dcp100168 Posted March 21, 2014 Author Posted March 21, 2014 Pictorul Valeriu Şuşnea Dintre artiştii plastici născuţi pe meleagurile gălăţene, dar care îşi desfăşoară activitatea în alte filiale ale U.A.P. R. din ţară sau dincolo de graniţele României, în acest articol mă voi referi la Valeriu Şuşnea, pictor şi grafician al cărui nume are rezonanţe naţionale şi nu numai, dascăl integru, care slujeşte în mod exemplar învăţământul românesc în calitatea sa de profesor la Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău. S-a născut la 6 martie 1960, în oraşul Bereşti. A absolvit Liceul de Muzică Artă Plastică din Galaţi (1979) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Artă Monumentală-Restaurare, promoţia 1984. A studiat cu profesorii Vasile Celmare, Nicolae Groza, Oliviu Boldura şi Ion Grigore. Este doctor în arte vizuale al Universităţii Nationale de Arte din Bucureşti, coordonator prof. univ. dr. Ion Stendl. Membru al U.A.P.R. din 1990. Din 1984 este vicepreşedinte, iar din 2011 preşedinte al Filialei Buzău a U.A.P.R. Profesor la Liceul de Artă „Margareta Sterian” din localitate. În 1999 a obţinut atestatul de restaurator pictură murală de epocă din partea Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale: 1987, Galeria „Hanul cu Tei”, Bucureşti; 1991, Galeria „Eforie”, Bucureşti; Muzeul Mixt, Râmnicu Sărat; 1993, Casa Americii Latine, Bucureşti; 1994, Galeria Căminul Artei, etaj, Bucureşti; Galeriile de Artă, Buzău; Galeria „Pichet”, Beaune-Bourgogne, Franţa; 1995, Beaune-Bourgogne, Franţa; 1997, Galeria de Artă, Brăila; 1998, 1999, 2001, Galeriile de Artă, Buzău; 2002, „Sacru şi profan”, Galeriile de Artă, Buzău; 2004, „Ipostaze cromatice”, Galeriile de Artă, Buzău; 2005, 2006, 2007, Centrul de Cultură „George Apostu”, Bacău; 2005, „Arta sacră”, Gallery Rakkethuset, Danemarca; Galeriile „Gh. Petraşcu”, Tecuci; 2006, „Tentaţii policrome”, Galeriile de Artă Buzău; „Realitate, oglindire, simbol”, Galeriile Apollo, Bucureşti; 2007, „Realitate, oglindire, simbol”, Galeria „Silva” Buşteni; „Viziuni”, Galeriile de Artă, Buzău; „Realitate şi simbol”, Foaierul Ateneului Popular Focşani; 2008, „Realitate şi simbol”, Galeriile de Artă Ploieşti; „Simboluri şi semne”, Galeriile de Artă Buzău; 2009, Galeriile de Artă Orizont, Bucureşti; „Însemnări”, Galeriile de Artă „Ion Andreescu” Buzău; Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 2010, Anotimpul culorilor”, Galeriile de Artă „Ion Andreescu”, Buzău; 2011, „Semne şi simboluri”, Galaleriile de Artă „Ion Andreescu”, Buzău; 2012, „Expresivităţi simbolice”, Galeriile de Artă „Ion Andreescu”, Buzău. Participări la expoziţii naţionale şi de grup: din 1984 participă la toate manifestările expoziţionale ale Filialei Buzău a U.A.P.; 1986, Salonul Tineretului, Buzău; Trienala Artelor Decorative, Bucureşti; 1987, Expoziţia Tineretului, Bucureşti; Salonul de Grafică, Bucureşti; 1988, Salonul de artă, Bucureşti; Expoziţia Tineretului, Baia Mare; 1989, Salonul de grafică, Bucureşti, Expoziţia Naţională a Tineretului, Bucureşti; Salonul Tineretului „A 35”; Quadrienala Artelor Decorative, Bucureşti; Salonul Naţional de Pictură şi Sculptură, Bucureşti; 1990, „România salută Europa”, Paris şi Bruxelles; 1991, Salonul Moldovenilor, Galaţi; 1992, Salonul Municipal de Pictură şu Sculptură, Bucureşti; Expoziţia Titeretului, Bucureşti; 1993, Expoziţia Filialei U.A.P. Bucureşti; 1994, Salonul Naţional de Artă Decorativă, Bucureşti; 1995, Expoziţie de grup, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti; Salonul Naţional de Artă Decorativă; 1997, Expoziţia de grup „Cascade”, Piteşti; 1998, Bienala „Ion Andreescu”, Buzău; 1999, Expoziţie românească de artă sacră, Academia di Romania, Roma, Italia; 2000, Bienala „Ion Andreescu”; 2001, Salonul Naţional de Artă, Bucureşti; 2002, Expoziţia Filialei Buzău a U.A.P., Bucureşti; Expoziţia „N.N. Tonitza”, Bârlad, Bienala „Ion Andreescu”, Buzău; 2003, „Nenea Iancu … contemporanul nostru”, Bucureşti; Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău; 2004, Expoziţie de grup, Lyon, Franţa; Expoziţie de icoane cu lucrările participanţilor la Tabăra de icoane Poiana Pinului, Buzău; Expoziţia „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ; Bienala „Ion Andreescu”, Buzău; Anuala de restaurare şi creaţie religioasă, Bucureşti; 2005, „Artişti buzoieni”, Galaţi; Expoziţia Taberei „Monteoru-Art 2004”, Bucureşti; 2006, „Armonii cromatice”, Buzău; „Monteoru-Art”, Buzău şi Bucureşti; „Semnificaţii”, Buzău; „Buzău 2006”, Timişoara; Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău; „Recviem pentru un Crăciun însîngerat”, Timişoara şi Bucureşti; Bienala intercontinentală de grafică mică, „Inter-Art”, ediţia I, Aiud; Salonul Naţional de Artă, Bucureşti; 2007, Salonul Anual de Artă Religioasă, Bucureşti; „Icoana în Săptămâna Luminată”, Bucureşti; Salonul Naţional de Artă Decorativă, Bucureşti; Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău etc. Este iniţiator şi coordonator, din 1995, al Taberei de icoane de la Poiana Pinului „Şcoala zugravilor de subţire”, destinată celor mai buni elevi ai liceelor de artă, ajunsă în 2011 la a XV-a ediţie, şi al Simpozionului de pictură, sculptură şi grafică „Monteoru Art” de la Sărata-Monteoru (2004, 2005, 2006, 2007). A realizat (în colaborare) numeroase lucrări de artă monumentală, executate în tehnici diferite, în aşezăminte civile şi bisericeşti din zona Buzăului, dar şi din Bistriţa, Bacău, Focşani, Constanţa, Tescani, Bucureşti. A realizat scenografia şi costumele la piesa „Acolo, departe” de Mircea Ştefănescu (Teatrul „George Ciprian”, Buzău, 2002), ca şi copertele şi ilustraţiile la volumele „Tratat de graţiere provizorie” de Dumitru Ion Dincă (1989), „Vesela Tristeţe” de Mihai Sălcuţan, „Cultura – între tradiţie şi eficienţă” de Nicolae Raican şi Victor Andreică, „Priveşte înapoi cu detaşare” de V. Andreică, „Municipiul Buzău” de Gheorghe Petcu. Distincţii: Premiul U.A.P.R. pentru pictură la Bienala „Ion Andreescu”, Buzău (2002); Diploma de excelenţă în cultură acordată de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Buzău; Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria C – „Artele plastice” (2004); „Profesorul Anului” în domeniul Arte (2005); Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău (2005); Diploma „Gh. Lazăr”, clasa a III-a; Premiul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, Chişinău (2007); Premiul II pentru pictură, Bienala „Gheorghe Petraşcu”, ediţia a IX-a Târgovişte (2008); Este inclus în „WHO IS WHO” - Enciclopedia Personalităţilor din România (2009), în albumul „Un secol de arte frumoase în Moldova” şi „Dicţionarul artelor frumoase din Moldova 1800 - 2011”, ca şi în alte lucrări de specialitate. Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Franţa, Belgia, S.U.A. Pictor şi restaurator muralist, Valeriu Şuşnea este un artist viguros, cu o evoluţie ascendentă, care s-a impus printr-un discurs plastic original, exprimat cu mijloace care îl individualizează în contextul artei buzoiene şi naţionale. La primul impact cu lucrările sale, pictura lui Valeriu Şuşnea ar putea părea ciudată multora, date fiind imaginile ce o populează, ca şi motivele ce apar cu o frecvenţă foarte mare, ele fiind reluate în noi organizări compoziţionale, cu sensuri a căror profunzime trebuie descoperită treptat. Pictor nu numai de şevalet, dar şi practician al picturii murale artistul a ştiut să folosească experienţa sa de restaurator şi pictor bisericesc, a învăţat din arta iconarilor noştri, din frescele medievale şi din ornamentica artei populare româneşti, a preluat motive din arta orientală şi din basme, ajungând la o simbolistică şi la un mod de reprezentare parabolică şi alegorică ce suscită din plin capacităţile intelectuale ale receptorilor. Însuşi felul de organizare a spaţiului plastic, aşezarea elementelor în pagină şi cromatica trimit la sursele enunţate. Tablourile sale în ulei, precum şi cele de grafică realizate în tehnici mixte sunt populate de zeităţi masculine şi feminine, de îngeri, de instrumentişti şi instrumentiste, de anahoreţi, clovni, de oameni cu patru şi şase braţe, de personaje mitologice şi de basm, de păsări şi animale ciudate. Cheia în care se exprimă artistul este una expresionistă, dar un expresionism pe care criticul de artă Virgil Mocanu îl caracterizează ca fiind „de conţinut, profund ca o constantă existenţială, nu declamativ sau retoric, asemenea unui manifest cu existenţă şi eficienţă limitate, ci intrinsec, difuz alarmant, codificat, încărcat de simboluri, sigle, aluzii şi semnale, ca un perpetuu palimpsest capabil să ofere lecturii straturi iconografice acaparatoare”. Şi tot Virgil Mocanu precizează: „Conţinând memoria expresionismului paleocreştin, dar şi a celui bizantin şi romanic, pictura lui Valeriu Şuşnea sugerează premoniţiile unui nou nivel al angoaselor ce tulbură echilibrul fiinţei moderne”. Aşadar, o pictură şi o grafică profunde, în care autorul vehiculează idei cu bogată încărcătură filozofică, alături de altele care fac aluzii la realităţi contemporane, pe care el nu se sfieşte să le reflecte în notă ironică, apelând la scenarii şi personaje de fabulă. Broasca, mielul, calul, câinele, pisica, peştele, căluţul de mare, cerbul, ţapul, muflonul etc. apar în compoziţii alături de vietăţi înfricoşătoare, de făpturi omeneşti aflate în zbor, înlănţuite, cântând la diferite instrumente muzicale sau înfăţişate în stare de relaxare. În pictură în special, elementele care formează iconografia tablourilor sunt aşezate pe verticală, dând impresia, prin repetarea schemei compoziţionale, că ies din ancadramentul lucrărilor. Astfel de tablouri artistul le intitulează „Semne şi simboluri I, II, III, IV”, „Gând Albastru”, „Gând Roşu”, „Gând Gri”, „Gând Violet”, „Gând oranj”. Personajele au înfăţişări hieratice, în timp ce în lucrările de grafică este multă mişcare, mult dinamism. Schemele compoziţionale, împărţirea spaţiului plastic sunt mult mai variate. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted March 24, 2014 Author Posted March 24, 2014 Salonul de Primăvară, o manifestare cu mulţi absolvenţi Ediţia din acest an a Salonului de Primăvară al Filialei Galaţi a U.A.P.R., deschis la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, a reunit pe simeze 35 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică semnate de un număr de 33 de artişti plastici. Ceea ce se constată încă de la primul impact cu operele expuse este prezenţa, faţă de alte manifestări colective similare, a unui număr destul de mare de absolvenţi ai Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”. Fapt ce demonstrează că noua facultate, înfiinţată în toamna anului 2008, deja a început să-şi arate eficienţa, lucru ce se va răsfrânge desigur pozitiv asupra mişcării plastice gălăţene, deoarece aceşti absolvenţi vin cu un suflu proaspăt, dau semne că au frumoase perspective de evoluţie. Şi fiindcă am făcut această remarcă, se cuvine să-i şi numim pe aceşti noi absolvenţi, deocamdată doar colaboratori ai Filialei locale. Ei sunt: Relu Angheluţă, Ştefan Axente, Ecaterina Balica, Carmen Crăciun, Iulia Frenţescu, Paula Neagu, Simona Pascale, Raul Popa, Iulia Popescu-Costin, Laura Popov, Adriana Stoica, Olimpia Ştefan şi Victoriţa Truţă. Alături de ei îi întâlnim cu lucrări pe Jana şi Gheorghe Andreescu, Sterică Bădălan, Mihaela Brumar, Cornelia Burlacu-Nicolaescu, Nicolae Cărbunaru, Mariana Cocoş-Tomozei, Eugen Holban, Aurel Manole, Gheorghe Mihai-Coron, Ion Murariu-Neamţ, Liliana Jorică-Negoescu, Alexandru Pamfil, Antonio Romeo Pălie, Valentin Popa, Gheorghe Suciu, Tudor Şerban, Gheorghe Terescenco, Adrian Vădeanu şi Teodor Vişan. Peisajul natural văzut în anotimpul de primăvară, când sevele pământului irump în tot ceea ce înseamnă vegetaţie, lumina calmă şi binefăcătoare a soarelui, atmosfera de poezie şi palpitul vieţii sunt exprimate cu pregnanţă într-o serie de tablouri care emoţionează, creează un deosebit confort spiritual şi induc o stare de optimism vizibil. Priveliştea lui Sterică Bădălan, de amplă respiraţie, este o adevărată explozie de lumină şi culoare, un eden în care viaţa pulsează la cote înalte („Peisaj de primăvară”). În pastelul lui Eugen Holban, metafora plastică poartă încărcătura unei poezii robuste, materializată pe carton in tonalităţi coloristice de mare subtilitate. Gheorghe Suciu apelează la memoria afectivă pentru a evoca anii copilăriei, grădina şi casa părintească („Tărâmul copilăriei). Anton Pălie dă glas bucuriei pe care o simte la contactul cu spectacolul mirific al dezlănţuirii sevelor („Avânturi de primăvară”). Gheorghe Mihai-Coron ne poartă într-un spaţiu acvatic, printre pescarii din Deltă („După peşte”). Poezia anotimpului se revarsă darnic şi din tablourile semnate de Olimpia Ştefan („Ram înflorit”), Carmen Crăciun („Peisaj”), Ecaterina Balica („Lotuşi”), Simona Pascale („Căutări de primăvară”) şi Ştefan Axente („Dimineaţă argintie”). Sub aceleaşi însemne ale anotimpului stau şi tablourile axate pe tema cultivării motivului floral, aparţinând plasticienilor Teodor Vişan, Adriana Stoica, Paula Neagu şi Iulia Frenţescu. Interesat de cultura, obiceiurile şi portul altor popoare, Ion Murariu-Neamţ a imortalizat o imagine cu parfum exotic a americanilor indieni (piei roşii), transpusă plastic într-o compoziţie cu mai multe detalii de vestimentaţie a personajelor („Spectacol amerindian”); Mariana Cocoş-Tomozei s-a inspirat în lucrarea sa „Vechi imagini otomane” din romanul „Mă numesc Roşu” („Benim Adim Kirmizi”) al unuia dintre cei mai renumiţi scriitori turci contemporani, Orhan Pamuk, distins în 2006 cu Premiul Nobel pentru Literatură; Gheorghe Andreescu a surprins un aspect prin care îşi reconfirmă mai vechile sale preocupări pentru cai şi pentru folosirea unor înscrisuri indescifrabile pe suprafaţa pictată („Cavalerească”); Jana Andreescu şi Raul Popa au abordat natura statică, fiecare cu amprenta stilistică proprie şi într-o tehnică cu totul alta; Aurel Manole, prin intermediul pictografiei, ne poartă pe tărâmuri fantastice („Structuri pe planeta Zeta V”); Liliana Jorică-Negoescu aduce într-o compoziţie cu vădite accente lirice, concepută pe verticală, chipul frumos al unor personaje feminine, de o puritate remarcabilă („Cronică I”); Victoriţa Truţă îţi scrutează propriul chip într-un „Autoportret” realizat în manieră pop art. Portretul este cultivat şi de Iulia Popescu-Costin în tabloul „Fata cu părul de foc”, în care este conturată imaginea unei fiinţe sensibile, plină de candoare şi farmec feminin. Nicolae Cărbunaru, Mihaela Brumar, Laura Popov, Tudor Şerban se lasă acaparaţi de abstracţia lirică. Cornelia Nicolaescu-Burlacu aduce în prim-plan un spaţiu cu încărcătură istorică („Urme de aşezare”). Florian Doru Crihană încântă cu acelaşi umor inteligent, savuros, într-o compoziţie cu subiect de idilă amoroasă, din noul său ciclu „Răpirea din Serai” („Mandolina”). Lucrările de sculptură sunt semnate de Alexandru Pamfil („Portert de fată”, Meditaţie I şi II”), Gheorghe Terescenco („Mireasă”), Adrian Vădeanu („Femeia melc”), Valentin Popa („Cercul”) şi Relu Angheluţă („Portret de fată”), cinci artişti care sunt tot atâtea individualităţi creatoare şi care şi de această dată fac dovada certă a profesionalismului cu care ne-au obişnuit. Fie că sunt din ghips patinat, pământ ars, lemn sau metal sudat, lucrările lor au o exprimare clară, rămânând în zona unui figurativ de foarte bună calitate. Subliniind că Salonul de Primăvară din acest an este o manifestare tonică, interesantă, care merită să fie vizionată, ne exprimăm speranţa ca la viitoarele expoziţii colective ale Filialei locale să se simtă mult mai pregnant prezenţa tuturor membrilor definitivi ai acesteia, solidaritatea participării la un act cultural care se vrea a fi emblematic şi de bilanţ în arealul de la Dunărea de Jos. