri, extrase dintr-un toast rostit de el la Paris, în cercul studenţilor români de acolo, în ziua de 27 decembrie 1848, cu prilejul sărbătoririi onomasticii lui Ştefan cel Mare: „În visele mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai Unirea!... Să trăiască dar Unirea Românilor!...”

Născut în anul 1912 la Iaşi, ca cel de-al doilea din cei cinci copii ai lui Petrache Negre, vel agă, şi al Smarandei Donici, Costache Negri dobândeşte o instrucţie serioasă în familie, la curtea domnitorului Ioan Sandu Sturdza şi la mai multe pensioane ţinute de francezi. Din moştenirea lăsată de tatăl său va păstra doar moşia de la Mânjina, locul unde Costache Negri a polarizat în jurul său floarea intelectualităţii moldoveneşti şi munteneşti din acea vreme: V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Alecu Russo, Alecu Donici, Al. I. Cuza, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad ş.a. La 4 iunie 1851 este numit pârcălab de Covurlui, funcţie când el se preocupă de construirea un chei din piatră la Dunăre, de ridicarea unui local propriu pentru şcoala publică gălăţeană (în locul pe unde se află astăzi Şcoala generală nr. 24), de existenţa unei săli de teatru, de pavarea străzilor principale, de bunul mers al spitalului „Sf. Spiridon”, al cărui epitrop a fost ales etc. În 1854 devine şef al Departamentului Lucrărilor Publice. Este trimis în 1855, în fruntea unei delegaţii, la Viena, spre a apăra cauza Principatelor şi drepturile lor la autonomie. Începe astfel o carieră diplomatică eminentă. În 1857 este ales deputat de Galaţi. Ca vicepreşedinte al Adunării ad-hoc militează pentru împroprietărirea ţăranilor. Este pe punctul de a fi ales domn, dar renunţă la candidatură, rămânând un sfetnic apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Este conducătorul delegaţiei moldoveneşti, trimisă la Poartă pentru notificarea alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei şi, după aceea, al celor două delegaţii contopite, cea moldoveană şi cea munteană, care trebuiau să obţină recunoaşterea îndoită şi investitura domnului ambelor Principate. La Constantinopol, Negri desfăşoară o activitate intensă, secondat de D. Ralet, reuşind să ducă la capăt cu bune rezultate misiunea încredinţată. Spre sfârşitul vieţii se retrage la Tg. Ocna, unde moare la 28 septembrie 1876.

Dezvelită la 17 iunie 1912, în mijlocul Pieţei Regale (azi, intersecţia străzii Nicolae Bălcescu cu strada Brăilei, loc numit altădată „la răspântie”), statuia lui Costache Negri este realizată de sculptorul Ioan Iordănescu din Bucureşti, fost elev al lui Dimitrie Paciurea. Ea a fost turnată în bronz la Fabrica „V. V. Răşcanu” (Bucureşti). A fost ridicată, prin subscripţia publică a gălăţenilor, de un comitet în fruntea căruia s-a aflat Pandeli D. Petrovici, profesor şi fost primar al oraşului (februarie 1909 - ianuarie 1911). Statuia, având înălţimea de 2,80 m, era montată pe un soclu înalt de 6 m, realizat din piatră de Câmpulung, de la Albeşti.

Festivităţile prilejuite de dezvelirea sa, care au coincis cu aniversarea centenarului naşterii lui Costache Negri, au adus la Galaţi mulţi oaspeţi din ţară. Alături de oficialităţile locale, au rostit cuvântări scriitorul Duiuliu Zamfirescu, din partea Academiei Române, Nicolae Iorga, delegat al Universităţii din Bucureşti, State Dragomir, artist, delegat al Teatrului Naţional din Iaşi ş.a. Fanfara şi corul municipalităţii au intonat „Hora lui Negri”, „Hora Unirii” şi alte cântece patriotice.

În cuvântarea rostită la dezvelirea statuii, Nicolae Iorga a pus în evidenţă calităţile morale ale prezenţei lui Costache Negri în viaţa politică a României, subliniind, într-un limbaj metaforic, faptul că el „a fost o rază curată, bucuroasă să se poată confunda în lumina zilei ce se deschide” (Nicolae Iorga - „C. Negri”, în „Oameni cari au fost”, vol. 2, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, pag. 29 - 30).

În timpul celui de-al doilea război mondial, statuia a fost avariată, iar autorităţile comuniste au dat-o jos de pe soclu şi au transportat-o în viile de la marginea de vest a oraşului. După mulţi ani de uitare, ea a fost restaurată de sculptorul gălăţean Vasile Onuţ şi amplasată în 1967 în Parcul Municipal, pentru ca în 1985 să fie transferată în locul unde se găseşte în prezent, fiind astfel mult mai bine pusă în valoare.

Pe soclul iniţial, cel din 1912, mai erau montate trei plăci din aramă. Pe una era reprezentat Negri făcând gestul de unire a românilor, pe alta, marele patriot, fost pârcălab de Covurlui, era înfăţişat la o întâlnire cu prietenii săi în casa de la Mânjina, astăzi muzeu memorial. Printre ei puteau fi recunoscuţi Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri ş.a. Pe a treia, aflată în spatele soclului, se afla un fragment din scrisoarea către Vasile Alecsandri prin care Negri renunţa, la 2 decembrie 1858, la tronul Moldovei. Aceste plăci lipsesc de pe soclul actual.

______________________

IOAN IORDĂNESCU (n. 18 iulie 1881, Bucureşti - m. 26 decembrie 1950, Bucureşti) a absolvit Şcoala de Belle Arte din Bucureşti (1904) şi s-a specializat la Paris şi în Italia. A expus la saloanele oficiale (1924, 1925, 1927, 1929, 1930, 1940, 1942). S-a remarcat prin lucrările de sculptură monumentală cu caracter istoric şi simbolic. Realizări: Bustul lui Alexandru Ghica, Alexandria (1914); Statuia Eroilor (1916-1919), Ianca-Brăila; Statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, municipiul Alexandria, judeţul Tteleorman (1915); Monumentul Eroilor căzuţi în primul război mondial, Afumaţi şi Moara Vlăsiei, judeţul Ilfov (1925); Fântâna cu copii (Bucureşti, 1925); Grupul Statuar „Pe aici nu se trece”, Mausoleul din Parcul Carol, Bucureşti (1924); Monumentul Eroilor, Băileşti (1924); Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun, ca parte integrantă a Grupului Statuar al Voievozilor, Iaşi (1934); monumentele Vasile Conta (1927), Cuza Vodă (1931, Iaşi), Orbul, Pictoriţa etc.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 9, 2013

Poetul Grigore Hagiu, critic de artă

În cultura noastră, mulţi scriitori s-au apropiat în cariera lor de artele vizuale, susţinând rubrici la ziarele şi revistele la care al lucrat sau au colaborat, publicând cronici plastice, eseuri, medalioane, portrete, interviuri, articole în care au dezbătut probleme ale mişcării plastice româneşti. Este suficient să amintim de Nicolae Petraşcu, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Nicolae Carandino, N. D. Cocea, Ştefan I. Neniţescu, Eugen Ionescu, Victor Ion Popa, Gheorghe Dinu (Ştefan Roll), Miron Radu Paraschivescu, Radu Boureanu pentru a ne da seama că scriitorii s-au aflat în primele rânduri ale celor care şi-au exprimat opiniile în legătură cu expoziţiile artiştilor plastici, cu operele acestora, căutând să furnizeze informaţii, să cultive gustul pentru frumos al publicului. Unii scriitori ca Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction au scris ocazional, iar alţii, cum au fost, de pildă, Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Nicolae Argintescu-Amza, care s-au afirmat mai întâi ca scriitori, au fost atât de acaparaţi de artele vizuale, încât le-au aprofundat, s-au specializat în istoria şi critica de artă, devenind personalităţi celebre în acest domeniu. Astăzi, Tudor Octavian, Corneliu Antim, Magda Cârneci şi Corneliu Ostahie se împart între creaţia literară şi critica de artă. Mai mult, Corneliu Antim s-a manifestat după 1990 şi ca artist plastic, expunând sculptură, grafică, instalaţie, iar Tudor Octavian a îmbrăţişat şi activitatea de colecţionar de artă.

Grigore Hagiu, poet reprezentativ pentru Generaţia 60, „conceptualizant în manieră mai veche”, cum îl caracterizează Eugen Simion, în paralel cu activitatea literară a desfăşurat şi o bogată activitate publicistică, scriind, la revistele la care a lucrat, „Gazeta literară” (viitoarea „România literară”), „Luceafărul”, ca şi la alte publicaţii, zeci de eseuri, medalioane şi cronici plastice. Artele vizuale l-au atras în mod deosebit, a urmărit fenomenul plastic din vremea sa şi şi-a exprimat opiniile într-un şir de articole pe care le-a adunat în volumul „Bucureştiul artistic” (Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984).

Într-un prim articol, „Raţiunea emoţiei”, Grigore Hagiu evidenţiază marea şi diversificata explozie creatoare ce şi-a făcut prezenţa în plastica românească, racordarea la marile valori ale acesteia, reîntoarcerea artiştilor la izvoarele primordiale, mereu inepuizabile, ale folclorului, la ceea ce el are specific şi esenţial, posibilitatea mereu sporită a artiştilor de confruntare directă cu cele mai de seamă opere ale artei universale. „Excesul, conchide cronicarul plastic, n-a stat niciodată în firea artistului român. Un echilibru fundamental, adeverind frumosul prin moral şi moralul prin frumos, rezistă până astăzi. Pictorii şi sculptorii noştri actuali şi-au făcut, din această veche şi mereu nouă credinţă, profesiunea lor artistică intimă”. Grigore Hagiu a scris cu pertinenţă despre mari valori ale artei româneşti (Constantin Brâncuşi, Ştefan Luchian, Ion Andreescu, Gheorghe Petraşcu, Dimitrie Paciurea, Bob Bulgaru, Dumitru Ghiaţă, Ion Ţuculescu, Gheorghe Anghel, Henry Catargi, Alexandru Ciucurencu, Theodor Pallady), iar seria de „Portrete contemporane”, este dedicată unei largi palete de artişti: Corneliu Baba, Ovidiu Maitec, Eugen Popa, Constantin Piliuţă, Ion Alin Gheorghiu, Sabin Balaşa, Florin Pucă, Horia Bernea, Constantin Popovici, Mihu Vulcănescu, Vasile Gorduz, Georgeta Năpăruş, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Constantin Lucaci, Spiru Chintilă, Aurel Nedel, Silvia Radu, Viorel Mărginean, Gheorghe Spiridon, Costel Badea, Eugen Taru, Pavel Codiţă, Geta Brătescu etc. Entuziasmat de tablourile lui Horia Bernea, Grigore Hagiu afirmă: „Rareori am avut ocazia să văd, expuse laolaltă, lucrări mai solide, mai bine construite, mai frumoase. Senzaţia de univers artistic intim gândit, sensibilitatea în adâncime, stăpânindu-te egal, când vezi dar şi când revezi lucrările, dovedeşte o puternică personalitate”. La Virgil Almăşanu remarcă „dimensiunea monumentală, consecvenţa rafinamentului pictural, compoziţia ritmică, suflul epopeic”, în timp ce despre Constantin Piliuţă spune că îl caracterizează „o luciditate stranie, de o neobişnuită francheţe, mereu în plină lumină”. Ion Alin Gheorghiu „este prezenţa vie a unei împliniri artistice ieşite din comun”; Mihail Laurenţiu are „vocaţia sculpturii deschisă spaţiului liber”, problema-cheie care-l preocupă din punct de vedere tematic fiind cea a cuplului. În etapa de început a Eugeniei Hagiu, când artista, în lucrările sale, s-a orientat spre zugrăvirea imaginilor locurilor natale, îi găseşte afinităţi cu Van Gogh în „nervozitatea solară” ce o caracterizează. Pe Ion Popescu-Negreni îl consideră „adeptul trăirii la faţa locului”, peisajul reprezentând pentru el „un moment liric unic”; caracteristicile picturii lui Vasile Grigore ar consta în „muzicalitatea formelor, o anume visare înfiorată de evanescenţe şi melancolia uşor îngândurată a culorilor”. La Ştefan Câlţea, care „ştie să se raporteze la o lume aparte, metafora devine singurul mod, dar şi cel mai înalt, de comunicare; motivele, deşi atât de noi, par tradiţionale; aici, în această misterioasă înmagazinare de canoane, aceleaşi şi totuşi mereu transfigurate, altele, purtând girul uni generos anonimat, stă poate legătura cea mai adevărată a pictorului cu arta populară, cu sensul ei prim şi în aceeaşi măsură cu propriul său mod de a vedea lumea”.

Scrierile lui Grigore Hagiu despre arta plastică se disting prin claritatea şi prospeţimea exprimării, bogăţia informaţiei, judecăţi de valoare personale, stăpânirea proprietăţii termenilor, ştiinţa argumentării, asociaţii uneori surprinzătoare, trimiteri care atestă o zestre culturală acumulată cu temeinicie. Chiar şi atunci când limbajul îmbracă haina metaforei poetice, ceea ce contează pentru el este valoarea estetică a lucrărilor, capacitatea lor de a emoţiona, de a declanşa ample vibraţii sufleteşti. Citite astăzi, aceste scrieri oferă o lectură plăcută, contribuind la înţelegerea mai bine a drumului parcurs de arta contemporană românească în deceniile 7-9 ale secolului trecut.

Corneliu STOICA

elena_54 · August 10, 2013

http://agonia.ro/index.php/poetry/13961436/Dimensiune_nou%C4%83

dcp100168 · August 13, 2013

Un proiect editorial de anvergură: „Oameni în memoria Galaţiului”

Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” a publicat recent la editura proprie, „Axis Libri”, un nou volum (al patrulea) din seria „Oameni în memoria Galaţiului”, proiect editorial de anvergură, iniţiat în anul 2009. Este o carte masivă de 488 de pagini, format 23,5 x 16,5 cm, în care sunt prezentate 21 de personalităţi din domeniul literaturii, artei, teatrului, muzicii, ştiinţei şi învăţământului născute în arealul geografic al judeţului Galaţi sau care, prin activitatea desfăşurată, au avut legături strânse cu meleagurile de la Dunărea de Jos. Aceste personalităţi au fost aniversate în 2011 de instituţia respectivă prin expoziţii documentare, manifestări organizate la sediu sau în filiale şi medalioane publicate în presa locală. Colectivul care a realizat acest foarte important instrument de lucru este alcătuit din bibliotecarele componente ale Biroului de Informare biobibliografică: Cornelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Tena Bezman şi Mihaela Bute. Coordonatorul lucrării este prof. dr. Zanfir Ilie, directorul bibliotecii. Coperta poartă semnătura Adinei Vasilică. Finanţarea editării volumului a fost asigurată de Primăria Municipiului Galaţi şi Consiliul Local Galaţi în baza Legii nr. 186/2003, actualizată, privind finanţarea de la bugetul local a culturii scrise.

Cartea se deschide cu un „cuvânt înainte” în care autoarele dau lămuriri asupra conţinutului şi modului de culegere a informaţiilor, urmat de articolul scriitorului tecucean Ionel Necula, intitulat „Trepte pentru o viitoare enciclopedie a spiritului gălăţean”, o adevărată pledoarie pentru continuarea unui demers nobil, al cărui principal scop este să ofere „instrumente de lucru indispensabile oricărui cercetător interesat de valorile spirituale furnizate de toposul gălăţean panteonului naţional de valori”, volumele apărute până acum constituind de fapt tot atâtea „trepte referenţiale pentru alcătuirea viitoarei enciclopedii a evoluţiei spiritului local de la Dunărea de Jos”.

Cele 21 de personalităţi incluse în volum (cu acestea numărul lor a ajuns astfel la 104) sunt prezentate fiecare în cadrul lunii în care au fost aniversate, iar fişele lor biobibliografice cuprind un portret, biografie, bibliografie, referinţe (în volum şi în periodice), iconografie şi resurse electronice. Acestea sunt: Nicolae Spirescu, Lucia Cosmescu-Vasiliu, Elena Haschke-Marinescu (artişti plastici), Constantin Radovici, Marcela Russu (actori), Victor Ion Popa, Nicolae Dunăreanu, Grigore Sălceanu, Ilie Tănăsache (scriitori), Theodor Grigoriu, Temistocle Popa, Aurel Manolache (compozitori), Iorgu Iordan (lingvist şi profesor universitar), Ioan Brezeanu (filolog, etnolog şi profesor universitar), Valentina Dan (profesor universitar, inginer tehnolog alimentar), Iosif Egri (profesor universitar, inginer), Radu Frangu (matematician, conferenţiar universitar), Mihail Manoilescu (inginer, economist, profesor universitar, om politic), Constantin Ciuchindel (istoric literar şi folclorist), George Şt. Andonie (inginer, profesor universitar, istoric al ştiinţelor), Constantin A. Ressu (magistrat, om politic, fost primar în patru rânduri al Galaţiului, deputat de Covurlui în Parlamentul României).

