Pensula şi dalta 2011-2016

dcp100168 · October 30, 2013

Sterică Bădălan şi Relu Angheluţă: „Duet autumnal - formă şi culoare”

Noua expoziţie deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” reuneşte lucrări ale pictorului Sterică Bădălan şi ale sculptorului Relu Angheluţă. Este pentru a cincia oară când cei doi gălăţeni expun împreună, ei fiind nu numai buni prieteni, dar şi iscusiţi exploratori, unul în pictură, celălalt în sculptură, ai unor motive şi tehnici care le-au definit în timp identitatea artistică.

Mare îndrăgostit de natură, Sterică Bădălan încântă şi de această dată cu imaginile sale inspirate de peisajul fermecător al Deltei Dunării şi al Dobrogei natale, dar şi de cel din zona oraşului Câmpina, spaţiu pe care l-a cunoscut mai bine cu prilejul taberelor de creaţie la care a participat în ultimii ani. Sunt lucrări în care peisajul este surprins în rotaţia ciclică a anotimpurilor şi a unor momente diferite ale zilei. Predominante sunt cele dedicate toamnei, anotimp care dă posibilitatea slujitorilor penelului să folosească o bogată paletă cromatică. De aici şi culorile întâlnite cel mai frecvent în pânzele pictorului gălăţean: galben, auriu, argintiu, roşu, oranj, griuri, pământ de Siena. Uneori, pictorul plăsmuieşte imagini în care arborii au îmbrăcat hlamidă purpurie („Octombrie”, „Toamnă târzie”) sau în care galbenul inundă suprafaţa tablourilor („Toamnă în galben”, „Toamnă aurie”). Ipostaziaţi într-o reprezentare frontală, copacii din lucrarea „Toamnă” par adevărate flăcări vegetale. Alteori, galbenul stins convieţuieşte pe aceeaşi ramură cu pete de oranj, roşu şi-un verde supus descompunerii, din care sevele au dispărut. Semnele toamnei se citesc reflectate şi în valurile unduioase al Dunării (Reflexe”); ceaţa lăptoasă creează o atmosferă mohorâtă („Ceaţă la mal”). Adesea, efectele acţiunii factorilor meteorologi ai toamnei sunt sugerate prin dominante de culoare („Diptic”, „Câmpina I”, „Toamnă în Deltă”).

Când pictează peisajul în anotimpul de primăvară şi vară, Sterică Bădălan trăieşte la un alt diapazon întâlnirea cu spectacolul naturii. Verdele ocupă cea mai mare parte din suprafaţa tablourilor, albul florilor este exploziv, albastrul apei se contopeşte cu cel al cerului. Iernile au şi ele farmecul lor, fiind plăcute ochiului, dar strecoară în suflet un sentiment de melancolie („Iarna”, „Prima zăpadă”). Există în peisajele artistului gălăţean o poezie izvorâtă din fiinţa unui om care se simte o parte din natură şi trăieşte în registre diferite orice întâlnire cu plaiurile natale sau cu locuri descoperite în momente semnificative care i-au marcat existenţa. Florile din ciclul „Buchet”, pictate pe suporturi de formă rombică (o noutate în creaţia artistului), transmit şi ele un sentiment de tristeţe iremediabilă, de regret după zilele când în tijele şi corolele lor pulsa viaţa în toată plenitudinea ei.

Cele unsprezece lucrări de sculptură expuse de Relu Angheluţă ne pun în contact cu o personalitate artistică distinctă, care a ajuns în urma unor asidue căutări şi a unei activităţi laborioase la o exprimare sintetică, la găsirea unei formule stilistice moderne, care să-l individualizeze şi să placă iubitorilor de frumos. Formele şi volumele plăsmuite de el sunt rodul unor elaborări meticuloase, în care marmura şi piatra sunt folosite în ronde-bosse-uri de sine stătătoare sau sunt asociate şi intră în dialog, în aceeaşi compoziţie, cu alte materiale, precum bronzul, aluminiul, fierul şi foiţa de aur. Prin sculpturile sale, Relu Angheluţă ne duce cu gândul la unele mituri biblice („Fructul oprit”, „Supliciu”, „Veşnicie”), obiectivează idei ca cele ale genezei, devenirii, germinaţiei, regenerării naturii („Geneză”, „Regenerare”, „Miracol”, „Germinaţie”, „Speranţă”, „Dezlănţuire”, „Simfonie”, „Muguri”). Artistul este un temperament liric, el trăieşte actul creaţiei la mari combustii lăuntrice. Lucrările sunt şlefuite cu răbdare de bijutier, dând senzaţia purităţii şi a unei depline armonii.

Artişti aflaţi în plină evoluţie creatoare, cu discursuri în consonanţă cu mişcarea plastică din ţara noastră, participanţi la importante tabere şi simpozioane naţionale, Sterică Bădălan şi Relu Angheluţă semnează o expoziţie de ţinută, pe care gălăţenii sunt invitaţi să o vizioneze.

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 8, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul tenorului Nae Leonard

Gălăţenii care străbat strada Mihai Bravu, îndreptându-se spre Grădina Publică, după ce trec de Biblioteca „V.A. Urechia”, în faţa căreia se află bustul din piatră al ctitorului acestei instituţii, după ce admiră arhitectura Casei Robescu, operă a lui Ion Mincu (astăzi Palatul Copiilor), după ce se opresc şi citesc textul plăcii memoriale de pe casa în care a locuit Costache Negri, lângă Seminarul Teologic „Sf. Apostol Andrei”, la nr. 50, vor fi impresionaţi plăcut de înfăţişarea clădirii Teatrului Muzical „Nae Leonard” (consolidată, renovată şi modernizată între 1998-2003) şi de amplasarea în faţa ei a bustului celui care încă din timpul vieţii a fost supranumit „prinţul operetei”. Înălţarea monumentului închinat patronului teatrului este dovada dragostei şi recunoştinţei urmaşilor faţă de un vrednic fiu al cetăţii dunărene, care a iubit oraşul şi pe locuitorii ei, fermecându-i în nenumărate rânduri cu vocea sa neasemuită.

Leonard s-a născut în Galaţi, la 13 decembrie 1886, într-o casă modestă din strada Moruzzi nr. 8, cartierul Bădălan, în familia mecanicului de locomotivă Constantin Naia şi a Carolinei Schäffer (DJAN Galaţi, Primăria Galaţi, Registru stării civile pentru născuţi nr. 505/1886, actul nr. 1671, f. 60). În timpul liceului, cu prilejul unei serbări dată la Teatrul Edison din Bucureşti de elevii de la Institutul „Ottescu”, la care învăţa, joacă în comedia muzicală „Bubi” şi este remarcat de baritonul Nicu Poenaru. Acesta, la numai 16 ani, îl angajează în trupa sa. Deşi era numai simplu corist, în scurt timp reuşeşte să ştie pe dinafară rolurile tuturor interpreţilor. Nicu Poenaru nu se sfieşte să-i spună, la Iaşi, lui Emil Bobescu: „Băiatul ăsta ştie întreg repertoriul pe dinafară”.

Ca angajat al companiei lui Constantin Grigoriu şi apoi al celei conduse de el şi de Vladimir Maximilian, Leonard cunoaşte răsunătoare succese. Vocea sa caldă, catifelată, frumuseţea desăvârşită a chipului său fac din el cântăreţul preferat al tuturor. Apariţia sa în scenă electrizează întreaga sală. Un fluid general se stabileşte între scenă şi public. Numele său flutură pe toate buzele. Artistul dă dovadă de o intuiţie extraordinară în pătrunderea rolurilor. De altfel, muncea şi foarte mult în pregătirea acestora. Partitura din „Werther” de Massenet, de pildă, a fost pregătită timp de opt ani. Alături de prietenul său din copilărie, Vladimir Maximilian, alături de artişti ca George Niculescu-Basu, G. Carussy, A. Bărcănescu, Florica Cristoforeanu, Elena Theodorescu, Niculescu-Buzău. N. Ciucurette, Florica Florescu, Jeny Metaxa ş.a., Leonard desfăşoară o muncă epuizantă pentru impunerea în ţara noastră a operetei ca gen. Asta, într-un moment când publicul de la sfârşitul secolului al XIX-lea nu era format pentru un astfel de spectacol, ci mai mult familiarizat cu muzica unor tarafuri, despre care I.L. Caragiale spunea că sunt „înjghebate în condiţii meschine şi compuse din elemente de strânsură, mai mult decât mediocre”.

Fire sensibilă, ambiţioasă, Leonard munceşte adesea până la extenuare şi uitare de sine, dând viaţă unor personaje din peste 100 de operete. În toate rolurile aduce o interpretare personală, un farmec ce era numai al lui. Franz Lehar, ascultându-l în opereta sa „Prinţ şi bandit” şi sesizând modul personal de interpretare, este nevoit să aducă modificări textului şi muzicii, pentru a le adapta mai bine vocii cu intensităţi dramatice a cântăreţului. Rolurile le voia cât mai variate, pentru a nu plictisi publicul văzându-l mereu în personaje de acelaşi gen. „Sub presiunea temperamentului, scria Florica Cristoforeanu, vocea i se încălzea, jocul devenea pasionant, iar arta lui scenică însufleţea tot spectacolul. Acest artist minune trecea cu uşurinţă de la ţinuta plină de distincţie în «Contele de Luxemburg», la dragostea pătimaşă în «Dragoste de ţigan», la roluri de compoziţie în «Fata pădurarului», jucat în costum de epocă, în care făcea impresia unei figurine de Sévres”.

Leonard nu s-a cruţat, operetei i-a sacrificat totul. În marea sală „Théatre des Variétés” din Marsilia intră în scenă cu febră de 39 grade, cu vâjâieli în urechi, scuturat de frisoane. Şi asta pentru a nu dezamăgi publicul, care-l aştepta cu atâta nerăbdare, pentru a nu da de lucru directorului teatrului, care investise în spectacol o sumă mare de bani. O dată intrat în scenă, uită că este bolnav, uită de febră. Se manifestă cu o naturaleţe fermecătoare, cântă admirabil. La sfârşitul spectacolului, în care el a jucat rolul prinţului Radjani din „Bayadera” de Emmerich Kálmán, admiratorii strigau cu toţii într-un glas: „Vive Léonard!”, „Vive la Roumanie!...” Este condus de marsiliezi pe braţe la hotel iar ziarele nu contenesc să-i aducă elogii. Succesele se ţin lanţ. Pe marile scene din Franţa, Austria, Germania, Cehoslovacia, Bulgaria, Leonard străluceşte în „Bayadera”, „Văduva veselă”, „Farmecul unui vals”, „Sânge vienez”, „Prinţesa circului”, „Ţara surâsului”, „Voievodul ţiganilor” etc. Cine bănuia că toate aceste succese îi vor grăbi moartea? Leonard nu voia să arate nimănui că este obosit, că este suferind. Şi, într-adevăr, boala, aceeaşi ca a mamei sale, îl va răpune în plină glorie artistică, la 24 decembrie 1928, la Câmpulung, în locuinţa modestă a tatălui, la câteva zile după ce împlinise 42 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri” din Bucureşti. Tudor Arghezi avea să scrie: „Viaţa lui Leonard a fost o existenţă de Hamlet. Leonard a cântat ca o vioară şi a murit ca o vioară, înfăşurat în crepul violet al regretului oftat al unei lumi. Doi bulgări, unul de lună şi altul de soare deasupra lutului”. Într-un articol, intitulat „A murit Leonard!”, ziarul „Galaţii Noi” din 30 decembrie 1928 nota: „Cu Leonard, un fiu al Galaţilor, a plecat dintre noi un mare artist, un artist neîntrecut în genul său, un artist răsfăţat, simpatic prin excelenţă, un vrăjitor ...”

De-a lungul timpului, Galaţiul, oraş cu vechi tradiţii muzicale, în care Leonard a văzut lumina zilei şi prin care a trecut în cariera sa artistică ori de câte ori a avut prilejul, a organizat multe manifestări prin care l-a cinstit pe artist. În 1926, aflându-se în turneu, a fost sărbătorit cu mare fast la Grădina „Central”. Ulterior, în memoria artistului, numele său a fost acordat Teatrului Muzical, la 24 decembrie 1972. A fost atunci prilejul când s-a jucat în premieră absolută opereta în două acte „Leonard” de Florin Comişel, scrisă special pentru această instituţie, pe un libret semnat de Barbu Alexandru. Regia artistică a aparţinut lui Barbu Dumitrescu. La pupitrul orchestrei s-a aflat dirijorul Silviu Zavulovici. Rolul lui Leonard a fost interpretat de tenorul Ion Frigioiu. Au mai evoluat Lucia Ţibuleac, Marilena Marinescu-Mareş, Tamara Alexandru, Nicolae Urdăreanu, precum şi actorii Mihai Mihail şi Gheorghe V. Gheorghe de la Teatrul Dramatic. Opereta se află în repertoriul permanent al teatrului Muzical, fiind montată şi de alţi regizori, şi-n alte distribuţii.

Tot în memoria cântăreţului municipalitatea a dat numele său unei străzi. De asemenea, a fost instituit Fetivalul de operetă „Leonard”, organizat în trei ediţii, ultima între 9-16 octombrie 1994, când la conducerea teatrului se afla Marcel Ionescu. Directorul Florin Melinte a dat o nouă dimensiune manifestării, inaugurând, din mai mai 2004, Festivalului Muzical Internaţional „Leonard”. La 15 februarie 1993 s-a înfiinţaFundaţia Culturală „N. Leonard”, ce-şi propunea, printre altele, înălţarea unei statui a cântăreţului, instalarea unei plăci memoriale pe casa părintească din Piaţa Moruzzi, editarea unei monografii, introducerea în repertoriul liricului gălăţean a unor operete şi opere în care artistul a jucat etc. Din păcate, entuziasmul manifestat la constituire s-a pierdut pe drum, activitatea fundaţiei fiind foarte palidă, mărginindu-se la unele acţiuni fără prea mare ecou. Abia în 2003, la 17 octombrie, o dată cu inaugurarea clădirii renovate şi deschiderea stagiunii lirice cu opera „Traviata”, în faţa Teatrului Muzical, prin grija directorului Florin Melinte, s-a dezvelit bustul celebrului cântăreţ, realizat din marmură artificială de sculptorul gălăţean Gheorghe Terescenco.

Montat pe un soclu în formă de liră, prevăzut cu instalaţie electrică de iluminat pe timpul nopţii, bustul îl înfăţişează pe Leonard într-o ipostază distinctă, aşa cum îl vedem în fotografiile rămase de la el. Tenorul este un bărbat de o frumuseţe neobişnuită, elegant, cu ochii inundaţi de o căldură învăluitoare. Puritatea expresiei, modelajul de o deosebită fineţe îi dau chipului un aer prietenesc, o anume seninătate, o linişte ce izvorăşte din interior şi se răsfrânge benefic în jur. Privindu-l eşti tentat să-ţi aminteşti de evocarea făcută de Victor Eftimiu: „Dacă l-aţi fi văzut cum l-am văzut noi, ani în şir, zvelt, în fracul său impecabil, cu faţa palidă, feminină, cu păr abundent, cu ochii mari visători, plini de melancolie... N-am întâlnit cântăreţ cu atâtea daruri, care să fi unit maturitatea jocului cu lirismul, cu frumuseţea ochilor şi a vocii, cu distincţia atitudinilor şi mai ales cu acel farmec făcut din nostalgie, graţie şi pasiune”.

Gheorghe Terescenco i-a studiat cu atenţie fotografiile artistului, i-a parcurs biografia, a citit ceea ce s-a scris esenţial despre ilustrul cântăreţ şi a căutat să concentreze în bustul realizat din marmură trăsăturile unei personalităţi care în timpul cât a trăit a ştiut să se ridice deasupra răutăţilor, dedicându-se cu o pasiune de-a dreptul uimitoare scenei lirice româneşti, pe care a dominat-o, fascinându-şi contemporanii, întrupând, aşa cum menţionează Stelian Ionescu-Angel, „prin arta şi glasul său de aur însăşi opereta, dăruindu-i acesteia, viaţa şi vocea lui minunată”.

Corneliu STOICA

elena_54 · November 9, 2013

Reverenta, dle Corneliu Stoica !

dcp100168 · November 15, 2013

Sculptorul Emil Pricopescu

Originar de pe meleagurile judeţului Galaţi (n. 18 august 1938, comuna Cerţeşti), sculptorul Emil Pricopescu trăieşte şi creează în oraşul Buzău. Aici a funcţionat ca profesor până în 2004 la Liceul de Artă „Margareta Sterian”, s-a numărat printre membrii fondatori ai Filialei Buzău a U.A.P.R., îndeplinind o perioadă şi funcţia de preşedinte al acesteia (2002 – 2006). Începând din 1968 a participat la toate manifestările de grup şi colective din municipiul care l-a adoptat ca fiu. Despre el, criticul de artă Ion Frunzetti scria prin 1972 că are „labe de urs şi privire de miel”, lucrările sale profesând o nouă religie, cea a „faptei constructive de suflete”. Şi-a deschis mai multe expoziţii personale la Buzău, Bacău şi Bucureşti, a participat la numeroase manifestări cu caracter naţional organizate la Piatra Neamţ, Bacău, Suceava, Bârlad, Bucureşti, Tg. Jiu, Brăila, Focşani, Chişinău, Quadenaarde (Belgia) etc., a luat parte la Tabăra de sculptură de la Măgura-Buzăului (1973, 1980), unde a realizat două lucrări din ciclul „Homo Faber”. A înfiinţat şi condus, după 1997, Tabăra naţională a elevilor din liceele de artă de la Poiana Pinului, Buzău. A realizat mai multe lucrări de artă monumentală, printre care: Monumentul Eroilor, comuna Galbenu, Brăila (1992); Bustul lui Corneliu Coposu, Rm. Sărat (2000); Bustul lui Al. Marghiloman, Liceul „Alexandru Marghiloman”, Buzău (2000); Bustul matematicianului Grigore Moisil, Liceul „Grigore Moisil”, Buzău; Bustul poetului Vasile Voiculescu, Biblioteca Judeţeană Buzău şi Casa Memorială „Vasile Voiculescu”, Pârscov, Buzău (2000); Bustul pictorului Ştefan Popescu (2000); Monumentul eroilor Patriei, Buzău (2003); Busturile primarilor Nicu Constantinescu şi Stan Săraru, Palatul Comunal, Buzău (2004); Bustul Mitropolitului Irineu Mihălcescu, Pătârlagele (2004). A fost răsplătit cu importante distincţii: Premiul III pentru sculptură în lemn (M.E.C., 1997); Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Cavaler (2000); Premiul U.A.P. pentru sculptură la Bienala Artelor „Ion Andreescu”, Buzău (2002); Diplomă de excelenţă în cultură, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Buzău; Premiul şi medalia „Sf, Luca” acordate de Fundaţia de Artă „Sf,. Luca” la Concursul Naţional de Pictură, Grafică, Sculptură şi Artă Decorativă „N. N. Tonitza”, Bârlad (2005); Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău (2005). Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din România, Belgia, Germania, Japonia, Polonia.