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 2, 2014 Author Posted April 2, 2014 Amintirea lui Constantin Dimofte (80 de ani de la naşterea artistului) Constantin Dimofte, sculptor, pictor şi grafician, de la naşterea căruia s-au împlinit astăzi (2 aprilie) 80 de ani, a rămas în conştiinţa gălăţenilor ca un plastician care a slujit cu sinceritate şi devotament arta românească, aducându-şi din plin contribuţia la dezvoltarea mişcării plastice de pe meleagurile de la Dunărea de Jos. De asemenea, a rămas ca un dascăl şi pedagog de vocaţie, care timp de peste 30 de ani, în cadrul unor instituţii de învăţământ preuniversitar, a instruit şi educat zeci de generaţii de elevi, cultivându-le gustul şi dragostea pentru frumos sau îndrumându-le paşii pe drumul atât de spinos al artei. Artistul era originar din oraşul Bârlad. Interesul şi pasiunea manifestate de la fragedă vârstă pentru desen l-a condus către Liceul "Nicolae Tonitza" din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1956, apoi s-a înscris la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu". A studiat sculptura cu maeştrii Lucian Murnu, Corneliu Medrea şi Constantin Baraschi, nume de mare rezonanţă în plastica românească. În 1960, după absolvire, s-a stabilit la Galaţi, unde a activat mai întâi ca metodist la Casa Judeţeană de Creaţie Populară, apoi director al Muzeului de Artă şi în cele din urmă, profesor la Liceul de Muzică şi Artă Plastică şi Liceul Pedagogic „Costache Negri”. Alături de ce celelalte munci desfăşurate, a participat la manifestările colective şi de grup ale Filialei locale a U.A.P., a trimis lucrări la expoziţii interjudeţene şi naţionale, şi-a organizat peste zece expoziţii personale în ţară şi peste hotare. În 1967 a devenit membru al U.A.P., a întreprins călătorii de studii şi documentare în fosta U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia, Israel. A încetat din viaţă la 23 octombrie 1999, fiind înmormântat la Bârlad , alături de soţia sa Veronica, decedată cu câţiva ani mai înainte. Opere ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din Cehoslovacia, Polonia, Egipt, Israel, Franţa etc. A realizat lucrări de artă monumentală pentru oraşele Galaţi (Complexul Stadionului "Dunărea", în colaborare), Tecuci, Focşani şi Brăila. Mulţi ani la rând, Constantin Dimofte s-a manifestat ca sculptor, iar atunci când sănătatea nu i-a mai permis să cioplească lemnul, marmura sau piatra, nu a abandonat arta, ci s-a îndreptat spre pictură şi grafică, genuri tot atât de potrivite temperamentului său liric, înclinat spre visare sau, dimpotrivă, spre meditaţie. În sculptură el a continuat pe cont propriu lecţia maeştrilor săi de la Institutul "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, cultivând o creaţie bazată pe o viziune realistă. Lucrările sale se disting printr-o tratare simplificată, volumele şi formele sunt epurate de detalii, reduse la elementele esenţiale. Fie în piatră sau lemn, în bronz sau marmură, în ceramică sau fier, el a realizat o suită de lucrări de interior în care a dovedit o bună înţelegere a materialelor, investindu-le cu sensuri majore, conferindu-le atributele artei autentice. Uneori se inspiră din arta populară, apelează la geometrizare, metaforă şi simbol. Este de ajuns să privim ronde-bosse-uri sau compoziţii precum "Spicul", "Floricica", "Motiv folcloric", "Întrepătrundere", "Gura lumii", "Înaripare", "Stol", "Cocoşul", "Peşte", "Familie", "Solidaritate", "Zbor", multe portrete sau nuduri pentru ca să înţelegem că arta lui Constantin Dimofte este a unui sculptor cu un timbru propriu, preocupat în permanenţă de perfecţionarea limbajului plastic, de transpunerea ideilor în forme cât mai sintetice. Personajele sale feminine, de fapt nişte alegorii, se disting printr-un modelaj generos, sensibil, epurat de detalii, în stare să exprime cu claritate mişcarea, gesturile, atitudinile acestora. Uneori formele capătă accente decorative. Lucrările de pictură şi grafică constituie şi ele mărturia unui artist sensibil la culoare şi la frumosul din jur, capabil să aducă în faţa privitorului poezia inefabilă a elementelor naturii, delicateţea florilor sau să construiască compoziţii semiabstracte, în care geometrizarea formelor şi o cromatică rafinată să declanşeze puternice trăiri sufleteşti, să îndemne la contemplare sau reflexie, la descifrarea unui mesaj estetic făurit în cadrele perene şi parametrii de mare valoare ai artei autentice. Aşa cum s-a putut observa, mai ales din ultima sa expoziţie personală din august 1998, găzduită de Galeriile de Artă "Nicolae Mantu", Constantin Dimofte a fost un liric prin excelenţă, un poet al armoniilor cromatice, un artist de la care poezia izvora din toate fibrele fiinţei. Deşi situate în zona abstractului, artistul a căutat să găsească echivalenţe plastice unor motive din aria noastră culturală, ce constituie tot atâtea permanenţe: zborul, jertfa pentru creaţie, problemele ce şi le pune omul în legătură cu nemurirea sufletului şi cu viaţa de dincolo, misterul cosmic etc. Le-a exprimat cum a crezut el mai bine, fiind când exploziv şi şocant, când potolit, reţinut, conferind culorii chiar accente dramatice. "Opera de artă, ne spunea artistul într-o convorbire avută anul trecut, nu trebuie să fie numai un sumum de idei şi sentimente, ci un adevărat spectacol de lumină, de culoare şi forme, în care privitorul, la fel ca într-un roman sau într-o compoziţie muzicală, să poată să comunice, să se regăsească, să se redescopere în aceste spaţii şi să poată chiar să recompună universul său în alte structuri decât cele oferite de artist". Cinstindu-i memoria la cei 80 de ani care s-au scurs de la naşterea sa, ne consolăm cu gândul că lucrările sale îşi revărsă în continuare lumina din muzee, din galerii de artă sau din colecţii particulare, încălzindu-ne întotdeauna sufletul. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 10, 2014 Author Posted April 10, 2014 Istorie gălăţeană - Bustul lui Vintilă Dongoroz Este amplasat pe Strada Domnească, la nr. 111, în faţa clădirii Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice (fostul Institut Notre Dame de Sion), în partea dreaptă a uşii de la intrare, în vecinătatea monumentului dedicat lui Mihail Kogălniceanu şi nu departe de cele care îi înfăţişează pe Anghel Saligny şi Lascăr Catargiu. Pentru cei mai mulţi dintre gălăţenii de astăzi, numele lui Vintilă Dongoroz este aproape, dacă nu chiar total, necunoscut. A fost jurist, avocat, profesor universitar de drept penal, autor al multor lucrări de drept, membru corespondent al Academiei Române şi politician. Originar, aparţine meleagurilor gălăţene, fiind născut la 27 martie 1893 la Tecuci. După studii gimnaziale în oraşul natal, urmează Liceul „Unirea” din Focşani, iar între 1912-1916 frecventează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. La 27 decembrie 1919 îşi ia doctoratul în drept cu teza „Dinamica socială a dreptului penal”. Până în 1948 a activat ca avocat în baroul Ilfov. De asemenea, la 1 ianuarie 1929 a fost numit conferenţiar de drept şi procedură penală la Facultatea de Drept din Bucureşti, iar la 15 noiembrie 1936 a devenit profesor titular, funcţionând aici până la 30 aprilie 1951. La 27 mai 1948 a a fost primit ca membru corespondent în Academia Română, calitate care i-a fost ridicată în acelaşi an, luna august, de către autorităţile comuniste pe criterii politice. A fost repus în drepturi post-mortem, la 11 mai 1994. Vintilă Dongoroz a mai activat ca profesor şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Administrative din Bucureşti (1928-1936) şi la Institutul Superior de Ştiinţe Penale (1930-1936). A pledat în mai multe procese penale celebre: procesul contingentării, procesul paşapoartelor, fraudele de la Casa Muncii C.F.R, fraudele cu terenurile petrolifere, procesul spirtului metilic, fraudele de la închisori etc. Între 1 octombrie 1954 - 1 februarie 1964, când s-a pensionat, a lucrat ca şef de secţie la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei şi membru în Consiliul Ştiinţific al acestuia. S-a stins din viaţă la 18 martie 1976, la Bucureşti. A fost un timp director al revistei „Jurisprudenţa generală” şi a colaborat cu studii, articole şi adnotaţii la „Tribuna juridică”. „Revista Penitenciară”, „Curierul Judiciar”, „Revista Penală”, „Biblioteca Marilor Procese” etc. A făcut parte din mai multe comisii care au redactat proiectele de Cod Penal şi Codului de procedură penală, având o contribuţie însemnată la elaborarea acestora. A publicat în perioada 1922-1934 un număr de 27 de cărţi: „Despre traficul de influenţă”, „Tratat de drept şi procedură penală” (5 volume), „Drept interprovincial penal”, „Pluralitatea infractorilor”, „Abuzul de încredere şi escrocheria”, „Curs de drept şi procedură penală”, „Omuciderea prin imprudenţă. Concurs de cauze”, „Infracţiunile falimentare faţă de legea lichidării juridice”, „Trădarea şi spionajul. Conceptul lor”, „Cauzalitate psihică şi fizică în infracţiuni” etc. Bustul prin care juriştii din cadrul tinerei facultăţi de profil au cinstit memoria acestui savant penalist de renume a fost dezvelit la 30 aprilie 2011, în cadrul manifestărilor prilejuite de Conferinţa Internaţională „Cercetare, Educaţie şi Progres în Mileniul III”, organizată în parteneriat cu alte trei universităţi din Italia, Polonia şi Republica Moldova”. Autorul lui este Tudor Ioan, cunoscut nouă gălăţenilor mai ales ca pictor şi grafician, dar care, la Academia de Arte din Iaşi, a studiat mai întâi, timp de doi ani, sculptura cu profesorii Florea Vladimir şi Dumitru Căileanu. Chiar dacă la primul impact bustul dă impresia că este realizat din bronz, el nu a fost turnat în acest metal, ci în fibră de sticlă patinată cu acrilice şi emailuri colorate, o tehnică mixtă folosită şi în industria auto. Sunt materiale cu o mare rezistenţă la intemperii şi la acţiunea distructivă a timpului. Bustul este unul dintre cele mai frumoase şi expresive ridicate vreodată la Galaţi. În legătură cu felul cum l-a gândit şi ce a avut în vedere în modelarea chipului lui Vintilă Dongoroz, artistul ne-a declarat: „Mi-am temperat îndrăzneala artistică pentru a nu face contrast necuvenit cu bustul lui Mihail Kogalniceanu, aflat alături, şi pentru a fi în ton cu arhitectura clădirii din fundal şi bogata ei istorie. Am preferat să fiu tributar unor maeştri ca Rodin, Jalea sau Medrea şi am idealizat portretul, încercând să rămân în caracterul modelului, gândindu-l ca pe un senator roman, ştiind că la baza dreptului modern stă dreptul roman. Am sugerat o togă pe umărul stâng, fără a exagera materialitatea acesteia. Am mizat pe un modelaj impresionist, dar subordonat formei. De mare ajutor mi-a fost stăpânirea desenului artistic, pe care îl predau de atâţia ani la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” şi la Facultatea de Arte. Am ţinut seama de faptul că lumina în acest caz va bate întotdeauna din stânga portretului şi am accentuat anumite zone de umbră pentru a crea echilibrul necesar, ştiind că în lumină contrastele vor fi mai puternice”. __________________________ IOAN, Tudor - pictor, sculptor, grafician. S-a născut la 28 februarie 1958, în Bucureşti. După ce a trăit o perioadă de timp la Tecuci, pe când era elev în clasa a V-a, şi-a urmat părinţii la Galaţi. A urmat Liceul de Artă „ Dimitrie Cuclin apoi, după ce a luat lecţii cu pictorul Ion Gânju, s-a înscris la Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1983. Aici a studiat mai întâi, timp de doi ani, sculptura cu Florea Vladimir şi Dimitrie Căileanu, după care a trecut la pictură, atras de profesorii Corneliu Ionescu, Ion Neagoe şi Dimitrie Gavrilean. Este membru al U.A.P., Filiala Galaţi, din 1990. Profesor şi director la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, profesor, din 2008, la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii Dunărea de Jos Galaţi. Membru fondator al Grupului „Axa”. Expoziţii personale: Bucureşti (1984); Galaţi (1987, 1990, 2001). Participări la expoziţii naţionale: Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor (1986); Bucureşti, Bienala de grafică, Sala Dalles (1987); Bacău (1990); Piatra Neamţ (2000); Galeria Apollo, Bucureşti; Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; Bienala de Portret Tuzla (2004); Galeriile de Artă Buzău (2005). Participări la expoziţii de grup: 1983, Galeriile „Victoria”, Iaşi; 1984-2000, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galaţi; 1995, Galeria Podul, Bucureşti; 1996, Braşov. Expoziţii cu grupul AXA: 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; 1997, Galeriile Cupola, Iaşi; 2000, Galeria Helios, Timişoara; 2000, „Donau Fest”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; Sala Radio, Bucureşti; Piatra Neamţ; 2001, Muzeul de Artă Constanţa. Participări la expoziţii din străinătate: Galeria „Blu di Prusia”, Padova, Italia (1997); Centrul Cultural Român, Paris, Franţa (1997). Participări la Tabere de creaţie şi simpozioane naţionale: Câmpulung Moldovenesc (1987); Lugoj (1989); Durău (2000); Galaţi, „Arta ca viaţă”, Muzeul de Artă Vizuală (2006). Premii: Medalia Meritul Cultural clasa a III-a, Categoria C - „Artele plastice” (2004). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, S.U.A., Franţa, Italia, Austria, Canada. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 18, 2014 Author Posted April 18, 2014 Aurel Manole: „Universul imaginaţiei” „Universul imaginaţiei”, noua expoziţie personală a lui Aurel Manole, preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P.R., a reunit pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” un număr de 27 de lucrări de pictură şi pictografie (gen al cărui inventator este prin Brevetul Nr. 112178 din 31 septembrie 1998, eliberat de OSIM Bucureşti). Sunt tablouri de dată recentă, care marchează, aşa cum menţiona şi artistul, o nouă etapă în activitatea sa, în sensul folosirii cu mai mult curaj a virtuţilor cromatice ale materiei picturale, acordând o importanţă deosebită utilizării acesteia în funcţie de intensitatea luminii. Aşadar, compoziţiile sale, fie din domeniul picturii, fie din cel al pictografiei, sunt mult mai colorate, apropiindu-se de expresia foviştilor. Lucrările de pictură sunt mai puţine la număr şi ele fac aluzie îndeosebi la universul intimist şi cochetăria sexului feminin. O tânără, învăluită într-o atmosferă de mister, se priveşte contemplativ într-o oglindă („La oglindă”), o alta îşi expune nudul pe o stâncă marină („Siluetă pe stâncă”), iar o alta dă impresia că-şi reîmprospătează machiajul sprâncenelor („Timiditate”). Subiectele sunt destul de simple, dar ceea ce reţine în aceste tablouri este felul în care construieşte Aurel Manole, utilizarea liniilor curbe în configurarea unor forme rotunde ale personajelor, alături de o coloristică vioaie, de mare efect stenic. Tuşele şi petele sunt dinamice, aşezate în pagină cu dezinvoltură şi simţ al echilibrului. Lucrările de pictografie, mult mai numeroase, realizate pe suport de pânză sau de carton, sunt o dovadă elocventă a imaginaţiei debordante a autorului, a preocupărilor sale pentru Sience-Fiction. Aurel Manole, care a participat de-a lungul anilor la Congresele Europene SF de la Fayance – Franţa (1990), Freudenstadt – Germania (1992), Insula Jersey - Marea Britanie (1993), Vilnius – Lituania (1996), Dortmund – Germania (1999), Gdynia – Polonia (2000), Praga – Cehia (2002), precum şi la Convenţiile Mondiale de Science Fiction de la Glasgow (1995) şi Los Angeles (1996), demonstrează şi prin pictografiile din această expoziţie că a dobândit o experienţă substanţială în practicarea acestei tehnici în arta SF, că şi-a extins nu numai registru tematic, dar şi pe cel al tehnicilor de fuziune cromatică şi de apropiere a mijloacelor din pictura gestualistă (action paiting). Dacă prin 1972, scriitorul Petru Vintilă publica la Editura „Ion Creangă” o carte cu titlul „Călătorie pe planeta Zeta”, iar la Toledo (Spania) există chiar un parc pentru copii cu numele „Planeta Zeta”, Aurel Manole, apelând la fantezia sa, fertilizată cu consistente lecturi Sience Fiction, ne poartă prin aceeaşi planetă, creând o suită de imagini care cuceresc prin ineditul şi diversitatea formelor, prin expresivitatea coloristică, prin punerea în contact vizual cu o lume necunoscută, existentă doar în închipuirea celui care a materializat-o cu mijloacele pictorului şi graficianului pe pânză şi carton. Lucrările sale se intitulează „Lumea adâncurilor – Podul”, „Toamnă pe Zeta I, II, III, IV”, „Colindă pe Zeta”, „Personaj acvatic”, „Lumea adâncurilor – La piramide”, „Siluetă pe Zeta”, „Structuri vegetale pe Zeta”, „Tumuli pe Zeta”, „Lac pe Zeta”, „Vizitatorul”, „Vortex în formare”, „Personaj odihnindu-se”, „Vegetaţie pe Zeta” etc. Enunţând aceste titluri, putem să ne facem chiar şi numai din enumerarea lor o impresie asupra conţinutului tablourilor. Suprafeţele pe care pictează artistul variază, ele sunt când de dimensiuni mai mari, când mai mici, în funcţie de imaginea de ansamblu pe care el a urmărit să o reprezinte. Ţesătura grafică este ingenioasă, culorile sunt exuberante, iar fuziunile dintre ele creează uneori forme ce ţin de domeniul miracolului („Colindă pe Zeta”, „Vortexul”, „Culegător pe Zeta”). Minuţiozitatea cu care artistul a insistat pe scoaterea in evidenţă a unor anumite detalii este remarcabilă. Există în aceste lucrări de pictografie un lirism tonifiant, o poezie care se revarsă în efluvii de lumină şi culoare din fiecare tablou. Pictorul stăpâneşte foarte bine arta compoziţiei şi armonizării culorilor calde şi reci, a zonelor de umbră şi lumină, a asigurării echilibrului tuturor elementelor care compun suprafaţa pictată. Deschisă în aceste zile de aprilie, expoziţia „Universul imaginaţiei” coincide cu un eveniment important din viaţa lui Aurel Manole, aniversarea împlinirii vârstei de 61 de ani (n. 17 aprilie 1953, satul Adam, comuna Drăguşeni). Ea este o manifestare care ne dezvăluie noi faţete ale pictorului şi graficianului., o mărturie a muncii sale neobosite pentru a găsi soluţii plastice care să-i exprime cât mai sincer şi convingător crezul artistic şi nu în ultimul rând o posibilitate de a-i cunoaşte resursele inepuizabile ale potenţialul său creator. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 25, 2014 Author Posted April 25, 2014 Teodor Vişan: „Scriitori gălăţeni contemporani” Cu noua sa expoziţie personală de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, vernisată în ziua de 24 aprilie, pictorul Teodor Vişan se află într-o ipostază inedită, nu atât prin abordarea genului portretului, fiindcă astfel de tablouri el a expus şi cu alte prilejuri, cât mai ales prin curajul de a prezenta o galerie de portrete ale unor reprezentanţi ai literaturii gălăţene. Ai literaturii beletristice, dar şi a celei ştiinţifice. De doi ani, artistul frecventează şedinţele Salonului „Axis Libri” din cadrul Bibliotecii „V. A. Urechia”, iar aceste portrete sunt rodul observaţiilor sale directe, al schiţelor făcute de fiecare dată, al lecturării unor volume ale reprezentanţilor scrisului gălăţean. Desigur, faţă de ceea ce a expus acum artistul, numărul scriitorilor gălăţeni este mult mai mare, însă Teodor Vişan i-a ales într-o primă etapă pe cei de care s-a simţit legat mai mult afectiv şi a avut putinţa să le cunoască mai bine personalitatea, să le descopere anumite trăsături care îi caracterizează. În selecţia respectivă, un cuvânt important l-a avut şi managerul Bibliotecii „V. A. Urechia”, instituţia care va fi beneficiarul acestei galerii de portrete. Fiindcă după închiderea expoziţiei, tablourile vor înnobila pereţii sălilor de lectură din această cetate a cărţii. Referindu-ne la scriitorii portretizaţi, amintim mai întâi pe cei trecuţi deja în împărăţia umbrelor veşnice: Ion Trandafir (n. 23 decembrie 1924, Burduşani, Ialomiţa – m. 27 septembrie 1995, Galaţi), Paul Păltănea ( n. 25 iunie 1924, Bucureşti – m. 15 ianuarie, 2008, Galaţi) şi Simon Ajarescu (pe numele real Dinu Lefter, n. 3 martie 1936, Galaţi – m. 7 iunie 2013, Galaţi). Primul a fost un admirator al creaţiei pictorului, i-a încurajat începuturile artistice, iar istoricul Paul Pătănea era întâlnit foarte des în atelierul artistului, mai ales că acesta a abordat foarte mult în pictura sa peisajul urbanistic al Galaţiului, strânsa legătură dintre cei doi având la bază preocupările comune pentru Cetatea Dunăreană, unul care i-a scris istoria, celălalt care i-a imortalizat pe pânză şi carton casele, străzile, mahalalele, portul, noile cartiere. De altfel, trebuie spus că dacă Vişan ca artist este în primul rând un produs al talentului său nativ, cei care l-au susţinut cel mai mult, l-au promovat în conştiinţa publică prin articolele lor, au fost scriitorii. Înainte de a fi acceptat de breasla artiştilor plastici, de a deveni membru al U.A.P.R., pictorul a fost îmbrăţişat de scriitorii gălăţeni, ei au crezut în talentul lui, i-au intuit drumul într-o profesie nu atât de uşoară. De aceea, gestul artistului de a-i portretiza, mi se pare şi un omagiu adus acestora, un semn de recunoştinţă venit din partea pictorului. Am menţionat doar trei scriitori portretizaţi. Acestora li se adaugă tablourile care în reprezintă pe Nicolae Staicu-Buciumeni, Apostol Gurău, Sterian Vicol, Dan Plăeşu, Corneliu Antoniu, Coriolan Păunescu, Corneliu Stoica, Theodor Parapiru, Nicolae Dobrovici Bacalbaşa, Zanfir Ilie, Violeta Ionescu, Angela Baciu, Pompiliu Comşa, Ion Manea, Aurel Stancu, Victor Cilincă, Benone Puşcă, Radu Moţoc, Maximilian Popescu Vella, Adrian Secară, Ion Gh. Tofan. În urmă cu mai bine de 40 de ani, prin 1970, discutând despre arta portretului cu celebra portretistă română Miliţa Petraşcu, sculptoriţă care a ucenicit timp de patru ani în atelierul lui Constantin Brâncuşi de la Paris, membră a Academiei Regale de Portretistică din Marea Britanie, aceasta îmi spunea că portretul trebuie să îndeplinească o singură condiţie, aceea de a fi făcut cu pricepere. Artistul trebuie să participe la lumea modelului, să-l înţeleagă, să ştie cum să-i sondeze interiorul, forumul lăuntric, şi să extragă ceea ce este esenţial pentru a exprima individualitatea lui. Şi-apoi dacă facem portret, conchidea sculptoriţa, acesta trebuie să semene neapărat cu modelul, invocând în acest sens cuvintele lui Henri Matisse, pictor care considera că a face ca portretul să semene cu modelul este un dar special al artistului, pe care nu-l au decât o mică parte dintre artişti. Judecând prin prisma acestor cerinţe şi exigenţe totodată, putem spune că Teodor Vişan are acest dar. Scriitorii portretizaţi de el au individualitate, seamănă cu modelele (mai puţin, aproape de nerecunoscut, sunt Pompiliu Comşa, Apostol Gurău, Angela Baciu, Victor Cilincă), expresia chipului lor evidenţiază anumite trăsături morale caracteristice. Vişan are spontaneitate în mânuirea penelului, linia desenului este sigură, are cursivitate, culorile însă nu sunt întotdeauna cele mai adecvate. Se face exces de folosirea roşului în expresia feţei la mai toate portretele. Unele busturi ale personajelor sunt deformate, sunt disproporţionate cu mărimea capului, dau impresia că sunt neterminate (Paul Păltanea, Ion Manea, Corneliu Stoica). Îi lipseşte artistului răbdarea, ceea ce este esenţial în munca de realizare a unui portret. De aceea îi sugerăm ca înainte de a le preda Bibliotecii „V. A. Urechia”, asupra unor tablouri să revină, să le mai lucreze. Privită în ansamblu, expoziţia „Scriitori gălăţeni contemporani” este o manifestare semnificativă, mai ales că în pictura românească de astăzi genul portretului este mai puţin cultivat tocmai datorită dificultăţilor pe care le ridică şi pentru munca uriaşă pe care o presupune. Tot Milita Petraşcu îmi spunea că sculptorul francez Charles Despiau nu începea un portret până nu avea consimţământul modelului că-i va poza în cel puţin 70 de şedinţe. Salutăm iniţiativa curajoasă a lui Teodor Vişan şi a Bibliotecii „V. A. Urechia” şi aşteptăm să vedem pe simeze şi alte portrete ale unor importanţi creatori gălăţeni care nu mai sunt sau care trăiesc printre noi şi îşi aduc contribuţie la prosperitatea culturii zămislite pe aceste meleaguri de la Dunărea de Jos, frumoase şi binecuvântate de Dumnezeu. Şi de ce nu, aşteptăm ca astfel de portrete să vedem realizate şi de alţi artişti din cadrul Filialei Galaţi a U.A.P.R. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted April 29, 2014 Author Posted April 29, 2014 Oameni şi locuri din Ţara Făgăraşului (Expoziţia „Pro Boholţ”, ediţia a II-a) În 2012, inginerul Vasile Joantă, director general al Fabricii de bere MARTENS S.A. Galaţi, cunoscut şi în calitate de colecţionar, a luat iniţiativa organizării, cu suport financiar propriu, a unei Tabere de pictură şi sculptură în satul său natal, Boholţ, comuna Becleani, judeţul Braşov. Scopul urmărit este acela de a realiza lucrări cu care să întemeieze un muzeu de artă în casa părintească din această localitate din Ţara Făgăraşului. „Rostul taberei, mărturiseşte el în prefaţa catalogului ediţiei din 2013 a taberei, este acela de a fixa într-o memorie materială imaginea de astăzi a satului Boholţ şi a boholţenilor, precum şi a ceea ce se mai poate vedea încă din plămădirile trecutului său”. Lucrările din prima ediţie a taberei au fost expuse şi la Galaţi, mai întâi în foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” şi apoi la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Acum, Vasile Joantă, după ce a prezentat lucrările create în ediţia a II-a a taberei la Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu” din Tecuci şi la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu), a oferit şi iubitorilor de frumos din urbea noastră posibilitatea de a le admira în cadrul unei expoziţii găzduită de Muzeul de Artă Vizuală. Sunt lucrări semnate de pictorii Mihai Coţovanu, Cornelia Victoria Dedu, Ion Aurel Gârjoabă, Marinela Măntescu Isac, Gabriel Mocenco, Raul Popa, Teodor Vişan, Alexandra şi Tudor Meiloiu, ultimii doi fiind invitaţi doar cu lucrări în cadrul expoziţiei. Dacă în prima ediţie artiştii participanţi s-au axat mai mult pe genul peisajului, în expoziţia de faţă predominant este portretul. Mihai Coţovanu, cu ale cărei picturi ne-am întâlnit recent la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este prezent cu portrete în care reuşeşte să scoată în evidenţă prospeţimea chipului a două tinere fete, candoarea şi curăţenia lor sufletească. Îmbrăcate în portul specific zonei Făgăraşului, expresia lor este impregnată de lumină, privirea transmite dragoste şi sete de viaţă („Ionela”, „Model Goidescu Maria”). Cornelia Victoria Dedu aduce în compoziţiile ei aspecte din timpul Sărbătorii Sânzienelor, celebrată în fiecare an la 24 iunie. Personajele sunt surprinse în grupuri, înfăţişate pe fundalul unor peisaje. Accentul artistei se opreşte mai mult asupra pitorescului vestimentaţiei, pe punerea în valoare a frumuseţii portului popular („Sânziene”, „Sânziene la sfat”). Redarea specificităţii costumului popular al femeilor face şi preocuparea Marinelei Măntescu Isac („Podoaba miresei”, „Fată din Boholţ”), a lui Ion Aurel Gârjoabă („Neîncredere – Fată cu bogaseu”, „Tânără cu basma”), a lui Gavril Mocenco („Fată din Boholţ”, „Femeie din Boholţ”) şi a lui Teodor Visan („Sărbătoarea Sânzienelor”, „Fată cu costum popular din Boholţ”, „Femeie din Boholţ cu copil”). Marilena Măntescu Isac este expansivă în culoare şi mai preocupată de detalii, în timp ce Ion Aurel Gârjoabă şi Gavril Mocenco sunt mai sobri, cromatica lor este mai reţinută. Dacă în „Fată din Boholţ”, acesta din urmă este atras atât de figura atrăgătoare a tinerei, de ochii ei mari, dar şi de îmbrăcămintea pe care o poartă, în „Femeie din Boholţ” el insistă mai mult pe expresivitatea figurii personajului, urmărind atât redarea trăsăturilor fizionomice, dar mai ales evidenţierea vieţii lăuntrice. Teodor Vişan, în „Sărbătoarea Sânzienelor” ipostaziază personajele feminine într-un cadru floral de toată frumuseţea. Atmosfera tabloului este poetică. Atât femeia din prim plan, purtând o cunună de flori pe cap, cât şi celelalte elemente componente, de un lirism exuberant, exprimă vitalitate şi optimism. Teodor Vişan semnează şi portretele intitulate „Ţăran cu faţa în soare”, ca şi pe cel făcut organizatorului taberei, Vasile Joantă. Atât el, cât şi Gavril