Parcurgând paginile cărţii, ceea ce atrage atenţia în mod deosebit de la prima lectură este rigoarea ştiinţifică de care au dat dovadă cele cinci autoare, acribia cu care s-au documentat şi au scris, bogăţia informaţiilor obţinute din valorificarea fondului documentar existent în colecţiile Bibliotecii „V. A. Urechia”, din cele ale Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Galaţi, din colaborarea cu personalităţile aflate în viaţă şi familiile, descendenţii, rudele şi prietenii celor decedate, ca şi prin apelul la arhivele unor apropiaţi ai instituţiei. La acestea se adaugă ilustraţia foarte abundentă, constând din fotografii, reproduceri după lucrări de artă, diplome, medalii, acte personale, afişe, coperte de cărţi etc. De pildă, în cadrul fişei bibliografice a artistei decoratoare Elena Haschke-Marinescu, căreia îi este conturat un splendid portret, întâlnim multe imagini inedite puse la dispoziţie de cei doi fii ai acesteia, pictorul Tudor Marinescu şi arhitectul Horia Marinescu, consideraţii despre arta tapiseriei şi despre propria creaţie rămase în manuscrisele mamei lor. De o ilustraţie pe măsură beneficiază şi Nicolae Spirescu (autoportretele din colecţia familiei sunt o adevărată revelaţie), Victor Ion Popa, Marcela Rusu, Iosif Egri, Iorgu Iordan şi Ilie Tănăsache. De asemenea, numeroasele citate extrase din volume sau periodice ne dau posibilitatea să înţelegem mai bine valoarea locală, naţională şi chiar internaţională a acestor personalităţi, felul cum opera şi activitatea lor au fost receptate în epoca în care au trăit sau trăiesc.

Cartea se încheie cu o listă a periodicelor bibliografiate din colecţiile Bibliotecii „V. A. Urechia”, un Indice de nume, o listă alfabetică a personalităţilor evocate în primele trei volume din seria „Oameni în memoria Galaţiului”, precum şi din extrase din cronicile şi recenziile apărute pe marginea acestora în diferite publicaţii locale şi din ţară. Astfel, întâlnim aprecieri semnate de Elisabeth Anne Melrose (Secţiunea de Genealogie şi Istorie Locală a International Federation of Library Associations and Institutions – IFLA), prof. univ. dr. Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi), preot Eugen Drăgoi, Pavel Chihaia, scriitor şi istoric de artă, prof. dr. Corneliu Goldu ş.a.

Făcând parte dintr-un proiect editorial de anvergură, care va continua şi-n anii viitori, volumul este o apariţie extrem de valoroasă, un instrument de lucru de mare folos atât specialiştilor, dar şi cititorilor interesaţi să cunoască viaţa, activitatea şi opera „unor oameni care au îmbogăţit prin faptă sau spirit istoria şi cultura română” şi care pot constitui oricând „modele de viaţă remarcabile”. Este o mare cinste pentru colectivul Bibliotecii „V. A. Urechia” să elaboreze şi să publice astfel de lucrări de referinţă, contribuind substanţial la luminarea multor pagini din istoria culturală de ieri şi de azi a Galaţiului.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 18, 2013

Istorie gălăţeană - Statuia lui Ion C. Brătianu

Piaţa de la Faleza Dunării, spaţiu cu care începe strada Domnească, este dominată de impozantul monument ridicat în memoria marelui patriot Ion C. Brătianu, revoluţionar de la 1848, secretar al guvernului Provizoriu din Bucureşti, apoi, din 1857, deputat în Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti, iar mai târziu, ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru în timpul Războiului de Independenţă de la 1877 - 1878 şi al proclamării Regatului de la 1881, membru de onoare al Academiei Române din 1888.

Iniţial, monumentul a fost înălţat în 1926 în Piaţa „Sfinţii Apostoli” (azi, cam pe lângă Liceul de Marină) din iniţiativa unui comitet, avându-l în frunte pe fostul ministru al Industriei şi Comerţului, preşedinte al Camerei deputaţilor şi senator de Covurlui, avocatul Mihail G. Orleanu. În timpul celui de-al doilea război mondial, statuia, operă în bronz a sculptorului Oscar Spaethe, a fost avariată, iar în 1947 regimul comunist venit la putere a dat-o jos de pe soclu. A fost adăpostită un timp în grajdul Primăriei, iar mai apoi în curtea Muzeului de Artă Vizuală.

Înfăptuind un act reparator faţă de memoria lui Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Piteşti – m 16 mai 1891, Florica, judeţul Argeş), Primăria Municipiului Galaţi a luat, în 1992, iniţiativa reinstalării statuii în piaţa de pe Faleză. Soclul, asemănător cu cel din 1926, a fost construit de o echipă de la Regia Autonomă de Drumuri şi Spaţii Verzi Galaţi (director, dl. Constantin Nedea), condusă de Nicolae Malamatidis, maistru specializat în zidărie, ornamentaţii şi lucrări din marmură, format la şcoala unor antreprenori italieni existenţi la Galaţi în perioada „de aur” de dinainte de război (Pepi, Rocco, Ştefan Ramiris ). Tot această echipă a restaurat şi statuia (a fost reconstituit degetul arătător al mâinii drepte, au fost astupate găurile provocate de gloanţe).

Sfinţirea monumentului s-a făcut în ziua de 5 noiembrie 1992, slujba de pomenire fiind săvârşită de P. S. dr. Casian Crăciun, episcopul Dunării de Jos şi un sobor format din preoţi şi elevi ai Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei”.

Alături de oficialităţile locale, la solemnitate au participat dl. Radu Câmpeanu, pe atunci preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membri ai familiei Brătianu, oameni de cultură şi artă, elevi şi studenţi.

Monumentul de astăzi, care este împrejmuit cu un grilaj din fier, îl reconstituie pe cel din 1926 din Piaţa „Sfinţii Apostoli”. Pe soclu se află următoarele inscripţii: în faţă - „Galaţi, Marelui român Ion C. Brătianu”; în spate - „Ion C. Brătianu, 28 iunie 1821 - 4 mai 1891”; lateral stânga (pe partea dinspre Biserica Precista) - „Libertatea Dunării este o condiţie esenţială pentru propăşirea economică a ţării - 16 noiembrie 1882”); lateral dreapta (pe partea dinspre Palatul Navigaţiei) - „Are să se facă un regim care să asigure libertatea Dunării, de unde începe să fie navigabilă, până la Mare - 28 mai 1882”).

Statuia, înaltă de 3,5 m., turnată la Fabrica „V. V. Răşcanu” din Bucureşti, îl înfăţişează pe marele patriot român într-o ţinută energică, demnă, cu mâna stângă în buzunarul hainei, cu privirea cătând departe în zare, iar cu mâna dreaptă arătând parcă spre Basarabia şi Gurile Dunării, cu un gest ce constituie un îndemn către generaţiile viitoare: „Păstraţi-le şi Păziţi-le!”

Amplasat într-un loc cum nu se poate mai nimerit, unde gălăţenii sunt foarte prezenţi, mai ales seara şi în zilele de sărbătoare, monumentul l-a adus din nou pe Ion C. Brătianu pe malul stâng al Dunării, omul ale cărui fapte au rămas peste veacuri mărturii nepieritoare ale înaltului său patriotism şi ale credinţei sale într-un viitor luminos al poporului român.

_________________________

OSCAR SPAETHE (n. 1875, Bucureşti - m. 23 noiembrie 1944, Bucureşti) a studiat la Academia de Arte Frumoase din Capitală, apoi la Berlin şi la München. A expus îndeosebi la expoziţiile Societăţii „Tinerimea Artistică”, al cărei membru fondator a fost. A desfăşurat o activitate artistică variată, executând, în spiritul sculpturii academice şi neoclasice, numeroase lucrări, în majoritate portrete, unele pline de autenticitate în intuirea psihologiei personajelor, cum sunt cele ale lui I. L. Caragiale sau Ştefan Luchian. A mai realizat: Monumentul lui Mihai Viteazul de la Călugăreni, Statuia Reginei Elisabeta a României (Castelul Peleş, Sinaia), Statuia Independenţei (Adjud), Monumentul Eroilor din Războiul de Independenţă (Craiova), Monumentul eroilor putneni din 1877 (Focşani), Bustul lui Mihai Eminescu de la Dumbrăveni, Bustul Dr. C. Istrate (Parcul Libertăţii, Bucureşti), Bustul monumental Donici (Şoseaua panduri, Bucureşti), Bustul poetului Ioan S. Neniţescu, Tulcea (distrus în timpul războiului din anii 1916-1918), portretul Elena Pherekide (Gradina Cişmigiu, Bucureşti), Bustul Dr. Alexandru Carnabel (Galaţi), Bustul Dr. Aristide Serfioti (Galaţi), Bustul lui Alexandru D. Moruzi (Galaţi, distrus de comunişti), Bustul lui Nicolae Filipescu (Focşani), Monumentul Independenţei (Focşani), Bustul lui Alexandru Vlahuţă (Râmnicu Sărat), Bustul lui Gheorghe Bariţiu (Sibiu), Monumentul funerar General Livescu (Cimitirul Bellu, Bucureşti), Bustul generalului Eremia Grigorescu (Timişoara), Bustul-monument funerar al actorului Petre Liciu (Cimitirul Bellu, Bucureşti) etc.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 23, 2013

Constanţa Abălaşei-Donosă - Farmecul culorilor de apă

Mihail Gavrilov (1899 – 1968), Emilia Dumitrescu (1921 - 2005), Vespasian Lungu (1927 – 1994) şi Ion Gâţă (1946 – 1994) sunt câţiva artişti plastici brăileni care au cultivat în creaţia lor şi pictura în acuarelă, remarcându-se pe plan naţional prin expresivitatea lucrărilor realizate în această tehnică. Constanţa Abălaşei-Donosă, şi ea brăileancă, afirmată ca poetă, pictoriţă şi graficiană, le continuă exemplul. De Emilia Dumitrescu şi de Ion Gâţă a fost foarte apropiată, s-a bucurat de prietenia lor, iar pe Vespasian Lungu l-a avut profesor la Şcoala de Arte din Brăila. La toţi trei le păstrează o neştearsă amintire şi oricând are prilejul îi evocă în scrierile ei sau în cadrul unor manifestări culturale.

Numele Constanţei Abălaşei-Donosă este desigur mai puţin cunoscut multor cititori ai acestor rânduri, de aceea conturarea unor coordonate biografice ni se pare oportună. S-a născut la 4 februarie 1954 în Brăila. În paralel cu studiile liceale a urmat cursurile Şcolii de Arte din oraşul natal, apoi s-a specializat în arhitectură în cadrul Institutului „Ion Mincu” din Bucureşti. A debutat ca poetă în revista ieşeană „Convorbiri literare” şi a publicat în revistele „Luceafărul”, „Ex-Librisul României” (Oradea), „Dunărea” (Brăila(, „Ţara Fagilor” (Suceava) etc. A editat de-a lungul anilor volumele: „Sonate” (1999), „Anotimpuri pentru prietenii mei” (2002), „Amintiri care nu mor” (2005), „Epistole şi flori” (2007), „La uşa iubirii” (2009), „Poezii pastelate” (2011). Ca artist plastic şi-a organizat 38 de expoziţii personale în ţară (Brăila, Botoşani, Galaţi, Suceava, Siret, Rădăuţi, Putna, Suceviţa, Dragomirna, Suceava, Tg. Mureş, Iaşi) şi cinci peste hotare (Franţa, Canada, Republica Moldova). În acelaşi timp a participat la peste 140 de expoziţii colective din România, Franţa, Turcia şi Italia. În 2004 a tipărit cu sprijinul Arhiepiscopiei Dunării de Jos albumul de grafică intitulat „Ctitorii Ştefaniene”, iar în acest an a adus un omagiu Luceafărului poeziei româneşti prin editarea cărţii-album „Avem nevoie de Eminescu” (Editura „Nico”, Tg. Mureş), prefaţată de Î. P. S. Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun. Este distinsă cu numeroase premii atât pentru activitatea literară cât şi pentru cea din domeniul artelor plastice. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii private din România, Franţa, Grecia, Italia, Canada, S.U.A, Republica Moldova.

Creaţia plastică a Constanţei Abălaşei-Donosă excelează în desene executate în peniţă şi în picturi în acuarelă, acestea din urmă fiind cele despre care ne vom referi în rândurile de faţă. Dacă foarte mulţi plasticieni folosesc culorile de apă doar pentru a-şi face unele schiţe, mai ales atunci când se află la peisaj, pictoriţa brăileancă apelează la acestea pentru a crea lucrări definitive. Aşa cum se cunoaşte, genul nu este deloc uşor, ci chiar foarte dificil de abordat. De aceea astăzi, în arta noastră contemporană, mulţi nu-l cultivă. Constanţa Abălaşei-Donosă nu are inhibiţii în această privinţă, ea posedă toate calităţile pe care acuarela le cere: spirit profund de observaţie a realităţii, stăpânirea desăvârşită a desenului, rapiditate în execuţie, spontaneitate, redarea transparenţelor, asigurarea unei fluidităţi cromatice. Pictarea în culori de apă pe suporturi umede nu permite reveniri, iar în caz de nereuşite, lucrul trebuie reluat de la început.

Genurile abordate de artistă în tablourile sale sunt peisajul, natura statică, florile şi portretul. Structură poetică în toate fibrele fiinţei, Constanţa Abălaşei-Donosă vibrează la frumosul din jur şi caută să reţină ceea ce acesta are esenţial, fie că este vorba de un peisaj natural, de unul citadin sau de unul din grădina părintească sau a propriei case. Bălţile Brăilei, Dunărea cu bărci şi vapoare trase la mal sau alunecând pe panglica albastră a fluviului, străzi ale „oraşului salcâmilor”, case, edificii cu semnificaţie istorică şi culturală, arbori, câmpuri cu flori etc., trăiesc în patrulaterele sale pictate într-o armonie cromatică deosebită, respirând în libertate sub cupola imensă a cerului. Natura este surprinsă în diferite ipostaze în rotirea ciclică a anotimpurilor şi în diferite momente ale zilei. Artista nu-şi încarcă lucrările cu prea multe elemente, ea este sintetică şi foarte sugestivă. Poezia se revarsă din lucrările sale în euritmii ce răscolesc sufletul. Lirismul ei este stenic, iar culorile au întotdeauna prospeţime, reuşind să redea materialitatea obiectelor, transparenţa apei sau freamătul frunzişului. Naturile statice şi florile sunt de asemenea elocvente pentru modul în care pictoriţa înţelege să se exprime în graiul acuarelei. Nu întâmplător ea şi-a intitulat una dintre expoziţii „Florile, candoarea sufletului meu”. A imortalizat în buchete şi în fire singulare fel de fel de specii, de la ghiocei, brânduşe, stânjenei, crăiţe, petunii, lalele, garoafe, până la frezii, irişi, margarete, trandafiri, crizanteme etc., o paletă foarte largă de flori, pe care le-a prezentat în vestmântul lor fragil, delicat, capabil să încânte orice privire şi orice suflet deschis frumosului şi poeziei. Privindu-le, se simte parcă parfumul lor, fiinţa îţi este inundată de mireasma lor pătrunzătoare şi încerci sentimentul tonic al bucuriei şi al comuniunii cu natura generoasă, al cărei spectacol mirific nu are sfârşit. Tablourile pictoriţei reprezentând peisaje şi flori sunt adevărate imnuri închinate naturii, lumii vegetale şi frumosului durat de mâna omului.

Dacă aceste genuri cultivate cu atâta pasiune sunt edificatoare pentru măiestria artistei în folosirea culorilor de apă, nu mai puţin semnificativă este portretistica ei. S-a aplecat asupra unor figuri de oameni simpli, obişnuiţi, dar mai cu seamă a căutat să imortalizeze chipuri de oameni care înseamnă ceva pentru cultura română. De pildă, acuarelele incluse în volumul „Avem nevoie de Eminescu” (alături de multe desene în peniţă), sunt mărturii certe pentru arta pictoriţei în stăpânirea tehnicii acuarelei. Îi întâlnim în nenumărate ipostaze pe Eminescu şi pe Veronica Micle, dar şi pe cei care au scris despre marele poet: Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Dumitru Caracostea, Dumitru Popovici, George Călinescu, D. P. Perpessicius, Edgar Papu, Ioan Slavici, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Grigore Vieru, Ion Ionescu-Bucovu. Desigur, în conturarea chipului acestora, artista s-a folosit de fotografii, însă dincolo de asemănarea fizică cu modelele, ea a căutat să pătrundă în psihologia acestora, să surprindă trăsături morale specifice fiecărei personalităţi. Ilustraţiile la poeziile lui Eminescu dovedesc şi ele o fantezie debordantă, o putere de a pătrunde în universul liricii eminesciene şi de a găsi echivalenţe plastice sugestive.