Emil Pricopescu este cunoscut înainte de toate ca un redutabil portretist. În spiritul celor mai bune tradiţii ale sculpturii noastre figurative, el a realizat portretele unor importante personalităţi ale istoriei şi culturii româneşti: Burebista, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ştefan Luchian, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Ştefan Popescu, George Enescu, Vasile Conta, Mitropolitul Irineu al Moldovei ş.a. Ceea ce urmăreşte artistul este ca dincolo de asemănarea fizică să evoce psihologia modelelor, să concentreze în expresia exterioară a chipului acestora ceva din trăsăturile care să le lumineze lăuntrul, să le evidenţieze calităţile morale care i-au caracterizat. O face printr-un modelaj inteligent, mai cald sau mai aspru, cu accentuarea unor detalii, prin armonizarea plinurilor şi golurilor, a suprafeţelor luminoase şi a celor umbrite. Emil Pricopescu a realizat de asemenea remarcabile lucrări cu caracter alegoric şi simbolic („Patria”, „Muză”, „Eroilor Patriei”, „Rugă”), a imortalizat în lemn sau piatră ideea unităţii naţionale, a îngemănării, a devenirii, a dat viaţă unor teme şi motive de inspiraţie biblică („Unire”, „Îmbrăţişarea întâiului chemat”, „Maternitate”, „Cuplu”, „Mirabila sămânţă”, „Femina faber”, „Sfânta Treime”, „Duhul Sfântului Luca”, „Iisus învingător”, „Catedrală” etc.). Există în lucrările sale o permanentă aspiraţie spre claritate, armonie şi echilibru, un simţ al monumentalului, o preocupare asiduă pentru construcţia monolitică ce dă senzaţia de greutate sau, dimpotrivă, de elansare în spaţiu, un ingenios joc al planurilor şi volumelor, o rigoare geometrică pe care n-o abandonează niciodată. Sunt tot atâtea calităţi care dau statuarei sale expresivitate, forţă emoţională şi capacitatea de a se integra în spaţii deschise sau în interioare intime.

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 24, 2013

Ştefan Axente şi Valentin Mihai: „Vise, sunete, umbre”

Doi absolvenţi ai Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, promoţia 2011, expun în aceste zile lucrări de pictură şi grafică pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Ei se numesc Ştefan Axente şi Valentin Mihai. Acesta din urmă a terminat în vară şi studiile de masterat la Universitatea „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design. Ambii artişti nu sunt la prima confruntare cu publicul, ei au mai participat la Saloanele Filialei Galaţi a U.A.P.R., la unele expoziţii organizate de facultate şi la unele manifestări importante cu caracter naţional. Ştefan Axente a primit chiar şi o menţiune în 2010 la Bienala de Artă Plastică „Gheorghe Petraşcu”, ediţia a X-a, de la Târgovişte, deschisă la Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească”. Expoziţia lor, intitulată „Vise, sunete, umbre”, ne pune în contact direct cu tablouri în care se simte un suflu proaspăt, ne face să descoperim căutări ale celor doi protagonişti în drumul lor spre o exprimare personală, care să le confere identitate şi să le definească statutul de artişti profesionişti.

Lucrările lui Ştefan Axente, care atrag de la primul impact prin acurateţea lor, sunt inspirate din mituri biblice şi din mediul natural. Din prima categorie fac parte trei compoziţii având ca subiect mărul („Fructul interzis I şi II”) şi izgonirea celor doi protopărinţi ai omenirii, Adam şi Eva, din Rai („Izgonirea din Rai”). Sunt lucrări bine realizate, care nu se exclud temei generale care se pare că l-a preocupat îndeosebi pe artist, aceea a modalităţilor de redare a luminii şi umbrei într-o operă picturală. De aici rezolvarea problemelor de perspectivă, de organizare a spaţiului plastic, de a conferi obiectelor volum şi adâncime. O serie de patru lucrări, pictorul le intitulează chiar „Umbre”. În funcţie de sursa de lumină, de poziţia acesteia, el rezolvă modulaţia umbrei corpului uman şi a trunchiurilor unor arbori. Compoziţiile au echilibru, culorile, axate pe o gamă mai rece, sunt armonioase, obiectele sunt plasate în spaţiu după un calcul riguros. Din această a doua categorie fac parte şi tablourile „Atingând lumina”, „Dimineaţă marină” şi „Inefabil I, II, III”, nu lipsite de o vădită notă decorativă, dar impresionând prin sensibilitatea coloristică de care dă dovadă artistul, prin prospeţimea materiei picturale. Unele dintre ele par variante prin asemănarea motivelor şi schema compoziţională utilizată, dar se deosebesc prin nuanţele coloristice, prin felul cum este distribuită lumina şi umbra. O gamă de griuri calde, subtil orchestrate, creează o atmosferă poetică, de mister şi visare. Totul pare văzut printr-un filtru care estompează într-un fel imaginile. În alte tablouri, precum „Vis”, „Focul”, „Aşteptare”, „Punte spre vis”, „Vibraţie”, „Peisaj”, Ştefan Axente pendulează în zona abstracţiei lirice, aici mizând pe forţa expresivă a culorii şi pe unele conotaţii metaforice.

Celălalt expozant, Valentin Mihai, creează într-un registru mai grav, culorile lui preferate sunt negrul şi roşul. Într-un triptic de mari dimensiuni, reprezentând un drapaj configurat pe orizontală, el realizează o compoziţie decorativă bazată pe contrastul de alb-negru, în „Portret de copil”, conceput în spirit ludic, apelează la elemente de colaj, femeia din „Diferenţe” are o înfăţişare expresionist-naivă, iar ,„Peisaj urban”, „Câmpiile Moldovei”, „Identitate pierdută” şi „Capacitatea omului de a reface I, II” au un caracter mai mult abstract. Interesante prin spontaneitatea şi laconismul mijloacelor cu care sunt executate sunt desenele în cărbune din seria „Portretul din vis”, lucrări în care chipul personajului abia se distinge prin ţesătura curbelor de la suprafaţă, ca şi cele două tablouri intitulate „Prinţul” şi „Prinţesa”, ambele concepute pe o dominantă de negru intens.

Aflaţi la prima lor personală organizată după absolvirea Facultăţii de Arte, Ştefan Axente şi Valentin Mihai se prezintă bine la prima lor confruntare cu publicul într-o manifestare în care fiecare a expus un număr mai multe lucrări, ei sunt desigur două noi speranţe ale plasticii gălăţene, cărora le urăm să aibă o evoluţie pe măsura crezului artistic ce-i animă şi a osârdiei cu care muncesc pentru materializarea lui!

Corneliu STOICA

dcp100168 · November 29, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul lui V. A. Urechia

Cunoscutul om de cultură, profesorul universitar şi academicianul Vasile Alexandrescu Urechia, şi-a legat definitiv numele de Galaţi în special prin fondarea, la 7 decembrie 1889, a bibliotecii ce-i poartă numele, căreia i-a donat atunci 5431 de volume şi colecţia sa de documente şi piese muzeistice. Până în 1901, numărul cărţilor donate acestei instituţii va ajunge la 18.000 de volume, multe dintre ele fiind valori bibliofile (Nedelcu Oprea - „Biblioteca Publică V.A.Urechia”, în „Viaţa liberă”, nr. 3051, 7 decembrie 1999).

V. A. Urechia s-a născut la 27 septembrie 1834 la Piatra Neamţ, ca fiu al clucerului Alexandru Popovici şi al Eufrosinei Manoliu. Învaţă mai întâi în casele unor rude bogate, avându-l pe D. Xenopol, tatăl istoricului, ca profesor de franceză. Frecventează apoi Şcoala preparandală de la Trei Ierarhi din Iaşi, iar în 1844 intră la Academia Mihăileană. În 1856 beneficiază de o bursă şi pleacă la Paris, unde îşi ia bacalaureatul şi se înscrie pentru licenţa în litere la Sorbona. În august 1857 se căsătoreşte cu Françoise Joséphine Dominique de Plano, fiica unui medic spaniol. Reîntors la Iaşi, în 1858 este numit asesor la secţia a doua a tribunalului, profesor de istorie, limba română şi latină la Gimnaziul central, apoi profesor de istorie şi literatură clasică şi română la Facultatea de filozofie. Devine director la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1859), ministru ad-interim, în două rânduri, al aceluiaşi departament în guvernul lui Mihail Kogălniceanu. Chemat la Bucureşti, funcţionează ca director în Ministerul Cultelor din iulie 1864, iar din toamna aceluiaşi an ca profesor la catedra de istorie şi literatură română de la Universitatea din Bucureşti, în locul rămas vacant prin moartea lui I. Maiorescu. Din 9 iunie 1881 până la 31 iulie 1882 este din nou ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în guvernul lui I. C. Brătianu. Din 1867 a fost membru activ al Parlamentului României ca ales al cetăţenilor judeţului Covurlui.

Activitatea sa de istoric a îmbinat-o în chip fericit cu cea de animator şi organizator al vieţii culturale din epocă. Numele său este legat de înfiinţarea a numeroase societăţi şi instituţii, precum şi de îndrumarea şi organizarea învăţământului românesc. A contribuit la înfiinţarea Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română), a fost vicepreşedinte şi preşedinte al secţiei istorice, preşedinte al celei literare, vicepreşedinte al Academiei. A încetat din viaţă la 22 noiembrie 1901, la Bucureşti. Era atunci vicepreşedinte al senatului României. Opera sa ştiinţifică este alcătuită din „Istoria românilor”, lucrare publicată în paisprezece volume, între 1891-1902, „Istoria şcoalelor de la 1800 - 1864 (patru volume), „Abumul Macedo-Român” etc. Ca literat a scris poezii, nuvele, comedii, farse, drame istorice şi romanul neterminat „Coliba Măriucăi”. A crezut în menirea civică şi educativă a literaturii şi a pledat pentru necesitatea accentuării originalităţii acesteia.

Biblioteca de la Galaţi, prin care marele cărturar şi-a materializat conceptul de bibliotecă publică modernă, a fost inaugurată la 11 noiembrie 1890 cu un fond de carte de 6007 volume. A avut mai întâi sediul în clădirea Liceului „Vasile Alecsandri”. Atunci s-a dezvelit şi un bust realizat în marmură albă al donatorului, care mai apoi a fost instalat pe soclu în faţa clădirii acestei instituţii de învăţământ, unde se află şi astăzi, alături de cel al profesorului Ion Cetăţianu, primul director al liceului.

Cu acel prilej, profesorul Gh. Mihăilescu de la Şcoala Comercială, fost secretar general în Ministerul Instrucţiunii, pe când marele cărturar a fost ministru, după ce a dezvelit bustul, i-a înmânat lui V.A. Urechia un pergament ce conţinea actul de mulţumire a gălăţenilor faţă de fapta sa de a dărui oraşului şi Liceului „Vasile Alecsandri” bogata sa bibliotecă: „Cetăţenii Galaţiului recunoscători pentru darul preţios ce aţi făcut oraşului Galaţi, oferind biblioteca d-voastră, se simt fericiţi a vă exprima simţămintele lor de gratitudine şi vă roagă a primi ca omagiu din parte-le, ca bustul vostru să figureze în biblioteca cu care ne-aţi înzestrat. Prin el simbolizăm, în faţa generaţiilor ce ne vor urma, inelul de logodnă a căsniciei ce s-a contractat între omul de ştiinţă şi abnegaţie şi între cetăţenii gălăţeni recunoscători. În bustul ce depunem astăzi, veţi fi prezent mâine, între acei cari nu v-aţi despărţit niciodată” (Nedelcu Oprea - Biblioteca Publică V.A. Urechia” Galaţi, monografie, vol. I, Galaţi, Biblioteca „V.A.Urechia”, 2002, p. 99-100).

Pergamentul purta semnăturile a 185 de persoane.

Creşterea fondului de carte al bibliotecii (numai în timpul vieţii lui V.A.Urechia acesta ajunsese la 41.405 volume), a făcut ca spaţiul din clădirea liceului să devină necorespunzător. Societatea Culturală „V.A.Urechia”, înfiinţată la 14 decembrie 1919, şi-a propus printre alte obiective şi construirea unui Palat al Culturii, care să adăpostească definitiv şi Biblioteca Publică „V.A. Urechia”, fapt care s-a realizat abia între 1933-1940. Actuala clădire a Teatrului Dramatic „Fani Tardini” (construită după proiectul arhitectului I. D. Enescu) a fost, din 1940 până în 1954, sediul Bibliotecii „V.A.Urechia”, în prezent aflată în strada Mihai Bravu nr. 16, într-un local spaţios, fost cândva al Comisiei Europene a Dunării, cu un număr de 47 încăperi şi o suprafaţă de 2.025 m.p.

La 20 noiembrie 1971, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la moartea lui V. A. Urechia şi a aniversării a 100 de ani de la înfiinţarea la Galaţi a primei biblioteci publice, au avut loc o serie de manifestări, la care au participat personalităţi marcante ale culturii noastre: acad. Şerban Cioculescu, director general al Bibliotecii Academiei Române, prof. dr. docent. Dan Simonescu, Gh. Bondoc, director adjunct al Bibliotecii Centrale de Stat, Mihai Ianculescu, directorul Bibliotecii municipale Timişoara, Ion Holcoş, directorul Bibliotecii „Astra” Sibiu etc.

În cadrul acestor manifestări, prin care gălăţenii au sărbătorit centenarul primei lor biblioteci publice, s-a dezvelit şi bustul lui V.A.Urechia. Este executat în piatră de sculptorul Nicolae Pascu-Goia din Bucureşti. Este un portret expresiv, lucrat în planuri largi, care reuşeşte să transmită privitorului demnitatea lui V.A.Urechia, vigoarea şi înaltele combustii lăuntrice ale cărturarului.

_______________________

NICOLAE PASCU-GOIA - născut la 27 ianuarie 1922 la Benic, judeţul Alba. Studii: Academia de Arte Plastice din Bucureşti, clasa profesorului Corneliu Medrea. Este membru al U.A.P. din 1955. A funcţionat ca profesor la Liceul „N. Tonitza” din Bucureşti între anii 1955 - 1982. A participat, începând din 1949, la multe expoziţii colective şi de grup din Bucureşti, Alba Iulia, Careii Mari, Sebeş, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Sibiu, Arad, Cluj, Oradea, precum şi la manifestări de artă românească organizate în străinătate: Bulgaria, Ungaria, Germania, Cehoslovacia, Italia, U.R.S.S., Grecia ş.a. Lucrări de artă monumentală: „Alexandru Sahia”, „I.L. Caragiale” (Bucureşti), „Începutul răscoalei condusă de Horia, Cloşca şi Crişan” (Abrud), „Răscoala” (Câmpeni - Alba), „Horia” (bust, Scărişoara Nouă), „Avram Iancu” (Brad - Hunedoara), „August Treboniu Laurian” (Fofeldea - Sibiu), „Aurel Vlaicu” (Orăştie), „Dunărea şi holdele” (compoziţie monumentală, Turnu Măgurele), „Temerar – Alpinistul care a murit pe Himalaia, Cezar Vârgulescu” (Buşteni), Teofil Frâncu (bust, Benic), „Decebal” (piatră, Alba Iulia), „Pintea Viteazul” (Baia Mare), „Bătălia de la Vaslui” (relief, în colaborare cu pictorul Alexandru Cumpătă). În colecţia Muzeului Militar Central din Bucureşti se găsesc busturile sale reprezentând pe Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, precum şi compoziţia „Patru ostaşi”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 7, 2013

Istorie gălăţeană - Monumente dedicate lui George Enescu

Bustul lui George Enescu

George Enescu a concertat în mai multe rânduri în oraşul Galaţi. Primul concert este semnalat în 1909, dat în folosul societăţii de binefacere „Furnica”, al doilea în 1912, când compozitorul a întreprins un turneu prin ţară în vederea creării fondurilor necesare instituirii premiului naţional „George Enescu”. Au urmat alte concerte în 1918 (pentru copiii sărmani şi soldaţii care făcuseră România Mare), 1923, 1926, 1930 şi 1937.

Cinstindu-i memoria, gălăţenii i-au ridicat în 1956 în oraşul lor, bustul, aflat astăzi în Grădina Publică. Lucrarea este realizată din piatră artificială şi aparţine sculptoriţei Florica Ioan, autoare şi a Grupului statuar „Pacea”, realizat în bronz, din păcate furat de pe soclu într-o noapte din februarie 1996 şi distrus (strada Navelor, în apropiere de S.C. „Proiect” S. A.).

Privind chipul lui Enescu, realizat cu sensibilitate de mâna sculptoriţei, cu respect pentru formele clare, convingătoare, ne gândim la acel admirabil portret făcut compozitorului de criticul muzical Emanoil Ciomac în cartea sa „Enescu” (Editura muzicală, 1968): „Cap nobil, cu ochi extatici, aproape închişi, cu toată faţa modulată de o simţire lăuntrică, cu gura încovoiată nespus de dureros, cu mâna stângă ce ţine vioara care face una cu trupul, aproape de ureche, şi cu lumina ce o răspândesc degetele care vibrează pe coardă...”

FLORICA IOAN (n. 5 aprilie 1923, Ploieşti – m. 18 iunie 2008, Ploieşti) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1951), unde i-a avut profesori pe Corneliu Medrea, la sculptură, şi pe Nicolae Dărăscu, la desen. A debutat în 1951. A participat la expoziţii de stat şi la alte manifestări colective sau de grup de la Bucureşti, Bacău, Piteşti etc.. A participat, de asemenea, la expoziţii de artă românească organizate în străinătate (Leningrad, Moscova, Varşovia, Torino, Geneva, Paris, Sofia, Veneţia, Roma etc.), precum şi la câteva ample expoziţii internaţionale: Budapesta (1960 şi 1975), Moscova (1961), Berlin (1975), Belgrad(1994). Lucrări ale sale se găsesc în Muzeele de artă din Galaţi, Constanţa, Oradea, Ploieşti, Tulcea, Bârlad, Muzeul de Artă Naţională din Bucureşti, ca şi în colecţii particulare din Focşani, Bucureşti, Ploieşti, Buzău, Cluj, Constanţa, iar în străinătate, în oraşele: Berlin, Nurenberg, München, Zürich, Sofia, Paris, Nisa, Grenoble, Lausana etc. Şi-a deschis mai multe expoziţii personale, ultima fiind cea din 2005 de la Galeria „Dialog” a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti. Lucrări de artă monumentală: „Fata cu flori” (Oneşti), „Odihnă” (Piteşti - Trivale), „Legenda apei” (Băile Felix), „Obelisc 1848” (Râureni - Râmnicu Vâlcea).