Mocenco, au fost atraşi de asemenea de chipul învăţătorului Aurel Dr[guş, cel care a scris şi monografia satului („Boholţ - sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei”). Bătrânul dascăl are ochii mari, privire pătrunzătoare, vremurile şi povara anilor i-au săpat râuri adânci în expresia feţei, şi-au lăsat din plin amprentele. Manifestat încă de la debutul său din 2011 ca un portretist cu reale abilităţi pentru acest gen (expoziţia „Chipul”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi), tânărul pictor Raul Popa a creat şi în această a doua ediţie a taberei de la Boholţ câteva tablouri remarcabile: „Părintele”, „Fată cu ulcior”, „Boholţean”, „Omagiu”. Sunt portrete sensibile, realizate cu respect atât pentru desen cât şi pentru culoare, care prezintă figuri umane simple, dar memorabile, pe care retina le păstrează pentru mult timp. Preotul este o fire veselă, optimistă, zâmbetul îi este cald, în deplin acord cu lumina ochilor. Cu un zâmbet blajin şi o căutătură scrutătoare a privirii este înfăţişat şi ţăranul din tabloul „Bohălţean”, proiectat pe un fundal oranj, cu nuanţe de gri. Fata care ţine ulciorul în mâini, ridicat la înălţimea umărului drept, este îngândurată, priveşte mai mult în interiorul fiinţei decât la ceea ce este în jur. Cămaşa cu mâneci lungi, largi, este de un alb imaculat. Portretul bătrânei, venită în cimitirul satului, ţinând în mâna stângă o floare, iar cu dreapta sprijinindu-se în baston, este executat cu multe elemente de detaliu. Pe expresia cernită a feţei se citeşte durerea. Capul îi este acoperit cu o broboadă legată sub bărbie. Îmbrăcămintea pe care o poartă este ce din zi de sărbătoare. Soţii Alexandra şi Tudor Meiloiu prezintă şi ei câte două portrete, pictoriţa un tablou reprezentând un copil citind („Ivăţăcelul”) şi un altul cu un instrumentist cântând la nai („Naistul”), ambele de un rafinament deosebit al pastei, iar pictorul semnează lucrările de factură decorativă „Mirele” şi „Mireasa”, pânze în care chipul personajelor, desprinse parcă din basme, este învăluit într-o ornamentică florală şi vegetală abundentă, graţios caligrafiată. Deşi axată mai mult pe genul portretului, şi în ediţia 2013 a taberei s-au creat peisaje importante pentru viitorul muzeu. Amintim: „Boholţ – Făgăraş” al lui Mihai Coţovanu, o privelişte rurală cu o mare adâncime spaţială, „Curtea dispensarului” şi „Peisaj de curte” ale lui Ion Aurel Gârjoabă, pictate pe o dominantă de verde, şi „Cimitirul din „Boholţ”, al cărui autor este Teodor Vişan. Bucurându-se şi de un catalog editat în condiţii grafice deosebite, la care şi-au adus contribuţia Vasile Joantă (tehnoredactarea textelor), Cristian Ramba, Valentin Baly (fotografii) şi Liviu Adrian Sandu (prelucrarea imaginilor şi realizarea grafică), expoziţia „Pro Boholţ”, ediţia a II-a, este o manifestare artistică de ţinută, iar lucrările prezentate îşi vor găsi în curând locul în casa părintească a organizatorului taberei, viitor spaţiu pentru un muzeu de artă şi bun al unei comunităţi în mijlocul căreia acesta revine de fiecare dată cu dragoste şi respect. În prezent el deja se pregăteşte pentru cea de a III-a ediţie a taberei. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted May 4, 2014 Author Posted May 4, 2014 In memoriam - Centenar Constantin Emil (Ticu) Arămescu Constantin Emil (Ticu) Arămescu, de la naşterea căruia se împlinesc 100 de ani la 6 mai, s-a afirmat ca sculptor în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit în anul 1948. Născut în Galaţi, ca fiu al profesorului de geografie George Arămescu, fost director în două rânduri al Liceului „Vasile Alecsandri”, şi al Elenei Arămescu, muziciană, soră cu economistul şi profesorul Virgil Madgearu, el nu a făcut în ţară studii în domeniul artei, ci a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi în paralel a audiat şi cursuri la Academia de Înalte Studii Comerciale. După absolvire, în perioada 1939-1947 a lucrat ca jurisconsult al Şantierelor Navale Galaţi, cu sediul la Bucureşti. Urmându-şi sora în America, pictoriţa Georgeta Arămescu-Anderson, căsătorită cu inginerul Pierson Anthony Anderson, practică mai întâi arta fotografică şi a filmului documentar, ca mai apoi să obţină diploma de licenţă în arte cu teza „Elemente persuasive ale televiziunii” şi diploma de absolvire a cursurilor practice „Comunicaţiile de radio şi televiziune”. În 1958 se stabileşte definitiv în însoritul şi tropicalul Miami (Florida). Simte imboldul către artă şi începe să lucreze o serie de sculpturi pe care le va numi „electronice”, deoarece erau construite din piese ale aparatelor de televiziune sau ale maşinilor de tăiat iarbă. În 1961 participă cu două dintre aceste lucrări la Festivalul de Primăvară din Miami, obţinând premiul II pentru sculptura „Don Quijote”. Un an mai târziu, expune alături de sora sa la Muzeul Norton din Palm Beach, instituţie care are în colecţia sa şi opere semnate de Brâncuşi. În aceste sculpturi „electronice”, fantezia se îmbină cu umorul, dar şi cu o vădită notă tragică, modul de asamblare al diferitelor piese sugerând parcă dinamica barocului („Gândacul”, „Pisica”, „Boul Apis”, „Salomeea”, „Dansator spaniol”, „Domnişoara Tanganika”, „Între patru ochi” etc.). Descoperind lemnul plajelor Floridei, lemn pietrificat, rămăşiţe ale unor corăbii avariate aduse de valuri, uneori străpunse de fiare ruginite, Constantin Arămescu, adept al filozofiei Zen, pornind de la forma şi structura acestora, le găseşte anumite semnificaţii. De cele mai multe ori intervine, le prelucrează, le combină, le dă forme noi. „Lemnul îmi spune el însuşi ce să fac”, mărturisea el criticului de artă Helen Ferguson cu prilejul unei expoziţii din 1964. Aşa se nasc lucrările din seria obiectelor găsite, amintind de pop-art, serie pe care Petru Comarnescu, autorul albumului monografic „Fraţii Arămescu” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1972), a numit-o abstract-simbolică: „Columb pe corabia Sfânta Maria”, „Napoleon”, „Iosefina”, „Mama şi copilul”, „Corabie solară”, „Olaf şi Ingeborg”, „Hiroşima”, „Totemul toporului pierdut”, „Lira”, „Avionul Zulu” etc. Originalitatea acestor lucrări, semnificaţiile lor profunde nu puteau să nu fie remarcate de critica de artă americană. Doamna Doris Reno, criticul de artă al ziarului „The Miami Herald”, notează: „Deşi aparenţa lor este mai curând abstractă, lucrările au toate individualitate şi semnificaţii realiste. El foloseşte şi exploatează accidente naturale, descoperite într-o bucată de lemn ars, într-un fragment de lemn adus de ape şi uzat de vreme sau într-un fier ruginit. Această integrare în natură sugerează o imagine nouă, o imagine ce rezultă din accentuarea formelor neobişnuite şi prin adăugarea de părţi noi”. La rândul său, sculptorul declara aceluiaşi critic de artă: „Problema este de a face ceva din nimic - de a lua obiecte foarte banale, obişnuite şi de a crea ceva frumos ... Opera mea este mai naturală decât cea mai mare parte din sculptura deşeurilor. Mă străduiesc să arăt frumuseţea ce există în însuşi materialul folosit. Poate aceasta se datorează sângelui meu românesc. Oamenii din România sunt foarte influenţaţi de natură”. În aceste lucrări lemnul şi metalul îşi dau mâna într-o fericită logodnă, arhaicul trăieşte alături de modern, materia se spiritualizează. Alte sculpturi ca „Piticul”, „Contrabasistul şi instrumentul său”, „Treapta”, „Confruntare”, „Strigătul”, „Aripa” fac trecerea spre cele legate de spiritualitatea şi stilistica populară românească. „Aripa”, care evocă ideea zborului, şi „Treapta”, materializare a înălţării, a aspiraţiilor omului către infinit, sunt considerate de Petru Comarnescu adevărate capodopere. Sculpturile de inspiraţie românească sunt îndeosebi coloane cioplite în stilul artei noastre populare, al stâlpilor de pridvor şi al porţilor transilvănene („Domniţa”, „Coloană moldovenească”, „Coloană românească”, „Troiţa”, „Familia Omului”, „Biserică românească”, „Sfântul”, „Coloană dacică”, „Nobleţe”, „Domniţa”, „Coloana strămoşilor”, „Voievodul şi Doamna”). Ornamentica sculpturii ţărăneşti, ritmica, geometrismul, motivul decorativ al torsadelor se regăsesc în aceste lucrări în forme moderne, la care artistul, ca şi Brâncuşi, a ajuns prin simplificare şi esenţializare. Când Constantin Ticu Arămescu se simţea în lumea artistică americană tot mai român prin ceea ce făcea, şi folosea lemnul pentru a arăta lumii „cât de vechi suntem noi, românii, cât de proaspătă şi bogată în semnificaţii este arta noastră populară”, boala de inimă de care suferea de mai mult timp i-a curmat viaţa la 19 aprilie 1966, la numai 52 de ani. Opera sa însumează 175 de sculpturi, rod al unei activităţi desfăşurată pe parcursul numai a şapte ani. Graţie donaţiilor succesive ale surorii sale, creaţia fraţilor Arămescu (peste 70 de lucrări ale sculptorului) se află astăzi în cea mai mare parte în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi şi este integrată în circuitul artei româneşti contemporane, aşa cum de altfel şi-au dorit cei doi artişti în timpul vieţii. Pe strada Nicolae Bălceascu din Galaţi, în curtea Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri”, în partea dreaptă a parcului din faţa şcolii, se află o construcţie cochetă, în care pe vremuri locuia familia profesorului care îndeplinea funcţia de director al acestei instituţii. Astăzi ea îndeplineşte funcţia de muzeu al acestei prestigioase instituţii de învăţământ. Aici s-a născut sculptorul Constantin Ticu Arămescu. Încă din 1968, când Gigi Arămescu, sora sa, a venit în ţară cu o expoziţie retrospectivă (deschisă mai întâi la Galaţi, apoi la Bucureşti, Iaşi şi Cluj), ea a dorit şi a făcut intervenţii verbale şi scrise la organele de resort, pentru instalarea unei plăci memoriale pe peretele de la stradă al acestei case, oferindu-se să suporte cheltuielile făcute în acest sens. Aceasta ar fi urmat să aibă următorul text: „În această casă s-a născut la 6 mai 1914 sculptorul Constantin Emil (Ticu) Arămescu, mort la 19 aprilie 1966 la Miami (Florida - S.U.A.), fiul profesorului George Arămescu, director al Liceului „Vasile Alecsandri” între 1 februarie 1914 - 22 iulie 1916 şi 1 februarie - 1 decembrie 1919”. Sub administraţia comunistă, când chiar montarea unei plăci memoriale trebuia să aibă aprobarea C.C. al P.C.R., nu s-a putut găsi o rezolvare. Din păcate nu s-a găsit nici în perioada postdecembristă, în condiţiile deplinei libertăţi şi a dispariţiei cenzurii, deşi semnale au existat în mai multe rânduri în presa locală. Chiar Filiala locală a U.A.P.R. a făcut un demers în 2005 la Primăria Municipiului, însă nu a găsit înţelegere. Moştenirea artistică şi arhivistică (pictoriţa a donat Bibliotecii „V.A. Urechia” arhiva familiei) lăsată Galaţiului de cei doi fraţi, artişti care în America au impresionat şi s-au impus tocmai prin românismul lucrărilor lor, nu ne dă dreptul să-i uităm! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted May 7, 2014 Author Posted May 7, 2014 Expoziţie întru cinstirea memoriei Fraţilor Arămescu Continuând manifestările organizate pentru valorificarea propriului patrimoniu, dar şi de cinstire a memoriei unor artişti plastici născuţi în Galaţi, Muzeul de Artă Vizuală a inaugurat marţi, 6 mai, noul sezon estival cu o expoziţie dedicată fraţilor Constantin Emil (Ticu) Arămescu, de la naşterea căruia s-au împlinit 100 de ani, şi Georgeta Florica Arămescu-Anderson, decedată cu zece ani în urmă. Stabiliţi în 1948 în Statele Unite ale Americii, deşi ambii fraţi (fii ai profesorului de geografie George D. Arămescu, fost director în mai multe rânduri al Liceului „Vasile Alecsandri” şi vicepreşedinte al Societăţii Culturale „V.A. Urechia”), la plecarea din ţară, ca pregătire profesională erau unul absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti iar celălalt al Facultăţii de Drept şi Economie Politică al Universităţii din Grenoble (Franţa), chemarea pentru artă şi dorinţa lor de a-şi crea un univers românesc, i-a determinat să îmbrăţişeze sculptura şi pictura. Georgeta Arămescu-Anderson a absolvit chiar o cunoscută şcoală în acest sens, Liga de Artă a Studenţilor din New York (Art Students League of New York), şcoală care în timpul verii îşi desfăşura cursurile în localitatea Woodstock, în munţii Catskill. Între alţii, aici i-a avut profesori pe Willem de Kooning şi Hans Hofmann. „Singuratatea, suferinţa despărţirii de ţară şi de cei dragi, îmi spunea artista într-un interviu acordat în 1968, ne-au făcut pe mine şi pe Ticu să privim în noi şi să exteriorizăm ceea ce am găsit acolo, pentru a ne face viaţa mai suportabilă printre străini, să ne înfrumuseţăm decorul cu lucruri româneşti şi să ne simţim ca acasă”. Succesul de care s-a bucurat creaţia lor cu profunde influenţe româneşti la manifestările colective la care au participat, precum şi expoziţiile personale organizate, i-au impus în plastica americană. Criticul de artă Ionel Jianu, descoperindu-i a scris articole despre ei în presa pariziană, iar Petru Comarnescu, pe lângă articolele publicate în „Cronica”, „Contemporanul”, „Tribuna”, le-a consacrat în 1972 albumul monografic „Fraţii Arămescu”, apărut la Editura „Meridiane” din Bucureşti, iar în 1978 pictoriţa a publicat cartea cu caracter memorialistic „De la Pacific la Dunăre” (Editura „Junimea”, Iaşi). După moartea fratelui său, întâmplată la 19 aprilie 1966, pictoriţa, revenită în ţară în 1968 cu o expoziţie retrospectivă deschisă la Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca, a făcut mai multe donaţii succesive Muzeului de Artă Contemporană Românească (din 1991 Muzeul de Artă Vizuală), astfel că cea mai mare parte a creaţiei sale şi a sculptorului Constantin Arămescu se află astăzi în patrimoniul acestei prestigioase instituţii. Numai donaţia din 1972 conţinea 70 de lucrări ale sculptorului şi 200 de tablouri de pictură şi grafică ale pictoriţei, evaluate atunci de specialişti, la plecarea din America, la 75.000 de dolari. În cartea sa memorialistică, artista se confesează: „Departe de ţară, printre străini, eu şi cu Ticu n-am făcut decât să continuăm cele începute de tata, în sculptură sau pictură, exprimându-ne dorul de ţară şi legăturile profunde cu pământul unde ne-am născut, sentimentele patriotice insuflate de tata, ca şi dragostea de natură şi de moştenirea spirituală a înaintaşilor. Şi toate acestea le-am exprimat în arta noastră, în dorinţa de a face şi noi ceva pentru poporul nobil din care ne tragem. Iar faptul că am hotărât să donez ţării roadele strădaniilor noastre de mulţi ani, şi faptul că ele au fost expuse la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Galaţi, oraşul nostru de baştină, pe care tata l-a servit cu cinste, nu este decât culminaţia viselor şi năzuinţelor lui de