Considerată de criticul şi istoricul de artă ieşean Valentin Ciucă „un produs al Şcolii Vespasian Lungu”, despre care spunea că „este unul din marii acuarelişti ai ţării”, Constanţa Abălaşei-Donosă este o pictoriţă care aşterne culorile de apă cu o rară sensibilitate, în rafinate acorduri, indiferent dacă imaginile reprezintă peisaje, naturi statice sau portrete. Iată de ce lucrările ei plac, sunt căutate şi sunt în stare să vibreze cele mai tainice coarde ale sufletului uman, să provoace nenumărate bucurii şi satisfacţii estetice celor care le privesc.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 28, 2013

Istorie gălăţeană - Monumentul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Pricipatelor Unite şi al Statului naţional român, este strâns legată de municipiul nostru, oraş în care el a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui şi pârcălab, iar mai apoi a fost ales deputat de Galaţi. Într-o pagină de călătorie la Constantinopol, poetul Dimitrie Bolintineanu scria că oraşul Galaţi „se făleşte a fi patria domnitorului”.

De-a lungul anilor, gălăţenii, ori de câte ori au avut prilejul, au organizat diferite manifestări prin care au cinstit memoria celui care a pus o piatră fundamentală la edificiul României moderne, şi-au exprimat recunoştinţa faţă de acest mare bărbat de stat însufleţit de fierbinte patriotism, de neţărmurită dragoste pentru poporul român. În 1879 numele său a fost dat unei porţiuni a străzii Mihai Bravu, iar la 4 noiembrie 1882, când pe strada Sfinţii Apostoli (Portului) se inaugura Şcoala primară de băieţi nr. 5, pe frontispiciul acesteia a fost aşezat bustul lui Al. I. Cuza, primul din ţară, executat de sculptorul parizian Pierre Granet, dăruit Galaţiului de doamna Elena Cuza, soţia domnitorului. Astăzi bustul se află instalat pe un soclu în curtea Muzeului „Casa Cuza Vodă”, instituţie inaugurată la 24 ianuarie 1995.

Aşa cum menţionează Paul Păltănea în cartea sa Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918 (Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, partea a II-a, p. 308), preocupările gălăţenilor de a ridica un monument în memoria lui Al. I. Cuza datează de prin 1891. Atunci s-au făcut primele demersuri prin constituirea unui comitet ce urma să strângă fondurile necesare.

În 1893, V. A. Urechia oferă Galaţiului bustul lui Mihail Kogălniceanu (dezvelit la 24 octombrie 1893 în Parcul Municipal), iar cu acest prilej, într-o epistolă adresată primarului Virgil G. Poenaru, îşi exprimă dorinţa de a înzestra oraşul şi cu statuile lui Al. I. Cuza şi Costache Negri. În acest sens, el îi scria: „Bărbaţi ca Alexandru Cuza, M. Kogălniceanu, Negri sunt ai ţării întregi, dar nu mai puţin sunt şi îndeosebi ai gălăţenilor pe care i-au iubit şi pentru care au lucrat în toată viaţa lor. Aşa vor fi la rândul lor şi alţi bărbaţi care încă trăiesc, în frunte având pe venerabilul actual Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Dl. Lascăr Catargiu. Pătruns de convingerea că numai acea naţiune manifestă vitalitate, care onorează şi conservă memoria bărbaţilor care au luptat pentru ea, am hotărât ca, treptat, din neajunsul pungii mele, să ridic acestor bărbaţi câte un bust la Galaţi” (DJAN, Galaţi, Fond Primăria Galaţi, dosarul nr. 18/1893, f. 1, rola 350).

Intenţiile lui V. A. Urechia nu s-au realizat până la moartea sa (22 noiembrie 1901), după cum nici banii necesari ridicării monumentului nu s-au strâns, de aceea ideea este reluată după dezvelirea, la 17 iunie 1912, în mijlocul Pieţei Regale (azi, intersecţia străzii Nicolae Bălcescu cu strada Brăilei), a statuii lui Costache Negri. La 30 august 1912, sub preşedinţia lui Constandache Constantinescu, se înfiinţează o „Societate” pentru colectarea fondurilor în vederea realizării monumentului. Activitatea societăţii a fost substanţial sprijinită de amiralul Sebastian Eustaţiu, magistratul Gh. Tanoviceanu şi avocatul-poet C. Z. Buzdugan, traducătorul în limba română a „Internaţionalei”.

La 26 august 1924, Constandache Constantinescu a încetat din viaţă, iar activitatea „Societăţii” a intrat într-un con de umbră, banii colectaţi rămânând în posesia urmaşilor săi. În 1930, institutorul Paul Paşa a fost desemnat să preia fondurile de la urmaşii lui Constandache Constantinescu şi le-a gestionat până la 27 martie 1936, când s-a constituit un nou comitet din care făceau parte şi profesorii Ion Tohăneanu, Al. Ştefănescu-Bârsan şi pictorul Nicolae Mantu. La 14 iulie 1937 suma existentă a trecut în gestiunea Asociaţiei „Casa Cuza Vodă”, înfiinţată cu scopul răscumpărării casei domnitorului, restaurării şi transformării ei în muzeu, instituţie care a putut fi inaugurată la 24 ianuarie 1939 (Paul Păltănea, Muzeul judeţean de istorie Galaţi, în Dominus, VI, nr. 66, iulie 2005, p. 14).

În 1932, prin scrisoarea înregistrată la Primărie la nr. 22777 din 25 octombrie, sculptorul Oscar Spaethe ofertează, la iniţiativa primarului, la acea dată avocatul Christache Teodoru, o machetă pentru un monument dedicat lui Alexandru Ioan Cuza, machetă realizată la scara 1/10 din mărimea definitivă a lucrării. Aceasta se compunea „din figura în picioare a marelui Domn, aşezată pe un soclu, şi un basorelief reprezentând Unirea Principatelor”. Proiectul era gândit pentru Parcul Municipal, iar pentru executarea machetei sculptorul solicită suma de 10.000 lei (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 10/1932, f. 1, rola 940). Printr-o altă scrisoare, înregistrată la nr. 29721/12 octombrie 1933, Oscar Spaethe aduce la cunoştinţă primarului că a depus la Primărie macheta în gips comandată şi solicită „numirea unei comisii de recepţie pentru a se pronunţa asupra lucrării” (ibidem, f.3). Prin procesul-verbal încheiat în aceeaşi zi, comisia alcătuită din pictorul Nicolae Mantu, membru în Delegaţia Consiliului Comunal, N. V. Emanoil şi I. S. Anastasiu, ajutori de primar, asistaţi de arhitectul M. Popescu şi C. Oncescu, directorul serviciului contabilitate, examinând macheta, o găseşte „executată în bune condiţiuni ca concepţie şi tehnică” şi „cu mici modificări în arhitectura soclului, care se vor putea aduce şi ulterior, această machetă poate fi recepţionată” (ibidem, f. 4). În dosarul menţionat se află şi trei fotografii ale machetei monumentului, făcute din unghiuri diferite. Din păcate, ea a rămas numai la aceasta fază. Lipsa fondurilor, ca şi schimbarea în noiembrie 1933 a primarului Christache Teodoru cu dr. Al. Nestor Măcellariu, au împiedicat transpunerea ei la o altă scară şi în material definitiv. Abia în 1959 i s-a putut ridica domnitorului un bust monumental, operă în bronz a sculptorului Ioan C. Dimitriu-Bârlad. Dar până la acesta trebuie să ne referim la un alt monument, cel al „Unirii Principatelor”, a cărui parte terminală era formată din bustul unionistului Lascăr Catargiu, şi acesta atât de legat de Galaţi şi meleagurile Covurluiului.

În şedinţa Consiliului Municipal din 8 octombrie 1926, primarul oraşului, avocatul Grigore P. Mihăilescu, propune contractarea unui monument al „Unirii Principatelor”, lucrat de sculptorul Raffaello Romanelli din Florenţa (Italia), oferit oraşului la preţul de 500.000 lei. În următoarea şedinţă, din 22 octombrie, Consiliul îl autorizează pe primar să încheie cu mandatarul sculptorului Romanelli „cuvenitul contract de cumpărare a monumentului”, aprobând în acelaşi timp suma de 160.000 lei care să i se dea drept avans la semnarea documentului (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 2/1926, rola 888). În actul de vânzare, înregistrat la Primărie la nr. 29827/23 octombrie 1926, Ruggiantoni G. Uballdo, profesor al Academiei Italiene din Bucureşti, strada Luigi Cazzavilan, în calitate de procurator al „maistrului sculptor Raffaello Romanelli” (pe baza procurii autentificată de către notarul Riccardo Giuseppi Malenotti din Florenţa, cu data de 17 septembrie 1926) menţionează că monumentul vândut Primăriei municipiului Galaţi, reprezentată de primarul ei, Grigore P. Mihăilescu, este compus din „postament şi bază de granit rose de «Baveno», sculpturile pe cele patru laturi de bronz masiv, conform alăturatelor fotografii semnate de subsemnatul, iar deasupra bustul lui Lascăr Catargiu, de asemenea din bronz, monumentul având greutatea totală de 80.000 kg”. Se precizează în acelaşi timp că s-a primit acontul de 160.000 lei, restul de 340.000 lei urmând „a se achita contra document la sosirea monumentului la Galaţi”. Ambalajul şi transportul lucrării de la Florenţa la Galaţi privesc Primăria (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 4/1926, f. 93, rola 888).

Serviciul administrativ al primăriei face demersuri la Bucureşti pentru scutirea monumentului de taxe vamale „având în vedere că este vorba de un cap de operă de utilitate publică”. De asemenea, se adresează Ministerului Comunicaţiilor cerând aprobarea „pentru încărcarea în regie a monumentului şi transportul lui la Galaţi pe C.F., avându-se în vedere sacrificiile făcute de acest municipiu, care a cedat gratuit pentru Casa Muncii 17 hectare teren pe moşia Ţiglina pentru construirea de locuinţe funcţionarilor C.F.R.”.

Sosite în portul Constanţa cu vaporul „Albania”, coletele conţinând componentele monumentului, ajung la 28 decembrie 1926 la Galaţi, în gara nr. 8 (patru vagoane). După 15 iunie 1927 încep lucrările la fundaţia monumentului, montarea acestuia, lustruirea lui, construcţia grilajului, efectuarea bordurii etc. Locul ales - spaţiul de pe strada Domnească, în faţa Grădinii Publice. Ultima lucrare (asfaltarea trotuarelor din jurul monumentului), efectuată de fraţii Leonardo şi Petre Aron, a fost recepţionată la 14 iulie 1928. Nedispunând de alte informaţii, este de înţeles că dezvelirea monumentului s-a făcut după această dată. De altfel şi istoricul Paul Păltănea a luat drept reper ziua respectivă când, în cartea menţionată, afirmă că monumentul a fost inaugurat în „piaţa” din faţa Grădinii Publice, în jurul datei de 14 iulie 1928 (p. 309).

Amintim că sculptorul italian Raffaello Romanelli (n. 13 mai 1850 – m. 1928), fiu şi elev al pictorului Pasquale Romanelli, devenit celebru prin monumentul lui Garibaldi, la Sienna, şi al lui Ch. Albert de Savoia, la Roma, a mai executat pentru România şi monumentele lui Mihail Kogălniceanu şi Al. I. Cuza de la Iaşi, Monumentul eroilor sanitari (Bucureşti), statuia lui Cuza-Vodă (Craiova), statuia Dorobanţilor (Turnu Măgurele), monumentul funerar Dr. Istrati (Cimitirul Bellu, Bucureşti), precum şi monumentul funerar, Voroveanu, Craiova (Mircea Deac, Sculptura în România, secolele XIX-XX, Editura Medro, Bucureşti, 2005, p. 160).

În 1948 bustul lui Lascăr Catargiu a fost dat jos de pe soclu de către autorităţile comuniste venite la putere, iar monumentul a rămas sub un nume impropriu, acela de „Monument al muncilor agricole”, denumire datorată scenelor alegorice realizate în altorelief. Imaginile, desigur, nu reprezintă scene ale muncilor agricole, ci sunt simboluri ale Unirii Principatelor şi ale reformei agrare din 1864.

În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în partea superioară a soclului acestui monument a fost instalat bustul lui Al. I. Cuza, operă în bronz a sculptorului Ioan Dimitriu-Bârlad (n. 18 mai 1890, Bârlad - m. 23 septembrie 1964, Bucureşti). Din cauză că acesta distona totuşi cu proporţiile întregului ansamblu, la 9 mai 1972 el a fost înlocuit cu statuia de acum, datorată lui Ion Jalea. Bustul realizat de Dimitriu-Bârlad a fost transferat la Tecuci şi împodobeşte astăzi artera principală a acestui oraş.

Monumentul, aşa cum se înfăţişează astăzi, este rezultatul muncii, la intervale mari de ani, a celor doi sculptori amintiţi: italianul Raffaello Romanelli şi românul Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea - m. 7 noiembrie 1983, Bucureşti). Compoziţia realizată în altorelief, desfăşurată în spaţiu pe trei laturi ale soclului, este o alegorie ce sugerează actul unirii Moldovei cu |ara Românească, înfăptuit la 24 ianuarie 1859 (cele două femei îmbrăţişate, dispuse pe latura frontală), precum şi urmările reformei agrare de la 1864. Este o compoziţie unitară, cu calităţi plastice incontestabile. Perechea de boi aflată în jug, precum şi oamenii sunt surprinşi în procesul muncii, efortul ce-l depun fiind imortalizat în imagini vii, dinamice. Un ţăran, aplecat, ţine strâns în mâini coarnele plugului, alţii poartă pe umeri povara sacilor încărcaţi cu cereale.

Partea terminală a monumentului o constituie statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul este înfăţişat în uniformă militară, purtând pe umeri o pelerină. Mâna stângă se sprijină pe sabie, iar în dreapta, sprijinită la rândul ei pe cea stângă, ţine un sul. Modul cum l-a conceput Ion Jalea pe Alexandru Ioan Cuza ne aminteşte de admirabilul portret pe care Jacques Poumay, consulul Belgiei la Bucureşti, i l-a făcut domnitorului : „Acesta, în vârstă doar de 38 ani, este un bărbat înalt, svelt, blond, privirea pătrunzătoare; distins în manierele sale, el posedă un original, plăcut şi serios mod de a purta discuţia. Este un soldat magnific, purtând cu graţie uniforma. Om de ordine, energic, a făcut asupra tuturor o excelentă impresie. Prinţul Cuza este un bărbat cum nu există altul în Principate, care vrea fericirea şi independenţa ţării sale. Hotărât, fără exaltare însă, modest şi dezinteresat, chibzuieşte cu înţelepciune. Toată lumea este de acord asupra calităţilor eminente cu care este înzestrat noul domnitor” (apud Gh. Platon, Simbol al „vroinţei naţionale”, în „Cronica”, Anul VIII, nr. 20(381), 18 mai 1973).

* Memoria lui Alexandru Ioan Cuza este cinstită la Galaţi şi printr-un alt bust, dezvelit la 15 septembrie 1991, în faţa Colegiului Naţional „Alexandru Ioan Cuza” (Fundătura şcolii nr. 1). El provine din patrimoniul moştenit de la fosta Şcoală Comercială „Alexandru Ioan I”, înfiinţată în toamna anului 1864. Este lucrat din bronz. Nefiind semnat, până în prezent nu i-am identificat autorul.

* Reparaţia faţă de memoria lui Lascăr Catargiu s-a făcut în 1999, când prin grija rectorului Universităţii „Dunărea de Jos”, dl. ing. dr. Emil Constantin, bustul acestuia, realizat de Raffaello Romanelli, a fost montat pe un nou soclu, în faţa Facultăţii de mecanică, clădirea nouă, dezvelit şi sfinţit în ziua de 4 octombrie. Credem însă că actul reparator s-ar produce total dacă bustul lui Lascăr Catargiu ar fi aşezat pe soclul iniţial iar lui Alexandru Ioan Cuza i s-ar ridica un monument impunător, aşa cum s-a încercat în 1932-1933 şi nu s-a reuşit.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 31, 2013

Simona Pascale şi Olimpia Ştefan: „Interferenţe”

Scriam cu câtva timp în urmă că existenţa în oraşul nostru a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design, înfiinţată în toamna anului 2008 în cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, a început să se facă simţită benefic în peisajul mişcării plastice gălăţene. Tot mai mulţi absolvenţi ai acestei instituţii participă în calitate de colaboratori la saloanele şi manifestările colective ale Filialei locale a U.A.P.R., îşi deschid expoziţii personale în foaierele teatrelor „Fani Tardini”, „Nae Leonard” şi ale altor instituţii, sunt prezenţi cu lucrări la expoziţii organizate la nivel naţional sau peste hotare. Unii au fost distinşi chiar şi cu importante premii. Două proaspete absolvente ale Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din Galaţi, cu examen de licenţă susţinut la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, sunt şi Simona Pascale şi Olimpia Ştefan, cele două pictoriţe care expun în aceste zile la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Expoziţia lor, intitulată „Interferenţe”, cuprinde 30 de lucrări de pictură şi şase de design vestimentar.