Basorelieful „Concertul”

(În amintirea lui George Enescu)

Sculptorul Ion Jalea a realizat mai multe lucrări inspirate de chipul şi activitatea marelui compozitor şi interpret George Enescu. Într-o mărturisire făcută în revista „România literară” (7 octombrie 1971) el scria: „Enescu mi-a fost prieten personal, atât cât poţi să fii prieten cu un om care desfăşoară o intensă activitate de artă şi-l întâlneşti rar, sau numai pe scenă. Am avut totuşi ocazia să călătorim împreună, să petrecem în Normandia câteva zile într-un castel istoric, unde Enescu fusese invitat să dea câteva concerte. Mă bucuram mult cu prietenia acestui om strălucitor, iubit de toată lumea. Când a auzit c-am fost rănit, Enescu a venit şi mi-a cântat în camera mea de spital. Adică destule prilejuri să-l studiez, încă de când era tânăr”. Aşa s-au născut bustul lui Enescu, statuia lui Enescu din faţa Operei Române din Bucureşti (în care compozitorul este înfăţişat la vârsta tinereţii, puţin romantic, la epoca lui de mare creaţie) sau basorelieful „Concertul”, subintitulat „În amintirea lui George Enescu”, realizat din bronz şi aflat astăzi montat în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor din Galaţi. Este o compoziţie cu foarte multe personaje, autorul urmărind atât planul celor aflaţi pe scenă, dar şi al spectatorilor. Personajele - instrumentişti, corişti, solist, dirijor, o parte din spectatori - sunt astfel aşezate în pagină, încât formează un ansamblu unitar, dezvoltat în adâncime. Ion Jalea, care realizase şi alte panouri în relief, cum sunt „Răscoalele de la 1907” (1948), „Trecerea oştilor ruse prin Bucureşti la 1877”, „Împărat şi proletar” (1955), „Partizani”(1960), „La mare” (1959) etc., încântă şi în „Concert” prin compoziţia dinamică, echilibrată a lucrării, prin ritmica ei, prin expresivitatea configurării personajelor. Este un basorelief prin care gălăţenii cinstesc şi prin el memoria lui George Enescu, artist care, aşa cum am arătat, a concertat în mai multe rânduri în acest oraş, bucurându-se întotdeauna de o caldă primire.

ION JALEA (n. 19 mai 1887, Casimcea, Dobrogea - m. 7 noiembrie 1983, Bucureşti), artist al poporului, membru al Academiei Române, învaţă gimnaziul la Constanţa, unde are ca profesor de desen pe pictorul Dimitrie Hârlescu. Urmează apoi Şcoala de arte şi meserii şi Şcoala de Belle-Arte, lucrând în atelierele lui Ştefan Ionescu-Valbulea şi Dimitrie Paciurea. Este de asemenea elev al lui Rodin şi Bourdel la Academia Joulian din Paris, de la care învaţă arta de a modela corpul uman „în sensul de a conferi suprafeţelor autenticitate, o căldură, o vibraţie care să reflecte realitatea şi care să ajute la transmiterea ideilor şi sentimentelor trăite de artist” (Petru Comarnescu -”Ion Jalea”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1963). În decursul anilor, Ion Jalea a realizat o operă vastă, cuprinzând portrete („Pantelimon”, „Tatăl meu”, „Cap de cioban”, „Liviu Rebreanu”, „George Enescu”, „Sipiru Haret”,”Fiica mea, Mioara”), compoziţii statuare inspirate din legendele populare sau mitologia antică („Sfarmă-Piatră”, „Hercule doborând Centaurul”, „Lucifer”), reliefuri pe teme istorice sau contemporane („La arat”, „Povestea neamului”, „Împărat şi proletar”, „Concert”), precum şi multe lucrări de sculptură monumentală („Arcaş odihnindu-se”, „Monumentul ceferiştilor căzuţi în primul război mondial” - în colaborare cu Cornel Medrea -, „Monumentul infanteriei”, „Monumentul eroilor francezi” din Cişmigiu, „Mircea cel Bătrân” - Tulcea,”Decebal”- Deva, Statuia Saftei Brâncoveanu - Mănăstirea Văratec). Adept al „unui clasicism interpretat, modernizat mai ales în sensul austerităţii în tratarea volumelor, al economiei mijloacelor sintetice utilizate din perspectiva unui figurativism organic, acceptat ca însăşi condiţia propriei personalităţi de creator” (Virgil Mocanu, „România literară, nr. 20, 19 mai 1977”), Ion Jalea a lăsat în urma sa o operă bogată, pătrunsă de un profund umanism, care îmbogăţeşte în chip fericit patrimoniul artistic românesc.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 13, 2013

Salonul de iarnă - Varietate tematică şi stilistică

A devenit o obişnuinţă pentru Filiala Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici din România ca în preajma sfintelor sărbători de Crăciun şi a Anului nou să deschidă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” Salonul de iarnă, manifestare care să dea posibilitatea membrilor şi colaboratorilor săi să-şi prezinte cele mai recente realizări din domeniul picturii, graficii, sculpturii şi artei decorative. Este, cum s-ar spune, o manifestare de bilanţ a unui an de activitate creativă, de constatare a pulsului mişcării plastice de pe meleagurile judeţului nostru, dar şi de prospectare a direcţiilor spre care aceasta se îndreaptă. Impresiile nu sunt deloc nefavorabile, însă se simte lipsa unui spaţiu expoziţional care să ofere prilejul ca la Salon să participe toţi plasticienii. Şi acum lipsesc nume cu rezonanţă (Silviu Catargiu, Anca Tofan, Tudor Ioan, Gheorghe Miron, Liviu Adrian Sandu, Liliana Negoescu-Jorică, Vasile Neagu, Nicolae Placicov etc.), iar cei 34 de artişti care expun figurează numai cu câte-o lucrare, aceasta tocmai datorită incapacităţii sălii de a găzdui pe simeze un număr mai mare de lucrări, fapt care ar permite şi iubitorilor de artă să-şi facă o imagine mai cuprinzătoare asupra mişcării plastice a momentului.

Trecând peste aceste impedimente, subliniem de la început faptul că lucrările de pictură, grafică şi sculptură expuse în ediţia 2013, se remarcă prin varietate tematică şi stilistică, prin prezenţa mai tuturor genurilor şi a unor tehnici diverse de realizare plastică. În peisaj semnalăm prezenţa tablourilor ale căror autori sunt Gheorghe Mihai-Coron, Nicolae Einhorn, Gheorghe Andreescu, Mariana Tomozei-Cocoş, Nicolae Cărbunaru, Ecaterina Balica, Relu Angheluţă, Daniela Cristofor şi Eugen Holban. Gheorghe Coron şi Ecaterina Balica surprind, fiecare în felul său, un aspect hibernal. Peisajul rural al lui Coron este luminos, compoziţia este organizată pe verticală, spaţiul are desfăşurări domoale, specifice dealurilor moldave („Peisaj de iarnă”), în schimb Balica se foloseşte de o cromatică mai sobră, cu tonalităţi reci („Iarna”). Sterică Bădălan evocă atmosfera nostalgică a toamnei, când ruginiul şi auriul cuprinde vegetaţia („Nostalgie”); Gheorghe Andreesacu imortalizează într-o coloristică austeră o secvenţă de pe coasta dalmată („Coastă dalmată”); Nicolae Cărbunaru, structură poetică, redă prospeţimea naturii într-o frumoasă dimineaţă estivală în Deltă, aerul vibrează, întreaga fire îţi strecoară în suflet un sentiment de chietudine („Dimineaţă”); Mariana Tomozei-Cocoş şi-a ales un luminiş de pădure, căruia i-a imprimat valenţe decorative, totul redat cu o materie picturală consistentă, aşezată în manieră impresionistă („Luminiş”). Relu Angeluţă („Apus”) şi Ştefan Axente („Acasă”) impresionează prin poezia ce se revarsă din tablourile lor, prin orchestraţia de mare fineţe a culorilor; Daniela Cristofor ne poartă pe cărări montane („La munte”), iar Ion Murariu-Neamţ încântă cu imaginea luminoasă, figurată în culori calde, a unui lan de floarea-soarelui dominat de autoportretul său cu pălărie. Expresia chipului este a unui ţăran bonom, meditativ, aflat în strânsă comuniune cu natura şi care se simte o parte din ea („Lan cu pălării”). Nicolae Einhorn este prezent cu un tablou din ciclul său „Curtea veche”, axat pe tema peisajului urbanistic medieval. Tonuri de roşu, verde, griuri colorate, violaceu, dobândesc o patină care evocă locuri şi oameni înscrise în filele istoriei. La Jana Andreescu, peisajul marin este doar un pretext de fundal pe care proiectează instrumente muzicale (saxofon, flaut) des întâlnite în lucrările sale (”Marină – Jazz”). Deşi îşi intitulează tabloul „Început de primăvară”, realizat în tehnica pastelului, Eugen Hoban construieşte metaforic, în stilul său abstract-sintetic, evocarea anotimpului făcându-se mai mult prin forţa expresivă a culorilor, prin optimismul care îl degajă acestea. Gabriela Georgescu, artistă de o sensibilitate aparte, apelează la alegorie în tripticul pe tema anotimpurilor. Personajele feminine au chipuri adolescentine, sunt frumoase, elementele vegetale introduse în structura compoziţională sunt elocvente pentru punerea în evidenţă a specificului fiecărui anotimp. Atât forma suporturilor, arcuită în partea de sus, cât imaginile, felul cum este aşezată pasta pe pânză ne duc cu gândul la pictura renascentistă („Anotimpuri”). Teodor Vişan înclină de această dată spre dramatic, tabloul său prezentând doar mâna unui personaj feminin care ţine între degete trei lumânări aprinse („Rugăciune”).

Genul portretistic este reprezentat prin lucrările semnate de Valentin Popa, Crenguţa Macarie, Simona Pascale şi Adriana Stoica. Primul se foloseşte de elemente de colaj în figurarea unui chip de copil, nu lipsit de o undă de umor („Portret de copil”); Crenguţa Macarie pătrunde în psihologia unui personaj masculin de o sobrietate remarcabilă, probabil apropiat artistei („Portret”); Adriana Stoica îşi scrutează propriul său chip, accentul căzând mai ales pe redarea fizionomiei cât mai apropiată de model; Simona Pascale urmăreşte să surprindă sensibilitatea şi delicateţea sufletului feminin („Parfum de femeie”). Figura umană populează şi compoziţiile semnate de Carmen Crăciun („Voinţă”), Olimpia Ştefan („Mesager angelic”), ca şi lucrările de grafică aparţinând lui Tudor Şerban („În stare de veghe”), Mihaelei Brumar („Printre linii”) şi Corneliei Nicolaescu-Burlacu („Dedublare”). La Carmen Crăciun personajele par să trăiască bucuria victoriei într-o competiţie sportivă, „mesagerul” Olimpiei Ştefan are conotaţii religioase, Tudor Şerban sugerează starea de recluziune printr-o ţesătură grafică bine condusă, Mihaela Brumar obţine o imagine uşor fantastă, iar în gravura Corneliei Burlacu se simte plăcerea cu care artista îşi obiectivează ideile, preponderenţa pe care o acordă raţionalului.

Ca şi în alte expoziţii, nici de această dată nu lipsesc tablourile axate pe cultivarea motivului floral. Îl întâlnim imortalizat de Sava David („Orchestraţie”), Aurel Manole („Floarea soarelui”), „Gheorghe Suciu („Floral”), Marcel Bejan („Păpădie”) şi Elisabeta Volcu („Flori surori”). Fiecare autor reuşeşte să personalizeze buchetele, să redea bogăţia, prospeţimea şi frăgezimea corolelor, să pună în valoare transparenţa sau consistenţa materială a recipientelor.

Pictura umoristică este prezentă prin singurul tablou al lui Florian Doru Crihană, „Răpirea din Serai – Covorul persan”. El anunţă probabil începutul unui nou ciclu, ştiut fiind cu câtă grijă îşi alege acest artist temele, documentaţia minuţioasă pe care o întreprinde şi apoi transpunerea plastică. Personajul are o înfăţişare expresionist-suprarealistă, este disproporţionat faţă de calul pe care se află, picioarele au forma unei fâşii de covor.

Dintre sculptorii gălăţeni, numai cinci întâlnim în expoziţie: Alexandru Pamfil, Dan Mateescu, Valentin Popa, Relu Angheluţă şi Gheorghe Terescenco. Acesta din urmă înscrie cu ingeniozitate în spaţiu un cuplu de patinatori aflaţi într-o competiţie artistică, redat într-o compoziţie sculpturală de un geometrism evident, în care poziţia corpurilor în timpul dansului, dinamica mişcărilor, pasiunea şi totala dăruire a cuplului sunt evidenţiate cu multă forţă („Stele pe gheaţă”). Dan Mateescu se inspiră din tehnologia populară („Compoziţie”; Relu Angheluţă şlefuieşte lemnul până la perfecţiune, plăsmuieşte o formă aerodinamică de o deosebită supleţe („Fantezie”). Una din compoziţiile lui Alexandru Pamfil, realizată din pământ ars, închipuie un nud feminin surprins într-o ipostază de adâncă meditaţie („Meditaţie”); în „Dialog” (alamă), formele, reprezentând două siluete umane de mărimi diferite, sunt stilizate, epurate de detalii, iar în „Portret” (duraluminiu) artistul este preocupat de sondajul psihologic. Elocvente sunt şi sculpturile cioplite în lemn ale lui Valentin Popa, una axată pe simbolistica jertfei Christice („Jertfa”), care aminteşte de o altă compoziţie a sa, de dimensiuni mai mari, realizată în Tabăra de creaţie „Arta ca viaţa” şi aflată în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală, iar a două trimiţând probabil la mitul biblic al Potopului („Arcă).

Aflată pe un drum ascensional de evoluţie, apreciată pe plan naţional şi internaţional (mulţi artişti au obţinut premii importante la diferite manifestări colective), mişcarea plastică gălăţeană are cu ce se mândri, iar ediţia 2013 a Salonului de iarnă, chiar şi în forma mai restrânsă a participării membrilor şi colaboratorilor Filialei, este expresia unei activităţi creatoare susţinute, a eforturilor depuse pentru a oferi iubitorilor de artă creaţii care să le meargă la suflet, să-i emoţioneze, să-i înalţe spiritual, să-i facă mai buni şi să-i îndemne să iubească frumosul. Aceasta ar trebui să sporească şi preocupările organelor administraţiei municipiului şi judeţului nostru pentru a găsi un spaţiu expoziţional corespunzător, pentru a asigura condiţii mai bune de viaţă şi de creaţie artiştilor, pentru a relua o practică mai veche, aceea de a contribui cu bani de la bugetul local sau de stat la efectuarea unor achiziţii anuale, care i-ar ajuta pe artişti să-şi procure cu mai multă uşurinţă materialele de care au nevoie în procesul de creaţie. Ar trebui ca Primăria şi Consiliul Local să-i aibă în vedere şi pe artişti la acordarea unor premii cu prilejul Sărbătorilor Galaţiului. Este posibil ca de fiecare dată când se înmânează aceste premii să nu fie nimeni din cadrul Filialei locale? Speranţele plasticienilor în timpuri mai bune nu sunt încă pierdute! Poate cineva aude totuşi!

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 13, 2013

Alte lucrări din Salonul de iarnă

dcp100168 · December 13, 2013

Alte lucrări din Salonul de iarnă

elena_54 · December 14, 2013

Un regal !!

dcp100168 · December 23, 2013

Istorie gălăţeană - Bustul generalului dr. Carol Davila

La 27 octombrie 1995, cu prilejul aniversării a 163 de ani de atestare documentară a Spitalului Militar din Galaţi, în curtea acestuia, a fost dezvelit bustul generalului dr. Carol Davila, operă în bronz a sculptorului Teodor Zamfirescu, membru al U.A.P., director al Studioului de Sculptură al Ministerului Apărării Naţionale.

Evenimentul s-a bucurat de prezenţa multor cadre militare superioare: Lt. col. Gheorghe Hardon, comandantul Garnizoanei Galaţi, Lt. col. Dumitru Crăciun, comandant al corpului de grăniceri, Lt. col. Vasile Igescu, reprezentant al veteranilor de război, Col. dr. Victor Stoicescu, şeful Direcţiei Medicale, Mr. dr. Dan Arămitu, secretar general al Asociaţiei Medicilor şi Farmaciştilor din România, Col. Ioan Filip, fostul comandant al Spitalului Militar Galaţi. Au fost de faţă, de asemenea, autorul bustului şi echipa de la Turnătoria Mixtă a SIDEX, condusă de ing. Gheorghe Ciulinaru, care a realizat transpunerea în bronz a bustului, senatorul Costel Gheorghiu, din partea comisiei de apărare a Senatului, Ştefan Stanciu, consilier şef al Inspectoratului Judeţean pentru Cultură, director al Muzeului Judeţean de Istorie, istoricul Paul Păltănea etc. Slujba religioasă a fost oficiată de arhidiaconul Dumitru Alexandru, consilierul eparhial Mihai Gherghe şi corul Seminarului Teologic „Sf. Andrei”.

Personalitatea generalului dr. Carol Davila a fost evocată de col. dr. Florian Angheluţă, comandantul Spitalului Militar Galaţi.

Scriitorul Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila, scria în „Rampa” (anul XIV, nr. 3527, 23 octombrie 1929) despre tatăl său: „Era francez născut la Parma, în Italia. Copil, a fost crescut la Frankfurt pe Main, de bunica lui, d-na Bettman Holweg, care l-a învăţat limba germană. Tatăl meu vorbea atât de bine limba franceză, că toată lumea l-ar fi luat drept francez şi atât de bine limba germană, încât toată lumea l-ar fi luat drept german”.

Doctor în medicină la Paris, el a venit în Ţara Românească la 13 martie 1853, trimis de guvernul francez, la cererea domnitorului Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar militar şi chiar civil. A primit gradul de colonel. Se căsătoreşte cu Anica Racoviţă-Golescu, coborâtoare directă prin tatăl său din Vodă Mihai Racoviţă, iar prin mamă, coborâtoare din familia Golescu. Ea era fiica Zincăi Golescu şi nepoata directă a lui Dinicu Golescu, autorul celebrei „Însemnări a călătoriei mele”.