a îmbogăţi oraşul cu noi valori spirituale. Prin această donaţie, numele lui va fi cinstit permanent, în viitor” (pag. 15 -16). În expoziţia actuală, cei doi curatori, muzeografii Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu au prezentat doar o mică parte din lucrările deţinute de muzeu ale fraţilor Arămescu, zece sculpturi ale lui Constantin Arămescu şi 21 de tablouri semnate de Georgeta Arămescu-Anderson (nici spaţiul expoziţional nu permitea mai multe). Lucrările sculptorului sunt îndeosebi din a doua perioadă de creaţie, cea a obiectelor găsite sau perioada abstract-simbolică, aşa cum o numea Petru Comarnescu. Sunt executate numai din lemn şi din lemn asociat cu fier. Lemnul este provenit de la navele naufragiate, adus de valuri pe plajele Floridei. Pornind de la forma şi structura materialului, sculptorul le găseşte acestor obiecte găsite anumite semnificaţii. Nu se mărgineşte doar la atât, el intervine, le prelucrează, le combină, le dă forme noi („Mamă şi copil”, „Taurul”, „Cleopatra”, „Trombonul”, „Desen în fier”). Alte lucrări, precum „Treapta”, „Coloană românească”, „Coloană moldovenească”, „Coloană getică”, „Mândra” sunt de inspiraţie profund românească, cioplite în stilul artei noastre populare, a stâlpilor de pridvor sau al porţilor transilvănene. Ornamentica sculpturii ţărăneşti, ritmica, geometrismul, motivul decorativ al torsadelor se regăsesc în forme moderne, la care artistul a ajuns prin simplificare şi esenţializare. El face dovada unei capacităţi de sinteză brâncuşiană, îşi investeşte volumele sculptate cu semnificaţii simbolice. „Coloana românească”, de pildă, pe care Constantin Arămescu a denumit-o şi „Troiţa mică”, este concepută sub forma unei troiţe, cu suprafeţe variate şi asimetrice. Prin ea parcă este sugerată însăşi vechimea poporului român. Toate lucrările lui sunt rodul muncii neobosite a unui intelectual cu gândire profundă, sunt expresia unui ingenios dialog între tradiţional şi modern, a întâlnirii fericite dintre arta abstractă cu stilistica noastră populară. Este materializarea plastică a gândurilor, ideilor, sentimentelor şi trăirilor unui creator care s-a simţit întotdeauna român şi a folosit îndeosebi lemnul pentru a arăta lumii „cât de vechi suntem noi românii şi cât de proaspătă şi bogată în semnificaţii este arta noastră populară”. Cele 21 de tablouri ale Georgetei Arămescu-Anderson sunt pictate, unele în cheie abstractă („În memoria mamei”, „Reflecţii”, „Simbol”), altele prezintă figuri umane în mişcare, superbe ca dinamică şi linie a desenului („Figuri în mişcare III şi IV”), iar altele sunt adevărate omagii grafice şi cromatice aduse fratelui trecut prea devreme în împărăţia umbrelor veşnice, subiectul lor rezultând din transpunerea pe pânză, în stilul caracteristic artistei, a unor lucrări aparţinând sculptorului, pe care ea, uneori, le descompune („Omagiu sculptorului”, „Sculpturi electronice”, „Abstracţie din sculpturi”, „Fantezie românească”, „Roata”). În cele mai multe tablouri însă se simte, ca şi la fratele său, într-o măsură chiar mai mare, influenţa puternică a folclorului românesc şi a artei noastre medievale („Zestre ţărănească”, „Odăjdii”, „Din strămoşi”, „Carpet”, „Ţărănească”, „Lumea veche”, „Scoarţă”). Lucrările sunt concepute într-o viziune modernă, în forme şi ritmuri de o vădită amprentă expresionistă. În acelaşi interviu la care m-am referit, din 1968, artista îmi declara că dinte artiştii români pe care îi consideră că au avut o influenţă hotărâtoare asupra sa, sunt „acei anonimi cu sutele sau cu miile care de veacuri au pictat biserici, au brodat cămăşile, fotele, iile, au ţesut minunatele covoare din Maramureş, Oltenia, Moldova, Banat, Dobrogea, Bucovina”, conchizând că atât ea cât şi fratele său nu au făcut altceva decât „să continue departe de ţară aceste tradiţii româneşti din dorinţa de a-şi crea un spaţiu românesc şi de a face ţara cunoscută străinilor, de a îmbogăţi patrimoniul artei universale cu contribuţia şi comorile româneşti”. In picturile Georgetei Arămescu, preocupările pentru folclorul nostru, pentru arta iconografică şi medievală sunt evidente la tot pasul. Haina modernă în care artista îmbracă subiectele, linia şerpuitoare a desenului, geometrizarea abstracţionistă le asigură acestora originalitate şi le individualizează. Observăm şi în aceste lucrări obişnuinţa artistei de a picta în registre verticale, la fel ca în picturile pe sticlă, sau în pătrate şi dreptunghiuri, ca în covoarele din Maramureş. Lucrările sunt alcătuite astfel dintr-un sumum de secvenţe, fiecare cu o anumită semnificaţie. În ele apar figuri de sfinţi, scene biblice şi cu ocupaţii ale ţăranilor, motive geometrice, florale, avimorfe sau antropomorfe întâlnite pe covoarele şi levicerele româneşti, imagini inspirate din pictura frescelor mănăstirilor din Moldova de Nord, decoraţii de pe costume populare şi din miniatura medievală. Alături de acestea, adesea sunt incluse chiar imagini ale sculpturilor fratelui său. Pictoriţa stăpâneşte într-un grad foarte înalt ştiinţa compoziţiei, obţine rafinate acorduri şi preţiozităţi de pastă. Constituind un cald omagiu adus memoriei fraţilor Constantin Arămescu şi Georgeta Arămescu-Anderson, expoziţia dedicată acestora în aceste zile de mai de Muzeul de Artă Vizuală readuce în conştiinţa noastră creaţia a doi importanţi artişti născuţi la Galaţi, care reprezintă o adevărată mândrie pentru arta românească şi care, datorită donaţiilor făcute, vor rămâne mereu printre noi. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted May 17, 2014 Author Posted May 17, 2014 Expoziţia „In memoriam”, un act de sinceră veneraţie Meleagurile gălăţene au dat artei româneşti personalităţi ale căror nume au dobândit în timp rezonanţe naţionale şi internaţionale. Camil Ressu, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Mantu, Dorothea Schmierer-Roth, fraţii Constantin Emil (Ticu) Arămescu şi Georgeta Arămescu-Anderson, George Apostu sunt unii dintre cei ale căror lucrări le întâlnesc iubitorii de artă gălăţeni în expoziţia „In memoriam”, organizată de Muzeul de Artă Vizuală (curatori, artiştii-muzeografi Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu). Acestora le sunt alăturate altele semnate de Lucia Cosmescu-Vasiliu, Brăduţ Covaliu, Mihai Dăscălescu, Constantin Dimofte, Emilia Dumitrescu, Ion Dumitriu, Mihail Gavrilov, Marcel Grosu, Emilia Iacob, Idel Ianchelevici, Mihail Meiu, Ioan Simion Mărculescu, Gheorghe Naum, Vasile Onuţ, Grigore Patrichi-Smulţi, Paşa Smirnov, Nicolae Spirescu, Vasile Vedeş şi Antonio Zumino. Este adevărat că unii aparţin prin naştere acestor meleaguri, alţii au venit din alte areale geografice şi s-au stabilit şi au creat aici, iar alţii au avut legături temporare doar prin studii sau o parte a activităţii desfăşurate. Toţi însă au îndrăgit plaiurile de la Dunărea de Jos, le-au iubit, indiferent de situaţia în care s-au aflat, contribuind la impunerea şi perpetuarea faimei unor locuri binecuvântate de Creatorul Suprem. Camil Ressu, de pildă, chiar dacă din 1908, când s-a întors de la studii de la Paris, s-a stabilit la Bucureşti, unde a desfăşurat o prodigioasă activitate artistică şi pedagogică, fiind profesor şi rector al Academiei de Arte Frumoase, în multe tablouri a imortalizat imagini ale Dunării, pescarilor şi ale Portului Galaţi, iar atunci când confratele său Nicolae Mantu a fost dat afară din propria casă de către autorităţile comuniste venite la putere, a intervenit, le-a arătat adevărata faţă a pictorului care fusese prieten şi cu I. L. Caragiale şi îi ilustrase seria a doua a „Moftului Român”, făcând astfel să fie înlăturată o măsură abuzivă, artistului acordându-i-se mai apoi, în 1957, şi titlul de Maestru Emerit al Artei. Gheorghe Petraşcu, unul din ctitorii picturii moderne româneşti, nu şi-a uitat niciodată Nicoreştiul unde şi-a petrecut copilăria, a revenit în mai multe rânduri, lăsându-ne imagini memorabile ale peisajului rural de aici. Fraţii Constantin Emil (Ticu) Arămescu şi Georgeta Arămescu-Anderson s-au impus în Statele Unite ale Americii, unde s-au stabilit după 1948, prin amprenta profund românească a creaţiei lor inspirată din folclorul şi arta noastră medievală. Dragostea pentru pământul natal şi locul de obârşie, Galaţi, s-a dovedit şi prin gestul unic al pictoriţei Georgeta Arămescu-Anderson de a dona peste 400 de lucrări de sculptură, pictură şi grafică Muzeului de Artă Vizuală şi întreaga lor arhivă Bibliotecii „V.A. Urechia”. George Apostu, care a revigorat sculptura românească din deceniile 6 – 7 ale secolului trecut, artist căruia Primăria Tecuci i-a acordat post-mortem în 2000 titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului, a lăsat Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş” două sculpturi ce pot fi admirate în curtea acestei instituţii de învăţământ. Nicolae Mantu, pictor emblematic pentru Galaţi, după studiile din capitala Bavariei, s-a stabilit definitiv în 1913 în oraşul natal, participând din plin la viaţa culturală şi civică de aici, îndeplinind un timp funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale „V.A.Urechia” şi fiind unul dintre cei mai activi membri ai Consiliului Local. Pe drept cuvânt el este considerat ctitorul mişcării plastice gălăţene, fiindcă în jurul lui s-au grupat profesorii de desen de atunci (Dorothea Schmierer-Roth, Nicolae Spirescu, Ion Bârjoveanu, Elena Hanagic, Lelia Oprişan, Constanţa Grigoriu şi Gheorghe Levcovici), înfiinţând în 1951 Cenaclul Galaţi al Uniunii Artiştilor Plastici, nucleu din care s-a dezvoltat actuala Filială locală a U.A.P.R., înfiinţată în 1968. Antonio Zumino era veneţian de origine, dar în perioada cât a locuit în Galaţi a fost artistul de la care au luat lecţii de desen, culoare şi compoziţie viitoarele pictoriţe Dorothea (Lola) Schmierer şi Jeanne Coppel, fiica cunoscutului negustor de bijuterii Moritz Helder. El a fost cel care organizat în decembrie 1913 la Grad Hotel (actualul sediu al Primăriei de pe strada Domnească) expoziţia „Antonio Zumino şi elevii săi”. Idel Ianchelevici, stabilit în Belgia, deşi era legat de Galaţi doar prin aceea că îşi efectuase armata într-o unitate militară de aici, unde la solicitarea comandantului regimentului a realizat primele sale sculpturi, 14 portrete de voievozi români, în anii senectuţii a revenit în oraşul debutului său artistic, dăruind Muzeului de Artă Vizuală în 1992 un număr de 13 lucrări de sculptură şi 50 de desene alb-negru. După decesul său, această donaţie a fost sporită în 2010 cu alte 76 de desene ale marelui sculptor, dăruite de doamna Helmi Veldhhnijzen, criric de artă din Olanda, exeget al operei artistului cu dublă cetăţenie româno-belgiană. Grigore Patrichi, în semn de respect pentru satul natal, şi-a adăugat la patronimul său toponimul acestuia, Smulţi. Exemplele pot continua. Am mai aminti doar că în timpul directoratului lui Vasile Onuţ s-a pus temelia Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană, inaugurat la 5 iunie 1967, devenit în timpul directoratului lui Ioan Simion Mărculescu Muzeul de Artă Vizuală (1991), că Dorothea Schmierer-Roth, Emilia Iacob, Mihai Dăscălescu, Constantin Dimofte, Nicolae Spirescu, Gheorghe Levcovici, Marcel Grosu, Vasile Vedeş şi Paraschiva (Paşa) Smirnov, pe lângă activitatea artistică desfăşurată, au slujit cu devotament şi credinţă învăţământul preuniversitar gălăţean, cultivând la zeci de generaţii gustul pentru frumos, iar unora dintre ei îndrumându-le paşii în profesia pe care o vor îmbrăţişa. Aşadar, a le aduce acum, prin această expoziţie, tuturor celor 26 de artişti, un călduros omagiu, a le readuce o mică parte a creaţiei lor aflată în colecţia muzeului în atenţia publicului, ni se pare un gest de normalitate, de înaltă veneraţie, o dovadă că ştim să cinstim memoria înaintaşilor, că ştim să le preţuim munca nobilă desfăşurată în binele oamenilor. Multe dintre lucrările selectate de cei doi muzeografi reprezintă peisaje. Gheorghe Petraşcu este prezent cu uleiul „Casă din Dobrogea”, pictat cu o pastă consistentă, aşezată în pagină în tuşe viguroase. Nicolae Mantu, cunoscut ca unul dintre cei mai mari pictori animalieri, a ales cadrul unei păduri pentru a plasa în spaţiul plastic o turmă de porci, admirabil realizată, cu un simţ desăvârşit al echilibrului compoziţional şi al configurării realiste („Porci în pădure”). Mihail Gavrilov a surprins în acorduri rafinate de griuri colorate un aspect al docurilor gălăţene („Docuri”). Mihai Dăscălescu s-a oprit asupra unui punct pescăresc văzut într-o frumoasă zi de vară („Punct pescăresc”). Nicolae Spirescu a reţinut imaginea unei străzi o oraşului care duce spre zona portului („Stradă spre port”). Emilia Dumitrescu a imortalizat într-o viziune modernă priveliştea unui sat din Delta Dunării („Sat în Deltă”), iar Paşa Smirnov a reuşit să fixeze pe pânză un aspect al primăverii dintr-o zonă colinară, cu pomi ninşi de albul florilor şi cu un cer ce strecoară în suflet un sentiment de adâncă linişte („Peisaj”). „Şura” lui Ion Dumitriu face parte din seria de tablouri pictate de artist la Poiana Mărului (Braşov), în care el manifestă un interes deosebit pentru peisajul rural. La Emilia Iacob, peisajul este văzut doar prin fereastra unui interior unde, pe o masă, tronează o vază cu flori („Natură statică”). Cu o „Natură moartă” figurează şi Brăduţ Covaliu. Gheorghe Levcovici a surprins o imagine realistă a universului domestic dintr-o gospodărie ţărănească dintr-un sat din nordul Moldovei („Vatră la Tarcău). Compoziţia lui Vasile Onuţ, intitulată „Columbina”, este expresia unui penel vădit expresionist, pentru care elementul simbolic este predominant. Tot pe bază de simbol este construit şi tabloul lui Constantin Dimofte „Împliniri”, realizat în rafinate şi sensibile nuanţe de albastru şi ocru. Lucrarea Georgetei Arămescu-Anderson „Sfântul” este o interpretare în stilul caracteristic acestei artiste a sculpturii cu acelaşi titlu a fratelui său. Genul portretului este ilustrat în expoziţie de gravura lui Antonio Zumino „Muncitor în port”, de cele două „Autoportrete” ale pictoriţelor Dorothea (Lola) Schmierer-Roth şi Lucia Cosmescu-Vasiliu, de „Ştrengarul” lui Camil Ressu, de „Macedoneanca” lui Gheorghe Naum şi de „Trompetistul” lui Simion Mărculescu. Naum, peste pigmentul aşezat pe suport, preparat cu clei de cireş, a aplicat un goldlac, astfel că imaginea a dobândit luminozitatea şi patina icoanelor pe lemn. Pe Simion Mărculescu nu l-a interesat atât expresia fizionomică a personajului, cât mai ales gestica, atitudinea, trăirile lui, contopirea totală a persoanei cu instrumentul la care cântă. Lucrările de sculptură aparţin plasticienilor Constantin Ticu Arămescu, George Apostu, Vasile Vedeş, Marcel Grosu, Vasile Onuţ, Constantin Dimofte, Idel Ianchelevici, Grigore Patrichi-Smulţi şi Mihail Meiu. Primul semnează o superbă „Coloană getică”, în care se simte din plin influenţa folclorului şi stilisticii noastre populare. „Fluturii” lui George Apostu , simbol al zborului, al înălţării, sunt concepuţi magistral sub forma unor coloane spiralate de o deosebită delicateţe. Tot un simbol al ascensiunii şi al zborului este şi compoziţia din metal a lui Constantin Dimofte („Înaripare”).Vasile Onuţ a dat o interpretare proprie vechiului mit românesc al jertfei prin zidirea unei fiinţe dragi („Meşterul Manole”). Vasile Vedeş, care a realizat pentru Galaţi bustul vatmanului Spiridon Vrânceanu, ucis în timpul grevei din 13 iunie 1916, bust amplasat în faţa clădirii Regionalei C.F.R. de pe strada Domnească, este prezent tot cu un portret al acestuia cioplit în lemn. Accentul sculptorului cade pe sondajul psihologic, pe sublinierea laturii dramatice a vieţii eroului. Ronde-bosse-urile „Femeie tânără stând” de Idel Ianchelevici, „Tors” de Grigore Patrichi-Smulţi, ca şi „Studenta” de Marcel Grosu se disting prin puritatea formelor şi volumelor, prin linia elegantă a modelajului. Portretul „Argeşeancă”, aparţinând lui Mihail Meiu, expus credem pentru prima oară acum, cucereşte prin monumentalitate, prin vigoarea chipului personajului, prin expresia realizată în planuri largi. Manifestare de mare ţinută artistică, expoziţia „In memoriam” este aşa cum s-a subliniat la vernisaj (16 mai) un adevărat regal. Toate laudele Muzeului de Artă Vizuală, conducerii acestuia, şi toată consideraţia şi stima pentru cei doi protagonişti ai organizării acestui act de cultură, muzeografii Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu, ei înşişi artişti plastici talentaţi, a căror creaţie a depăşit de mult graniţele unor valori locale. Vreau să trăiesc ziua când în noua clădire a muzeului, ce urmează să se construiască, artiştii plastici, fii nativi şi adoptivi ai meleagurilor gălăţene (în Dicţionarul meu apărut la Editura „Axis Libri” în 2013 depăşind cifra 220), vor avea destinat pentru creaţia lor un spaţiu de expunere cu existenţă permanentă. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted May 21, 2014 Author Posted May 21, 2014 Antonio Romeo Pălie şi Ovidiu Cucu - Peisaje şi flori Pictor care trăieşte în oraşul Bârlad, unde lucrează ca profesor de educaţie estetică în învăţământul preuniversitar, Antonio Romeo Pălie este membru al Filialei Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale în urbea dunăreană, a participat întotdeauna la manifestările colective şi de grup de aici, iar acum a revenit cu o nouă personală deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Nu a revenit singur, ci împreună cu discipolul său Ovidiu Cucu, un tânăr cu reale disponibilităţi pentru pictură, cu care a mai expus pe simezele aceleiaşi galerii şi în 2010. Ambii prezintă lucrări reprezentând peisaje şi flori. Constant în abordările sale tematice, Antonio Pălie a adus de această dată câteva privelişti inspirate în special de frumuseţile Deltei Dunării. Artistul este fascinat de întinderile imense de apă, de arborii care-şi privesc chipul în oglinda de cristal a fluviului, de reflexele multicolore ale undelor şi caută să transpună într-o interpretare proprie aceste miraculoase realităţi în imagini care să-i exprime cu sinceritate bucuria nemărginită pe care o trăieşte în faţa spectacolului mirific al firii, emoţiile şi sentimentele de care îi este pătrunsă fiinţa. Preferinţa sa pentru culorile vii, strălucitoare, cu sonorităţi muzicale, preferinţă care era şi a dascălului său de la Institutul de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, mult regretatul maestru Vasile Grigore, un mare colorist al artei româneşti contemporane, este ilustrată din plin prin ceea ce el expune. Sunt peisaje tonice, cu desfăşurări spaţiale vaste, care reţin atenţia de la primul impact vizual. Ele sunt compuse cu respect pentru regulile perspectivei, echilibrate compoziţional, populate de o vegetaţie bogată, armonios obiectivată grafic şi cromatic. Pictând în plein-air, Antonio Pălie este atent la variaţiile luminii, la starea fiecărui element din momentul actului de creaţie. El este în structura sa sufletească un poet liric prin excelenţă, sensibil, trăieşte la un înalt diapazon emoţiile şi sentimentele, iar toate acestea se simt în puritatea materiei picturale utilizate, în generozitatea, spontaneitatea şi largheţea tuşelor, în tonurile armonios orchestrate, în felul cum răspândeşte pasta cu pensula sau cu cuţitul de paletă. Există multă viaţă în peisajele artistului, o explozie de vitalitate care generează optimism robust şi îndemnul de a străbate plaiurile ţării pentru a-i cunoaşte frumuseţile naturale cu care Creatorul Suprem a înzestrat-o. Aceeaşi vitalitate o transmit şi tablourile sale pe tema motivului floral. Pălie nu are inhibiţii în faţa unei teme atât de vechi şi care în arta românească are iluştri reprezentanţi, pictează cu o forţă debordantă. Aşezate în recipiente transparente sau în vase de lut ingenios ornamentate, florile din tablourile lui au prospeţime, gingăşie, delicateţe, îşi păstrează frăgezimea carnală. Ele sunt adevărate portrete individualizate, în care frumuseţea, puritatea şi vitalitatea iau forma un explozii de culoare. Corolele şi petalele sunt astfel figurate, încât pasta pare modelată sculptural. Se simte plăcerea cu care artistul le pictează, văzând în ele adevărate simboluri ale împlinirii cromatice în lumea vegetală şi de fapt simboluri ale oricăror bucurii şi împliniri umane. Adesea, recipientelor le sunt asociate unele elemente de recuzită (un ceainic, fructe, o bombonieră etc.). Ca şi în expoziţia din 2010, discipolul lui Antonio Pălie, Ovidiu Cucu, expune flori şi lucrări în care îşi manifestă interesul pentru peisajul urban. Tablourile cu flori sunt apropiate ca viziune şi mod de realizare grafică şi cromatică de cele ale mentorului său, însă nu au claritatea acestora. În peisajul urban este atras mai ales de arhitectura unor edificii, de forfota stradală. El caută să scoată în evidenţă valoarea stilistică a construcţiilor, importanţa istorică pe care o au în ansamblul ctitoriilor din epoca în care au fot durate. Pictorul a reţinut elementele semnificative ale unor detalii arhitecturale şi adesea, în spaţiul stradal, plasează mulţimi de oameni, trăsuri trase de cai, care sporesc farmecul imaginilor. Se observă şi tendinţa lui de a alungi forma personajelor în mişcare. Păcat însă că toate aceste tablouri au fost concepute pe aceeaşi dominantă de albastru, fapt care nu evită prezenţa unei anumite monotonii cromatice. Instaurând o atmosferă estivală în spaţiul Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”, expoziţia celor doi bârlădeni constituie desigur un important punct de atracţie pentru gălăţeni în aceste zile, un prilej de relaxare şi satisfacţii estetice cum nu se poate mai bine venit. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted May 30, 2014 Author Posted May 30, 2014 Un album consacrat pictorului brăilean Sorin Manolescu Ana-Maria Vicol, istoric şi critic de artă brăilean, membru al U.A.P.R., expert în bunuri cu semnificaţie artistică, a publicat la Editura Maiko din Bucureşti un masiv album de artă monografic (format 26x19 cm, 300 pag.), tipărit în excelente condiţii grafice, dedicat pictorului Sorin Manolescu, un artist mai puţin cunoscut astăzi, dar care alături de Gheorghe Naum, Mihail Gavrilov şi Emilia Dumitrescu au format odinioară elita mişcării plastice din Brăila. Este o lucrare scrisă pe baza unei documentări arhivistice minuţioase, cu totul deosebită faţă de alte cărţi de acest fel, atât prin volumul informaţiilor cât şi prin felul în care este organizat materialul. „Despre Sorin Manolescu, notează autoarea chiar la începutul cărţii, nu se poate scrie aşa cum se scrie în mod obişnuit despre artişti, adică cercetându-i opera şi izolând din biografia domestică acele câteva date obligatorii pentru luminarea unui fapt existent în operă. Nu se poate proceda astfel pentru că i-am altera întrucâtva propriul mod de a se raporta la pictură. Viaţa şi opera lui au fost ca jumătăţile perfect echilibrate ale unui întreg. Sorin Manolescu gândea arta ca pe o permanenţă obligatorie a unei vieţi construite cu grijă, şi nu ca pe un scop în sine. Condiţia lui a fost aceea a intelectualului de ţinută, educat şi auto-educat, aspirând să-şi construiască viaţa deasupra circumstanţelor şi chiar, într-o măsură oarecare, deasupra unor realităţi contrariante, ostile, pe care le-a traversat fără a se lăsa stăpânit de ele” (pag. 5). După o scurtă dar semnificativă prefaţă, intitulată „Puncte de vedere”, Ana-Maria Vicol îşi structurează lucrarea în mai multe secvenţe: „Profesia”, „Artistul”, „Prietenii”, „Familia”, „Cronologie” şi „Anexe”. În unele dintre acestea întâlnim alte subdiviziuni menite să ofere cu rigoare informaţii şi analize care să ajute cititorul la înţelegerea cât mai bine a vieţii, activităţii şi operei pictorului. Parcurgând paginile, ca într-o peliculă cinematografică se derulează în faţa noastră filmul unei vieţi cu multe lumini şi umbre, cu zile senine şi de zbucium, cu bucurii şi necazuri, cu situaţii dramatice, dar care în final sfârşeşte cu satisfacţia pe care creaţia a putut să i-o aducă celui care a zămislit-o. Însuşi artistul scria într-o epistolă adresată Veneziei Elvendis, o tânără dintr-o familie de armatori greci. cu disponibilităţi pentru pictură, că „arta este singura amantă (sau viceversa) care nu te înşeală niciodată, cu singura condiţie ca să-i dedici totul; în schimb ea îţi oferă satisfacţii pe care nu le poţi avea de la nimic” (pag. 252). Originar din comuna Armăşeşti-Ialomiţa, unde s-a născut la 14 noiembrie 1895, Sorin Manolescu a absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (1920). Şi-a luat doctoratul în ştiinţe economice şi juridice la Instituto Superiore di Scienze Economiche e Comerciali din Genova, Italia (1922). Lucrând ca procurator la o societate comercială internaţională din Milano şi având încă din copilărie o atracţie pentru artele plastice, în deplasările sale a vizitat muzeele şi galeriile din Viena, Berna, Roma, Veneţia, Paris şi Londra, având astfel posibilitatea să cunoască arta europeană. Revenit în ţară, ocupă mai multe funcţii în Bucureşti. Începe să practice pictura cu caracter intimist. În 1929, la 31 octombrie, se căsătoreşte cu Paulina Marcela Niculescu, absolventă a Institutului „Santa Maria” din Bucureşti, iar la 5 august 1930 se naşte unicul lor copil, Ioana (decedată la 12 iulie 2013). În anul următor este transferat ca şef al Inspectoratului Muncii din ţinutul Dunării, cu sediul la Brăila, oraş în care se stabileşte cu familia. Aici îl cunoaşte pe pictorul Gheorghe Naum, iar în 1933, la Vâlcov (Ismail), îl întâlneşte pe Mihail Gavrilov. Între ei se leagă o trainică şi lungă prietenie. În vara anilor 1936, 1937 şi 1939 îl însoţesc pe Ion Theodorescu-Sion la peisaj la Curtea de Arges. Formează Grupul „Dunărea de Jos”, la a cărui primă expoziţie din 1939 participă cu lucrări şi Theodorescu-Sion. Toţi trei manifestă pentru maestru un sentiment de respect şi aleasă preţuire. „Ion Theodorescu-Sion, mărturiseşte Sorin Manolescu, a dat prin prezenţa şi sfaturile lui un nou imbold strădaniilor noastre. Născut în judeţul Brăila, el a ţinut ca acest grup din care spiritualmente făcea parte, să-şi continue o activitate cât mai rodnică. Cu el ne sfătuiam adesea, ţinând un fel de şedinţe de lucru. Pentru fiecare dintre noi, avea un fel special de a ne îndruma şi sfătui. Cu Naum, care avea şcoală, discuta probleme tehnice; pe Gavrilov, care avea multă experienţă şi uşurinţă, îl îndruma asupra subiectelor, în timp ce pe mine, care pe vremea aceea eram la începutul formării mele de profesionist, căuta să mă lămurească asupra celor ce văzusem în muzeele din străinătate şi modul în care să utilizez aceste cunoştinţe” (pag. 261). În 1939, artistul este admis la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură din Bucureşti, la care va participa şi-n anii 1940, 1944, 1945. În 1947, îmbolnăvindu-se grav, se pensionează şi se va consacra în totalitate picturii. Şi-a deschis expoziţii personale în 1946, 1970, 1972 (retrospectivă), 1975, 1980. A participat la numeroase manifestări colective organizate pe plan judeţean, interjudeţean, naţional. În anii 1959, 1961, 1963,1964 a participat şi la expoziţiile colective regionale din Galaţi, fiind în acel timp membru al Cenaclului Artiştilor Plastici Galaţi-Brăila. A încetat din viaţă la 5 februarie 1981, la Brăila, fiind înmormântat la Cimitirul catolic. În cadrul capitolului „Artistul”, Ana-Maria Vicol îi urmăreşte creaţia lui Sorin Manolescu în evoluţia sa, pe perioade, referindu-se la temele şi motivele întâlnite în pictura sa: portul, bălţile Brăilei, pădurea, aleea, casa ţărănească, peisajul citadin, pajişte, copacul, natură statică, flori, interioare de atelier etc. Autoarea face consideraţii de ordin general şi particular, analizează tablouri, reliefează ceea ce îi este specific pictorului. De pildă, atunci când comentează tablourile axate pe tema portului, Ana-Maria Vicol subliniază faptul că Manolescu, graţiei profesiei sale, cunoscând foarte bine viaţa portului, din „interior” cum s-ar spune, nu a putut să-l vadă pe acesta „pitoresc, decorativ şi calm ca în vedutele oraşelor-port italieneşti pe care le ştia foarte bine, şi nici exotic, ci să-l simtă ca un loc aspru, cu legi precise şi neiertătoare” (pag. 23). Perioada 1936 – 1943 este considerată hotărâtoare pentru destinul artistic al pictorului, relaţiile cu Naum, Gavrilov si Theodorescu-Sion dându-i încrederea pentru „a face trecerea de la condiţia de pictor lucrând de plăcere, căutând – mai mult sau mai puţin – frumosul elocvent şi agreabil, la condiţia artistului care vede dincolo de datele imediate ale motivului” (pag. 30). Reţinem aprecierea autoarei că naturile statice şi florile, constant prezente în creaţia sa în toţi anii, au constituit genul său preferat şi că pictura lui Manolescu „ar fi meritat atenţia posterităţii chiar dacă opera lui s-ar fi restrâns la acest gen” (pag. 36). În capitolul „Prietenii” aflăm multe informaţii inedite în primul rând despre pictorii de care l-a legat o trainică prietenie, Gheorghe Naum, Mihail Gavrilov Emilia Dumitrescu, Theodorescu-Sion, ca şi despre alţi apropiaţi ai familiei pictorului, unii cărora instalarea la putere a autorităţilor comuniste schimbându-le dramatic condiţia materială, dar care au ştiut cu decenţă şi demnitate să supravieţuiască, să se adapteze la noua situaţie. Când a părăsit Vâlcovul în urma anexării Basarabiei la statul sovietic prin odiosul tratat Ribbentrop-Molotov, Mihail Gavrilov chiar a locuit un timp, în 1941, cu soţia şi cei trei copii, în casa familiei Manolescu. Reproducerile după tablourile artistului (85 la număr, unele dintre acestea fiind reluate şi fragmentar) sunt de bună calitate şi vin să demonstreze că într-adevăr creaţia lui Sorin Manolescu este a unui slujitor al penelului care a manifestat pasiune şi respect pentru artă, că ea merită atenţia specialiştilor şi iubitorilor de frumos, că trebuie făcută cunoscută marelui public. Imaginile sunt făcute după lucrări din colecţia Muzeului Brăilei, a fiicei artistului, Ioana Manolescu, şi a unor colecţionari particulari ale căror nume autoarea le menţionează. Ele ilustrează exemplar genurile cultivate cu predilecţie de pictor: peisaj, natură statică şi flori. În repertoriul peisagistic distingem privelişti din Bălţile Brăilei, şlepuri pe Dunăre, pajişti, luminişuri, interioare şi margini de pădure, amurguri, toamne, căpiţe de fân, scene din munca ţăranilor la seceriş, margini de sat, case, aspecte citadine etc. Albumul se încheie cu un bogat documentar fotografic (peste 60 de imagini grupate sub titlurile „Sorin”, „Marcela”, „Interioarele locuinţei din Strada Belvedere 3”, „Ioana”) şi 12 anexe cuprinzând corespondenţă şi alte documente considerate de autoare ca importante pentru a face lumină asupra unor aspecte din viaţa artistului. Este un album conceput cu responsabilitate şi înalt profesionalism de Ana-Maria Vicol, mustind de informaţii, riguros în analize, care evaluează activitatea artistică a lui Sorin Manolescu şi dă posibilitatea să i se cunoască valoarea operei acestuia şi contribuţia pe care a adus-o la îmbogăţirea patrimoniului cultural-artistic al Brăilei şi nu numai. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted June 3, 2014 Author Posted June 3, 2014 Simona Pascale şi Relu Angheluţă: „Univers feminin” Atmosferă estivală la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” din strada Domnească nr. 22. Doi artişti, Simona Pascale şi Relu Angheluţă, ambii absolvenţi ai tinerei Facultăţi de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, îi invită pe iubitorii de frumos într-o lume a feminităţii, o lume plină de poezie, fantezie, culoare, graţie şi bun gust. Intitulându-şi expoziţia „Univers feminin”, ei prezintă un ansamblu de lucrări de pictură, artă decorativă, design vestimentar şi sculptură, care atrag şi încântă de la primul impact prin diversitatea materialelor, motivelor şi tehnicilor în care sunt realizate. La Simona Pascale, ale cărei lucrări au fost expuse mai întâi la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia, predominante sunt piesele de design vestimentar, unele gata confecţionate, altele constând doar în materiale textile pictate şi având posibilitatea de a fi prelucrate la formele şi dimensiunile persoanelor care le vor achiziţiona. Aşa cum a ţinut să menţioneze la vernisaj (2 iunie), artista a dorit „să coboare pictura de pe simeză pe corpul uman”, oferind astfel femeilor sugestii şi modele pentru a se îmbrăca elegant şi original. În acest sens, ea a pictat pe ţesătura din mătase sau din alte fire, adevărate compoziţii cu elemente decorative, abstracte sau figurative, transpuse în forme cu linie modernă, suplă şi cromatică, uneori vie, luminoasă, strălucitoare, alteori mai sobră, discretă, în funcţie de evenimentele la care aceste piese pot fi îmbrăcate. Impresionează la Simona Pascale fantezia bogată de care dă dovadă, meticulozitatea şi răbdarea cu care lucrează, calitatea picturii, echilibrul şi acordurile rafinate de tonuri pe care le obţine. De multe ori, alături de materialele de bază, ea foloseşte dantela, broderia şi catifeaua, conturează manual pe suprafaţa materialului unele motive decorative, pe care ulterior le umple cu culori textile, cu pietre semipreţioase. Întotdeauna ea are în vedere atât realizarea funcţiilor estetice şi utilitare, dar şi a decorativismului şi plasticului, atribute esenţiale în tentativa sa „de a coborî pictura pe corpul uman”. Acestor piese de reală frumuseţe, feminitate, graţie şi delicateţe, ea le atribuie şi titluri precum: „Vibraţie”, „Amintiri”, „Sânge albastru”, „Vis de vară”, „Scrisori nescrise”, „Numai iubirea”, „De dragul tău”, „Pierdută în vise”, „În zbor” ş.a. Lucrările de artă decorativă expuse („Radăcini I, II, III”, „În plasa gândurilor”, „Căutări” sunt nişte tapiserii de dimensiuni mai reduse, menite să fie folosite la ornamentarea unor interioare de locuinţă, conferind acestora o notă de nobleţe, eleganţă şi intimitate. Picturile „Căderea îngerilor”, „Aşteptare”, „De ce nu-mi vii”, „Odă lui Klimt” se înscriu în sfera aceloraşi preocupări ale artistei pentru arta decorativă, fiind realizate în culori sensibile, expresive, emoţionante prin sugestivitatea formelor şi mesajul transmis privitorului. Un mesaj de linişte şi pace sufletească, de chietudine, de iubire a frumosului din natură şi a celui zămislit de mâna omului, de aspiraţie spre o viaţă încărcată cu multe bucurii. Ultima este un omagiu adus pictorului şi decoratorului austriac Gustav Klimt, unul dintre fondatorii Secessiunii vieneze, artist care împreună cu fratele său Ernst Klimt şi colegul Franz Matsch au înfiinţat în 1883 propria şcoală de artă decorativă, iar ulterior au efectuat lucrări şi în România la Castelul Peleş din Sinaia. Sculpturile lui Relu Angheluţă completează în mod strălucit lucrările Simonei Pascale, majoritatea având la bază nudul feminin. Sunt ronde-bosse-uri executate în marmură albă şi colorată, în piatră, în lemn, asociate uneori cu bronz şi foiţă de aur. Ele se numesc: „Tinereţe”, „Bucurie”, „Ioana d’Arc”, „Două nuduri”, „Prinţesă”, „Supliciu I şi II”, „Supărare”, „Nimfă”, „Victorie”. Relu Angheluţă este un liric prin excelenţă, iar lucrările lui sunt sugestive poeme sculpturale, în care sub hlamida metaforei şi simbolului sunt încorporate gânduri şi sentimente, atitudini, trăiri, idei de o profunzime remarcabilă. Artistul şlefuieşte suprafeţele până ajunge să redea frăgezimea şi catifelarea epidermei. În spiritul unor procedee cunoscute în sculptură, el amputează adesea capul şi o parte a membrelor personajelor, întotdeauna însă este atent la ritmurile formelor şi volumelor, la raportul dintre plinuri şi goluri, dintre părţile luminoase şi cele umbrite, dintre suprafeţele netede şi cele vibrate. Există în sculptura lui Relu Angheluţă o sete evidentă de puritate, care merge mână în mână cu stăruinţa pentru echilibru şi armonie, pentru o exprimare sintetică. Aducând un suflu proaspăt în peisajul artei plastice create la Galaţi, expoziţia celor doi artişti este un act de cultură demn de reţinut, care nu ar trebui să scape niciunui iubitor de frumos şi mai ales sexului feminin. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted June 11, 2014 Author Posted June 11, 2014 Eminescu în creaţia graficienei Constanţa Abălaşei-Donosă Chipul celui mai mare poet al României, Mihai Eminescu, opera sa poetică şi în proză, meleagurile natale şi locurile pe unde a trecut în scurtul său periplu terestru, prietenii care l-au înconjurat, personalităţile culturale care l-au sprijinit sau au scris despre creaţia sa, au constituit de-a lungul anilor subiectul multor interpretări ale artiştilor noştri plastici, culminând cu acea inegalabilă statuie din bronz a lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului Român. Acesteia i se alătură alte monumente ridicate pe tot cuprinsul ţării sau peste hotare, datorate unor artişti ca Frederic Storck, Oscar Han, Constantin Baraschi, Ion Schmidt-Faur, Mihai Onofrei, Lucian Murnu, Marcel Guguianu, Ovidiu Maitec, Alexandru Pană, Nicolae Pascu-Goia, Nicăpetre, Dan Covătaru etc. Dintre pictori, primul care s-a inspirat din opera sa a fost evreul polonez Leonard Salmen. Acesta, începând din 1898 a ilustrat 94 dintre poeziile lui Eminescu în 179 de lucrări grafice, unele fiind tipărite în primii ani ai secolului al XX-lea sub forma unor cărţi poştale. De asemenea, au realizat portrete ale poetului şi ilustraţii la opera sa Ştefan Luchian, Octav Băncilă, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Ary Murnu, Al. Poitevin Scheletty, Aurel Bordenache, Marcela Cordescu, Ligia Macovei, Jules Perahim, Eugen Bouşcă, Sabin Bălaşa, Mihai Cătrună ş.a. Gălăţenii Mihai Dăscălescu şi Nicolae Spirescu s-au apropiat şi ei cu pioşenie de Eminescu, de creaţia acestuia, ajungând la realizări demne de memoria genialului poet. Primul, originar din Hânţeşti, un sat aflat în apropierea Ipoteştilor, a pictat un ciclu cuprinzând 60 de tablouri cu caracter preponderent documentar, nu lipsite însă şi de valoare estetică, iar al doilea şi-a intitulat seria lucrărilor inspirate din creaţia Luceafărului poeziei româneşti „Ipostazele geniului”, unele dintre ele înnobilând astăzi sala de lectură „Eminescu” din cadrul Bibliotecii „V.A. Urechia”, graţie importantei donaţii făcută de artist în timpul vieţii sale. Dintre plasticienii gălăţeni, cu reuşite în a-l portretiza pe Eminescu şi a-i ilustra unele poezii, îi putem nominaliza şi pe Vasile Onuţ, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Nicolae Cărbunaru, Maria Dunavăţu şi Teodor Vişan. De aceleaşi nobile preocupări pentru viaţa şi opera lui Mihai Eminescu a fost însufleţită şi Constanţa Abălaşei-Donosă din Brăila, pictoriţă, graficiană şi poetă, artistă cu multe expoziţii organizate în ţară şi în străinătate (peste 45), autoare a zece cărţi de poezie, proză şi eseuri. În acuarelă, în peniţă sau în tehnici mixte, ea a realizat un ansamblu de lucrări care au fost publicate în cartea sa „Avem nevoie de Eminescu”, apărută în 2013 la Editura „Nico” din Tg. Mureş şi prefaţată de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos. Ele însă au putut fi admirate şi în expoziţiile artistei deschise la Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila, la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani, la Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” din Chişinău, iar recent şi la Sala „Constantin Brâncuşi” din cadrul Parlamentului României. În legătură cu acest interes deosebit manifestat faţă de marele poet, artista se confesa în cartea amintită: „L-am iubit pe Eminescu de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată poezia sa, însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este al unui crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har, lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră strămoşească, făcând-o cunoscută şi netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenţei sale”. De aici îndemnul lăuntric de pătrunde în labirinturile universului poeziei eminesciene, de a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile produse de lectura operei poetului, de aici pasiunea şi tenacitatea cu care a căutat să găsească echivalenţe plastice semnificative, care să emoţioneze, să declanşeze ample vibraţii sufleteşti. Urmărind aceste lucrări, impresionează de la început cele care îl reprezintă pe Mihai Eminescu. Modelele le-au constituit desigur cele patru fotografii cunoscute, respectiv din anii 1869, 1878, 1884, 1888. Desenele în tuş, executate în peniţă, sunt lucrate cu multă răbdare şi meticulozitate. Linii fine, haşuri, puncte, virgule, suprafeţe albe, umbre discret conturate, alcătuiesc o ţesătură iconică din care chipul poetului răsare luciferic, aşa cum îl vedem la vârsta de 19 ani, „subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală”, cum îl descrie George Călinescu privind fotografia de la 28 de ani, sau suferind, cu privirea pierdută şi sufletul pustiit, cum apare în fotografia din 1888, ultima, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling din Botoşani. În acuarelă, artista foloseşte o materie cromatică transparentă, fluidă, răspândită în tuşe spontane, dinamice, fără să renunţe la rigoarea şi precizia desenului, la formele clar conturate. Strălucitoare rămân imaginile executate după fotografia din 1869, făcută la Praga (atelierul lui Jan Tomas), când Eminescu era student, şi cea din 1878 (atelierul lui Franz Duschek din Bucureşti), folosită în medalion de Titu Maiorescu în tabloul membrilor Societăţii „Junimea” din 1883, ele dându-i graficienei şi cele mai variate posibilităţi de interpretare. Veronica Micle este prezentată în unele desene singură, iar în altele împreună cu Eminescu. Uneori chipul ei este introdus în compoziţii peisagistice inspirate de poezii ca „Uitarea”, „Iubind în taină”, „La steaua”, „Pe aceeaşi ulicioară”. La fel procedează artista şi cu portretul lui Eminescu în ilustraţiile la „Luceafărul” (mai multe variante), „Sonete”, „Somnoroase păsărele”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Rugăciune”. Alte poezii ale lui Eminescu i-au prilejuit artistei configurarea unor admirabile portrete feminine, pline de candoare, eleganţă, graţie şi de o frumuseţe fizică evidentă („Floare albastră”, „Tu mă priveşti cu ochii mari …”, „La o artistă”), după cum altele i-au inspirat peisaje de un lirism exuberant sau uşor melancolic („Ce te legeni …”, „Povestea codrului”, „Lacul”, „Închinare lui Ştefan cel Mare”, „Sara pe deal”). Casa părintească din Ipoteşti, Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care poetul a fost botezat la 21 ianuarie 1850, meleagurile Bucovinei, Parcul „Mihai Eminescu” din Botoşani sunt întâlnite în imagini inspirate, tonice, armonioase, bine aşezate în pagină, echilibrate. În acest ansamblu de lucrări consacrate lui Mihai Eminescu, Constanţa Abălaşei-Donosă nu a putut să nu-i aibă în vedere şi pe cei care au scris despre viaţa şi opera poetului nepereche, alcătuind în acest sens o galerie de portrete în care sunt cuprinşi: Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Dumitru Caracostea, Dumitru Popovici, George Călinescu, Edgar Papu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Grigore Vieru, Ion Ionescu-Bucovu. Sunt portrete executate şi ele în peniţă sau în acuarelă, expresive, în care autoarea a urmărit atât asemănarea fizionomică cu modelele, dar şi punerea în evidenţă a unor trăsături morale. Relevante pentru artistă sunt şi cărţile poştale realizate cu prilejul unor evenimente, tipărite de Clubul Filatelic din Turda, preşedinte Petre Suciu (Congresul Mondial al Eminescologilor, Chişinău 2012; 123 de ani de la moartea poetului; 182 de ani de la naşterea poetului, 140 de ani de când Eminescu a cunoscut-o pe Veronica Micle la Viena, Inaugurarea Casei Memoriale din Ipoteşti, Aniversarea a 125 de ani de la realizarea ultimului fotoportret a lui Eminescu etc.), cuprinzând imagini cu portretele lui Eminescu şi Veronica Micle, ca şi ilustraţii ale unor poezii. Alăturându-şi numele celor care au cinstit cu dalta şi penelul memoria lui Mihai Eminescu, personalitatea şi creaţia acestuia, Constanţa Abălaşei-Donosă, prin grafica sa, a adus