Mult mai prezentă până acum în viaţa artistică a Galaţiului decât colega ei, Simona Pascale abordează în cele 20 de tablouri de pictură atât peisajul, genul floral, dar creează şi în cheie abstractă. Artista se inspiră din peisajul acvatic al Dunării şi Deltei („Pe Dunare”, „Delta”, „Reflexe”), reţine aspecte ale naturii după anumite fenomene meteorologice sau în diferite momente ale zilei („După ploaie”, „Înserare”), transpune în culori vii figuri umane trăind bucuria contactului cu spectacolul mirific al firii sau reînviind amintiri plăcute care le-au marcat existenţa („Aşteptare”, „Amintiri”). Simona Pascale construieşte cu siguranţă, ţine seamă de legile perspectivei, îşi organizează astfel elementele compoziţionale în cadrul ansamblurilor, încât acestea creează imagini armonioase, tonice, plăcute ochiului. Uneori se axează pe o anumită dominantă coloristică, dar în cele mai multe cazuri apelează la o gamă cromatică bogată. Adesea, atmosfera este însufleţită de prezenţa omului. În compoziţiile cu caracter abstract sau semiabstract, Simona Pacale mizează pe forţa expresivă a culorii, pe crearea unor forme care să sugereze ideea pe care a dorit să o obiectiveze cu ajutorul petelor şi grafismelor („Adâncuri”, „Visul”, „Zbucium”, „Poarta iubirii”, „Speranţă”, „Zidul”). Pasta este aşezată cu dezinvoltură, în tonalităţi luminoase şi mase compacte. Tablourile axate pe cultivarea motivului floral sunt de asemenea pictate în aşa fel încât imaginile să redea gingăşia, candoarea şi puritatea florilor, carnalitatea lujerelor şi corolelor, bucuria şi plăcerea pe care artista le simte în preajma lor. Toate acestea indiferent de speciile pe care şi le-a ales ca modele („Buchet”, „Zâmbetul florilor”, „Din soare”, „Gingaşe flori”, „Flori”).

Lucrările de vestimentaţie feminină expuse dezvăluie o faţetă inedită a artistei, aceea de designer. Sunt rochii de seară şi de zi realizate cu mult bun gust, nu sofisticate, urmând o linie modernă a croielii, confecţionate din materiale atrăgătoare coloristic şi care nu presupun un preţ de cost atât de ridicat. Accesoriile sunt şi ele plăcute, cu o decoraţie interesantă şi sperăm să aibă căutare la reprezentantele sexului frumos.

Olimpia Ştefan, profesoară la Şcoala de Arte din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, a mai participat la unele manifestări ale Filialei gălăţene a U.A.P.R., însă acum este pentru prima oară când prezintă un grupaj mai mare de lucrări, zece la număr. Tablourile ei reprezintă peisaje şi compoziţii, unele cu caracter abstract-simbolic. Între peisaje se disting cele intitulate „Amurg” şi „Peisaj dunărean”, mai ales prin atmosfera de poezie şi mister pe care artista reuşeşte să o creeze. Ambele sunt pictate în tonalităţi închise, cu o pastă consistentă, spaţiul cuprins în cadrele tablourilor este vast, dând impresia nemărginirii. Pictoriţa reuşeşte să redea cu ingeniozitate umbrele copacilor reflectate în oglinda transparentă a apei, să pună în valoare frumuseţea peisajului, să combine culorile în acorduri bine orchestrate. În celelalte lucrări (”Nostalgie”, „Peisaj rustic”, „Peisaj”, „Structuri vegetale”), artista alege alte modalităţi de configurare compoziţională. Spaţiul este fragmentat, culorile sunt puţin mai deschise şi aşezate în ritmuri dinamice. Figura umană apare în tablourile „Tsunami” şi „Rădăcini”. Primul este de o tensiune dramatică impresionantă. Personajul, configurat în stil expresionist, ca centru de interes în mijlocul unui peisaj nebulos, terifiant, este un simbol al disperării şi suferinţei, al groazei de care este cuprins omul în faţa unui cataclism natural. Al doilea pare să fie o metaforă plastică a rememorării de către personajul feminin, văzut într-o postură meditativă, a unei istorii a propriei familii.

Olimpia Ştefan se află la prima ei confruntare cu publicul în prezenţa a mai multor lucrări. Este un spirit frământat, predispus spre reflexie, care încearcă să exprime cu mijloacele pe care le are la dispoziţie reacţiile propriului eu la problemele lumii în care trăieşte şi creează, la contactul cu realităţile din jur. Rămâne ca expunerile viitoare să convingă dacă şi-a găsit cu adevărat drumul personal de evoluţie. Acum, diferenţa stilistică dintre felul cum sunt pictate tablourile este destul de vizibilă.

Privită în ansamblul ei, expoziţia celor două artiste este o manifestare de bun augur în contextul plasticii gălăţene, tonică, relaxantă, care va îndemna probabil şi pe alţi absolvenţi ai Facultăţii de Arte din Galaţi, care au ajuns la anumite rezultate în procesul lor de creaţie, să se întâlnească în cadrul spaţiului Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” cu iubitorii de frumos.

Corneliu STOICA

dcp100168 · September 4, 2013

Nicolae Einhorn, la 70 de ani

Nicolae Einhorn, pictor şi grafician reprezentativ pentru mişcarea plastică de la Dunărea de Jos, împlineşte la 7 septembrie 70 de ani de existenţă, din care peste 45 i-a dedicat învăţământului preuniversitar şi şevaletului. Unităţile de învăţământ prin care a trecut se numesc: Şcoala Gimnazială din comuna Cuca, Palatul Copiilor, Şcoala Gimnazială Nr. 17 „Nichita Stănescu”, Şcoala Gimnazială Nr. 29 „Sfânta Ana”, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, Şcoala Gimnazială Nr. 12 „Miron Costin” Galaţi. Adesea priveşte retrospectiv drumul parcurs, îşi aminteşte momente importante din viaţă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu lumini şi umbre, constată că a avut de înfruntat multe stavile în cariera sa, însă nu regretă că a ales calea spinoasă a artei. Talentul cu care s-a născut a fost amplificat şi consolidat prin studii la Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, unde a avut marele privilegiu de a-l avea profesor pe excelentul pictor Dan Hatmanu, iar apoi s-a străduit ca rodul activităţii sale să fie bogat, asigurat printr-o muncă desfăşurată în timp cu pasiune, răbdare şi totală dăruire. Din 1970 a expus în cadrul manifestărilor colective ale Filialei Galaţi a U.A.P.R., al cărei membru este, a trimis lucrări la saloanele naţionale, şi-a organizat peste 30 de expoziţii personale la Galaţi, Iaşi, Bucureşti, Brăila, Tecuci şi Bârlad, i-a încântat cu tablourile sale pe francezii din localităţile Notre Dame de Bondeville şi Rouen. A făcut importante donaţii de pictură şi grafică Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri” şi Muzeului de Artă Vizuală Galaţi. A realizat ilustraţie de carte pentru editurile Alma, Scorpion, Hypatia, Pax Aura Mundi etc. Astăzi, lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din Franţa, Germania, Israel, Spania, S.U.A. În anul 2008 şi-a editat şi propriul album de artă, cu un text al subsemnatului, apărut la editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”.

Nicolae Einhorn a debutat cu o expoziţie personală încă din vremea studenţiei ieşene. În scriitura şi coloritul lucrărilor expuse atunci în Sala paşilor pierduţi a Universităţii „Al. I. Cuza”, critica de specialitate a remarcat influenţa icoanelor pe sticlă de la Mănăstirea Nicula sau ale celor din Maramureş. Ulterior, artistul s-a afirmat mai ales în ipostaza de peisagist. Ca fiu al Galaţiului, a reţinut în pânzele sale imagini ale oraşului vechi, ale străzilor şi cartierelor mărginaşe (el s-a născut în Vadul Ungurului), surprinzând poezia melancolică şi parfumul specific al acestora. L-au atras însă şi Dunărea, şi portul fluvial şi cel mineralier, şi Faleza, şi noile arhitecturi urbane. În faţa lor artistul se bucură, sufletul său vibrează cu intensitate, iar sentimentele şi trăirile încercate de el caută să i le transmită şi iubitorului de artă. Totul este văzut cu o privire ageră, exigentă şi redat cu un penel sigur, în tablouri bine organizate compoziţional, echilibrate şi armonios colorate. Cromatica lui Nicolae Einhorn nu este şocantă, ea are o luminozitate ce vine din însăşi materia picturală, formele sunt clare şi precis delimitate. Cu aceeaşi plăcere se îndreaptă artistul şi asupra unor aspecte din satele judeţului Galaţi (mai ales din comuna Cuca) sau din oraşe aparţinând unor alte zone geografice, precum Sighişoara, Arad, Tg. Mureş sau Iaşi. O atmosferă de linişte şi calm, de adâncă pace se degajă din aceste pânze, o poezie care izvorăşte parcă de undeva din adâncuri milenare. Priveliştile din Delta Dunării sunt înfăţişate în desfăşurări ample, cu orizonturi pierdute în fundalul tablourilor, cu ape contopite cu cerul. Când abordează figura umană, pictorul, dincolo de asemănarea personajului portretizat cu modelul, urmăreşte să pătrundă în psihologia acestuia şi să-i dezvăluie anumite trăsături morale. Personajele sale sunt înfăţişate în atitudini meditative, par îngândurate, fie că ele sunt nişte copii căutând cu uimire în jur, fie adulţi pe umerii cărora apasă responsabilităţi majore. În paralel cu pictura de tip realist practicată, artistul a fost tentat şi de abstracţia lirică. Din punct de vedere cromatic, tablourile din această categorie sunt mai luminoase, pasta este mai strălucitoare. Iniţial, el porneşte tot de la obiecte sau aspecte concrete ale realităţii, însă în procesul de creaţie formele sunt descompuse, metamorfozate, elementele sunt aşezate în pagină după o logică ce ţine de propriile impulsuri şi trăiri sufleteşti. Este un nou mod de exprimare a artistului, o nouă încercare de a-şi înnoi viziunea şi paleta. Geometrismul îşi face tot mai mult loc în spaţiul tablourilor, dialogul dintre petele de culoare este mai spontan, materia picturală dobândeşte sonoritate. Abstracţia îl acaparează pe artist şi mai mult în grafică. Atras până la obsesie de virtuţile liniei, el construieşte forme dintre cele mai diverse, subsumate unor variate teme şi motive, folosind instrumente şi mijloace materiale diferite: markere şi writinguri, pensule, tuş, cerneală tipografică, tempera, guaşă, laviuri. Acestea îi dau posibilitatea ca alături de o linie subţire, elegantă, sinuoasă, de o deosebită fineţe, să folosească o alta groasă, puternică, viguroasă. De multe ori apelează şi la puncte, haşuri, pete, obţinând o ritmică dinamică sau statică, ce transcrie înseşi stările sufleteşti ale artistului din momentul creaţiei. Desenul este uneori de o simplitate uimitoare, realizat doar din câteva trăsături de peniţă sau numai dintr-o linie continuă. Predominante însă în creaţia sa grafică sunt structurile labirintice, dezvăluitoare a unor geometrii insolite. Traseele de linii au desfăşurări cu parcursuri complicate, ce conduc până în miezul ascuns al subiectului, concentrat ca sâmburele în găoacea sa. Folosirea câteodată şi a unei cromatici vioaie le înlătură rigiditatea, impregnându-le accente lirice evidente.

Acum, când Nicolae Einhorn împlineşte venerabila vârstă de 70 de ani, îi urăm multă sănătate, inspiraţie, mari împliniri artistice şi să ne încânte cu tablourile sale de pictură şi grafică încă mult timp, spre binele artei româneşti şi a beneficiarilor ei. La Mulţi Ani!

Corneliu STOICA

dcp100168 · September 8, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul lui Lascăr Catargiu

Aşa cum am arătat în articolul precedent din serialul „Istorie gălăţeană”, când am prezentat Monumentul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din rotonda din faţa Grădinii Publice, Bustul lui Lascăr Catargiu a constituit elementul terminal al Monumentului Unirii Principatelor (piesa de bază de fapt a acestuia), realizat de sculptorul florentin Raffaelo Romanelli, inaugurat, aşa cum menţionează istoricul Paul Păltănea, în jurul datei de 14 iulie 1928. A fost coborât de pe soclu în 1948 din dispoziţia autorităţilor comuniste venite la putere şi depozitat mult mai târziu în curtea Muzeului de Artă Vizuală. Abia după zece ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, actul reparator al unei nedreptăţi faţă de memoria unui bărbat care în timpul vieţii sale a adus multiple servicii Galaţiului, a venit din partea rectorului Universităţii „Dunărea de Jos”, Ing. dr. Emil Constantin. În faţa Facultăţii de Mecanică, clădirea nouă, bustul lui Lascăr Catargiu a fost montat pe un soclu înalt de peste 3 m şi dezvelit şi sfinţit în ziua de 4 octombrie 1999.

Originar din Iaşi, unde s-a născut la 1 noiembrie 1823, ca fiu al lui Ştefan Catargiu şi al Bălaşei Sturdza, Lascăr Catargiu a fost elev al vestitei Academii Mihăilene, iar învăţătura dobândită şi mediul în care a trăit şi s-a format l-au determinat să îmbrăţişeze ideile Partidei Naţionale din Moldova. Căsătorindu-se în 1852 cu Eufrosina, fiica lui Ion Ventura, devine proprietarul moşiilor Golăşei şi Pitoroaia, aflate în apropierea oraşului Tg. Bujor, primite de soţia sa ca zestre de la părinţi. Domnitorul Grigore Al. Ghica îl numeşte în 1853 pârcălab al ţinutului Covurlui, funcţie care-i dă posibilitatea să rezolve multe probleme ale Galaţiului, printre care materializarea unor proiecte de dezvoltare a portului, înfiinţarea unei companii de navigaţie. Este în mai multe rânduri deputatul gălăţenilor în Colegiul I, susţine construirea liniei ferate Galaţi-Bârlad, se împotriveşte desfiinţării la 1 aprilie 1883 a regimului de porto-franco ce-l avea Galaţiul. Se numără printre ctitorii bisericii din satul Golăşei, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, sfinţită în 1896. În acelaşi an, noul sat înfiinţat pe teritoriul comunei Braniştea (Schela de astăzi) îi ia numele său, Lascăr Catargiu. A fost prim ministru al României pentru patru mandate. S-a dovedit a fi un ferm apărător al ordinei constituţionale în România, astfel că a rămas celebră o replică a sa dintr-o şedinţă specială a Guvernului. Când Regele Carol I a încercat să propună înlocuirea unui ministru cu un altul, acesta a intervenit, rostind: „Apăi, aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă Majestatea Ta Domneşte – nu guvernează”. A murit în anul 1899, la 30 martie. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Titu Maiorescu îl caracteriza astfel: „Un om de bun-simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei: acestor însuşiri şi curajului său le datoreşte autoritatea de care s-a bucurat în Partidul Conservator”.

Gestul gălăţenilor de la 1928, ca şi al acestora din 1999, este de recunoaştere a meritelor unui om care s-a implicat în problemele urbei, de cinstire şi preţuire a unui „exemplu de devotament politic” (Paul Păltănea), bustul său, reinstalat pe soclu, sporind zestrea unui patrimoniu ce se cere cunoscut şi păstrat cu sfinţenie. Lascăr Catargiu, aşa cum l-a conceput Raffaelo Romanelli, este un bărbat în floarea vârstei, viguros, elegant, cu o privire energică, hotărâtă, mustaţă bogată. La gât poartă papion, are mâinile încrucişate la piept, iar în dreapta ţine un sul de pergament, desfăşurat la capătul din partea de sus ca un evantai. Mantaua îi cade de pe umeri pe spate, alcătuind un drapaj modelat în stil clasic, foarte frecvent în lucrările portretistice ale sculptorilor vremii. Este un bust monumental armonios ca proporţii, cu contururi ferme, realizat în spiritul statuarei academice şi oficiale din acel timp.

__________________________________

RAFFAELLO ROMANELLI s-a născut la 13 mai 1850 la Florenţa şi a murit în anul 1928. A fost fiul şi elevul pictorului Pasquale Romanelli. A urmat Academia de Arte Frumoase din Florenţa. Încă din tinereţe s-a făcut cunoscut între colegii săi din Italia prin compoziţia „Îndemoniatul căzut la picioarele lui Christos” (L'indemoniato che si getta ai piedi di Cristo), ca şi prin statuia lui Mucius Scaevola (Muzio Scevola). În cimitirul San Miniato din Florenţa a realizat un monument funerar în memoria tatălui său, iar în capela Ambrosana din acelaşi cimitir a sculptat basorelieful „Pescuitul miraculos” (Pesca miracoloso). La Salonul din anul 1888 de la Paris a impresionat prin grupul statuar „Iacob şi Raşela” (Giacobbe e Rachele). Pentru Kiev a realizat grupul statuar al monumentului Demidoff. În Italia a executat monumente în marmură reprezentând mari personalităţi: Regele Carlo Alberto, Garibaldi, Benvenuto Celini etc. A realizat peste 300 de opere importante, dintre care peste 40 se află în România: Monumentul Eroilor Sanitari (Piaţa Sf. Elefterie, Bucureşti), Statuile lui Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Statuia lui Al. I. Cuza şi Monumentul funerar Vorvoreanu (Craiova), Monumentul dorobanţilor (Turnu Măgurele), Monumentul funerar Dr. Istrati, Doamna cu umbrela, Bustul lui Dumitru S. Neniţescu, Statuia funerară a familiei Poroineanu, Cavolul familiei Stăncescu, Cripta familiei Gheorghieff (Cimitirul Bellu, Bucureşit) ş.a. De asemenea, a realizat în stil baroc, între 1902-1913, pentru Castelul Peleş de la Sinaia, un ansamblu sculptural de o mare frumuseţe artistică.