Adjutant al principelui Alexandru Ioan Cuza în 1859, general în 1860, naturalizat român în 1866, Davila a organizat ambulanţele armatei române, dovedind excepţionale calităţi organizatorice în Războiul pentru independenţă naţională de la 1877-1878; a întemeiat Societatea Medicală din România (1867), al cărei preşedinte a fost, a pus bazele Şcolii Naţionale de Medicină şi a fost primul ei director; împreună cu soţia sa a înfiinţat două orfelinate (unul de băieţi şi altul de fete); a fost un remarcabil pedagog. A întreţinut relaţii de foarte bună prietenie cu familia lui Al. I. Cuza, iar după abdicarea domnitorului i-a oferit chiar găzduire doamnei Elena Cuza. A fost prieten cu pictorul Nicolae Grigorescu, pe care l-a chemat de la Paris, unde se afla la studii, să imortalizeze eroismul ostaşilor români în Războiul pentru Independenţă. Legăturile lui Carol Davila cu Galaţii s-au manifestat încă din 1863, când sprijină construirea unei noi anexe de 92 de paturi la Spitalul Epitropiei generale „Sf. Spiridon”. L-a însoţit pe regele Carol I în mai multe vizite ale sale la Galaţi. A lăsat chiar mărturii despre oraş în corespondenţa sa. În 1872 scria: „Se construieşte peste tot şi cred că lucrările laolaltă vor face din Galaţi un oraş european”. A încetat din viaţă la 26 august 1884, lăsând în urmă amintirea unui bărbat cu o foarte mare putere de muncă şi capacitate de organizare, neliniştit, ambiţios, care a făcut foarte mult bine ţării.

Monumentul ridicat la Galaţi, în semn de înaltă cinstire a memoriei generalului dr. Carol Davila, a umplut inimile de bucurie. „Sufleteşte sunt mulţumit, spunea col. dr. Florian Angheluţă la festivitatea de inaugurare. S-a schimbat ceva şi din mine şi din spital. Toţi colegii am contribuit cu ceva la înălţarea acestui bust, dar eu l-am trecut Siretul, pentru că marele Carol Davila aparţine şi acestei urbe”.

Sculptorul Teodor Zamfirescu a înţeles personalitatea celui portretizat şi a căutat să pună în evidenţă, în expresia chipului, devotamentul, caracterul drept şi deschis al omului, vitalitatea, energia, sentimentul profund al datoriei, dar şi spiritul de frondă împotriva nedreptăţilor, toate acestea însufleţite de un cald umanism şi de un rar simţ al demnităţii. Chipul lui Carol Davila este impozant, celui care îl vede îi rămâne pentru mult timp în memorie. Dacă sculptorul Carol Storck, în monumentul aflat astăzi în faţa Institutului de Medicină din Bucureşti, l-a înfăţişat pe Davila în uniformă de general, în picioare, descoperit, cu mâna dreaptă dusă la spate, ţinând chipiul, în timp ce în mâna stângă ţine un sul de hârtie, iar Constantin Brâncuşi, în bustul din curtea Spitalului Militar Central, îl prezintă tot în uniformă de general, la o vârstă mai tânără, având pe cap chipiul cu pompon, Teodor Zamfirescu, în bustul de la Galaţi, îl surprinde la vârsta maturităţii, probabil a avut ca model fotografia din 1882. Uniforma de general îi este acoperită parţial de un drapaj, format de fapt de mantaua ce o ţine pe umeri în poziţie căzută într-o parte, ale cărei cute formează mai multe planuri curbe. Fruntea este înaltă, bombată, sprâncenele stufoase, iar favoriţii bogaţi îi încadrează figura de o parte şi de alta a obrazului, ritmând într-un fel cu planurile curbe ale vestimentaţiei. Modelajul este precis, urmărind punerea în valoare a fiecărui detaliu.

Pe partea din faţă a soclului se află inscripţia:” General dr. Carol Davila, 1828-1884”, iar pe partea din spate se găseşte o placă din bronz cu următorul înscris: „Acest monument, operă a sculptorului Teodor Zamfirescu, turnat la Turnătoria Mixtă a SIDEX, ridicat din iniţiativa col. dr. Florian Angheluţă, cu efortul personalului Spitalului Militar Galaţi, prin contribuţia S.C. SIDEX S.A. şi a constructorului I.A.C.M.R.S., a fost dezvelit în ziua de douăzeci şi şapte octombrie, una mie nouă sute nouăzeci şi cinci”.

________________________

TEODOR ZAMFIRESCU ( n. 29 mai 1942, Bucureşti ) a absolvit Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri din Sibiu şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Este membru al U. A. P .R, membru al F.I.D.E.M. (Federaţia Internaţională a Medaliei) şi delegat al acesteia pentru România. Lucrări de artă monumentală: „Monumentul eroilor artilerişti”(Bucureşti), „Monumentul Mircea cel Bătrân” (Ploieşti), „Monumentul eroilor artilerişti antiaerieni şi rachetişti” (Bucureşti-Cernica), „Bustul lui Traian Moşoiu” (Oradea); Bustul generalului Henri Cihoski, Bustul căpitanului Grigore Ignat, Bustul mareşalului Constantin Prezan (Mausoleul Mărăşeşti, judeţul Vrancea), Bustul generalului Alexandru Averescu (Iaşi); autor al unor monumente comemorative dedicate eroilor militari căzuţi în Revoluţia din decembrie 1989 (Bucureşti, Predeal, Boteni, Sibiu); autor de medalii: Centenarul pictorului Theodor Aman, Centenarul pictorului Gh. Tattarescu, Centenarul scriitorului Tristan Tzara, Centenarul Dinu Lipatti, 500 de ani de la sfinţirea Mânăstirii Neamţ etc. Lucrări ale sale se găsesc în Muzeul Naţional de Istorie (Bucureşti), Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, Muzeul de Istorie din Târgovişte, Britich Museum (Londra - Anglia) Muzeul Monedei şi Medaliei (Paris - Franţa), în colecţii particulare din ţară şi din străinătate.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 29, 2013

Pictorul Nicolae Cărbunaru - 70

În 2014, chiar în prima zi a Noului An, cunoscutul pictor gălăţean Nicolae Cărbunaru împlineşte 70 de ani, prilej de a-i aduce la această importantă aniversare un călduros omagiu pentru activitatea artistică şi cea didactică desfăşurată cu atâta dăruire şi pasiune de-a lungul atâtor ani în Cetatea dunăreană. Originar din comuna Urleasca, judeţul Brăila, a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, clasa profesorului Constantin Radinschi (1967) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Muzeologie (1983). După terminarea facultăţii s-a stabilit la Galaţi, unde a funcţionat ca profesor de educaţie plastică în învăţământul preuniversitar. În 1983 a devenit membru al U.A.P. R,, Filiala Galaţi. Din 1974 participă la expoziţiile colective şi Saloanele Anuale ale Filialei Galaţi a U.A.P. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Galaţi (1978, 1979, 1984, 1989, 1992, 1993, 1996, 1997, 1998, 2000, 2005, 2011), Brăila (1996), Bârlad (2001) şi Tecuci (2005, 2012). În acelaşi timp a fost prezent cu lucrări la numeroase manifestări colective de profil: Bucureşti, Expoziţia profesorilor de artă plastică (1971); Buzău, Bienala Artelor „Ion Andreescu” (2002); Piatra Neamţ, Bienala „Lascăr Vorel” (2003, 2005, 2009); Salonul Naţional de Artă Contemporană, Vâlcea (2011); Galaţi, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1978, 1996, 1999, 2000, 2003); Muzeul de Artă Vizuală (1989, 1994, 2004, 2005); Salonul Moldovenilor (1991); Bucureşti, Cercul Militar Naţional – Galeria Artelor (2000); Galeria „Apollo” (1996); Galeria „Căminul Artei” (1996); Brăila (1981, 2002, 2004); Tulcea (1981, 2004, 2005); Constanţa (1981, 1983, 1985); Focşani (1979, 1994); „12 plasticieni – 12 profesori”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2010); Dresda, Germania, Expoziţia artiştilor din ţările socialiste (1978); Galaţi, Internaţional Danubian Art (2000). A luat parte la taberele de creaţie de la Buşteni (1985), Piatra Neamţ (1987), Blasova, Brăila (1996), Agafton, Botoşani (2001), Adam, Galaţi (2004); „Acuarela”, Celic Dere, Tulcea, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2005, 2009). Pentru meritele sale din domeniul învăţământului şi a activităţii artistice a fost răsplătit cu mai multe distincţii: Profesor Evidenţiat (1983); Diploma de onoare, Simpozionul „Creativitate şi eficienţă în învăţământ”, Piatra Neamţ (1987); Diploma de onoare acordată cu prilejul sărbătoririi a 165 de ani de la înfiinţarea primei şcoli româneşti din municipiul Galaţi - Şcoala nr. 24; Ordinul „Meritul pentru Învăţământ” în grad de Cavaler (2004); Diplomă la Simpozionul Naţional cu tema „Valori didactice româneşti, premise pentru un învăţământ modern” (2005); Diplomă de fidelitate în învăţământ (2007); Diplomă de excelenţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (2007). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Canada, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Republica Moldova, Suedia, S.U.A.

Creaţia lui Nicolae Cărbunaru cuprinde în integritatea ei un repertoriu tematic bogat, subsumat tuturor genurilor picturii: peisaj, natură statică, portret, compoziţie, nud. Peisajele sunt rodul deplasărilor în Deltă, în bălţile Dunării şi în lunca Siretului, a popasurilor din timpul vacanţelor de vară prin zonele montane sau colinare ale ţării. Promovând o artă realistă, în strânsă legătură cu datele oferite de plaiurile străbătute, artistul aduce în tablourile sale imagini tonifiante, de un deosebit efect stenic, ipostaziind în culori calde şi luminoase locuri de o frumuseţe nealterată. Bucuria în faţa măreţiei naturii se simte în plăcerea cu care pictează, în voluptatea cu care aduce în faţa privitorului atmosfera de calm şi linişte a unor spaţii mirifice („Depărtare”, „Faleza gălăţeană”, „Pârâul”, „În lunca Siretului”, „Răsărit de soare”, „Vară”, „La marginea pădurii”, „Spaţiu mioritic” etc.). Când tehnica folosită este acuarela, culorile aşezate pe suport umed se întrepătrund, elementele sunt ordonate în aşa fel încât imaginea de ansamblu dă impresia de vastitate, de întindere ce se pierde dincolo de linia orizontului. Repertoriul motivelor este la fel de bogat: margini de apă şi de pădure, diguri, lăcaşuri de cult, sate, curţi ţărăneşti, pontoane, punţi, ambarcaţiuni, mori de vânt, cabane, dealuri, munţi, poiene, luminişuri, arbori în care verdele trăieşte la intensităţi maxime, în care toamna a aprins jerbe de flacără sau iarna a aşezat pe ramuri hlamida imaculată a zăpezii. Deseori, omul este şi el o prezenţă tonică în peisaj, umanizându-l, contopindu-se cu acesta. Spontan în execuţie, ştiind să fructifice deplin virtuţile culorilor de apă, Nicolae Cărbunaru este precis în desen, mânuieşte linia cu siguranţă, iar materia picturală îşi păstrează întotdeauna transparenţa şi fluiditatea, marea capacitate de a declanşa stări afective şi trăiri consumate la un înalt diapazon emoţional. Verzurile, albastrul, galbenul, violetul, roşul, griurile de diferite nuanţe sunt culorile des folosite, orchestrate armonios, până la sugerarea sunetelor din natură. În compoziţii, personajele au în atitudinea lor un anumit hieratism, alteori sunt stăpânite de o concentrare provocată de îndeletnicirile practicate. Naturile statice sunt construite apelând la o recuzită simplă. Atunci când pictează icoane pe lemn, chipurile de sfinţi, arhangheli sau îngeri dobândesc o patină coloristică de frescă. Nicolae Cărbunaru a expus sporadic şi unele lucrări din zona abstracţiei lirice. Culoarea este mult mai intensă, chiar şocantă, imaginile din zona centrală se desfăşoară spre extremităţi sub forma unor valuri impetuoase sau a unor trasee ce înscriu în spaţiu o mişcare centrifugă. Predomină roşul aprins, galbenul intens, oranjul. Ansamblurile sunt dinamice, se simte parcă pe undeva zbuciumul materiei aflată într-o continuă mişcare. Cu toate aceste încercări de abstractizare a discursului plastic, în care nu a stăruit, Nicolae Cărbunaru, în esenţa sa, rămâne un pictor de viziune tradiţională, pentru care tabloul păstrează în datele lui elementele recognoscibile ale realităţii.

La împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, ce-i putem ura lui Nicolae Cărbunaru? Firesc, multă sănătate, putere de creaţie, inspiraţie, paleta să-i rămână mereu proaspătă, iar imaginile plăsmuite să aducă celor care le privesc mari bucurii şi mari satisfacţii estetice! La mulţi ani!

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 4, 2014

Silviu Catargiu, la 75 de ani

Sculptorul Silviu Catargiu împlineşte la 8 ianuarie 75 de ani, o vârstă venerabilă, frumoasă, de la cota căreia artistul poate privi retrospectiv cu mândrie la ceea ce a creat şi să se bucure că ideile, gândurile, sentimentele, stările şi trăirile sale a putut să le transpună în veşmântul durabil al pietrei, marmurei, bronzului, inoxului sau al lemnului. La acest important eveniment aniversar, răsfoind articolele scrise despre opera sa, am reîntâlnit o confesiune pe care acesta o făcea, în 1973, revistei „Arta” (nr. 3): „Muncesc însufleţit de o singură speranţă, că într-o zi dalta mea va scoate din inima pietrei o fărâmă din visul pe care strămoşii l-au prins, întreg, în arcuirile Voroneţului”. Sculptorul era atunci în floarea tinereţii, avea 34 de ani şi se afla la numai opt ani după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, unde avusese prilejul să studieze cu marele sculptor Romulus Ladea. Erau formulate sintetic în această confesiune crezul unui artist lucid şi aspiraţiile sale către o artă care să fie la înălţimea tradiţiilor sculpturii şi româneşti, care să-l reprezinte şi să fie în stare să înfrunte devoraţiunile timpului. În virtutea acestui crez, Silviu Catargiu a lucrat în permanenţă, nu a făcut compromisuri, şi-a articulat creaţia la tendinţele moderne pe care le-a deschis sculptura lui Constantin Brâncuşi, redescoperirea sculpturii populare în lemn şi în spiritul cărora au evoluat artişti ca George Apostu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Constantin Popovici, Victor Roman, Nicăpetre, Ovidiu Maitec, Napoleon Tiron etc. Lucrări ale sale de artă monumentală înnobilează astăzi spaţiul din Tabăra de creaţie de la Măgura Buzăului („Aurora”), de pe Faleza Inferioară a Dunării gălăţene („Pasărea apelor”, „Chemarea zborului”), de pe strada Brăilei („In memoriam”), din curtea Palatului Episcopal de pe strada Domnească („Icar”), din centrul civic al comunei Cuca („Bustul domnitorului Petru Rareş”), din parcul satului „Vasile Alecsandri”, comuna Braniştea („Bustul poetului Vasile Alecsandri”), din Luncaviţa-Tulcea („Reculegere”), din Brăila („Rugăciune”)sau din Focşani („Bachus”). Alte atâtea sculpturi concepute pentru interior (ronde-bosse-uri, basoreliefuri şi reliefuri, lucrări de metalo-plastie) se află în numeroase colecţii de stat şi private din ţară (Galaţi, Brăila, Buzău, Tecuci, Focşani, Iaşi, Cluj-Napoca, Bucureşti) şi din străinătate (Polonia, Grecia, Franţa, Germania, Belgia, canada, S. U. A.). Pentru proiectul de monument „In memoriam” a primit în 1991 premiul „Hiperion”, în 2004, Preşedinţia României l-a distins cu Meritul Meritul Cultural, clasa I, Categoria C – „Artele plastice”, iar în 2007 a fost onorat cu Premiul reviste „Porto-Franco”.

Privită din perspectiva anilor care au trecut de la debutul său expoziţional din 1965, statuara lui Silviu Catargiu a evoluat şi s-a împlinit organic în timp, rămânând în zonele unui lirism de foarte bună substanţă, care-şi are sorgintea în însăşi structura sufletească a artistului. Catargiu nu s-a lansat în experimente sterile, a pătruns creaţia marilor maeştri ai artei româneşti şi universale, şi-a însuşit vocabularul sculpturii moderne, promovând o estetică a lucrurilor în sine, în deplină consonanţă cu materialul şi ceea ce se poate obţine din acesta. Afişând de la începutul carierei sale un discurs plastic bazat pe pătrunderea sensurilor majore ale existenţei umane, ale materializării în lemn, marmură, piatră sau metal a unor teme permanente ale artei („germinaţia”, „zborul”, „geneza”, „devenirea” ş.a.), dar şi a altora ce ţin de realitatea noastră istorică sau socială, artistul a cucerit de la primele sale prezenţe în expoziţii. A optat pentru forme sintetice, pure, realizând lucrări deschise la nivelul limbajului. A manifestat întotdeauna un interes deosebit pentru şlefuirea sau polisarea sculpturilor şi a înţeles că arta nu este numai reflectare, ci şi expresie şi invenţie stilistică. Catargiu a ştiut să-şi adecveze tehnica materialului sculptural şi calităţile acestuia la conţinutul pe care l-a dorit să-l comunice. Majoritatea lucrărilor sale sunt metafore plastice, simboluri ale unor proiecţii mentale de natură să semnifice originea şi rostul nostru pe aceste meleaguri, destinul omului în univers, aspiraţia spre apollinic, desprinderea de teluric, celebrarea perenităţii frumosului („Izvorul”, „Ascensiune”, „Vârsta Dunării”, „Troiţă”, „Geneză”, „Victorie”, „Bucovina”, „Floarea soarelui”, „Orgă şi fluviu”, „Descătuşare”, „Sensul jertfei”, „Leda”, „Orgă şi fluviu”, „Sensul jertfei”, „Icar”, „Prometeu” etc.). Într-o serie de sculpturi în lemn, Silviu Catargiu recurge la stilizarea de factură populară, evitând însă citatul folcloric („Mireasă”, „Baladă”, „Fată cu floare”, „Muzica”, „Întâmpinare”). În alegorii ca „Învingătorul”, „Sensul jertfei” , „Leda”, „Chemarea zborului” linia este suplă, elegantă, epurată de detalii, formele şi volumele sunt înscrise într-o ritmică dinamică. Într-o serie de alte lucrări, aparţinând ciclurilor „Aurora”, „Noaptea”, „Crepuscul”, autorul recurge la o tratare mai savantă, transpunerii metaforice a ideilor asociindu-i-se preocuparea mai insistentă pentru ambiental, pentru găsirea unor corespondenţe plastice care să integreze opera în spaţiul şi urbanistica contemporană. Şi în lucrările de artă monumentală Silviu Catargiu cultivă aceleaşi metafore plastice sugestive, capabile să exprime idei profunde, originale, într-o tratare sculpturală ce-l individualizează pe artist. Materialele în care sunt realizate aceste sculpturi, deşi sunt diferite (fier, inox, bronz, piatră, marmură), se dovedesc credincioase temperamentului liric al artistului, mai bine zis el ştie să le înnobileze, să le facă purtătoarele unui mesaj pornit din adâncul forumului său lăuntric.