Corneliu STOICA

dcp100168 · September 17, 2013

Ioana Hârjoghe Ciubucciu - Metaforă şi simbol

Tânăra graficiană şi pictoriţă Ioana Hârjoghe Ciubucciu (n. 1 aprilie 1976, Galaţi) trăieşte de câţiva ani în Bucureşti. După absolvirea Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” din oraşul natal (1994) a urmat cursurile Academiei de Arte „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, decorative şi Design, specializarea Grafică, clasa profesorului Ion Truică (1999). A lucrat o perioadă în grafica publicitară, iar din 2009 s-a consacrat în întregime graficii de şevalet şi picturii. Şi-a organizat până acum o singură expoziţie personală („Wave”, Hotel Tempo, Bucureşti, 2012) şi a participat la mai multe manifestări de grup: 1992, Teatrul Muzical „Nae Leonard”, Galaţi; „Muguri pe Simeze”, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu, Galaţi; 1993, Festivalul Naţional de Artă Timişoara; „Peisaj vrâncean”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 1994, Expoziţia Absolvenţilor, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi; 1997, „Student Art”, ediţia I, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 1998, „Arta Fotografică”, Galeria Trianon, Iaşi; „Student Art”, ediţia a II-a, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 1998, Expoziţia Absolvenţilor, Galeria Trianon, Iaşi; 2001, Expoziţia de icoane, World Trade Plaza, Bucureşti; 2011, „Interferenţe”, Ceainăria „Tabiet”, Bucureşti; Expoziţie de grup, Palatul Parlamentului, Sala „Constantin Brâncuşi”, Bucureşti; Salonul Naţional de Artă Contemporană, Râmnicu Vâlcea: 2012, Festivalul Internaţional „Arta şi tradiţia în Europa”, ediţia a III-a, Iaşi; „Layers”, Hotel El Greco, Bucureşti; 2013, Salonul Naţional de Artă Plastică „Atitudini Contemporane”, ediţia a VI-a, „Artă, Crez şi Dăruire”, Casa de Cultură a Sindicatelor Târgovişte; „Spring Art Salon”, Van Gogh Grand Café, Bucureşti; Summer Art Salon, Galeria Saint Ink. A participat la taberele de creaţie de la Buciumeni-Galaţi (1992), Soveja-Vrancea (1993) şi Staţiunea Biologică Marină, Agigea-Constanţa (1998). A realizat ilustraţia la volumele: „Carols/Colinde”, Editura Cison, 2000; „Chipul lăuntric” de Marcel Hârjoghe, Editura Corint, 2010.

Discipolă a profesorului Ion Truică, unul dintre cei mai importanţi graficieni români contemporani, Ioana Hârjoghe Ciubucciu a fost atrasă mai întâi de Art Nouveau şi de pictura austriacului Gustav Klimt. Mai apoi, artista a simţit nevoia ca în creaţia sa, dincolo de estetic, să pună accentul mai mult şi pe mesaj, pe care-l exprimă într-o formă metaforică şi simbolică. Tablourile ei îndeamnă la meditaţie, la găsirea unor sensuri profund umane în ansamblurile sale imagistice. Într-o serie de lucrări ea foloseşte suporturi de formă circulară, înscriind în spaţiul plastic, într-o notă vădit decorativă, în subtile geometrizări, arhitecturi urbane, motive avimorfe şi antropomorfe, scene ludice, creând iluzia unei lumi în permanentă mişcare. În substanţa lor, aceste imagini ascund mistere ce se cer descoperite („În spatele uşilor închise I, II, III, IV”, „Drumul spre casă”, „Iluzii”, „Rutină I, II”). Adesea, lirismul ei este de o delicateţe demnă de pana unui rafinat poet („Îmbrăţişarea luminii”, „Metaforfoză”), după cum alteori ne cufundăm într-un total abstracţionism („Temperament”, „Două lumi”) sau plonjăm în fantastic („Vis de august”, „Drumul spre lumină”). În legătură cu unul dintre cele mai frecvente motive din tablourile sale, casa, artista declara recent într-un interviu: „Eu văd casa ca pe un simbol al apartenenţei, al legăturii cu materialul, este din sfera lumescului, este rădăcina de care suntem conştienţi. Casa se regăseşte în lucrările mele nu doar ca un liant plastic, ea este simbolul trecerii noastre, este locul în care venim şi din care plecăm, locul în care se nasc primele visuri şi ultimele întrebări. În lucrările mele casa este plină de culoare, pentru că reprezintă viaţa ca o succesiune de contradicţii şi mai puţin locul cald şi plin de bucurie al unui cămin”.

Genul portretul este abordat şi el într-o formă personală, accentul căzând pe sublinierea laturii psihologice a personajelor („Nostalgie”, „Doamna superficialitate”, „Madame Soleil”, „Faţă-n faţă”). Ioana Hârjoghe Ciucureanu este stăpână pe arta desenului şi culorii, linia ei este spontană şi graţioasă, iar cromatica este luminoasă sau mai întunecată, în funcţie de motiv, întotdeauna însă proaspătă şi strălucitoare. Obiectele şi fiinţele sunt adesea deformate. Ritmul formelor, cromatismul armonios orchestrat, cu subtilităţi de pastă sau contraste puternice, dau tablourilor sale unitate, iar retina le reţine ca realizări care merită atenţia.

Corneliu STOICA

elena_54 · September 18, 2013

Felicitari tinerei artiste !

Respect, domnule Corneliu Stoica !

dcp100168 · September 23, 2013

Gheorghe Suciu: „Sub semn solar”

Pictorul Gheorghe Suciu a împlinit în această vară 70 de ani (n. 18 aprilie 1943, Subcetate – Hunedoara). Expoziţia deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” a dedicat-o acestui important eveniment aniversar din viaţa sa, iar atmosfera sărbătorească s-a regăsit şi la vernisaj (16 septembrie), şi este prezentă şi în lucrările care populează simezele. De altfel şi titlul ei este destul de elocvent: „Sub semn solar”, tablourile exprimând în forme şi culori bucuria pe care artistul a simţit-o în faţa spectacolului mirific al naturii, emoţiile şi trăirile profunde pe care i le-a declanşat priveliştile plaiurilor româneşti, fie ele din zone acvatice, de câmpie, colinare sau montane.

Remarcat de la începutul carierei sale artistice) ca un foarte mare iubitor al peisajului (a debutat în 1971 într-o expoziţie a Filialei Galaţi a U. A. P. R.), Gheorghe Suciu a cultivat cu consecvenţă acest gen în tot timpul care a trecut de atunci, ajungând la realizări care fac cinste artei gălăţene şi celei naţionale. Şi în expoziţia de faţă, peisajul este preponderent. Deşi în comparaţie cu alte manifestări personale ale sale tablourile sunt de dimensiuni mai reduse, spaţiile cuprinse în cadrele acestora sunt vaste, schemele compoziţionale variază, modalităţile alese de artist pentru a înfăţişa întinderea apelor, arcuirile colinare, desimea pădurilor sunt dintre cele mai diferite. Prin intermediul imaginilor configurate pe carton, pictorul ne poartă prin fascinanta Deltă a Dunării, ne face părtaşi la bucuria simţită în faţa unicităţii Pădurii Letea, la Garvăn-Dinogeţia, în compania pescarilor sau la revederea locurilor natale care i-au mângâiat anii copilăriei şi adolescenţei. De asemenea, primăverile cu livezi inundate de albul imaculat al florilor, verile cu vegetaţie abundentă, în care puterea sevelor irumpe în verdele frunzişului şi în exploziile multicolore ale florilor din grădini şi parcuri, toamnele cu rod bogat şi pomi îmbrăcaţi în hlamide de aur, argint şi purpură, iernile cu oceane de omăt şi sunete de zurgălăi trăiesc în uleiurile sale, pictate în stil impresionist, în toată splendoarea lor, încântând ochiul şi declanşând o întreagă claviatură de sentimente. Fie că poartă titluri ca „România pitorească” (trimitere la capodopera lui Alexandru Vlahuţă), „Bărci la Garvăn-Dinogeţia”, „Dunăre, pe malul tău …”, Sclipirile toamnei”, „Înserare autumnală”, „Paradisul singurătăţii”, „Pe malul iazului”, „Plaur în soare”, „Bărci pereche”, ciclul „Pădurea Letea” („În zori”, „Sub frunziş”, „Adăpost”, „Podeţ”, „Casă singuratică”, „Barca paznicilor”), tablourile lui Gheorghe Suciu sunt tonice, exprimă vitalitate, optimism şi o neţărmurită sete de viaţă. In unele dintre ele vibrează atmosfera peisajului gălăţean, oraşul care l-a adoptat ca fiu în 1967, când a terminat Facultatea de Arte Plastice din Timişoara şi şi-a început activitatea didactică („Galaţiul de altădată”, „Nocturnă gălăţeană”, „Trecerea Dunării”). Multe peisaje sunt plăsmuiri ale propriei imaginaţii, adesea având ca punct de plecare texte ale unor poeţi („De treci codri de aramă”, „Desfătare solară”, „Ziua dintâi”, „Clipă de bucurie”, „Zvâcnet de primăvară”, „Iarna vieţii noastre”. Sunt lucrări de mari efuziuni lirice, din care poezia se revarsă aidoma apelor cristaline ale izvoarelor.

Un motiv care revine ca un leit-motiv în mai multe tablouri este cel al florii-soarelui, plantă pe care Gheorghe Suciu o pictează în bogate buchete, cărora le dă titluri metaforice: „Bucuria vieţii”, „Dorinţă solară”, „Rotire solară”, „Rugăciune solară”, „Soarele dimineţii”. De altfel şi panotarea lor pe simeze lasă să se înţeleagă importanţa pe care a acordat-o artistul acestor tablouri în ansamblul expoziţiei, o adevărată radiografie a unui suflet împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, iubitor de lumină şi culoare, visător, încărcat cu o mare cantitate de energie pozitivă. La fel de luminoase şi plăcute ochiului, emanând gingăşie, delicateţe şi candoare sunt şi lucrările reprezentând naturi statice cu flori. Ele sunt compuse cu sensibilitate şi orchestrate în armonii cromatice calde, care merg la sufletul iubitorilor de frumos (Flori de mărţişor”, „Ulcică cu maci”, „Lăstăriş cu maci” etc.).

Preocuparea artistului pentru figura umană se poate vedea şi în această manifestare într-un splendid nud de femeie, intitulat „Înotând spre lumină”, conceput într-o formă avântată, de înălţare spre un cer ipotetic, pictat pe o dominantă de albastru, într-o compoziţie cu copii („Primăvară - Copiii vecinilor”), ca şi în câteva portrete ale unor fiinţe îndrăgite („Adolescenta”, „O bună prietenă – Anca”, „Soţia antrenorului”, „Domnul Nicu” , „De strajă tablourilor”). Ultimul o înfăţişează pe doamna Gabriela Dănilă, galerista de la Sala „Nicolae Mantu”. Sunt tablouri elaborate meticulos, linia desenului înscrie cu precizie şi claritate chipul personajelor, iar culorile sunt adecvate stării şi sentimentelor pe care acestea le trăiesc. Desigur, având în vedere omul, acesta însufleţeşte şi unele peisaje ale sale, constituind o prezenţă integrată perfect în spaţiul în care se mişcă sau trăieşte.

Aflat la a 19-a expoziţie personală, Gheorghe Suciu dovedeşte că la cei 70 de ani ai săi creează cu aceeaşi acribie, oferind iubitorilor de frumos lucrări care să-i bucure estetic, să le asigure un confort spiritual, să le insufle optimism şi sete de viaţă.

Corneliu STOICA

dcp100168 · September 27, 2013

Istorie gălăţeană - Monumentul Ostaşului Român

Consiliul de Coroană, întrunit în ziua de 14/27 august 1916, ora 11,00 dimineaţa, la Cotroceni, a hotărât intrarea României în primul război mondial, Puterile Antantei angajându-se prin tratat să satisfacă dezideratul unirii Transilvaniei cu ţara. După catastrofala campanie din 1916, marcată de ruşinoasa înfrângere de la Turtucaia, de pierderea Olteniei şi Munteniei, a Capitalei, au urmat răsunătoarele victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oiruz (1917), care au făcut posibilă desăvârşirea unităţii noastre naţionale.

România a plătit reîntregirea neamului cu preţul a 700000 de vieţi, Galaţiul numărându-se printre oraşele ai căror bravi fii au căzut la datorie pe câmpul de luptă, gândind la încununarea aspiraţiilor de veacuri ale poporului nostru - formarea statului naţional român unitar. Lor le-au ridicat urmaşii mai multe monumente, prin care le-au cinstit memoria, prin care şi-au manifestat recunoştinţa faţă de jertfa şi sacrificiul din anii războiului. Printre ele se numără monumentul de la Cimitirul „Eternitatea” şi Monumentul Ostaşului Român. Acesta din urmă a fost înălţat din iniţiativa avocatului Ştefan H. Ştefan, preşedinte de comisie interimară în perioada ianuarie 1925 - iulie 1926.

În şedinţa Comisiei interimare din 11 aprilie 1925 el a propus ridicarea acestui monument, prezentând şi două schiţe, una a mărmurarului Renieris, conţinând proiectul unui monument realizat numai din piatră, estimat la 200000-250000 lei, şi alta a unui sculptor căruia nu i-a precizat numele, monumentul urmând a fi lucrat, soclul din piatră iar chipul eroului din bronz, totul la un preţ de 410000- 440.000 lei. Primarul făcea menţiunea că, după asigurarea făcută de generalul Marin Ionescu, la ridicarea monumentului va contribui cu suma de 200000 lei şi Societatea Mormintele Eroilor (DJAN Galaţi, Primăria Galaţi, dos. nr. 1/1925, f. 20, rola 872).

În şedinţa aceleiaşi comisii din 10 iulie s-a aprobat suma de 400.000 lei costul monumentului. Lucrarea a fost încredinţată sculptorului Dimitrie Măţăoanu din Bucureşti şi aprobată şi de Consiliul de Miniştri prin jurnalul nr. 1980 înaintat în copie primăriei de către Ministerul de Interne cu ordinul nr. 141680/1925. Suma urma să fie achitată din excedentul bugetar al exerciţiului 1924 (ibidem, f. 40).

Dintr-un referat din 3 noiembrie 1930 al şefului serviciului de arhitectură al primăriei, M. Popescu, aflăm că monumentul trebuia să fie format dintr-un obelisc din piatră, pe care să se monteze: în partea din faţă - o statuie a unui ostaş, simbol al eroului necunoscut, în părţile laterale - două basoreliefuri cu scene din încleştările dramatice ale războiului, iar în partea superioară - o figură reprezentând alegoric „România Mare” încununând pe soldatul-erou (DJAN Galaţi, Primăria Galaţi, dos. nr. 28/1930, f. 13; a se vedea şi Caşu N. Ion - „Un monument neterminat”, în revista „Dunărea de Jos”, nr. 23, ianuarie 2004).

Până în vara anului 1926, când se aniversau zece ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, artistul nu lucrase decât obeliscul şi statuia în bronz a ostaşului. Monumentul a fost inaugurat numai cu aceste două elemente, celelalte rămânând să fie realizate şi montate ulterior. Locul ales de municipalitate a fost cel în care monumentul se află şi astăzi, adică spaţiul în care străzile Dogăriei şi Ana Ipătescu întâlnesc strada Gării (pe atunci parcul de pe strada I.H. Rădulescu, colţ cu Cereş).

Neînţelegerile de ordin financiar dintre sculptor şi primărie, urmate mai apoi de moartea artistului, au făcut ca monumentul să rămână neterminat, deşi acesta, la 14 iulie 1928, avea lucrate „în argilă” piesele respective, lucru constatat de o delegaţie a Primăriei oraşului Galaţi formată din pictorul Nicolae Mantu şi ajutorul de primar G. Dumitrescu, care îl vizitează pe artist în atelierul său din Bucureşti, strada Griviţei nr. 22. Fratele sculptorului, inginerul silvic Nicolae Măţăoanu, printr-o scrisoare înregistrată la primărie la nr. 28465/4 septembrie 1930, îşi asumă răspunderea de a termina lucrarea. Invocă scumpirea materialelor şi cere să se aprobe suma de 200000 lei, în care era inclusă şi suma de 49.000 lei pe care primăria o mai datora sculptorului. Printr-o altă scrisoare, înregistrată la nr. 34864/31 octombrie 1930, Nicolae Măţăoanu informează că cele trei elemente lipsă ale monumentului au fost terminate cu ajutorul şefului atelierului de sculptură Carol Ihm şi invită la Bucureşti pentru recepţionarea lor. Cere să se plătească „un acont pentru transportul până la Galaţi a restului de monument”(DJAN Galaţi, Primăria Galaţi, dos. 28/1930, f. 11, 12, 13, rola 924). Ce s-a întâmplat apoi nu mai ştim. Ori primăria n-a avut încredere în lucrarea lui Carol Ihm, ori cei 150000 lei care trebuiau achitaţi peste suma de 400000 lei stabilită iniţial s-au considerat a fi peste puterile financiare ale administraţiei oraşului. Din referatul arhitectului M. Popescu, la care ne-am referit, unde se menţionează că el nu cunoaşte „dacă lucrările executate «în argilă» în 1928 de Măţăoanu mai există spre a servi ca modele în executarea completă a monumentului”, ne dăm seama că prima variantă este mai plauzibilă. Mai ales că se precizează şi faptul că „primăria ar trebui să cerceteze la Bucureşti stadiul lucrării şi să caute ca ea să fie continuată de către un specialist, sculptor”. Oricum, de la data comenzii făcute de Ştefan H. Ştefan trecuseră cinci ani, iar la conducerea oraşului se succedaseră încă patru primari: Eugen Răutu - medic, Grigore P. Mihăilescu - avocat, Emil Codreanu - avocat, Christache D. Teodoru - avocat. Alte vremuri, alţi oameni, alte interese ale comunităţii ...

Aşa cum o vedem astăzi, statuia aflată pe partea frontală a obeliscului, executată în bronz de D. Măţăoanu, fost elev al lui G.D. Mirea şi al lui Dimitrie Paciurea la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, şi al marelui sculptor Ernest Dubois la Paris, înfăţişează un soldat de veghe, având ambele mâini pe arma la capătul căreia este ataşată baioneta. În spate poartă o raniţă în care se găseşte echipamentul de luptă. Privirea cată ferm spre înainte. Întreaga expresie a personajului exprimă dârzenie, vigilenţă, voinţa de a lupta pentru apărarea pământului românesc. Sub statuie, încadrată de lauri din bronz, se află o placă din marmură în care este săpată inscripţia: „În amintirea ostaşilor morţi în războiul din 1916 - 1918”. De asemenea, în bronzul statuii, în partea dreaptă, se află înscris numele executantului (Fabrica „V.V. Răşcanu”, Bucureşti), anul turnării (1926), iar în partea stângă este semnătura sculptorului (D. Măţăoanu). În partea inferioară soclul este decorat cu muluri de forma torsadei. De asemenea, pe trei laturi se află firide ornamentate în partea de sus cu elemente de tipul frontonului triunghiular. În aceste firide ar fi trebuit probabil să fie montate basoreliefurile amintite. Rondoul în centrul căruia se află amplasat monumentul este împrejmuit de un gărduţ din fier înalt de circa 30 cm. Cu toate că nu arată aşa cum a fost conceput, Monumentul Ostaşului Român nu suferă din punct de vedere estetic nici în forma în care a ajuns până la noi. Datoria noastră, a celor de astăzi, este să veghem la sănătatea lui fizică şi să-l punem în valoare cât mai bine. Memoria celor care s-au jertfit pe câmpurile de bătălie pentru reîntregirea neamului, învingând un duşman ce părea invincibil, merită pe deplin.

__________________

DIMITRIE MĂŢĂOANU (n. 16 aprilie 1888, Câmpulung Muscel - m. 1 iulie 1929, Bucureşti) a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti cu G. D. Mirea şi cu Dimitrie Paciurea /1904-1909). Benefeciind de o bursă acordată de Societatea Femeilor Române, îşi continuă studiile la Paris, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, unde îi are ca profesori pe sculptorii Marius Jean Antonin Mercie şi Ernest Henri Dubois (1909-1913). Reîntors în ţară, este numit profesor de sculptură la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, iar în timpul Primului Război Mondial este mobilizat în cadrul Marelui Cartier General al Armatei din Iaşi. S-a făcut cunoscut ca un valoros portretist: Cap de chinez (premiul I la Expoziţia din Paris), Sălişteanca, Sora de caritate, Cap de copil, bustul Elenei Eraclide, bustul poetului D. Nanu, bustul profesorului dr. I. Nanu Muscel şi al soţiei sale. A realizat mai multe basoreliefuri aflate la Muzeul Militar din Bucureşti, bustul şi basorelieful Generalului Dr. Demosthene, Monumentul Eroilor din 1916-1918 (Tâncăbeşti, Ilfov; Proviţa de Sus, Prahova; Roşiori, Teleorman; Pătârlagele, Buzău; Techirghiol, Constanţa; Găieşti, Dâmboviţa, Poiana Mare, Dolj; Alexandria; Balileşti, Argeş), Monumentul Ecaterinei Teodoroiu (Slatina), bustul Cavaler Ion Puşcanu (Codlea), Mmonumentul funerarar al pictorului Dimitrie Marinescu (Cimitirul Bellu, Bucureşti), Bustul dr. Haralambie Botescu (Bucureşti), Statuia Eroilor (1877-1878 şi 1916-1919), oraşul Ianca, judeţul Brăila etc. Împreună cu arhitecţii C. Iotu şi Arghir Culina a realizat în 1920 Monumentul funerar al lui Aurel Vlaicu (Cimitirul Bellu Militar).

Corneliu STOICA

dcp100168 · October 1, 2013

Cartea de artă

Corneliu Stoica: „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”

Publicat pentru prima oară în 2007, sub egida Muzeului de Artă Vizuală” (Editura „Terra”, Focşani), „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”, al cărui autor este poetul, istoricul şi criticul de artă Corneliu Stoica, marca la acea vreme apariţia unei cărţi-eveniment, a unei cărţi de referinţă pentru cultura şi arta de la Dunărea de Jos, însemna un pas îndrăzneţ făcut înainte pentru elaborarea unei lucrări similare a personalităţilor de pe aceste meleaguri, atât de necesară şi pe care multe judeţe o au de mulţi ani. Dicţionarul s-a bucurat de un deosebit interes în rândul iubitorilor de frumos, fie ei specialişti în domeniu, colecţionari sau pasionaţi ai artelor vizuale. Scriitorul Theodor Parapiru aprecia că lucrarea „este proba de incontestabilă maturitate a demersului (de cunoaştere şi sistematizare, de informare, de consemnare, de stabilire a unor constante de creaţie) iniţiat şi slujit cu devotament de Corneliu Stoica de atâţia ani” („Viaţa liberă, nr. 5556, 1 februarie 2008).

De atunci au trecut şase ani, timp în care Corneliu Stoica, deplin conştient că au mai rămas necuprinşi unii plasticieni din perioada avută în vedere, a continuat cercetările, descoperind nume noi de artişti născuţi pe meleagurile gălăţene, unii plecaţi dintre cei vii, alţii desfăşurându-şi activitate în alte centre culturale din ţară şi din străinătate. În plus, în perioada care s-a scurs de la apariţia Dicţionarului, s-au afirmat, cu certe posibilităţi de evoluţie, o serie de tineri absolvenţi ai institutelor de învăţământ artistic superior al căror nume merită să figureze într-o astfel de lucrare. Aşa se face că autorul a pregătit o a doua ediţie revăzută şi întregită, găsind înţelegere la Consiliul Local şi la Primăria Municipiului Galaţi, care au fost de acord să sprijine financiar de la bugetul local publicarea acesteia.

Cartea a apărut la Editura „Axis Libri”. Este un volum consistent, de 472 de pagini, format 21 x 14,5 cm, legat, cu un text de substanţă, însoţit de 450 de imagini alb-negru (fotografiile-portret ale artiştilor) şi color (reproduceri după opere ale acestora). A fost tipărit în excelente condiţii grafice. Este imprimat pe hârtie cretată lucioasă, iar coperţile, realizate de sculptorul Liviu Adrian Sandu, sunt scorţate şi plastifiate. Faţă de prima ediţie, care cuprinde articole pentru 150 de plasticieni născuţi între 1864 -1982, în această a doua ediţie a Dicţionarului numărul celor prezentaţi este de 224. Aşa cum precizează autorul, „din motive fireşti ale dezvoltării artelor plastice”, el a introdus în această nouă ediţie şi pe istoricii şi criticii de artă de pe aceste meleaguri, ca şi pe scriitorii care au susţinut rubrici plastice la publicaţiile la care au lucrat, au colaborat sau pe care le-au condus. Îi vom întâlni astfel pe Nicolae Petraşcu (fratele mai mare al pictorului Gheorghe Petraşcu), Victor Ion Popa, George Nichita, Nicolae Argintescu-Amza, Radu Bogdan, Iulian Mereuţă, Grigore Hagiu, Maria Magdalena Crişan ş.a. Artiştii prezentaţi în articole sunt născuţi între anii 1864 (Antonio Zumino, italian de la care a luat primele lecţii de desen şi pictură Lola Schmierer-Roth şi Janne Coppel) şi 1988 (Roxana Ciucalău, Alexandru Adin Dănilă). Ei aparţin prin naştere localităţilor din judeţul nostru, dar şi altor aşezări din ţară sau din străinătate, unii fiind stabiliţi definitiv aici, alţii desfăşurându-şi activitatea într-o anumită perioadă, sau având legături într-un fel sau altul cu Galaţiul. Sunt incluşi, de asemenea, artiştii care au emigrat şi care şi-au adus sau îşi aduc contribuţia la dezvoltarea artei dincolo de graniţele României (fraţii Constantin Ticu Arămescu şi Georgeta Arămescu-Anderson, Ecaterina Elian, Robert Helman, Reuven Rubin, Daniel Spoerri, Diana Schor, Gheorghe Turcu, Iuliana Turcu, Mircea Nicolau, Adina Drinceanu, Rodica Costianu, Oana Coşug, Neluş Oană, Nelu Pascu, Simona Soare etc.). Informaţiile biografice sunt bogate, fapt care a necesitat din partea autorului o documentare serioasă, întreprinsă în biblioteci şi arhive, prin parcurgerea literaturii de specialitate, a revistelor care conţin rubrici dedicate artelor plastice, vizionarea sitte-urilor artiştilor în viaţă, întreţinerea unei bogate corespondenţe scrise şi on-line cu cei mai mulţi dintre aceştia sau cu descendenţi sau rude ale celor decedaţi. Comentariile sunt făcute cu pertinenţă, Corneliu Stoica având grijă ca pentru fiecare artist în cauză să-i releve trăsăturile esenţiale ale creaţiei, temele şi motivele predominante, factura stilistică, tehnicile de transpunere plastică. Interpretările sunt convingătoare, făcute cu ochiul critic al avizatului, care caută să pună într-o lumină corespunzătoare artiştii incluşi în Dicţionar şi opera acestora. Adesea, pentru a da mai multă greutate textului, apelează şi la citate din prestigioşi critici de artă: Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Ionel Jianu, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Constantin Prut, Valentin Ciucă ş.a. Articolele dedicate celor 224 de artişti sunt însoţite de fotografii-portret ale acestora, iar reproducerile color de la sfârşitul volumului, peste 250 la număr, alcătuiesc un adevărat album de artă, fiecare imagine redând cu fidelitate creaţiile selecţionate, fie ele din domeniul picturii, sculpturii, graficii, tapiseriei, fotografiei. Interesantă este şi galeria de autoportrete inclusă în volum, care se continuă pe coperta a patra, ca şi Indexul alfabetic întocmit de specialiştii Bibliotecii „V.A. Urechia”.

Încununând o muncă desfăşurată cu pasiune, tenacitate şi răbdare pe durata a mai multor ani, timp în care Corneliu Stoica s-a dovedit a fi un excelent comentator al fenomenului plastic gălăţean, a scris articole şi cronici în presa locală, naţională şi de peste hotare, a publicat 15 cărţi cu tematică specifică domeniului artei, „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”, aşa cum se prezintă la cea de a doua ediţie, este o carte foarte importantă, un instrument de lucru util atât specialiştilor cât şi tuturor celor care sunt interesaţi şi doresc să cunoască valorile artistice ale acestor meleaguri.

Silvia DUMITRIU

elena_54 · October 2, 2013

„Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”, al cărui autor este poetul, istoricul şi criticul de artă Corneliu Stoica, marca la acea vreme apariţia unei cărţi-eveniment, a unei cărţi de referinţă pentru cultura şi arta de la Dunărea de Jos, însemna un pas îndrăzneţ făcut înainte pentru elaborarea unei lucrări similare a personalităţilor de pe aceste meleaguri, atât de necesară şi pe care multe judeţe o au de mulţi ani.

Reverenta, dle Corneliu Stoica

dcp100168 · October 4, 2013

Pictoriţa Adina-Moldova Marin-Titrea

Anul trecut, cu prilejul Zilelor Naţionale ale Greciei, la sediul Comunităţii Elene din Galaţi, îşi deschidea prima sa expoziţie personală pictoriţa Adina-Moldova Marin-Titrea, artistă care a trăit 24 de ani în Galaţi, dar al cărui nume este aproape necunoscut astăzi în rândul iubitorilor de frumos de aici. Venea să expună la Galaţi la invitaţia prietenei şi fostei sale colege de liceu, ing. Rodoclia Zamfiropol, primvicepreşedinte al Comunităţii Elene. Şi-a intitulat această expoziţie „Un alt fel de amintire, un alt fel de mulţumire …”, căutând ca prin lucrările prezentate să aducă un pios omagiu memoriei părinţilor săi, medicii Gheorghe Marin şi Gela-Macedonia Marin, trecuţi de mai mulţi ani la cele veşnice, prieteni şi foşti colegi de spital cu dr. Nicolae Bacalbaşa, preşedintele Consiliului Judeţean Galaţi, care a ţinut să o onoreze pe artistă la vernisaj.

În rândurile de faţă încercăm să-i conturăm un portret pictoriţei Adina-Moldova Marin-Titrea, conştienţi că gălăţenii trebuie să cunoască valorile pe care le-a dat vatra generoasă a urbei noastre culturii naţionale şi universale.

Artista s-a născut la 30 iulie 1961 la Bucureşti, loc unde mama sa se afla în vizită la părinţii săi, Elena şi Nicolae Popescu-Vaidomir, oameni care, aşa cum ne mărturisea pictoriţa, i-au marcat anii copilăriei, fiindu-i „exemplu de conduită, cultură şi care şi-au lăsat amprenta în sufletul, dar şi în toată educaţia şi devenirea sa ca tânără şi apoi ca persoană matură”. Bunicului matern, profesor de istorie-geografie, autor al mai multor lucrări de profil, îi datorează şi cel de-al doilea prenume, Moldova, dat în amintirea tatălui său, moldovean de origine, născut în comuna Oancea (Galaţi). S-a respectat în acest fel o tradiţie a familiei, întrucât şi fiicei sale, mama Adinei, îi adăugase la Gela prenumele Macedonia, fiind născută în această ţară, la Ianina (Janina), pe vremea când funcţiona ca profesor acolo.

Venind vremea şcolii, Adina a urmat cursurile gimnaziale la Şcoala Nr. 28 „Mihai Eminescu”. Îşi aminteşte şi acum cu căldură de învăţătoarea Maria Rădescu, despre care spune că era „o adevărată doamnă, o persoană încântătoare, un dascăl devotat meseriei şi copiilor, pentru că îi considera pe şcolarii ei copii şi nu elevi”. Îşi aminteşte de premiile obţinute la concursul „Cel mai bun povestitor” sau de cele de la Concursul de desene pe asfalt, organizate pe Faleza Dunării. Şi-a continuat studiile la Liceul „Vasile Alecsandri”, cu profil de matematică-fizică la vremea aceea. A fost olimpică în toţi cei patru ani la Limba şi literatura română şi Matematică, a făcut parte din formaţia de teatru a liceului, alături de alţi colegi, printre care cel care a devenit ulterior regizor, Attila Vizauer. După susţinerea bacalaureatului, spre dezamăgirea excelentului profesor Dumitru D. Şoitu, care ţinea ca Adina să studieze la Facultatea de Filologie din Bucureşti, din dorinţa de a rămâne alături de părinţi, ea s-a înscris în 1980 la Institutul Politehnic Galaţi, Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini. La absolvire, în 1985, a fost repartizată la o întreprindere din oraşul Câmpina, unde l-a cunoscut pe Virgil Titrea, cu care s-a căsătorit în 1987. Trei ani mai târziu, în 1990, când s-a născut şi fiul lor, Mihai Teodor, s-a stabilit definitiv cu familia la Bucureşti. A lucrat ca inginer la „Metaloglobus” şi la câteva firme private cu profil de edituri şi tipografii, iar în 2002 şi-a deschis o agenţie de publicitate, Real Graphik S. R. L., pe care o conduce şi în prezent.