Deşi timpul şi duritatea muncii de sculptor şi-au lăsat amprentele pe chipul şi trupul său, Silviu Catargiu, la cei 75 de ani, poate fi întâlnit zilnic în atelierul său din strada Mircea cel Bătrân nr. 5, lucrând cu aceeaşi pasiune şi răbdare, plăsmuind aşa cum ştie mai bine, acum mai ales în lemn, imagini care să-l reprezinte şi să-i încânte pe iubitorii frumosului artistic. Îi urăm multă sănătate, inspiraţie şi putere de creaţie, spre binele sculpturii româneşti şi a celor care aşteaptă de la el alte noi valori estetice. La mulţi ani, iubite Maestre!

Corneliu STOICA

elena_54 · January 5, 2014

La multi ani, domnule Catargiu !

Respect, domnule Stoica !

dcp100168 · January 11, 2014

Istorie gălăţeană - Bustul scriitorului I. L. Caragiale

Scriitor naţional şi universal în acelaşi timp, I. L. Caragiale poate să aibă desigur un monument în oricare din localităţile ţării. Existenţa bustului său la Galaţi evocă însă şi prezenţa acestuia în timpul vieţii în Cetatea dunăreană, legăturile pe care el le-a avut cu unele personalităţi culturale de pe aceste meleaguri (Nicolae Petraşcu, Paul Bujor, Nicolae Mantu ş.a.), ca şi preţuirea de care autorul şi opera sa se bucură în postumitate. Dacă despre Mihai Eminescu se spune că a trecut în trei rânduri prin Galaţi, Caragiale a ajuns în acest oraş în ziua de 31 martie 1900, când pe scena Teatrului Papadopol a susţinut serata literară „Lecturi umoristice”, citind timp de peste două ore din nuvelele şi schiţele sale („Diplomaţie”, „Cănuţă, om sucit”, „La Hanul lui Mânjoală”, „Reportaj”, „Garda civică”, „C. F. R”). Ziarul local „Orientul”, nr. 64 din 1 aprilie 1900, într-un articol intitulat „Lecturile D-lui Caragiale”, semnat Cambyes, relatează pe larg despre această întâlnire a publicului gălăţean cu marele scriitor. Opt ani mai târziu, prin adresa nr. 5 din 31 martie 1908, Comitetul Societăţii funcţionarilor publici din Galaţi „Viaţa” îl invită pe scriitor pentru a participa la un festival literar. Acesta răspunde printr-o scrisoare datată 8 aprilie 1908 că nu poate onora invitaţia, fiind „reţinut în perioada 13 – 21 aprilie în Bucureşti şi Giurgiu pentru afaceri personale care nu suferă amânare” (apud „Caragiale şi Galaţiul”, Bibliteca Judeţeană „V. A. Urechia”m Galaţi, 2012). Pictorul Nicolae Mantu, pe care Caragiale l-a preţuit foarte mult şi de la care artistul gălăţean a păstrat şi câteva scrisori, pierdute din păcate, a colaborat la toate cele trei serii ale revistei „Moftul român”, seria a doua (1 aprilie 1901 – 18 noiembrie 1901) ilustrând-o în întregime cu caricaturi şi desene satirice.

Prezenţa lui Caragiale la Galaţi s-a făcut simţită de-a lungul anilor şi prin susţinerea încă din august 1885, de către diferite trupe de teatru, a unor spectacole cu piesele sale. Mai apoi, după înfiinţarea în 1956 a Teatrului de Stat, devenit ulterior Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, în repertoriul acestuia au fost incluse comediile „O scrisoare pierdută”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă”, „Magnum Mophtologicum” – adaptare după „Momente şi schiţe”, precum şi drama „Năpasta”. În 2012, cu prilejul Anului Caragiale, Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” a omagiat memoria scriitorului printr-o serie de manifestări, printre care şi editarea albumului „Caragiale şi Galaţiul”.

Un important semn de cinstire a personalităţii lui I. L. Caragiale, a contribuţiei sale la dezvoltarea literaturii naţionale şi universale, este şi bustul său care tronează pe un soclu în partea stângă de la intrarea în Grădina Publică, şi aceasta monument de artă peisagistică. Amplasat în partea opusă bustului lui George Enescu, monumentul a fost dezvelit în 1956 şi este realizat, ca şi al compozitorului, tot în piatră artificială. Autorul lui este sculptorul Andrei Ostap. În conceperea lui artistul s-a folosit se pare de ultima fotografie a dramaturgului, cea din 1912. Este un Caragiale care, aflat printre străini, la Berlin, ducea dorul ţării şi simţea lipsa tuturor celor care îi erau dragi. Bustul executat de Andrei Ostap întregeşte în chip fericit peisajul cestui frumos parc, dând lumină celor care, dacă nu zilnic, măcar în zilele de sărbătoare, în căutarea unei oaze de linişte, vin aici să se plimbe pe aleile Grădinii Publice sau să se odihnească pe o bancă.

________________________

ANDREI OSTAP (n. 3 noiembrie 1921, Chişinău - m. 8 ianuarie 1995, Bucureşti). După studii la Şcoala Militară de la Râmnicu Vâlcea, a absolvit Academia de Arte Plastice „Guguianu” şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1950), unde i-a avut profesori pe Corneliu Medrea (modelaj) şi Camil Ressu (desen). A deschis prima sa expoziţie personală, cu caracter retrospectiv, în 1970, la Galeriile „Simeza” din Bucureşti. Lucrări de artă monumentală: „Monumentul ostaşului român” (Baia Mare), „Nicolae Bălcescu” (bust compoziţional în piatră, Tg. Mureş), „Avântul” (Piteşti), „Chopen” (bust monumental în piatră, Bucureşti), „Mihai Eminescu” (statuie în bronz, Bucureşti), „Sportivii”(grup statuar în bronz, Piteşti), „Ludwig van Beethoven” (portret monumental, Teatrul din Tg. Mureş), „Barbu Ştefănescu Delavrancea” (bronz, Bucureşti), „George Enescu (bronz, Bucureşti), „Pescari” (statuie în piatră, Brăila), „Nicolaus Kopernik” (Observatorul Astronomic Bucureşti), „Gala Galaction” (bronz, Bucureşti),”Avram Iancu” (marmură, Blaj) etc. În 1996, fiica artistului, Wanda Ostap, membru al Academiei Europene de Artă, expert în iconografie (Italia), expert şi traducător pe lângă tribunalele din Belgia, a făcut o donaţie de peste 300 de desene şi lucrări de sculptură ale artistului Muzeului de Artă din Chişinău, Republica Moldova.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 17, 2014

Ioniţă Benea - Parcurs artistic mereu ascensional

Când ne referim la oraşul Tg. Bujor, în materie de artă plastică, singurul reper artistic de până acum este Ioniţă Benea. Un nume cunoscut nu numai în rândul concitadinilor săi, dar şi la Galaţi, Tecuci, Bârlad, Vaslui, Iaşi, Bacău, Piatra Neamţ, Piteşti, localităţi unde pictorul şi-a deschis expoziţii personale de-a lungul anilor sau a participat la manifestări colective, cum ar fi, de pildă, Salonul Moldovenilor Bacău-Chişinău, Concursul Naţional de Pictură, Grafică, Sculptură şi Artă Decorativă „N. N. Tonitza” Bârlad, Bienala „Lascăr Vorel” Piatra Neamţ, Bienala Artelor „Ion Andreescu” Buzău etc. Mai mult, graţie Fundaţiei Rumaniensproject – Nord, creaţia sa a ajuns şi în Danemarca, unde lucrări ale sale au fost expuse în 2005 la Centrul Cultural Trekanten din oraşul Aalborg. Activitatea lui s-a extins şi în domeniul ilustraţiei de carte, realizând grafica la volume precum „Hai la groapa cu furnici” de Gheorghe Scripcă (Ed. Porto-Franco, 1998), „Pisicuţe mofturoase” de Olimpia Sava (Ed. Porto Franco, 1998), „Trestii gânditoare, poeţi şi animale” de Ion Trif Pleşa (Ed. Mongabit, 2001) ş. a. De asemenea, pentru Staţiunea de de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Bujoru, al cărei angajat este, el a realizat lucrarea de pictură murală „Istoria viticulturii”, o compoziţie desfăşurată pe o suprafaţă de 30 m. p. Generozitatea penelului pictorului au simţit-o şi şcolile din Tg, Bujor, pentru care a executat multe panouri decorative şi materiale didactice necesare în procesul instructiv-educativ. În 2004 artistul şi-a publicat şi un album de autor, intitulat „Veneţia – visare”, cuprinzând 24 de reproduceri color (Editura Paxa Aura Mundi).

Practicând pictura şi grafica de peste 40 de ani, Ioniţă Benea a cultivat cu consecvenţă peisajul, natura statică, nudul, compoziţia cu mai multe personaje. A fost influenţat la început de unii mari maeştri ai picturii interbelice, însă cu timpul a reuşit să-şi închege un stil personal, în care tradiţionalul face casă bună cu formule moderniste şi postmoderniste. A optat pentru o structură aglomerată a formelor şi petelor de culoare, pe utilizarea aproape obsesivă a albastrului, a negrului şi a roşului. Lucrările sale sunt grupate în mai multe cicluri: „Artişti comedianţi”, „Sacru şi profan”, „Arlechin”, „Memoria privirii”, „Grădini pierdute”, „Veneţia - Visare”, „Ipostaze”, „Corole”, „Sărbători”, „Muralia I şi II”, „Memoria zidului”. Subiectele tratate în pictură sunt reluate şi în grafică. Foloseşte acuarela, guaşa, tempera, tuşul, tehnica mixtă. „Memoria privirii”, de pildă, imortalizează imagini ale oraşului Tg. Bujor, aşa cum l-a cunoscut în anii copilăriei şi adolescenţei. Atmosfera târgului de altădată, uliţele înguste şi prăfuite, casele scunde, gara, monumentele, lăcaşurile de cult strecoară în suflet melancolie şi nostalgie. Ciclurile „Artişti comedianţi” şi „Arlechin” evocă lumea fascinantă a teatrului. Actorii nu sunt urmăriţi în acţiune pe scenă, ci mai ales în momentele de final ale spectacolului, când aceştia vin la rampă şi încearcă să iasă din pielea personajelor interpretate şi dintr-o lume a ficţiunii, devenind ei înşişi, adică acei oameni reali, cu griji şi nevoi, cu dureri şi frământări sufleteşti. De aceea, vom observa că ei nu se bucură, aşa cum se întâmplă de obicei pe scenă, când florile şi aplauzele spectatorilor vin să le răsplătească jocul, felul cum au dat viaţă personajelor, ci au figuri triste, îngândurate, pe buze li se citeşte un zâmbet dulce-amar. Ieşiţi la rampă, aceşti actori par împietriţi, aflaţi într-un total imobilism, imaginea este statică, aşa ca în fotografiile vechi de familie. Dincolo de scenă pe ei îi aşteaptă un alt teatru, cel al vieţii, aspru, dur, cu urcuşuri line şi coborâşuri abrupte, un teatru chiar brutal. Ciclul „Grădini pierdute” este de o cu totul altă factură. De altfel şi lumea explorată este alta, cea a copilăriei, o lume curată, nevinovată, plină de minunăţii. Memoria afectivă a pictorului a păstrat imaginea fabuloasă a grădinii bunicilor, cu flori şi pomi fructiferi, un adevărat paradis, cum numai în poezia lui Dimitrie Anghel întâlneşti. „Sărbători” ne poartă tot prin lumea satului covurluian, de astă data accentul căzând pe prezentarea datinilor şi obiceiurilor practicate cu prilejul Crăciunului şi a Anului Nou. Tablourile conţin motive încărcate de farmec şi mister. În „Veneţia – Visare”, artistul aduce un omagiu grafic şi cromatic oraşului construit pe cele 118 insule ale lagunei, frumuseţilor eterne ale acestei nestemate a Europei, care a atras de-a lungul timpului atâţia pictori din România şi din alte ţări de pe toate continentele.

Prin „Muralia I, II” şi „Memoria zidului” Ioniţă Benea se întoarce în trecutul nostru istoric, în Evul Mediu, compunând o suită de lucrări inspirate de iconografia bizantină a frescelor mănăstirilor din Moldova de Nord, ca şi din arta vitraliilor şi din cea a ferecăturilor metalice ale Evangheliilor. Imaginile sunt configurate mai întotdeauna frontal, personajele sunt stilizate, au chipuri alungite, creează senzaţia de static. Îngerii, sfinţii, ctitorii sunt pictaţi în registre verticale şi orizontale. Desenul este viguros, liniile de contur sunt bine precizate, iar culoarea este folosită în contraste puternice. Albastrul de cobalt, galbenul auriu şi roşul aprins creează impresia de fastuos, de nobleţe. Pentru a sugera patina vechimii şi chiar degradarea produsă de scurgerea timpului, de acţiunea unor factori meteorologici, artistul se foloseşte nu numai de culoare, ci adesea apelează şi la tehnica colajului.

Pictor în totalitate al figurativului, cu un palmares expoziţional de substanţă, Ioniţă Benea, chiar dacă trăieşte într-un fel izolat de mişcarea plastică a Galaţiului, este artistul care s-a bucurat de fiecare dată de aprecieri favorabile din partea criticilor de specialitate, demonstrând prin ceea ce creează că este în pas cu mersul plasticii româneşti contemporane, că organizându-şi periodic confruntări cu iubitorii de frumos a avut numai de câştigat, străbătând un parcurs mereu ascensional.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 25, 2014

Cartea de artă

Radu Bogdan - Corespondenţe culturale

Radu Bogdan (n. 14 martie 1920, Galaţi), unul dintre cei mai mari istorici şi critici de artă ai României, membru fondator al U. A. P. R. (1950), membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (1966) şi membru al Uniunii Scriitorilor (1990), a decedat la 13 august 2011 la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Străuleşti, pe Aleea Scriitorilor. În timpul vieţii, după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1948), unde s-a bucurat de învăţătura şi îndrumarea lui Tudor Vianu, Mircea Florian, George Călinescu şi George Oprescu, a lucrat ca ziarist (1944-1945), redactor, reporter, crainic la Radiodifuziunea Română (1945-1947), inspector general în Ministerul Artelor şi Informaţiilor (1948-1950), cadru ştiinţific la Muzeul de Artă al Republicii (1950-1952), conferenţiar universitar la catedra de Istoria Artei, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”(1950-1952), cercetător, cercetător principal, şeful sectorului de artă modernă şi contemporană de la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române (1951-1980). La 17 februarie 1969 şi-a susţinut doctoratul în istoria artei cu o teză despre pictorul Ion Andreescu (coordonator ştiinţific, George Oprescu) în faţa unei comisii al cărei preşedinte a fost criticul şi profesorul Şerban Cioculescu, iar ca membri îi avea pe dr. Theodora Voinescu, prof. dr. Mircea Mancaş şi prof. dr. Edgar Papu. În timpul studenţiei a frecventat cenaclul „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu, a avut strânse legături cu Tudor Arghezi şi Liviu Rebreanu, i-a cunoscut pe George Enescu, Yehudi Menuhin, Pierre Francastel, Lionello Venturi, a fost apropiat şi a purtat o bogată corespondenţă cu importante personalităţi internaţionale: Bernard Berenson, Albert Skira, Marc Chagal, Gisèle Freund, Albert Boime, André Lothe, Jean Tinguely etc. A debutat în „Ecoul” din 16 februarie 1944, la insistenţele lui Virgil Ierunca (pe atunci, Virgil Untaru), cu un articol despre Van Gogh, semnat cu pseudonimul Ştefan Sava. De-a lungul anilor, a colaborat cu articole, eseuri, studii, medalioane şi cronici plastice la „Viaţa Românească”, „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Arta” („Arta plastică”), „Scânteia”, „Secolul 20”, „Revista de filozofie”, „România literară”, „Contemporanul”, „Almanahul literar”, „Amfiteatru”, „Tomis”, „Observator cultural”, „Magazin istoric”, „Dilema Veche” ş.a. În volum a publicat monografiile: „Theodor Aman” (E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955), „Ion Andreescu”, vol. I, „Artistul în epocă” (Editura Meridiane, Bucureşti 1969), vol. II, „Posteritatea critică” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1982), „Georgeta Năpăruş” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1983). O parte din articolele, eseurile, studiile şi cronicile plastice publicate în presă le-a reunit în volumul „Reverii lucide” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1972). A manifestat interes şi pentru cimitirul vechi de la Săpânţa şi arta crucilor lui Stan Pătraş, despre care a scris o carte rămasă în manuscris. De asemenea, de la Radu Bogdan a rămas o bogată arhivă de documente, cuprinzând articole, studii, cercetări despre diverşi artişti români şi străini, memorii, note, fotografii, pliante, cataloage, corespondenţă în limbile română, germană, franceză. Soţia sa, doamna Dalia Bogdan, după moartea criticului, a fondat în 1912 Fundaţia „Radu Bogdan”, a cărei preşedinte de onoare este, iar ca preşedinte executiv o are pe Mădălina Mirea, doctor în istoria artei, cea care timp de nouă ani a ucenicit alături de maestru şi căreia acesta i-a lăsat prin testament întreaga sa moştenire culturală. Moştenire ce va fi cercetată, valorificată şi pusă la dispoziţia specialiştilor şi a marelui public. A fost distins cu Premiul de Stat pentru monografia „Theodor Aman” (conferit în 1957 pentru anul 1955), Medalia de Aur la Concursul Internaţional al Cărţii de Artă, Leipzig, Germania (1971) şi Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, Categoria C – „Artele plastice” (2004).

Un prim pas în munca de valorificare a arhivei Radu Bogdan, Mădălina Mirea deja l-a făcut prin publicarea volumului „Corespondenţe culturale”, apărut spre sfârşitul anului trecut cu sprijinul financiar al Administraţiei Fondului Cultural Naţional (AFCN). Aşa cum ţine să sublinieze editoarea în „Prefaţă”, „volumul îşi propune a fi în primul rând un demers de restituire a unor scrieri inedite şi reprezentative, pe de-o parte pentru dezvăluirea unor aspecte mai puţin cunoscute ale istoricului şi criticului Radu Bogdan, iar pe de altă parte, pentru contextul socio-cultural în care aceste scrieri s-au produs”, miza principală fiind „aceea de a demonstra că vreme de mai bine de jumătate de secol, viaţa intelectuală din România a continuat să palpite şi regimul comunist nu a reuşit să-i secătuiască resursele”, că „au existat intelectuali care au stabilit contacte profesionale cu colegi de breaslă din Occident, dezvoltând şi întreţinând relaţii pe termen lung”, şi că Radu Bogdan „a fost sincron cu omologii săi europeni, cercetători şi istorici de artă cu a căror operă s-a ţinut tot timpul la curent”.