Pasiunea pentru desen şi pictură a determinat-o încă din perioada studiilor la Galaţi să frecventeze Şcoala de Arte, în cadrul căreia a avut privilegiul să se bucure de învăţătura şi îndrumările pictoriţei Angela Tomaselli. În afară de expoziţia personală amintită, deschisă la Galaţi, pictoriţa a participat anul acesta la mai multe manifestări de grup: „Spring Art Salon”, Hotelul Tempo, Bucureşti „Femeia în arta românească”, Galeria Elite Prof Art, Cotroceni, Bucureşti ; „Peisaje”, Galeria Elite Prof Art, Cotroceni, Bucureşti; „Balcic fără frontiere”, Balcic – Bulgaria; Expoziţia Internaţională „Symhony in red”, Galeria Elite Prof Art, Bucureşti. Are lucrări în colecţii private din România, Franţa, Italia, S. U. A. şi Ungaria.

Deşi este absolventă a unei facultăţi cu profil tehnic, Adina-Moldova Marin-Titrea a desenat şi a pictat întotdeauna, iar în perioada cât a funcţionat la Câmpina, peisajul de pe Valea Prahovei, locurile prin care a poposit cândva şi Nicolae Grigorescu, au atras-o în mod deosebit, imortalizând pe pânză sau carton privelişti care încântă ochiul şi înnobilează sufletul. După o pauză de câţiva ani, datorată unor probleme familiale, din 2008 a început să lucreze intens, abordând alături de peisaj, portretul, natura statică, florile, compoziţia. Din călătoriile făcute la Paris, Londra, Amsterdam, Helsinki, Bruxelles, Bruges, Berlin s-a întors cu numeroase schiţe. Pe unele le-a transpus deja în pictură, altele aşteaptă să fie reluate ca motive în viitoare tablouri. Se exprimă cu uşurinţă în acuarelă şi în ulei, tehnici pe care le stăpâneşte, le cultivă cu consecvenţă, iar confruntarea din ultimii ani, prin participarea la unele manifestări de interes naţional şi internaţional, i-au confirmat că se află pe un drum bun de evoluţie. Peisajele sale, cu deschideri perspectivale ample, cuprinzând imagini de pe malul Prutului, din zone montane, întinderi de ape străjuite de stânci, grupuri de mesteceni, margini de crâng, luminişuri de pădure etc., sunt reconfortante, se simt în ele vibraţia aerului, freamătul vegetaţiei şi palpitul vieţii. Tablourile Adinei Titrea cu privelişti din natură sunt de o sensibilitate coloristică deosebită, tonurile sunt vii, atmosfera este poetică, emoţionează, insuflă privitorului optimism şi o neţărmurită sete de a cunoaşte frumuseţile plaiurilor româneşti. Uneori peisajul este dominat de silueta monumentală a unui lăcaş de cult sau de case cu o arhitectură atrăgătoare. Aceeaşi atmosferă de adâncă chietudine o degajă şi pânzele axate pe cultivarea motivului floral şi naturile statice. Materia picturală are sonorităţi muzicale, este aşternută pe o structură grafică trasată cu un penel sigur. Impresionează de asemenea în creaţia artistei compoziţiile cu cai, surprinşi în ipostaze diferite, cele axate pe motivul jocului căluşarilor sau în care pictoriţa urmăreşte evidenţierea delicateţei şi fragilităţii feminine. În rândul acestora din urmă am aminti „Fata cu pălărie” şi „Gheişa”, ambele pictate pe dominante de roşu-oranj. Adesea, în unele tablouri, se simt ecouri ale picturii expresioniste („Femeia vânturilor”) sau a celei abstracte („Speranţă”, „Simfonia în roşu”, „Efemer”). Nu lipsesc nici exprimările metaforice şi simbolice. Preocupată în ultimul timp pentru a-şi îmbogăţi repertoriul picturii sale şi cu teme inspirate din folclorul românesc, Adina-Moldova Marin-Titrea, plecată pe drumul artei din vatra generoasă a Galaţiului, este o prezenţă dinamică, care prin ceea ce face caută să se integreze în peisajul plasticii noastre contemporane, oferind iubitorilor de frumos tablouri care să-i înalţe emoţional şi spiritual, să le creeze multe bucurii şi mari satisfacţii estetice.

Corneliu STOICA

elena_54 · October 5, 2013

Felicitari artistei !

Respect dle Corneliu Stoica !

dcp100168 · October 12, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul lui Nicolae Longinescu

În faţa clădirii Colegiului Naţional „Costache Negri”, construită între anii 1898-1902, monument de arhitectură înscris în Lista Monumentelor Istorice cu codul Gl-II-m-B-03004, se află bustul lui Nicolae Longinescu, director al acestei instituţii în perioada 1902 -1908. Este executat de sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad în 1936. Pe placa de marmură de pe soclul bustului este gravat următorul text: „Lui Nicolae Longinescu, fost director şi profesor al Şcolii Normale „Costache Negri” din Galaţi între anii 1897 - 1922, din partea foştilor săi elevi”. Bustul a fost dezvelit la 7 noiembrie 1937, când şcoala aniversa 60 de ani de la înfiinţare.

Nicolae Longinescu (n. 9 martie 1873, Focşani - m. 12 februarie 1935, Bucureşti) a început cursurile liceale în oraşul natal şi le-a continuat la Iaşi. A fost licenţiat al Facultăţii de litere din Bucureşti şi doctor în filozofie al Universităţii din Jena (Thuringia - Germania). După Brăila şi Călăraşi, unde a funcţionat ca profesor, îşi continuă activitatea didactică la Liceul „Vasile Alecsandri” şi Şcoala Comercială Superioară „Alexandru Ioan I” ( 1895 - 1897) şi la Şcoala Normală „Costache Negri”, din 1897 până în 1922, când s-a transferat la Bucureşti. A fost şi inspector general în Ministerul Învăţământului. La vârsta de 19 ani a debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia „Sunt singur”, semnată cu pseudonimul Genel. În revistele vremii a publicat studii de specialitate, precum: „Dispoziţiuni înnăscute şi educaţiune” („Convorbiri literare”, 1894), „Probleme didactice de învăţământ secundar” („Revista Generală a Învăţământului”, 1906), „Un apel învăţătoresc” („Neamul românesc”, 1919), „Şcoala după măsură” („Şcoala”, 1927), „Haret şi Maiorescu” („Natura”, 1933) etc. A elaborat un manual împreună cu Eliza Alexandrescu, inovând o metodă mai accesibilă copiilor pentru învăţarea scris-cititului.

Iniţiativa foştilor săi elevi de a-i eterniza chipul într-un bust din bronz, amplasat în 1937 în faţa şcolii, pe care a slujit-o cu devotament atâţia ani, merită toată lauda, demonstrând că discipolii nu şi-au uitat dascălul. Chiar dacă el plecase de mult din Galaţi şi trecuse în lumea umbrelor veşnice, amintirea lui continua să le lumineze sufletele, fiindcă, într-adevăr, aşa cum scria un fost învăţător la Şcoala de Aplicaţie (integrată Şcolii Normale), Apostol D. Culea, „profesorul Nicolae Longinescu a creat o şcoală normală cu o gospodărie model şi cu un suflet al ei care a trecut peste zece generaţii”.

Bustul, conceput şi realizat în stilul statuarei realiste, cu multe elemente de detaliu, confirmă calităţile de foarte bun portretist ale lui Ion Dimitriu-Bârlad, capacitatea sa de fin observator al fiinţei umane şi de a exprima printr-un modelaj clar caracteristicile fizionomice şi psihologice ale strălucitului dascăl, care timp de 25 de ani a slujit cu devotament, pasiune şi totală dăruire învăţământul gălăţean.

__________________

ION C. DIMITRIU-BÂRLAD (n. 17 mai 1890, Bârlad - m. 23 septembrie 1964, Bucureşti) este fiul unor modeşti comercianţi din Bârlad, bunicul matern al cântăreţei Margareta Pâslaru. Urmează Liceul „Gheorghe Roşca-Codreanu din oraşul natal, apoi în 1907 se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care o absolvă în 1910. Aici are ca profesori pe G. D. Mirea (pictură), Vladimir Hegel şi Frederic Storck (desen), Costin Petrescu (artă decorativă), Dimitrie Paciurea (sculptură). A debutat cu lucrări de sculptură la Salonul Oficial din 1910, unde a expus un „Nud” şi un „Cap de expresie”. Funcţionează doi ani ca profesor la Craiova şi Piteşti, iar în 1913 se îndreaptă spre Paris, unde studiază sculptura în cadrul Academiei Julian. Între anii 1910-1911 a urmat şi cursurile Şcolii militare de infanterie din Bucureşti. A participat la Războiul de întregire a Neamului. În 1919 se stabileşte în Bucureşti şi lucrează ca profesor de desen la Liceul „Gheorghe Lazăr” până în 1948, când se pensionează. Un timp a fost şi inspector de specialitate (1927-1929). În 1957, în urma unui concurs pentru decorarea faţadei Operei Române din Bucureşti, realizează portretele lui Mihai Eminescu, Constantin Nottara, George Enescu şi Ştefan Luchian. S-a remarcat prin monumentele închinate eroilor din primul război mondial, dar şi prin numeroase busturi dedicate unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti: Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Bogdan Duică, Dimitrie Brândză, doctorul neurolog Gheorghe Marinescu, Generalul Ion Dragalina, Ion Bassarabescu, Ion Creangă, Ion Manu, tenorul Nicolae Leonard, Nicolae Gane etc. Alte lucrări de artă monumentală amplasate în ţară: bustul Elenei Cuza (Bucureşti), bustul lui Titu Maiorescu (Bucureşti - Cişmigiu), bustul lui Costache Negri (Tg. Ocna), Statuia ecvestră a lui Avram Iancu (Câmpeni), bustul lui Haralamb Lecca (Caracal), Bustul lui Aurel Vlaicu (Sibor, Orăştie), Bustul lui Ion Creangă (Iaşi-Copou), bustul lui Nicolae Iorga (Vălenii de Munte), bustul lui Al. I. Cuza (Tecuci), Statuia cavaleristului în atac (Iaşi), Statuia lui Ştefan cel Mare şi Statuia lui Dimitrie Cantemir (ambele în cadrul Grupului Statuar al Voievozilor din Iaşi),Bustul lui Nicolae Iorga (Vălenii de Munte) Monumentul Ultima Grenadă a caporalului Muşat (Buşteni) etc. În 1958 a donat Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad circa 30 de lucrări printre care: Vasile Pârvan, Emil Gârleanu, Al. Vlahuţă, Ion Dragoslav, A. D. Xenopol, Constantin Nottara, George Palade, Matei Millo, Radu Rosetti, Vasile Lupu, Tudor Vladimirescu, Dimitrie Cantemir.

Corneliu STOICA

dcp100168 · October 18, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul doctorului Aristide Serfioti

Bustul doctorului Aristide Serfioti (Cod LMI/ GL-III-m-B-03139) se află instalat pe un soclu din piatră artificială, înalt de peste 3 m., în curtea Spitalului de Psihiatrie „Elisabeta Doamna” (Municipal Nr. 1, strada Traian nr. 290), el însuşi monument de arhitectură (Cod LMI 2004/Gl-II-m-B-03072), pe care reputatul medic l-a administrat şi condus mai mulţi ani (pe atunci se numea Spitalul „Elisabeta Doamna-Caritatea gălăţeană”). Bustul este realizat în bronz de sculptorul Oscar Spaethe şi este expresia recunoştinţei locuitorilor oraşului Galaţi pentru meritele deosebite ale acestui medic, pentru munca sa plină de abnegaţie în combaterea şi vindecarea unor boli care în secolul al XIX-lea făceau ravagii în populaţie.

Aristide Serfioti s-a născut în localitatea Hydra din Grecia, la 20 iulie 1828, ca fiu al Mariei şi al lui Chiriac Serphiotis, de religie ortodoxă. Absolvă Gimnaziul Regal şi Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii „Regele Otho I”din Atena. În 1851 obţine diploma de doctor în medicină, specialitatea Chirurgie şi Obstetrică, la Universitatea de Medicină „Ludwig-Maximilian” din München (Germania), cu teza „De Cholera Morbo, De Angina Membranacea”. Practică medicina mai întâi în Austria, apoi, în 1853, vine în Moldova, stabilindu-se definitiv la Galaţi. La 15 ianuarie 1854 intră în serviciul armatei ca medic de batalion clasa I (asimilat gradului de locotenent) în postul de medic al Garnizoanei Galaţi. La 7 mai 1857 este numit medic şef al Spitalului Militar, având acum gradul de colonel. În 1870 demisionează din armată şi profesează ca medic civil la Spitalul „Elisabeta Doamna - Caritatea Gălăţeană”(numit astfel în 1878) până în 1899, când iese la pensie. După numai un an, renunţă la pensie, optând pentru funcţia de medic primar al Spitalului „Sf. Spiridon” din Galaţi până în 1901, când demisionează, retrăgându-se din activitatea medicală.

În 1863, împreună cu alţi opt medici, a înfiinţat „Societatea medicală” din Galaţi, după modelul „Societăţii medicale ştiinţifice” din Bucureşti, fiind preşedintele acesteia până în 1881. A condus, de asemenea, Comitetul Crucii Roşii, adunând fonduri pentru îngrijirea soldaţilor români răniţi în Războiul pentru independenţă. Pentru meritele sale, pentru devotamentul în combaterea unor epidemii şi îngrijirea bolnavilor a fost decorat cu Ordinul rus „Sf. Stanislav”, cl. a II-a (1863), Ordinul „Coroana Prusiei” clasa a II-a, oferit de regele Prusiei (1870), Ordinul „Coroana Italiei” în grad de Cavaler (1874), Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (1878) etc.

Încă din 1878 a cumpărat de la membri ai familiei Ghica o întinsă proprietate de 3.500 ha, care cuprindea satul Fileşti şi moşia Calica. Aici a construit în 1880 Biserica cu hramul „Sfânta Treime” şi un cavou în stil gotic, ambele fiind astăzi monumente istorice. A murit în dimineaţa zilei de 24 iulie 1905. A fost înmormântat în cavoul familiei de la Fileşti, alături de soţia sa. Pe acest cavou este menţionat în limbile greacă şi română următorul înscris: „ Prea iubitei sale AVROCOMI, născută XENO, 25 septembrie 1836 - 23 august 1885, inconsolabilul ei soţ Aristide Serfioti, doctor”.

Neavând copii, conform testamentului întocmit la 23 august 1903, moşia sa a rămas în proprietatea celor două surori ale lui, Scheva şi Elena, pentru toată durata vieţii lor, după care moşia urma să aparţină definitiv Spitalului „Elisabeta Doamna”. Tot prin acest testament se instituie premiul „Dr. Aristide Ch. Serfioti”, în valoare de 40.000 lei, patronat de Facultatea de Medicină din Bucureşti, şi se acorda din doi în doi ani celor mai bune lucrări medicale. Au fost lăsaţi, de asemenea, 10.000 lei pentru Azilul de copii din Galaţi. Cărţile din biblioteca sa medicală le-a donat Societăţii ştiinţifice medicale din Galaţi, iar pe cele beletristice - bibliotecii Liceului „Vasile Alecsandri”.

Iniţiativa ridicării bustului a venit din partea Comitetului de Administraţie a Spitalului „Elisabeta Doamna - Caritatea Gălăţeană” al cărui preşedinte era P.S.S. Episcop Pimen Georgescu. În procesul-verbal al şedinţei acestuia din 5 septembrie 1905 se menţionează: „Ca omagiu de pioasă recunoştinţă pentru eminentele sale fapte, Comitetul trebuie să-i ridice o statuie în faţa spitalului care să amintească generaţiilor viitoare, nu numai actele sale pline de nobleţe, dar şi figura acestuia, ce toată viaţa a fost pentru omenire un om de mare utilitate cu ştiinţa, cu bunătatea şi cu punga sa”. În acest sens s-a constituit o comisie formată din S. Mendl, A. Dall ' Orso şi Th. Thenea (DJAN Galaţi, Primăria Galaţi, dosar nr. 8/1933, Rola 953). Monumentul nu a putut fi ridicat până în 1933 din lipsa fondurilor. Prin adresa nr. 292/15 mai 1933, semnată de Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos, înregistrată la primărie la nr. 18256/13 iunie, Comitetul de administraţie a Spitalului solicită primarului „să ne acordaţi o sumă pe care o veţi socoti pentru formarea fondului necesar ridicării acestui bust, care să imortalizeze pe cel mai mare filantrop şi om de bine pe care l-a avut Galaţiul şi judeţul Covurlui”.