Cartea debutează cu două scrisori adresate, prima din Paris (25 decembrie 1957), cealaltă din Roma (2 aprilie 1958), profesorului George Oprescu, mentorul său, director al Institutului de Artă al Academiei Române, prin care îl informează pe acesta despre felul cum decurge activitatea sa de documentare în problemele privitoare la viaţa şi opera pictorului Ion Andreescu, despre contactele stabilite cu o serie de personalităţi culturale din Franţa, Olanda, Italia (Pierre Francastel, Christian Zervos, Marcel Aubert, Max Friedlander, Ary Bob de Vries, René Huyghe, André Lhote, Jean Cassou, Bernard Dorival, Bernard Berenson, Lionello Venturri, Matteo Marangoni, Carlo Ludovico Ragghianti etc. Urmează epistole primite de Radu Bogdan de la Tristan Tzara, M. H. Maxy, scrisori adresate de Răzvan Theodorescu, director al Institutului de Istoria Artei, lui Ion Frunzetti, preşedintele Secţiei de teoria şi istoria artei şi literaturii, prin care înştiinţează că Radu Bogdan a fost invitat de serviciile culturale franceze din Bucureşti pentru a merge timp de 30 de zile la Paris pentru a se documenta în privinţa tematicii colocviului Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (A.I.C.A.), desfăşurat între 12 – 17 septembrie 1972, că tot el trebuie să onoreze invitaţia colecţionarului Dr. Karl Deisller din Elveţia pentru o cercetare de 15 zile în această ţară a avangărzii româneşti. Răzvan Theodorescu solicită aprobarea formalităţilor pentru obţinerea vizelor de plecare în străinătate, arătând şi consecinţele în cazul când participarea acestuia ar fi ratată. Foarte interesante sunt scrisorile de la şi către celebra fotografă Gisèle Freund, epistola lui Radu Bogdan din 17 ianuarie 1959 către pictorul olandez Maurits van Dantzig, în care criticul român îi expune acestuia opiniile exprimate de Lionello Venturi în legătură cu arta abstractă, surprinzătoare pentru el mai ales fiindcă îl ştia pe acesta un fervent comentator al impresioniştilor şi al pleiadei de artişti europeni care i-au precedat pe aceştia în secolul al XIX-lea. Aceste opinii, ca şi altele, le întâlnim mai pe larg prezentate în articolul despre Lionello Venturi din cartea sa „Reverii lucide” (pp. 147 -145), scris cu prilejul vizitei făcută la Roma, în ziua de 27 martie 1958, în locuinţa sa din Corso Trieste 42, la puţin timp după ce maestrul aniversase împlinirea vârstei de 70 de ani.

În secvenţa memorialistică „Episodul Elveţian”, Radu Bogdan prezintă întâlnirea pe care a avut-o la Basel cu Jean Tinguely, Bernhard Luginbuhl, scriitorul Peter Bichsel şi Daniel Spoerri, acesta din urmă un alt mare artist născut la Galaţi, cu o activitate prodigioasă a cărui viaţă din copilărie, adolescenţă şi tinereţe este evocată cu multe elemente inedite.

Din perioada anilor 70 reţin atenţia scrisorile de la Nichifor Crainic, Perpessicius, mărturiile personale despre susţinerea tezei de doctorat, autograful lui Adrian Maniu pe volumul „Versuri”, epistola de la Dinu Pillat, ca şi referinţele lui Edgar Papu şi Andrei Pleşu despre monografia „Ion Andreescu”. Remarcabilă este afirmaţia făcută de Pleşu, la 8 octombrie 1980, că „Radu Bogdan este cel dintâi şi, până acum, singurul savant român care a reuşit să finalizeze - printr-un efort în asemenea măsură ieşit din comun încât pare opera unei întregi instituţii – o cercetare de tip monografic asupra unui artist de primă mărime aparţinând veacului al XIX-lea”, elaborând de fapt „o adevărată enciclopedie a ştiinţei despre artă, la fel de impozantă pe plan naţional, cât este de plină de interes pe plan european”. În altă parte, tot el arată că atunci când aborda o temă, documentările lui Radu Bogdan erau atât de minuţioase, făcea totul cu atâta conştiinţă, încât se poate spune că aplica în istoria artei „tehnica pământului pârjolit”, în sensul că nu lăsa nimic neinvestigat, necercetat până la cele mai mici amănunte („Dilema Veche”, nr. 394, 1-7 septembrie 2011).

Ultima perioadă, cea de după 1990, reuneşte scrisori primite de la Emil Cioran, Marcel Iancu, Noriko Oshikiri, o tânără cercetătoare japoneză interesată de familia pictorului Jules Pascin, stabilită la Bucureşti când artistul era mic, precum şi fructuosul dialog şi corespondenţa întreţinută cu Albert Boime, profesor de istoria artei la University of California, Los Angeles (UCLA). Autoritatea şi preţuirea internaţională de care se bucura Radu Bogdan se poate vedea şi din recomandarea, datată 11 ianuarie 1993, pe care criticul i-o face lui Albert Boime la solicitarea profesorului Downey pentru acordarea acestuia a titlului de „Profesor cu cele mai înalte merite, a cărui operă a fost recunoscută şi salutată pe plan internaţional”. Radu Bogdan, pe lângă faptul că dovedeşte o cunoaştere temeinică a operei lui Boime, nu uită să-i precizeze că în monografia consacrată de acesta lui Thomas Couture dedică o pagină şi jumătate şi unui pictor român, Theodor Aman, observaţiile sale, adesea surprinzătoare, neîntâlnindu-se la nici un alt autor, chiar din rândul românilor.

Ca şi în cazul scrierilor publicate în timpul vieţii, textele inedite din „Corespondenţe culturale” reliefează capacitatea şi competenţa analizelor lui Radu Bogdan, erudiţia, rigoarea argumentaţiei critice, prospeţimea limbajului, coerenţa expunerii, calităţi care fac să fie parcurse cu deosebit interes. În acelaşi timp, scrisorile primite de la diferiţi oameni de cultură confirmă notorietatea de care acesta se bucura pe plan naţional şi internaţional, dar ne permite să cunoaştem şi ceva din personalitatea expeditorilor.

Imaginile incluse în volum îl prezintă pe Radu Bogdan în diferite ipostaze, singur, participând la diferite evenimente culturale, în compania colegilor de la Institutul de Istoria Artei, a lui Tudor Arghezi, George Enescu, Yehudi Menuhin, Ilia Ehremburg, Daniel Spoerri, Lena Constante, Hary Brauner, Catinca Ralea, Nichifor Crainic, Iannis Xenokis (compozitor grec), Albert Skira sau ii prezintă pe George Oprescu, Marc Chagal, André Lhote, Gisèle Freund, Aurel Bauh, Oskar Kokoschka, Pablo Picaso. Sunt imagini foarte rare, de incontestabilă valoare documentară.

Reunind în cele 190 de pagini (format 23x21cm, hârtie cretată), o parte din corespondenţa şi scrierile inedite ale lui Radu Bogdan, volumul editat de Fundaţia Radu Bogdan prin osârdia criticului şi istoricului de artă Mădălina Mirea este o primă contribuţie substanţială a valorificării arhivei şi moştenirii culturale lăsată de ilustrul istoric şi critic de artă, menită, aşa cum subliniază însăşi editoarea, „ca dincolo de latura umană a acestuia să-i reliefeze calităţile profesionale care îl recomandă drept una din personalităţile de seamă ale culturii noastre”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 30, 2014

Artistul la 71 de ani

GALAŢIUL ÎN PICTURA LUI TEODOR VIŞAN

Remarcat de la începutul carierei sale artistice prin vocaţia pentru peisajul mediului citadin, Teodor Vişan (n. 31 ianuarie 1943) a consacrat foarte multe dintre tablourile sale Galaţiului, oraş pe care domnitorul Mihail Sturdza îl numea „briliantul din coroana Moldovei”, iar scriitorii străini nu încetau odinioară să-l considere „Veneţia Mării Negre”. Bun cunoscător al geografiei stradale şi urbanistice a cetăţii dunărene, al cartierelor şi mahalalelor sale, artistul a imortalizat imagini ale Galaţiului vechi, cu construcţii şi străzi care astăzi unele nici nu mai există, a surprins farmecul specific al arhitecturii unor clădiri ca Farmacia Ţinc (expresie a barocului târziu), Vila Mon Caprice, Casa Macsay, Palatul Navigaţiei, Sediul redacţiei ziarului „Viaţa liberă”, Casa pictorului Nicolae Mantu, Biserica „Sf. Pantelimon”, Casele avocatului Ştefan H. Ştefan, Casa Balş (fostul restaurant „Bulevard”), Policlinica studenţească etc. În peisajele sale în ulei apar frecvent Vadul Negroponte, Vadul Cărăbuş, Vadul Ungurului, respirând acea nostalgie a unor vremuri de demult, străzile Gamulea, Nicolae Bălcescu, Dornei, Universităţii, Pieţei, Zilei, Tecuci, Gării, Alexandru Ioan Cuza. Totodată Teodor Vişan ne poartă pe sub teii de pe strada Domnească, pe cunoscutele artere comerciale, ne conduce pe malul fluviului, făcându-ne să admirăm faleza, portul, vasele ancorate la mal sau brăzdând în amonte şi-n aval apele Dunării. Pentru mulţi gălăţeni este o surpriză plăcută şi tonică să se reîntâlnească prin intermediul lucrărilor sale cu diverse locuri întipărite în memoria lor afectivă aşa cum le cunoscuseră ei cu ani în urmă, iar pentru tinerele generaţii este o posibilitate cum nu se poate mai nimerită de a cunoaşte secvenţe din oraşul de altădată.

Biserica „Sf. Pantelimon”, ctitorie zidită între 1861-1872, aflată în apropierea studioului de creaţie al artistului, este înfăţişată individual în timpul Învierii, când oamenii părăsesc sfântul lăcaş purtând în mâini lumânări aprinse, dar se vede şi spre fundalul tablourilor „Strada Universităţii”, „Strada Pieţei” sau „Zi mohorâtă”. În acesta din urmă, atmosfera este bacoviană, sugerată cromatic printr-o gamă de ocruri, Siena şi griuri. Doar silueta argintie a bisericii din capătul străzii răspândeşte o lumină care topeşte zăbranicul ceţei. Priveliştea din „Strada Universităţii iarna” este de un lirism cuceritor. Albul zăpezii căzute din abundenţă, cu accente de roz, dobândeşte rezonanţe poetice. Imagina este atât de bine aşezată în pagină, încât nici un element nu pare a fi de prisos. Strada Pieţei este pictată la început de primăvară. Lumina aproape că dizolvă contururile bisericii. Masele de verde din prim-plan irump, răsfrângându-se asupra pereţilor şi ferestrelor caselor. Vadul Negroponte şi Vadul Cărăbuş, cu scări înguste, tocite de vreme, şi balustradă metalică, par anacronice pentru timpul de astăzi, dar ele au o poezie a lor, un farmec datorat măiestriei cu care Teodor Vişan a ştiut să facă o realitate mai frumoasă decât apare ea în percepţia trecătorului obişnuit. Altfel spus, prin desen şi culoare, el a scos din banalitate un subiect, a creat o realitate superioară celei dintâi. „Strada Tecuci”, lucrare de dimensiuni monumentale, reţine o secvenţă ce nu mai poate fi văzută în prezent în zona respectivă. Ea surprinde mulţimea de oameni în partea comercială a străzii la o oră de vârf a zilei. Casele, la parterul cărora se aflau magazine cu mărfuri de tot felul, au fost demolate. Pictorul a transcris cu fidelitate specificul arhitectonic al faţadelor acestora, a fost atent până şi la elementele de ornamentaţie metalică ale balcoanelor. Culorile sunt sobre, reţinute, predomină ocrul şi pământul de Siena, degajând melancolie şi o poezie răscolitoare de amintiri pentru locuitorii Galaţiului trecuţi de 50 de ani. Mai vioaie este imaginea din tabloul intitulat „Case pe strada Universităţii”. Sunt două case văzute din curtea atelierului său, pictate pe o dominantă de verde strălucitor. Lumina nu le descompune contururile. Roşul acoperişului uneia dintre ele, albastrul bolţii cereşti, ca de altfel întreaga revărsare de vegetaţie exprimă sete de viaţă, bucuria unui om al cărui suflet vibrează înalt. Una dintre aceste case, cea din stânga, cu turnuleţ cu acoperiş piramidal pe colţ, apare şi-n lucrarea „Casă în soare”, unde faţada ei dinspre vest îi dă posibilitatea să surprindă alte elemente arhitectonice. Dominanta cromatică este alta, tonurile sunt potolite, predomină albastrul palid, articulat în partea de jos a soclului cu uşoare pete de verde surdinizat şi cafeniuri deschise.

De multe ori Teodor Vişan reia imaginea unor străzi şi construcţii în variante ale tablourilor. O face din alte unghiuri, în alte anotimpuri, în alte momente ale zilei. Elimină sau mai adaugă ceva. Procedează astfel nu din comoditate sau din îngustime tematică, ci din dorinţa de a găsi corespondenţele plastice cele mai inspirate, de a ajunge la imagini redate cât mai expresiv. Adesea străzile sunt însufleţite de prezenţa omului, de tropotele copitelor vreunui cal, care aleargă şi el uimit de atâta libertate, părând o făptură desprinsă de undeva dintr-un basm sau dintr-o baladă, de imaginea vreunei trăsuri sau căruţe, a unui câine, mai rar a unei maşini. În unele cazuri, cum se întâmplă în lucrările „Panoramic gălăţean I şi II”, mai multe obiective sunt reunite în cadrele aceleiaşi pânze. În prima apar Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, Palatul Navigaţiei, Casele Ştefan H. Ştefan, Palatul Universităţii şi vasul „Libertatea”, iar în a doua Palatul Administrativ, operă a arhitectului Ion Mincu, construit între 1904-1905, Biserica Fortificată „Precista”, cel mai vechi monument istoric al evului mediu gălăţean, Statuia lui Mihai Eminescu (sculptor Frederic Storck) din parcul ce poartă numele poetului, Primăria şi Palatul Simion Gheorghiu (strada Domnească, colţ cu Gamulea).

O serie de tablouri, printre care „Nostalgia apelor”, „Armonii de toamnă”, „Poarta apelor”, „Vedere din port”, „Peisaj la Dunăre”, „Şlepuri pe Dunăre”, „Trafic în port”, „Pe cheiul Dunării” ş.a. prezintă aspecte ale vieţii portuare, ale muncii marinarilor, ale activităţii complexe ce se desfăşoară pe Dunăre. Pe panglica apei alunecă vapoare, barje, şalupe, alte vase sunt ancorate la mal, macaralele de bord descarcă sau încarcă diferite mărfuri, în portul mineralier predomină o atmosferă specifică muncii aspre de aici. Oamenii animă aceste peisaje, fiind uneori doar sugeraţi cu discrete urme de pensulă. Spaţiul cuprins în aceste tablouri este vast, culorii îi este asigurată o solidă osatură prin desen.

Urmărind să redea spiritul locurilor în care s-a născut şi trăieşte, Teodor Vişan nu a putut să nu vibreze şi la noile dimensiuni arhitectonice ale oraşului, la priveliştile oferite de noile cartiere. De pe strada Brăilei a reţinut verticalitatea blocurilor, a Spitalului Judeţean „Sf. Apostol Andrei”, siluetele impunătoare ale noilor edificii bancare, a surprins câte o fărâmă din personalitatea cartierelor Dunărea şi Aeroport. Chiar dacă aceste peisaje nu au atractivitatea celor cu aspecte din oraşul vechi, ele se înscriu în preocuparea artistului de a alcătui o cronică în imagini vizuale a oraşului, de a-şi acorda paleta la dimensiunile şi dinamismul unei noi realităţi. Din punct de vedere plastic ele sunt bine construite, pigmentul este mai luminos, dobândind o anumită sonoritate muzicală.

Luând în consideraţie amploarea pe care motivul citadin o ocupă în creaţia artistului, am putea spune că Teodor Vişan a adus un adevărat omagiu urbei natale. Pe lângă valoarea estetică, lucrările lui au indiscutabil şi una documentară, fiind mărturii autentice ale unor timpuri trecute sau, dimpotrivă, argumente ale vocaţiei constructive a locuitorilor Galaţiului, vocaţie manifestată în funcţie de dezvoltarea social-economică, necesităţile şi comandamentele fiecărei etape istorice străbătute.

Corneliu STOICA

elena_54 · January 31, 2014

La multi ani, Maestre Teodor Visan !!

Respect, domnule Corneliu Stoica !

dcp100168 · February 8, 2014

Istorie gălăţeană - Bustul lui Tudor Vladimirescu

Eroul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu, a constituit de-a lungul timpului subiectul mai multor lucrări de pictură sau sculptură ale artiştilor plastici români. Theodor Aman i-a realizat portretul în ulei în perioada 1874-1876, portret ce a devenit emblematic pentru reprezentarea chipului celui care spunea că „patria este norodul, au nu tagma jefuitorilor”. În 1898, un comitet de studenţi gorjeni, lansând liste de subscripţie în toată ţara, au reuşit să-i înalţe cel dintâi monument comemorativ la Târgu Jiu, al cărui autor este C. Bălăcescu. În 1890, Athanasie Constantinescu realizează un bust din teracotă, aflat la Muzeul Goleşti. Gavril Covalschi, într-un basorelief de mari dimensiuni, cu multe personaje, surprinde intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti. Un monument impozant i se ridică şi-n Bucureşti, în piaţa Precupeţii Vechi, în 1934. Sculptor: Teodor Burcă. Statuia are 2,50 m. şi se află pe un soclu de 5 m.

Gălăţenii i-au cinstit întotdeauna memoria marelui patriot Tudor Vladimirescu, despre care Nicolae Bălcescu scria că „avu norocirea de-a purta glasul în numele poporului şi personifica deşteptarea lui”. Bustul monumental ce i l-au înălţat se află pe strada Domnească, Nr. 160 bis, în faţa clădirii Căminului de pensionari „Sf. Spiridon”. Cu mai mulţi ani înainte acolo se afla un parc. Fiindcă ajunsese ca din cauza construcţiilor să nu mai poată fi văzut, administraţia căminului a construit un nou soclu şi a mutat bustul. El este realizat în piatră artificială în 1956 şi aparţine sculptorului Dumitru Demu, artist care a înfăţişat un Tudor Vladimirescu impunător, inteligent, curajos, a cărui expresie emană un optimism robust, dârzenie şi încredere în viitor. Tudor Vladimirescu nu poate fi uitat, fiindcă Revoluţia din 1821, condusă de el, înseamnă începutul istoriei moderne a României, un moment important în lupta pentru libertate şi dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român. Istoricul Dan Berindei nota: „Peste veac, faptele pandurilor lui Tudor Vladimirescu ne invită la admiraţie şi respect, iar figura impresionantă a conducătorului lor, pildă de abnegaţie şi jertfă patriotică, rămâne înscrisă în Panteonul Naţiunii. Flăcările revoluţionare din 1821 vestesc şi luminează cuceririle unui veac şi jumătate de istorie. Ele au anunţat deşteptarea unei tinere şi viguroase naţiuni, au chemat la luptă poporul întru împlinirea năzuinţelor sale, au deschis un nou şi splendid capitol în istoria României”.

____________________________

DUMITRU DEMU (DIMITRIOS DEMOU), n. 7 octombrie 1920, Kumaria, Macedonia - m. 1997. În 1928 familia sa se stabileşte în România. Între 1930-1938 a urmat studiile liceale la Braşov şi Constanţa, apoi afrecventat Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, atelierul sculptorului Cornel Medrea (1949). A debutat cu o expoziţie personală în 1946, la Galeria Căminul Artei din Bucureşti. În 1948 a obţinut, prin concurs, bursa Paciurea. A primit Marele Premiu de Stat în 1951. A avut 11 expoziţii personale în România, Grecia, Polonia, Ungaria, Franţa, U.R.S.S., S.U.A. şi Venezuela. În 1964 a părăsit România şi, după o şedere în Grecia şi Franţa, s-a stabilit în 1966 la Barcelona, Venezuela. A realizat numeroase monumente în România, ca şi şase sculpturi monumentale din oţel inox şi sculpturi de ciment alb cu mozaicuri policrome de 12 metri înălţime în Venezuela. Lucrări ale sale se găsesc în Franţa, Grecia, România, S.U.A., Venezuela etc. Rferindu-se la creaţia sa, Ionel Jianu nota în 1970: ”A căutat monumentalitatea şi plenitudinea volumului în busturile, portretele şi statuile pe care le-a realizat mai ales în urma unor comenzi de stat”.

Monumentul docherilor

Monumentul docherilor este o operă din primii ani de activitate a sculptorului Mircea Ştefănescu. A fost realizat în 1956. Se compune din statuia cioplită în marmură a unui muncitor, aşezată pe un soclu placat cu travertin. Înainte de a fi adus în partea stângă a Palatului Navigaţiei, el s-a aflat pe strada 13 Iunie 1916, lângă Laminorul de tablă, actuala S.C. INTFOR S.A. În acel loc, soclul avea integrate, pe două din laturile sale, reliefuri din piatră artificială, reprezentând scene din munca docherilor. Ele nu mai figurează pe soclul actual.

Chipul muncitorului aşezat deasupra soclului este viguros, conceput în volume dinamice, privirea este fermă. Întreaga imagine capătă investitura unei semnificative generalizări, fapt care, desigur, subliniază capacitatea artistului de a reţine esenţialul, transmiţând privitorului o sinteză a atributelor ce definesc categoria portretizată.

_______________________

MIRCEA ŞTEFĂNESCU ( n. 19 august 1929, Oradea – m. 26 februarie 1999, Bucureşti). A studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1948-1952) cu Romul Ladea şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1952-1954) cu Ion Irimescu şi Cornel Medrea. În 1971 a deschis la Bucureşti prima sa expoziţie personală. Participă la expoziţii de artă românească organizate la Moscova (1960, 1961, 1971), New Delhi (1967),Paris (1968), Lüdenscheid (1969), Budapesta (1969), Vilnius (1971), Sofia (1971), ca şi la unele manifestări internaţionale: Bienala tineretului de la Paris (1963), Bienala de la Veneţia (1972). Distins cu Premiul pentru sculptură al U.A.P (1967), Premiul Bienalei de la Budapesta (1971). Bun portretist (Nicolae Iorga, Mihail Kohălniceanu), este şi autorul lucrărilor monumentale „Poezia”, marmură de Bampotoc, Eforie Nord (1962), „Ştiinţa şi tehnica”, basorelief în marmură, Casa de Cultură a Tineretului - Iaşi, „Cariatidă”, piatră, Opera Română din Bucureşti, „Anton Pan”, piatră, Râmnicul Vâlcea, „Centauri”, beton, Costineşti (1972), „Monumentul lui Ştefan cel Mare”, bronz, Podul Înalt - Vaslui (1975),”Emanoil Gojdu”, piatră, Oradea (1982), Monumentul Independenţei de la Silştioara (1985), Bustul lui George Bariţ (Blaj), Bustul actorului Victor Ciutac (Chişinău). Pentru statuia ecvestră a domnitorului Ştefan cel Mare a fost distins cu Premiul Academiei Române „Ion Andreescu”, 1975.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 14, 2014

Sculptorul Gheorghe Leonida

Gheorghe Leonida (n. 1893, Galaţi - m. 1942, Bucureşti) este un sculptor foarte puţin cunoscut în România şi aproape deloc pe meleagurile natale. Destinul său a fost într-un fel nefericit. Decedat la numai 49 de ani în urma unui accident stupid (a căzut de pe acoperişul casei în timp ce încerca să îndepărteze o creangă ruptă de o furtună dintr-un copac din curte), datorită faptului că mai multe dintre lucrările sale reprezentau portrete al familiei regale, el a fost intenţionat uitat în perioada comunistă, reintrând destul de palid în atenţia publicului bucureştean abia în 1998, când câteva sculpturi ale sale au fost expuse la unele manifestări din Capitală. În monografia „Familia Leonida” (ediţia I, Editurile Ion Basgan şi Agir, Bucureşti, 2004; ediţia a II-a, 2008), autorii acesteia Gabriel I. Năstase, Mihai Olteanu şi Paul Dudea i-au dedicat un capitol, ilustrând textul cu copii după documente care au aparţinut artistului şi reproduceri ale unor lucrări aflate în muzeele din România.

Gheorghe Leonida provenea din familia ofiţerului în armata română Anastase Leonida şi Matilda (născută Gill), fiica unui inginer francez. Cei doi au avut 11 copii, din care au trăit opt, toţi ajungând personalităţi care şi-au adus contribuţia la progresul ţării, fiecare în domeniul în care s-a specializat prin studii universitare. Mai cunoscuţi sunt Dimitrie Leonida (1883 -1965), inginer energetician, iniţiatorul şi autorul Complexului hidrografic Bicaz, cel care a înfiinţat în 1909 Muzeul Tehnicii Româneşti (din 1965 îi poartă numele), Elisa Leonida-Zamfirescu (1887 - 1973), prima femeie inginer din lume, absolventă a Politehnicii Regale din Charlottenburg, strălucită cercetătoare chimistă la Institutul Geologic din Bucureşti, Adela Leonida-Paul (1890 - 1928), medic oftalmolog, primul specialist român care a utilizat curentul electric în tratarea cataractei, generalul Paul Leonida (1895 - 1952), fost profesor la Şcoala Superioară de Război şi diplomat, participant la ambele războaie mondiale. Şi celelalte trei surori ale sculptorului, Alexandrina (1875 - 1918), Natalia (1878 - 1948) şi Maria (1885 -1970) au fost profesoare, instruind şi educând zeci de generaţii de elevi.

Gheorghe Leonida a absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală, după care a urmat Conservatorul de Artă, secţia Sculptură. A debutat în 1915 în expoziţia sculptorilor în viaţă. Între 1916-1918 a luptat în primul război mondial, având gradul de locotenent, iar între 1922-1925 a studiat sculptura la Academia di Belle Arte din Roma. Aici a trăit prima sa recunoaştere internaţională ca artist, prin premiul care i s-a acordat pentru lucrarea „Reveil” („Somnul”), expusă la Salonul Naţional de Artă de la Roma. După trei ani se îndreaptă către Paris, unde urmează cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase. În 1927 primeşte o altă distincţie, Marele Premiu, conferit de astă dată pentru lucrarea „Le Diable” („Diavolul”), prezentată la Salonul Naţional de Artă de la Paris, deschis la Grand Palais des Champs Elysees sub egida Societăţii Artiştilor Francezi. Presa pariziană a scris în termenii cei mai elogioşi despre lucrarea sa, apreciind originalitatea autorului, concepţia estetică personală, cunoaşterea completă a tehnicii statuarului, factura cu totul aleasă a sculpturii, linia mlădioasă şi sigură a acesteia. La Paris, Gheorghe Leonida l-a cunoscut pe sculptorul francez de origine poloneză Paul Landowski, care îi apreciază calităţile sale de portretist şi îl cooptează în echipa care va realiza în perioada 1922-1931 celebrul monument simbol al creştinismului brazilian închinat lui Iisus Hristos, „Cristo Rodentor” (”Cristos Mântuitor”), care la o altitudine de 780 metri domină muntele Corcovado din Rio de Janiero. Statuia are înălţimea de 30 de m, cu tot cu soclu 38 m., iar lăţimea la nivelul braţelor desfăcute este de 28 m. Greutatea totală este de 1145 tone. Sculptorul român a executat la acest uriaş monument chipul Mântuitorului (3,75 m).

Revenit în ţară, sculptorul a creat până la nefericitul accident din primăvara lui 1942, care i-a cauzat moartea, portrete, compoziţii şi mai ales nuduri, pe care le-a expus la Salonul Oficial şi în expoziţiile Cercului Artistic. Lucrările rămase şi păstrate de la el, aflate în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului Bran, Muzeului Naţional de Istorie, Muzeului Naţional Militar şi a Muzeului Tehnicii din Bucureşti, deşi în număr redus, atestă un sculptor stăpân pe uneltele sale, care a ştiut ce să ia de la maeştrii francezi Rodin, Bourdelle şi Maillol ceea ce a convenit personalităţii sale, ajungând la o exprimare personală, ce i-a fost recunoscută de cei care au scris despre el în timpul vieţii. „Eva” (bronz), un strălucit nud, în care personajul este prezentat într-o graţioasă mişcare, ţinând în mâna dreaptă un măr, poate fi văzută în spaţiul verde din faţa fostului palat regal, astăzi sediul Muzeul Naţional de Artă al României. „Liseuse” („Cititoarea”) i-a fost inspirată de o actriţă pe când colabora la atelierele de butaforie ale Centrului Cinematografic „Cincita” din Roma, artistul urmărind punerea in evidenţă a concentrării acesteia în timpul lecturării textului rolului pe care urma să-l interpreteze. „Ostaş rănit” şi „Infanterist român” sunt ecouri ale participării sale directe la luptele de front din Primul Război Mondial. „Ţăran la arat”, o compoziţie realizată în bronz, imortalizează o scenă a muncilor agricole. Ţăranul aplecat asupra coarnelor plugului, cei doi boi înjugaţi şi calul înhămat înaintea boilor, sunt înfăţişaţi într-o viziune realistă, cu elemente semnificative de detaliu. Este bine pus în evidenţă efortul celor trei animale antrenate în una dintre cele mai grele munci agricole, ca şi atenţia cu care plugarul urmăreşte ca arătura să fie făcută la adâncimea optimă. Sculptorul dovedeşte o temeinică cunoaştere nu numai a anatomiei umane, dar şi a celei animaliere. În lucrările „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi „Prometeu” dramaticul este preponderent, compoziţiile sunt dinamice, realizate în planuri largi. Sf. Gheorghe se află într-o încleştare aprigă cu monstrul, formele sunt dezvoltate pe verticală. Suferinţa lui Prometeu, înlănţuit de stâncă şi sfâşiat de vultur, este redată prin configurarea contorsionată a trupului şi prin expresia sfâşietoare a feţei. În ambele compoziţii se simt şi influenţe ale expresionismului şi chiar ale cubismului.

”Nudurile” lui Gheorghe Leonida, cu personaje feminine surprinse în ipostaze şi atitudini diferite, sunt remarcabile. Ele se disting prin spontaneitatea şi fineţea modelajului, prin armonia proporţiilor şi expresivitatea formelor, având parcă în ele ceva din statuara antică („Nud şezând”, „Balerină”, „Gimnastă”, „Nud”, „Aşteptare”, „Nimfă dormind”).

Busturile care îi reprezintă pe Regii Carol I, Ferdinand, Mihai I, Regina Maria sunt impozante, executate printr-un modelaj care le individualizează personalitatea, le scoate în relief sobrietatea şi demnitatea ce le-o conferă rangul monarhic. Regina Maria este o persoană distinsă, de o frumuseţe clasică. Părul îl are strâns în coc şi poartă pe cap o diademă alcătuită din cercuri duble care se întrepătrund. Ca bijuterii sunt vizibile cerceii şi un colier de perle. Umerii îi sunt înveşmântaţi într-o mantie cu falduri în relief. Decoraţia de pe piept reprezintă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce. Întregul chip al Reginei emană căldură şi bunătate. La rândul său, postamentul este ornamentat pe partea din faţă cu o coroană regală încadrată de frunze de laur şi de stejar. Pe Regele Mihai l-a portretizat la vârste diferite. Bustul care îl reprezintă în ipostaza de Mare Voievod de Alba Iulia îl înfăţişează în uniformă de tânăr ofiţer. Mantaua ce o ţine pe umeri este căzută într-o parte, lăsând sa se vadă unul din epoleţii vestonului, diferit ca formă de cel al mantalei. Privirea şi întreaga expresie a feţei arată un tânăr hotărât, animat de înalte idealuri. Într-un alt bust, Mihai este îmbrăcat în uniformă de general de divizie. Ceea ce este notabil la aceste portrete ale suveranilor României, este preocuparea artistului pentru a citi în modelul său dincolo de aspectul fiziologic şi a pătrunde în psihologia acestuia, dar şi o deosebită grijă pentru punerea în evidenţă a amănuntului vestimentar, a accesoriilor militare, a redării nobleţei care i-o conferă vestimentaţia în acord cu rangul său social. Remarcabil pentru arta portretistică a lui Gheorghe Leonida este şi basorelieful care îl înfăţişează pe doctorul Carol Davila. El evocă caracterul drept şi deschis al personajului aflat la vârsta maturităţii. Privirea îi este meditativă, iar obrajii îi sunt încadraţi de bogaţi favoriţi.

Sculptor cu vocaţia figurativului, tradiţionalist ca viziune şi mod de execuţie, dar deschis şi unor elemente noi de limbaj plastic, care ar fi putut evolua altfel dacă viaţa nu iar fi fost curmată atât de devreme, la nici 50 de ani, colaborator la realizarea unuia dintre cele mai mari monumente ale lumii, „Cristos Mântuitor”, Gheorghe Leonida rămâne un artist pe care istoria artei nu trebuie să-l excludă, iar opera sa, atâta cât se mai păstrează, trebuie cunoscută de specialişti şi de iubitorii de frumos.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 19, 2014

Mihai Coţovanu: „Marele Artist”

Prezenţa artiştilor plastici ieşeni pe simezele gălăţene a devenit o obişnuinţă în ultimii ani. Fie în cadrul unor expoziţii personale, fie al unor manifestări colective organizate de Muzeul de Artă Vizuală şi Filiala locală a U.A.P.R., în Cetatea dunăreană au expus Adrian Podoleanu, Liviu Suhar, Felix Aftene, Constantin Tofan, Liliana şi Valeriu Gonceariuc, George Sorin Purcaru, Zamfira Bîrzu, Miruna Haşegan, Val Gheorghiu, Dragoş Pătraşcu, Cristian Diaconescu, Cristina Hârţescu, Cornelia Brustureanu, Ecaterina Mărghidan, Mădălina Vieriu-Berzentu etc. Expoziţia personală a pictorului Mihai Coţovanu, găzduită în aceste zile de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, continuă aceste benefice colaborări, prezentând, sub genericul „Marele Artist”, o suită de tablouri realizate în tehnica uleiului pe pânză, reprezentând peisaje urbane şi rurale, portrete şi naturi statice.

Născut la 21 iulie 1967, artistul a studiat pictura mai întâi la Şcoala Popular[ de Arte din Iaşi cu profesorul Ghiţă Leonard, după care a urmat Academia de Arte „George Enescu”, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, clasa prof. Virgil Parghel, pe care a absolvit-o în 1995. Este membru al Filialei Iaşi a U. A. P. R. şi al Societăţii Culturale „Junimea”. A participat la numeroase manifestări de profil organizate pe plan naţional şi internaţional, la tabere de creaţie şi şi-a deschis peste 50 de expoziţii personale la Iaşi, Bucureşti, Bârlad, Braşov, Piatra Neamţ, Focşani, Bacău, Vaslui, Rădăuţi, Vatra Dornei, Craiova, Castelul Brahl (Germania). A fost onorat cu Premiul Academica „C. D. Stahi” (Bârlad, 2006), Premiul Naţional de Performanţă acordat de revista „Top Bussines” (2008), Premiul Special pentru portret la Simpozionul Naţional „Dimitrie Cantemir” (2010) şi Premiul „Mihai Eminescu” pentru pictură la Concursul Internaţional de Arte Vizuale „Noi şi Eminescu” (Iaşi, 2011). Are lucrări în colecţii de stat şi private din România, Franţa, Israel, Japonia, S.U.A., Canada, Germania, Italia, Grecia, Elveţia, Belgia, Austria, Emiratele Arabe Unite. Creaţia sa a făcut până acum subiectul a două albume personale de artă: „Penelul şi paleta” de Valentin Ciucă şi „Arta întru desăvârşire” de Mircea Deac. Mai figurează cu lucrări în albumele „Un secol de artă la Iaşi”, „Nudul în pictura românească”, „Pictorii portretului şi orgoliul în artă” şi „Pictori români la Sozopol”.

Lucrările expuse la Galaţi sunt creaţia unui postimpresionist, care în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti interbelice cultivă o pictură realistă, în care motivul este recognoscibil, iar grija pentru formă merge mână în mână cu cea pentru culoare. De ce titlul „Marele Artist”? Pentru că, aşa ca şi alţii, artistul consideră că Supremul Creator al Universului şi a tot ce există şi mişcă în el este Dumnezeu şi că inspirându-se din ceea ce Acesta a zămislit, nu face altceva decât să surprindă un fragment din bogăţia, diversitatea şi armonia rostuită în univers. Aşadar, plecând de la natură, fie că este vorba de natura însăşi sau de natura umană, Mihai Coţovanu nu face altceva decât să aducă un smerit omagiu creaţiei Divinităţii, să imortalizeze în forme şi culori vibraţiile sufletului său, gama largă de gânduri, sentimente şi emoţii pe care le încearcă în fiecare zi ca trăitor în acest univers.