Delegaţia Consiliului Municipal, luând în discuţie cererea spitalului, în şedinţa din 13 iunie, „a aprobat sub rezerva ratificării ulterioare a Consiliului Comunal, deschiderea unui credit extraordinar în sumă de lei 10.000”. (DJAN Galaţi, ibidem)

Modelându-i chipul lui Aristide Serfioti, sculptorul Oscar Spaethe a căutat ca dincolo de surprinderea asemănării fizice, să pătrundă în psihologia personajului, punându-i în evidenţă trăsături morale ca demnitatea, devotamentul, sentimentul profund al datoriei. Aristide Sefioti este înfăţişat ca un bărbat în floarea vârstei, viguros, cu capul înclinat uşor spre stânga. Favoriţii îi sunt stufoşi şi prelungi, atingându-i gulerul hainei. Doctorul nu este îmbrăcat în uniformă militară, ci într-o vestimentaţie civilă, cu capul descoperit, impunând stimă şi respect. Căutătura privirii evocă un om ambiţios, dinamic, hotărât, căruia îi plăcea să facă lucrurile cu temeinicie. Pe partea din faţă a soclului este montată o placă din bronz cu următorul înscris: „Dr. Aristide Serfioti (1828-1905, membru fondator al Spitalului „Elena Doamna” Caritatea Gălăţeană”.

Bustul doctorului Aristide Serfioti, ca şi cavoul familiei sale de la Fileşti, impresionant prin arhitectura sa cu totul deosebită, sunt astăzi şi peste ani mărturii ale existenţei la Galaţi, în timpurile care au coincis cu renaşterea naţională a poporului român, a unui om extraordinar, care merită prinosul de recunoştinţă al posterităţii.

În semn de cinstire a memoriei acestei mari personalităţi a lumii medicale gălăţene, prin ordinul M.S. 149/ 14.09.2001 al Ministerului Apărării Naţionale, Spitalul Militar din Galaţi a primit numele doctorului Aristide Serfioti. Unsprezece ani mai târziu, muzeografa Mariana-Delia Pohrib a publicat studiul documentar „Doctorul Aristide Serfioti (1828 - 1905) - Un destin în slujba comunităţii gălăţene” (Editura Muzeului de Istorie Galaţi, 2012), însoţit de 175 de ilustraţii, cu un cuvânt înainte semnat de prof. univ. dr. Dan Râpă-Buicliu.

Corneliu STOICA

elena_54 · October 19, 2013

Respect, domnule Corneliu Stoica !

dcp100168 · October 22, 2013

Petre Cristian Bădălan - Pendulare între laic şi religios

Unul din cei doi fii ai cunoscutului pictor Sterică Bădălan, Petre Cristian Bădălan s-a afirmat în peisajul plasticii gălăţene atât în pictura cu caracter laic, dar mai ales în cea religioasă. Absolvent al Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” şi specializat în arta murală la Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Viorel Grimalschi (promoţia 2002), tânărul artist (n. 8 mai 1979, Galaţi), a devenit membru al U.A.P.R. numai după doi ani. În 2008 şi-a luat examenul de masterat, iar în 2010 şi atestatul de pictor bisericesc din partea Comisiei de specialitate din cadrul Patriarhiei Române. Şi-a organizat până acum două expoziţii personale la Galaţi (2005, 2012) şi a participat la mai multe manifestări de grup şi colective: „Peisaj danubian” (Galaţi, 1999); „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi (ediţiile 1998, 2000, 2001); „Tempo”, Bucureşti (1999); „Atelier 35”, Constanţa (2000); „Unique” (Muzeul Colecţiilor, Bucureşti (2000); „Accente”, Galeria „Apollo”, Bucureşti (2000); „Student-Fest, Palatul Baroc, Timişoara (2000); „Accente şi amprente”, Galeria „Apollo”, Bucureşti (2001); Salonul Naţional de Artă Religioasă, Bucureşti (2000); Târgul Internaţional de Artă, Teatrul Naţional, Bucureşti (2002), „Icoana în Cetate”, Galeria de Artă „Delta”, Arad; Salonul Naţional de Artă Sacră, Slobozoia (2010). În 1998 a expus împreună cu tatăl său la Centro D'Arte „La Galleria” din Padova (Italia). A efectuat pictură în frescă şi icoane pentru mai multe lăcaşuri de cult din România şi din Italia. A lucrat sub îndrumarea pictorului Mircea Constantinescu la executarea frescelor de la Biserica „Naşterea Domnului” din Baia Mare, a participat la şantierele de conservare-restaurare patrimoniu organizate sub conducerea pictorului restaurator Ion Chiriac la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Mănăstirea Cernica, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (Vălenii de Munte), Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” (Filipeştii de Pădure) şi Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (Sinaia), ultimele două ctitorii având pictura murală realizată de celebrul Pârvu Mutu, creator de şcoală în epoca lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. A lucrat, de asemenea, pe şantiere de pictură din nou la biserici din Bucureşti („Naşterea Maicii Domnului”, „Sf. Trei Ierarhi” şi Panciu („Sf. Cuv. Parascheva”). În Eparhia Dunării de Jos a realizat pictura la catapeteasma bisericilor: „Sf. Ion Cassian”, comuna Matca (2004), „Sfinţii Trei Ierarhi”, comuna Jorăşti (2005), „Sf. Atanasie Patelarie”, Galaţi (2009), „Sfinţii Gherman şi Cassian”, Galaţi (2010), „Sfinţii Mina, Vichentie şi Victor”, Galaţi (2011). A pictat totodată icoane pentru Biserica „Izvorul Tămăduirii”, Mănăstirea Dinogeţia, judeţul Tulcea (2006),Biserica „Sf. Gheorghe”, Tuluceşti (2008) şi Biserica „Sf. Gheorghe” din satul Zărneşti, comuna Jorăşti (2012). În Italia a executat Icoana Împărătească a Maicii Domnului pentru Biserica românească „Tre Fontane” din Roma. Tot în capitala Italiei a realizat decoraţia magazinului „Pizza Roma”, iar în Bucureşti a magazinului „Bliss” de pe Calea Victoriei.

În expoziţiile personale şi de grup, Cristian Bădălan a expus picturi executate în tehnica frescă şi icoane pe lemn. Cele din prima categorie, cu tematică laică, în faza lor iniţială, au fost realizate direct pe perete, adică în condiţiile frescei autentice. Pe tencuiala din mortar de var umed, în care au fost introduse fire fine de cânepă (câlţi), după netezire, s-a aplicat materia picturală. Proces care necesită rapiditate, spontaneitate, o gândire atentă a compoziţiei din punct de vedere al formei şi pigmenţilor utilizaţi. După executarea picturii, înainte ca tencuiala să se întărească, masa pictată a fost extrasă de pe perete şi lipită cu adezivi pe un suport mobil din placaj. Uscarea definitivă a lucrării, pietrificarea de fapt a ei, s-a produs pe acest suport, care reprezintă stadiul ultim al fiecărui tablou. În mod voit, artistul a creat şi senzaţia de vechime a frescei prin neregularitatea formelor de la extremităţi, dar şi prin unele crăpături sau coşcoveli în masa tencuită şi pictată. Se produce astfel impresia de fragment de frescă recuperat. Materia picturală folosită, absorbită de mortarul proaspăt, are marea calitate de a capta lumina şi de a o răspândi în jur. Cristian Bădălan şi-a intitulat lucrările „Medievală I şi II”, „Martorul”, „Arhanghelii apelor I şi II”, „Aripi de rezervă”, „Îngerească”, „Noaptea” etc. Există în ele un univers imagistic bogat, în care elementele componente sunt oameni sau fragmente umane, păsări, corăbii, îngeri, roţi, scripeţi, portaluri, vase ceramice, piese de mobilier, săgeţi etc. Fiecare joacă un anumit rol în economia ansamblului plastic. Deşi la prima vedere compoziţiile par mai degrabă abstracte, la o lectură mai atentă descoperim în ţesătura imaginilor semnificaţii ce ne duc cu gândul la misterul lumii acvatice, la confruntări nautice petrecute în timpuri îndepărtate, la aspecte de cultură şi civilizaţie medievală sau contemporană, la prezenţa divinităţii în tot ce ne înconjoară. În configurarea elementelor artistul se foloseşte de grafisme, de pete, de modulaţii tonale, mijloace pe care le mânuieşte cu dezinvoltură. Linia de contur a obiectelor este când precisă, viguroasă, când devine abia sesizabilă. Imaginile construite sunt sintetice. Spontaneitatea se vede în ritmul dinamic al curbelor, în stilizările la care apelează, în mişcarea largă, uneori gestualistă a pensulei. Cromatica utilizată este din gama unui galben nobil, a roşului potolit, a verdelui nuanţat, a ocrului. Sunt culori care revarsă o lumină liniştitoare şi care, aşezate pe suprafaţa aspră creată de mortarul de var, o încălzeşte, îi dă acesteia rezonanţele unei poezii care apropie.

În acelaşi mod a realizat Cristian Bădălan şi tablourile în frescă, de mari dimensiuni, având tematică religioasă. În rândul lor am aminti în primul rând pe cele văzute în expoziţia sa personală din 2012, deschisă la Muzeul de Artă Vizuală. Am putut admira atunci şase compoziţii în care sunt înfăţişaţi Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului şi câţiva sfinţi (Dimitrie, Grigorie, Ioan Botezătorul, Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron şi Sf. Mucenic Teodor Strătilă). Stilul folosit este cel bizantin, frescele cucerind prin măreţia lor şi prin grija deosebită cu care sunt figurate personajele. Artistul obţine efecte picturale remarcabile, de mare expresivitate. Mântuitorul Iisus Hristos în ipostaza de Pantocrator, Maica Domnului, ca şi ceilalţi sfinţi amintiţi au monumentalitate, sunt vii, culorile sunt calde şi evocatoare. Meticulozitatea cu care sunt pictate, respectarea canoanelor impuse de erminii sunt calităţi pe care le-am întâlnim şi în icoanele pe lemn prezentate in aceeaşi expoziţie, realizate pentru Biserica „Sf. Gheorghe” din satul Zărneşti, comuna Jorăşti (Galaţi). Alături de tempera şi emulsia de ou, pictorul utilizează slagmetalul, bronzul auriu şi foiţa de aur în compunerea imaginilor.

Aflat la vârsta marilor elanuri creatoare, Cristian Bădălan este un artist talentat, harnic, care munceşte mult pe şantierele de restaurare-conservare patrimoniu sau pe cele de pictură din nou a lăcaşurilor de cult ortodox, în propriul său atelier de creaţie de la Vânători, are un parcurs artistic în plină evoluţie, astfel că suntem îndreptăţiţi să aşteptăm cu interes viitoarele lui manifestări publice, concretizate în expoziţii personale şi participare la manifestări colective.

Corneliu STOICA

elena_54 · October 22, 2013

Reverenta, dle Corneliu Stoica !

ruon · October 22, 2013

Felicitari domnule profesor Corneliu Stoica pentru tot ceea ce faceti in domeniul artei si culturii galatene si despre activitatea artistica al galatenilor ,evolutia lor artistica al mai multor generatii fapt confirmat si prin ultima editie a Dictionarului Artistilor Plastici Galateni -2013 , o lucrare de anvergura nationala ce va dainui in timp si reliefeaza minutiozitatea autorului de a cerceta neconditionat documente arhivistice inepand cu anii 1800 pana in prezent .Cu deosebit respect Gheorghe Nour .

Felicitari Cristi si cat mai multe expozitii .

dcp100168 · October 28, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul lui Vasile Alecsandri

Inaugurat la 26 noiembrie 1867 ca prim gimnaziu teoretic din Galaţi, Liceul „Vasile Alecsandri” aniversa în 1992 împlinirea a 125 de ani de existenţă. Printre acţiunile durabile realizate cu acel prilej s-au numărat şi editarea monografiei şcolii, datorată excelenţilor profesori D. D. Şoitu şi Gh. S. Ştefănescu, ambii cunoscuţi nu numai ca reputaţi dascăli, ci şi ca istorici literari, ascultarea în premieră, sub bagheta dirijorului Nicolae Meiroşu, a „Imnului Liceului Vasile Alecsandri - 125”, creaţie a compozitorului Aurel Manolache, fost elev al acestei instituţii, precum şi inaugurarea bustului lui Vasile Alecsandri, operă în bronz a sculptorului gălăţean Gheorghe Terescenco.

La manifestarea prilejuită de dezvelirea bustului a participat o numeroasă asistenţă, în rândul căreia s-au aflat personalităţi notorii din Galaţi şi din ţară: P.S. dr. Casian Crăciun, episcop al Dunării de Jos, Nicolae Beuran, prefectul judeţului Galaţi, prof. univ. dr. Liviu Maior, ministrul învăţamântului, Gheorghe Văideanu, preşedintele Comisiei Naţionale UNESCO, generalul Constantin Voicu, prof. univ. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, prof. univ. dr. Ioan Brezeanu, istoricul Paul Păltănea etc.

Personalitatea bardului de la Mirceşti, care este patronul spiritual al liceului din 1892, ca şi legăturile sale multiple cu Galaţii, au fost evocate de prof. D. D. Şoitu. Misiunea nobilă de a coborî pânza albă, ce acoperea bustul scriitorului, a revenit ministrului învăţământului de atunci, dl. Liviu Maior.

Pe partea din faţă a soclului, ridicat după un proiect al arhitectului gălăţean Aurel Pop, fost elev al liceului, pe o placă de marmură se pot citi cuvintele lui Alecsandri: „Fie ca lumina să strălucească şi întunericul să piară”. Pe o altă placă, montată în dreapta soclului, se află înscrisul: „ Realizat din iniţiativa Fundaţiei L.V.A. prin donaţia Simionescu Iulian, Pavel Victor, S.C. UNICOM S.A. Galaţi”.

Monumentul este încadrat, la o mică distanţă, la stânga, de bustul marelui cărturar V. A. Urechia, iar la dreapta, de bustul profesorului Ioan Cetăţianu (n. 16 iulie 1839, comuna Subcetate, judeţul Hunedoara - m. 30 noiembrie 1898, Galaţi), primul director al acestei prestigioase instituţii.

În realizarea bustului lui Vasile Alecsandri, sculptorul Gheorghe Terescenco a folosit o fotografie a scriitorului de pe la 1863. Poetul ţine în mână o carte, privirea îi este blândă, căutând parcă mai mult în interiorul fiinţei decât în exterior. Admirând chipul omului, simţi parcă sinceritatea şi vibraţia autentică a versurilor sale, care au însufleţit pe revoluţionarii de la 1848, au chemat la Unire sau au preamărit eroismul ostaşilor noştri în Războiul pentru independenţă şi frumuseţile neasemuite ale patriei. Şi, încercând să sintetizezi ce-a însemnat Alecsandri pentru cultura românească, îţi vin în minte acele memorabile versuri din „Epigonii” prin care tânărul Eminescu consfinţea „regalitatea” literară a acestuia: „Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice ...”

_______________________

GHEORGHE TERESCENCO s-a născut la 26 februarie 1947, în Galaţi. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, clasa sculptoriţei Geta Caragiu, promoţia 1976. Membru al U.A.P., secţia sculptură, din 1996. În 1978 a beneficiat de o bursă din partea U.A.P. pentru sculptură. Din 1974 a participat la majoritatea expoziţiilor Filialei Galaţi a U.A.P., precum şi la saloane organizate pe plan naţional. Participări la tabere naţionale de creaţie şi lucrări realizate: Galaţi, Tabăra de sculptură în metal (1978, „Poarta oraşului”; 1985, „Porumbel”; 1995, „Libertate”), Măgura Buzăului (1979 „Răsărit de soare”, piatră; 1982, „Stol”, piatră); Arcuş (1980, „Amintirile ţăranului”, lemn); Sălişte-Sibiu (1983 „Cocoş de munte”, lemn), Galaţi, Muzeul de Artă Vizuală (2001). Lucrări de artă monumentală: „Pasăre solară”, inox, Slobozia-Ialomiţa (1976); „Cristal de gheaţă”, Galaţi (1980); „Monumentul Dacii-Romanii”, Galaţi, Muzeul Judeţean de Istorie (1984); Bustul poetului Vasile Alecsandri, bronz, Galaţi, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” (1992); Bustul episcopului Melchisedec Ştefănescu, piatră artificială, Casa memorială Melchisedec Ştefănescu; „Izvor”, marmură, Galaţi, Banca Agricolă); Bustul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ghips, Galaţi, Muzeul de Istorie (1993); Grupul statuar „Lupoaica”, bronz, Galaţi (1998); Monumentul eroilor din cel de-al doilea război mondial”, piatră artificială, Galaţi, Cimitirul „Eternitatea” (1997). Bustul tenorului Nae Leonard, marmură artificială, Galaţi, Teatrul Muzical „Nae Leonard” (2003). Distincţii: Premiul „Constantin Popovici” la Concursul Naţional de Pictură, Grafică, Sculptură şi Artă Decorativă „N. N. Tonitza”, Bârlad (2006). Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate.

Corneliu STOICA

Sign In

Pensula şi dalta 2011-2016

Recommended Posts

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

elena_54

ruon

dcp100168

Browse

Activity

Important Information