Peisajele expuse aduc în prim-plan imagini cărora le dă titluri metaforice. Sunt imagini reprezentând margini de pădure („Odihnă plăcută”), secvenţe urbane din Iaşi („Cultura la rece”, „Timpul devorează totul”, „Să ne trezim”) şi aspecte din Boholţ, o localitate rurală din Ţara Făgăraşului, a cărui oaspete artistul a fost în vara trecută, când a participat la Tabăra de creaţie organizată de inginerul Vasile Joantă, directorul Fabricii de bere Martens S.A. Galaţi („Linişte în sat”, „Dimineaţă la Boholţ”, „Peisaj”). „Cultura la rece” este de fapt un peisaj hibernal, în care Palatul Culturii din Iaşi îşi etalează nostalgic arhitectura sa în stil neogotic flamboyant, în vreme ce în „Timpul devorează totul”, artistul se opreşte la acţiunea distructivă pe care scurgerea implacabilă a anilor a avut-o asupra unor case ce ar trebui protejate pentru valoarea lor evocatoare a trecutului urbei de pe cele şapte coline. Aceleaşi interes îl manifestă pictorul pentru detaliile arhitectonice ale unor construcţii de epocă şi în „Să ne trezim”, lucrare în care turlele bisericilor parcă susţin pe umerii lor cerul. Se simte în aceste uleiuri fiorul poetic al unui creator sensibil, racordat trup şi suflet la o realitate pe care o transpune pe pânză cu respect pentru ceea ce o individualizează.

Peisajele din Boholţ aduc lumina binefăcătoare a unui sat specific românesc, cu case şi locaşuri de cult ce vorbesc în numele locuitorilor săi, cu rădăcini adânc înfipte în pământul transilvănean. O atmosferă de pace şi linişte adâncă domneşte în aceste tablouri, iar spaţiul cuprins în suprafaţa pictată câştigă în amplitudine graţie schemelor compoziţionale folosite, a succesiunii judicioase a planurilor şi a aşezării ingenioase în pagină a fiecărui element, deşi lucrările, ca proporţii, sunt de mici dimensiuni. Tot din Boholţ şi-a ales pictorul pentru această expoziţie personajele pe care le-a portretizat („Înţelepciune”, „Suflet curat”, „Tinereţe”). Chipurile sunt figurate cu rigoarea unui desenator şi colorist desăvârşit, capacitatea de observaţie şi forţa de pătrundere psihologică a artistului sunt remarcabile. Candoarea şi fragilitatea de pe expresia unei tinere fete sunt asociate cu sobrietatea şi aerul meditativ al perechii de oameni vârstnici.

Naturile statice, mai multe la număr, ca şi singurul tablou reprezentând flori („Ochiul boului”) sunt de o factură ce le apropie de arta renascentistă. Grija pentru redarea materialităţii obiectelor face casă bună cu precizia cu care sunt redate formele şi volumetria obiectelor, cu armonia şi echilibrul compoziţional, cu gama de griuri mânuită cu deosebit rafinament. Uneori artistul vrea să comunice privitorului mai mult decât poate spune recuzita, de obicei redusă la oale, ulcele şi ulcioare din lut, recipiente metalice, sfeşnice, fructe. El caută să meargă dincolo de ceea ce oferă aparenţele, investind ansamblurile cu semnificaţii simbolice. Aşa se întâmplă în „Oglinda păcatelor”, în care imaginea mărului biblic este reflectată pe suprafaţa unui vas metalic lucios, sau în „Pâinea vieţii”.

Rămas departe de numeroasele mode şi curente care tentează pe mulţi artişti contemporani, Mihai Coţovanu nu se teme că adoptând o exprimare realistă în forma ei cea mai pură, ar putea fi anacronic. „Arta lui, scrie criticul Valentin Ciucă, ţine de rigoare şi sentiment, de performanţa tehnică şi de vibraţia sensibilă a unui artist care nu doreşte să fie modern, dar nici clasic. El vrea să fie pur si simplu un om între cei mulţi, o conştiinţă a timpului său menit să ofere bucurie totală unei lumi ce mai poate fi salvată încă prin gesturile simbolice ale creatorilor de frumos” (Valentin Ciucă, „Exerciţii de fidelitate”, Editura Art XXI, Iaşi, 2007, pag. 465). La rândul său, prof. univ. dr. Traian D. Stănciulescu, cel care l-a prezentat pe artist la vernisaj (17 februarie), remarca în prefaţa catalogului expoziţiei: „Mihai Coţovanu a decis să nu privească prea mult înapoi, în stânga sau în dreapta lui, ci, îndreptându-se predilect înainte, să încerce şi să reuşească a rămâne el însuşi. O atare atitudine denotă că artistul a ales să nu facă din artă un scop în sine, ci un dar conceput pentru bucuria omului care priveşte pictura cu inima”. Într-adevăr, aşa trebuie privită expoziţia găzduită de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, fiindcă ea este un izvor de bucurii şi satisfacţii estetice, un dar inegalabil pe care artistul ieşean l-a făcut iubitorilor de frumos din Cetatea dunăreană.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 28, 2014

Istorie gălăţeană - Bustul hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa

Hatman al Ucrainei între 1687-1708, Ivan Stepanovici Mazepa (n. 20 martie 1639 - m. 10 octombrie 1709), după ce turcii i-au profanat mormântul de la Varniţa (lângă Bender), a fost reînhumat la 18 martie 1710 în biserica Mănăstirii „Sf. Gheorghe” din Galaţi, metoc al Sfântului Mormânt din Ierusalim, construită în 1664 de Hagi Mihalachi şi fortificată ca şi „Precista”, singura din oraş ce conserva fragmente de frescă din secolul al XVII-lea, ctitorie încărcată de istorie, distrusă din dispoziţia autorităţilor comuniste în noaptea de 29/30 octombrie 1962 pe motiv al nevoii de „sistematizare” a oraşului.

În anul 1711, după înfrângerea de la Stănileşti, oraşul a fost jefuit şi ars de tătari, iar biserica Mănăstirii „Sf. Gheorghe” a fost prădată. Mormântul lui Mazepa a fost deschis de tătari din dorinţa de a se răzbuna pentru înfrângerile suferite din partea cazacilor. Ulterior, osemintele acestuia au fost amestecate cu ale serdarului Dimitrie Dereţchi Başa. Rudele acestuia, câţiva ani mai târziu, după ce au deshumat corpul pentru ceremonia de comemorare obişnuită în biserica ortodoxă, nu au mai putut reaşeza în vechiul mormânt rămăşiţele pământeşti ale celor doi, ca urmare a unui ordin al guvernatorului Moldovei, apărut chiar atunci, care interzicea înhumarea în interiorul bisericilor. Aşa se face că atât osemintele lui Mazepa cât şi cele ale lui Dereţchi Başa au fost depuse într-un nou mormânt în afara bisericii. Piatra de mormânt a fost trimisă ca monument istoric în dar marelui vornic Mihai Ghica, fratele fostului prinţ al Valahiei.

Memoria hatmanului, în ciuda faptului că mormântul şi osemintele sale s-au risipit (părerile istoricilor sunt controversate), s-a păstrat la Galaţi de-a lungul anilor, astfel că patronimul său a fost dat numelui unei străzi şi apoi, după desfiinţarea acesteia, celor două cartiere nou construite: Mazepa I şi Mazepa II.

În primăvara anului 1998, între reprezentanţii Ambasadei Ucrainei din România şi cei ai Primăriei oraşului s-au purtat discuţii şi s-a hotărât, prin înţelegerea ambelor părţi, ca acest erou naţional al Ucrainei să fie cinstit în Cetatea dunăreană şi prin ridicarea unui monument, lucru ce s-a realizat abia în 2004 în cadrul manifestărilor prilejuite de aniversarea a 365 de ani de la naşterea sa.

Inaugurarea bustului a fost precedată de simpozionul internaţional cu tema „Personalitatea lui Ivan Mazepa în istoria europeană”, desfăşurat în ziua de 5 mai 2004 la Muzeul Judeţean de Istorie. Participanţii au putut audia comunicări precum: „Războiul nordic şi Ivan Mazepa în context european” (prof. dr. Constantin Rezachevici, cercetător principal I la Institutul „Nicolae Iorga” din Bucureşti); „Hatmanul Ivan Mazepa în istoriografia şi ideologia Ucrainei şi a Rusiei în secolele XIX-XX” (prof. dr. Victor Gorobeţ, director al Centrului de Istorie Socială al Academiei Naţionale de Ştiinţă a Ucrainei); „Strategia hatmanului Ivan Mazepa în contextul intereselor geopolitice ale Ucrainei în secolele XVI-XVII” (dr. Ivan Bilas, preşedinte al Consiliului Consultativ pentru dezvoltarea Căzăcimii Ucrainiene de pe lângă Preşedinţia Ucrainei); „Personalitatea hatmanului Ivan Mazepa în contextul izvoarelor arhivistice nou descoperite” (dr. Viaceslav Stanislavski, cercetător principal I la Institutul de Istorie a Ucrainei ); „Mazepa - marele fiu al Ucrainei” (I.P.S. Varlaam, arhiepiscopul Cernăuţilor), „Mazepa şi Moldova - câteva repere istorice” (pr. dr. Eugen Drăgoi, consilier cultural la Episcopia Dunării de Jos); „Călători străini despre Ivan Mazepa” (prof. dr. Carol Konig, consilier al ministrului culturii şi cultelor din România); „Ivan Mazepa şi Galaţii” (dr. Ştefan Stanciu, director al Muzeului de Istorie Galaţi, şi prof. Cristian Căldăraru); „Avatarurile mormântului lui Mazepa” (prof. dr. Constantin Rezachevici).

A doua zi, 6 mai 2004, după o slujbă de pomenire, oficiată de preoţii Eugen Drăgoi şi Adrian Mihai în Biserica „Sfinţii Împăraţi”, s-a dezvelit bustul lui Mazepa în Parcul „Libertatea”, situat pe strada Basarabiei, la intersecţia acesteia cu străzile Libertăţii şi Anul Revoluţionar 1848.

Bustul este opera în bronz a sculptorului Gheorghe Tănase din Bucureşti. Este primul monument înălţat lui Mazepa în afara graniţelor Ucrainei. A fost finanţat din fonduri provenite de la Guvernul României prin Ministerul Culturii şi Cultelor, iar în contrapartidă, statul ucrainean a ridicat un monument dedicat lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Cernăuţi. Aşa cum a fost conceput de sculptorul Gheorghe Tănase, bustul îl înfăţişează pe Ivan Mazepa în ipostaza unui bărbat matur, armonios construit. Are mâna stângă sprijinită pe cea dreaptă, mustaţă lungă, capul îi este înclinat uşor spre stânga. Privirea este a unui om frământat de gânduri. Vestimentaţia este specific căzăcească. Este un portret de factură realistă, riguros realizat, expresiv, având la bază un modelaj ce restituie un personaj în aceeaşi măsură al istoriei şi al legendei. Un erou a cărui viaţă a fost povestită de Voltaire, care i-a inspirat pe scriitorii romantici Juliusz Slowacki (Iulius Slovaţki), Byron, Victor Hugo, Puşkin etc.

Soclul pe care este montat bustul este construit din beton, placat cu gresie, iar pe partea din faţă a acestuia se află o placă din bronz cu numele hatmanului scris în limbile română şi ucraineană, ziua, luna, anul naşterii şi al morţii, precum şi o decoraţie alcătuită dintr-un buzdugan şi însemne heraldice ale Ucrainei.

_____________________________________

GHEORGHE TĂNASE s-a născut la 19 august 1959 în localitatea Gruiu, judeţul Ilfov. A absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secţia Sculptură (1997). Este membru al U.A.P. din 1999. Începând din 1997 expune în Saloanele municipale anuale din Bucureşti, ca şi la numeroase expoziţii de grup organizate în capitală şi în ţară. Colaborează la „Monumentul Eroilor din cel de-al doilea Război Mondial (Alexandria), „Alexei Mateevici” (Căinari – Republica Moldova), „Ionel Perlea” (Slobozia). Realizează, împreună cu Rita Shapira, unele sculpturi-marionete (scară umană) pentru Teatrul de Păpuşi „Zâna Zorilor”. Lucrări de for public: „Nichita Stănescu”, marmură, Muzeul Literaturii din Bucureşti; „Nichita Stănescu”, bronz, Chişinău, Republica Moldova; Placă comemorativă „Mihai Eminescu”, Ambasada României din Sofia, Bulgaria; Placă comemorativă „Agripa Ionescu”, Bucureşti; Bustul lui Mirecea Eliade, Bucureşti.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 14, 2014

Istorie gălăţeană - Bustul lui Spiridon Vrânceanu

Anul 1916 a înregistrat o creştere tot mai accentuată a luptelor muncitorilor din întreaga ţară împotriva războiului. La Galaţi, secţia locală a P.S.D.R., în colaborare cu Uniunea sindicală a muncitorilor din transporturi, a organizat numeroase întruniri muncitoreşti, demonstraţii şi greve, care în cursul lunii iunie 1916 iau proporţii de masă. Astfel în ziua de 6 iunie, peste 10000 de locuitori au înconjurat primăria protestând împotriva comportării dispreţuitoare faţă de muncitori a autorităţilor locale. Poliţia a arestat câţiva demonstranţi, iar delegaţia care s-a înfăţişat primarului a fost dată în judecată sub învinuirea de ultraj.

În ciuda acestui fapt, Comitetul local al P.S.D.R. iniţiază o nouă întrunire în ziua de 12 iunie 1916. Mii de muncitori s-au îndreptat spre Sala Regală purtând pancarte cu lozinci ca: „Jos războiul!”, „Vrem opt ore de muncă!”, „Vrem redeschiderea

fabricilor!”, „Vrem ieftinirea traiului!”. Poliţia şi armata i-au împiedicat pe muncitori să ajungă în centrul oraşului. În aceste condiţii, s-a hotărât ca muncitorii din întreg oraşul să declare a două zi, 13 iunie, o grevă generală de 24 de ore şi să protesteze împotriva foametei şi a şomajului.

După întrunire, s-a format o coloană care a pornit pe străzi. Peste 6000 de muncitori se aflau în rândurile demonstranţilor. Coloana era încheiată de 40 de căruţe ale muncitorilor căruţaşi din port. În frunte se aflau conducători ai mişcării muncitoreşti locale: Gheorghe Stroici, Spiridon Vrânceanu, Pascal Zaharia, Dumitru Stoiculescu, Gheorghe Muşetescu, Nicolae Ionescu ş.a.

Poliţia a căutat din nou să-i oprească pe demonstranţi. Primul cordon de sergenţi a fost însă rupt. În faţa Palatului Navigaţiei Fluviale Române coloana a fost întâmpinată de soldaţi cu baionete la armă, care au atacat primele rânduri ale manifestanţilor. Câţiva muncitori sunt ucişi şi alţii răniţi. Conducătorii Comitetului local al P.S.D.R. protestează împotriva atacului armatei, cerând să fie eliberată trecerea spre centrul oraşului. Drept răspuns, sublocotenentul Eliad a tras în vatmanul Spiridon Vrânceanu, care, în ziua următoare, la 14 iunie 1916, a încetat din viaţă la spital.

În 1958, la 9 martie, în semn de caldă recunoştinţă, gălăţenii i-au înălţat acestui brav muncitor un bust, realizat din piatră artificială de sculptorul Vasile Vedeş. Se află amplasat pe strada Domnească, în spaţiul verde din faţa clădirii Regionalei S.N.C.F.R., şi ea monument de arhitectură.

____________________________

VASILE VEDEŞ - (n. 5 ianuarie 1915, în comuna Gvăzdăuţi, judeţul Hotin - m. 21 noiembrie 1998, Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, promoţia 1950. A fost membru al U.A.P. din 1965. A funcţionat ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galaţi. Din 1948 a participat la numeroase expoziţii regionale, judeţene, interjudeţene şi naţionale. A participat, de asemenea, la manifestări ale Cenaclului Artiştilor Plastici din Galaţi şi apoi ale Filialei Galaţi a U.A.P. organizate la Brăila, Focşani, Iaşi, Piteşti, Constanţa etc. A realizat busturile monumentale ale lui Spiridon Vrânceanu şi Spiru Plăcintaru, amplasate în Galaţi, ca şi ale lui Nicolae Mantu, Mihail Sadoveanu şi Ionel Jora, aflate în colecţia Muzeului de Artă Vizuală Galaţi. Împreună cu sculptorii Constantin Dimofte şi Justin Năstase (Bucureşti) a realizat în 1962 basorelieful în piatră artificială „Sportul”, aflat în incinta Complexului sportiv „Dunărea”, Galaţi. Bun cunoscător al artei bisericeşti, a lucrat iconostase, jilţuri arhiereşti şi strane pentru Catedrala Episcopală din Galaţi, Catedrala Episcopală din Constanţa, Bisericile „Sf. Trei Ierarhi” şi „Sf. Vasile”, ambele din Galaţi, şi Biserica din comuna Voluntari (Bucureşti).

Bustul lui Anghel Saligny

Se află în spaţiul verde din faţa Facultăţii de Mecanică (clădirea nouă) a Universităţii „Dunărea de Jos”, viz-à-vis de Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”. Este executat în bronz şi a fost instalat după 1987.

Inginerul Anghel Saligny s-a născut la 2/14 mai 1854 în satul Şerbăneşti, comuna Lieşti, judeţul Galaţi. A urmat gimnaziul la Focşani, iar studiile superioare în Germania, unde a absolvit Şcoala Politehnică din Charlotenburg-Berlin (1874). În 1882 a proiectat şi construit podurile de cale ferată de pe linia Adjud-Tg. Ocna şi podul dublu de şosea şi cale ferată de la Cosmeşti, peste Siret, care i-au consacrat reputaţia de inginer constructor. Cea mai importantă lucrare a sa este podul de peste Dunăre de la Cernavodă, proiectat în 1888 şi construit între 1890-1895. La vremea când a fost făcut era cel mai lung din Europa. Tot lui Anghel Saligny i se datorează şi alte lucrări, precum: linia de cale ferată Tg. Jiu-Filiaşi, tunelul de cale ferată Valea Moscotiştei, portul de la Giurgiu etc. Între 1907-1916 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Academiei Române. A încetat din viaţa la 17 iunie 1925.

Numele lui Anghel Saligny a rămas legat de Galaţi nu numai prin naşterea sa într-un sat din acest judeţ, dar şi prin construirea între 1884-1889 a docurilor şi silozului din port, situate pe cheiul Dunării, în imediata vecinătate a S.C. INTFOR S.A. De menţionat că aceste construcţii s-au numărat printre cele mai importante realizări ale tehnicii româneşti dinainte de 1900, la care renumitul inginer a folosit soluţii originale în executarea fundaţiilor în terenuri aluvionare, slabe, folosind pentru prima dată betonul armat.

Iniţiativa înălţării bustului lui Anghel Saligny în faţa Facultăţii de Mecanică aparţine conducerii Universităţii „Dunărea de Jos”, iar fapta merită toate laudele, fiindcă în felul acesta se aduce în conştiinţa generaţiilor prezente şi viitoare numele unei personalităţi de prestigiu internaţional ridicată de pe aceste meleaguri, o mândrie a ştiinţei şi tehnicii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale celui de-al XX-lea.

Corneliu STOICA

Sign In

Pensula şi dalta 2011-2016

Recommended Posts

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

elena_54

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

Browse

Activity

Important Information