un modest şi pios omagiu Luceafărului poeziei româneşti, a apropiat astfel mai mult de inima şi sufletul iubitorilor de frumos pe acela care a fost legat prin zeci de mii de fibre de fiinţa sfântă a poporului său şi care a avut cu atâta luciditate conştiinţa valorii sale când a scris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted June 19, 2014 Author Posted June 19, 2014 Istorie gălăţeană - Monumentul Sfântului Francisc În curtea Bisericii romano-catolice, ea însăşi monument de arhitectură construit în anul 1844 (Str. Domnească Nr. 86, colţ cu Str. Gării), în partea dreaptă de la intrare, se poate vedea monumentul Sfântului Francisc, întemeietorul Ordinului călugăresc franciscan. A fost ridicat la 3 octombrie 1926 de către credincioşii catolici din oraş, preot fiind Ulderico Cipolloni, cu prilejul împlinirii a 700 de ani de la decesul Sfântului în orăşelul său natal, Assisi, din ţinutul Umbria (Italia). Francisc din Assisi (1181-1226) era fiul unui bogat negustor de stofe. A fost botezat Giovanni, însă i se spunea Francesco, adică francezul, pentru că mama sa era provensală, iar el s-a născut în timp ce tatăl său se afla în Franţa. În tinereţe şi-a ajutat părinţii în bunul mers al afacerilor. S-a remarcat prin grija acordată săracilor şi leproşilor. Într-o zi a auzit o voce care părea că vine dinspre crucifixul din bisericuţa aproape părăsită „San Damiano” din Assisi: „Mergi şi-mi repară locaşul, care vezi că stă să cadă”. Francisc a rezolvat problema vânzând o parte din stofele tatălui său pentru a plăti materialele de construcţie. Aceasta a stârnit un mare conflict în familie, care nu s-a terminat decât numai atunci când Francisc a renunţat la moştenire şi chiar la hainele sale. Episcopul de Assisi i-a oferit o robă simplă şi Francisc a început o nouă viaţă, însufleţită de credinţă. Trăieşte izolat, iar mai târziu în jurul său se adună şapte ucenici cu care începe să predice. Prin 1210 scrie „Regula Prima”, o glosă asupra fragmentelor din Evanghelii, care se referă la lepădarea de sine şi la condiţiile de viaţă ale urmaşilor lui Hristos. Predicile sale se bucură mult de audienţa şi aprecierile oamenilor. Peregrinează prin mai multe locuri, duce o viaţă plină de privaţiuni, ajunge în Ţara Sfântă, se reîntoarce în Italia, iar în 1221 schiţează un Regulament care, după operarea unor modificări, a fost aprobat, în 1223, ca „Regula Bullata” de către Papa Honorius al III-lea. În ultimii săi ani, când nu mai deţinea nici o poziţie oficială în Ordin, s-au întâmplat cele mai faimoase evenimente din viaţa lui Francisc: inaugurarea ieslei de Crăciun la Grecchio, scrierea „Imnului Soarelui”, trăirea experienţei imprimării Stigmatelor, avută pe Muntele La Verna. Cicatricele acestor răni suferite în extaz i-au rămas ascunse pe corp până când în 1226 a murit la vârsta de 45 de ani, după ce cu un an mai înainte orbise. În 1228 a fost canonizat de vechiul său prieten Grigore al IX-lea, fostul cardinal Ugolino. Orăşelul natal, Assisi, a devenit un centru de pelerinaj pentru franciscanii din toată lumea. Monumentul ridicat de gălăţeni este o copie fidelă a statuii sculptorului italian Giovanni Dupré (n. 1 martie 1871 – m. 10 ianuarie 1882), aflată în interiorul Catedralei San Rufino din Assisi. Statuia, care îl înfăţişează pe Sf. Francisc într-o ipostază meditativă, cu braţele încrucişate pe piept, este cioplită în marmură de Carrara, are înălţimea de 1,80 m. şi a fost executată de renumita Casă Fratelli Giorgini din Masso-Carrara, Italia. Soclul monumentului are gravate pe cele patru laturi următoarele înscrisuri: în faţă - „Catolicii din Galaţi marelui binefăcător al omenirii Sf. Francisc de Assisi - 3 Octombrie 1926; în stânga - „Dumnezeul meu şi toate”; în spate - „Eu sunt trimisul marelui Rege”; în dreapta - „O, Sfinte Francisc, fiii tăi din Moldova împreună cu terţiarii s-au unit cu fraţii lor din Galaţi la ridicarea acestui monument sărbătorind al VII-lea Centenar al morţii tale, 1226-1926”. (Notă: aşa cum se înţelege din cartea „Oxford - Dicţionar al Sfinţilor”, Ed. Univers enciclopedic, Buc. 1999, „terţiarii” erau mireni care adoptau idealurile franciscane, dar rămâneau împreună cu familiile lor, fără a depune un jurământ de credinţă). Monumentul Sfântului Anton de Padova Tot în curtea Bisericii romano-catolice, în partea stângă de la intrare, se află monumentul Sfântului Anton de Padova. El a fost ridicat de credincioşii catolici din Galaţi, prin grija preotului Ioa Duma, şi dezvelit la 14 iunie 1935, de faţă fiind, la festivităţile inaugurării, Monseniorul Mihai Robu, episcop catolic, medicul Dimitrie Lazăr, primarul Galaţiu-lui , generalul Goncea, comandantul corpului 3 teritorial, Septimius Codreanu, chestorul municipiului etc. Slujba religioasă a fost oficiată de Monseniorul Mihai Robu şi un sobor de preoţi catolici. Sfântul Anton din Padova (cca 1193-1231), monah franciscan şi preot, s-a născut la Lisabona (Portugalia), din părinţi nobili. La vârsta de aproape 16 ani se alătură Ordinului clericilor austini şi studiază la Coimbra cu profesori de la Montpellier, Toulouse şi Paris. Impresionat de câţiva franciscani care au trecut prin Coimbra, intră în Ordinul lor. În 1221 ia parte la Adunarea generală a clericilor din Assisi, condusă de Fratele Elias, pe când Francisc încă trăia. Este trimis într-o mică sihăstrie de la San Paolo. Este ales ca să predea teologia călugărilor de la Bologna şi Padova. În 1227 este ales arhiepiscop al Italiei de Nord. Scrie „Predicile pentru Duminică” şi este însărcinat de curtea papală pentru alcătuirea „Predicilor pentru zilele de sărbătoare”. A săvârşit foarte multe minuni. Moare în 1231 la Accella, o suburbie a Padovei, unde călugării franciscani îndrumau o mănăstire de maici ale Ordinului săracelor clare. La numai un an de la încetarea din viaţă, a fost sanctificat şi ridicat la cinstea altarelor. Reprezentant remarcabil al franciscanismului prescolastic, foarte apropiat în spirit şi concepte de însuşi Francisc, Sf. Anton de Padova s-a bucurat de o deosebită popularitate, fiind nominalizat de către Pius al XII-lea, în 1946, ca Doctor al Bisericii, predicile sale, bazate pe scrierile patristice, având un profund caracter biblic şi liturgic. Monumentul de la Galaţi îl înfăţişează pe Sf. Anton cu un crin în mâna dreaptă, simbol al purităţii, iar cu mâna stângă ţine la piept, aşezat pe o carte (Biblia), pe pruncul Iisus. Pe cele patru laturi ale soclului se află înscrisurile: în faţă - „Marelui făcător de minuni Sf. Anton de Padova, 1934”; în stânga - „Tu ce-ntr-a sfinţilor ceată măreaţă/ Luceşti ca soarele, care dă viaţă,/ Sfântul minunilor numit cu dor:/ O, Sfinte Antoane, dă-mi ajutor!”; în spate - „Plini de încredere, zilnic la tine,/ Bătrânul, tânărul, mic, mare, vine/ Tu eşti al harului împărţitor/ O, Sfinte Antoane, dă-mi ajutor!”; în dreapta - „Buna ta inimă, îndurătoare,/ La toate rugile dă ascultare,/ Tu eşti al tuturor mijlocitor/ O, Sfinte Antoane, dă-mi ajutor1”. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted June 27, 2014 Author Posted June 27, 2014 Carmen Poenaru, o artistă cu evoluţie spectaculoasă Născută în comuna Barcea, judeţul Galaţi (30 martie 1964), pictoriţa Carmen Poenaru, după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu din Cluj-Napoca, Secţia tapiserie-creaţie vestimentară, clasa profesorilor Valeriu Vasilescu şi Doina Hordovan (1989), s-a stabilit în oraşul Bacău, unde trăieşte şi creează şi astăzi. Membră a U.A.P.R., a Asociaţiei Europene a Artiştilor şi a Clubului UNESCO, Atena, ea este una dintre cele mai apreciate artiste plastice, care s-a impus atât pe plan naţional cât şi internaţional. Şi-a deschis mai multe expoziţii personale la Bacău (1994, 1995, 1996, 1998, 2000, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2011, 2012, 2013, 2014), Cluj-Napoca (1995), New Delhi, India (1996, 1998, 1999, 2001, 2005), Haggenschwil, Elvetia (1997), Berna, Elveţia (2004), Piatra Neamţ (2004), Bucureşti (2010) etc. şi a participat la numeroase manifestări colective de profil organizare în ţară (Bacău, Bistriţa, Bucureşti, Iaşi) şi peste hotare (Germania, Finlanda, Italia, Grecia, Slovacia, Cehia, Republica Moldova). A luat parte la Taberele de creaţie de la Tescani, Bacău (1995-1996, 1998, 2000), Cornu, Prahova (1994), Nicula, Cluj-Napoca (1994), Slănic Moldova (1999), Suceviţa (2002) şi Cimişlia, Republica Moldova (2004). În 1996 a beneficiat de o bursă de studii UNESCO în India, eveniment care i-a influenţat foarte mult cariera artistică şi care a determinat-o să revină, pe cont propriu, şi-n anii următori. „În India, declara pictoriţa unui jurnalist băcăoan, arta se regăseşte peste tot, de la lucrurile mărunte, specifice traiului zilnic, până la opere de arhitectură, palate, temple etc. Întreaga artă este închinată Creatorului Universal, care şi el îmbracă multe forme şi nume. Artistul este foarte respectat pentru simplul fapt că Dumnezeu l-a înzestrat cu talent, iar un dar făcut de Creator trebuie respectat de toată lumea. Actul de creaţie nu este o manifestare spontană a unui gând, ci o meditaţie, o relaţie directă cu universul, este o sărbătoare a vieţii, reflectată mai ales în culoare. Totul în India exaltă de culoare. Muzica, poezia, pictura, toate sunt închinate vieţii. Pot supune că în India am învăţat să colorez, să surprind viaţa trepidantă în culoare” (Vasile Pruteanu – „Arta este centrul vieţii, flacăra care purifică totul”, interviu cu Carmen Poenaru, în „Ziarul de Bacău”, 20 februarie 2014). Pentru activitatea sa, Carmen Poenaru a fost onorată cu mai multe distincţii: Premiul I la Concursul naţional de artă plastică pentru tineret, Cluj-Napoca (1982); Marele Premiu pentru creaţie vestimentară „Toamna băcăuană” (1990); Premiul pentru creaţie vestimentară „Design 2000”, Bucureşti (1990); Premiul U.A.P. la Saloanele Moldovei, Chişinău (1994); Premiul U.A.P.R. (2001); Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova la Saloanele Moldovei, Chişinău (2003); Premiul „Mihai Grecu” acordat de U.A.P. din Republica Moldova, Saloanele Moldovei, Chişinău (2009). Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Australia, Elveţia, Finlanda, Germania, Grecia, India, Norvegia, Olanda, Republica Moldova, Spania, Suedia, S.U.A. Recent, din dragoste, respect şi recunoştinţă pentru oraşul care a adoptat-o ca fiică, a donat Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău un număr de 113 lucrări de pictură şi grafică aparţinând tuturor etapelor pe care le-a cunoscut creaţia sa. Carmen Poenaru s-a împărţit cu generozitate de-a lungul anilor între pictură, grafică, icoane pe sticlă şi creaţia vestimentară, având o evoluţie spectaculoasă. A pendulat întotdeauna între figurativ şi arta abstractă. Opera sa, de o mare varietate, este constituită în jurul unor cicluri: „Spaţiu”, „Lumină”, „Universul copilăriei, „Oglinda magică”, „Ritmuri”, „Grădini interioare”, „Eros”, „Capricii”, „Rupestre”, „Simboluri”, „Vibraţii”, „Colaj” ş.a. Tablourile sale conţin secvenţe ale universului mirific al copilăriei, nuduri feminine, reprezentări decorative cu motive florale, avimorfe şi antropomorfe, plăsmuiri în cheie abstractă, proiecţii cu ecouri suprarealiste. Uneori artista apelează la geometrizări şi stilizări inspirate din scoarţele populare româneşti, alteori imaginile sunt rezultatul unei fantezii debordante, pictate într-o coloristică explozivă, şocantă, produs al temperamentului său impetuos, energic, neliniştit, în continuă căutare de ceva nou. Carmen Poenaru a imortalizat în acelaşi timp privelişti ale peisajului unic din Insula Myconos din Grecia (expoziţia „Myconos, mirajul luminii”), al Deltei Dunării (expoziţia „Delta, finit-infinit”) sau aspecte ale Veneţiei, oraş despre care pictoriţa spunea că „este imposibil să nu fii contaminat de farmecul, ineditul, opulenţa acestuia, unde totul e un spectacol şi o sărbătoare permanentă şi unde pictezi chiar dacă nu eşti pictor”. „Luminoasă, subliniază criticul Carmen Mihalache Popa, pictura ei seduce prin formele explozive şi prin tuşele de o cuceritoare dezinvoltură, fiind confesiunea directă, netrucată a unei mari sensibilităţi. Aerul freamătă învăluitor în jurul lucrărilor, iar interferenţele dintre real şi oniric captivează spectatorul pentru că artista este, totodată, o natură intuitivă, dar mai ales un spirit cultivat care ştie să folosească, într-un mod personal, vechi simboluri, motive ancestrale într-o tentaţie de a-şi construi propria cosmogonie”. În aceiaşi termeni elogioşi, maestrul Ilie Boca, scria în 1994: „Culori luminoase, galbenuri, roşuri reci, mângâiate şi biciuite totodată, strunite cu ştiinţă şi trăite, compun neaşteptate spectacole. Materia colorată o utilizează cu plăcere, fără idei preconcepute, căutând expresivitatea. Darurile naturale combinate cu nemulţumirea creatoare şi puterea de muncă a artistei, ne dau garanţia drumului ascendent, garanţia succesului”. În lucrările de pictură şi grafică realizate pe batic din mătase naturală din India, Carmen Poenaru se mişcă între figurativ şi abstract. Motivele sunt dintre cele mai diverse, explorate în serii precum: „Zbor”, „Metamorfoze”, „Grădini”, „Femei pe terase greceşti”, „Pictură abstractă”. Culorile sunt exuberante, linia desenului are fluiditate, artista îşi păstrează spontaneitatea şi siguranţa în configurarea elementelor ce alcătuiesc arhitectura compoziţiilor decorative. Unele din aceste baticuri pot fi folosite de femei în diferite ocazii şi sub diferite forme, pot fi chiar prelucrate având dimensiunile cuprinse între 2 x 1,20 m, altele pot fi utilizate pentru decoraţii interioare, conferind spaţiului nobleţea şi căldura artei. În iconografia religioasă, pictoriţa dovedeşte că este o foarte bună continuatoare a celor mai bune tradiţii ale artei bizantine şi a iconarilor români care au dat strălucire acestui gen. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted July 3, 2014 Author Posted July 3, 2014 „In activitas”, o expoziţie consacrată artiştilor gălăţeni în viaţă După expoziţia „In memoriam”, consacrată artiştilor gălăţeni trecuţi în împărăţia umbrelor veşnice, iată o nouă manifestare organizată de Muzeul de Artă Vizuală prin care se valorifică opera plasticienilor de la Dunărea de Jos aflată în colecţiile sale, de data aceasta a celor aflaţi în viaţă şi în activitate. Ei trăiesc atât în Galaţi şi Tecuci, principalele oraşe din judeţul nostru, în alte centre culturale din ţară (Bucureşti, Iaşi, Piatra Neamţ, Buzău, Constanţa, Sibiu), dar şi în Germania (Berlin, Munchen, Coln), Australia (Melbourne), Italia (Milano, Perugia), Anglia (Londra, Coventry) şi Statele Unite ale Americii. Pe simeze sunt expuse un număr de 46 de lucrări de pictură, sculptură şi grafică semnate de tot atâţia artişti. Din cauza spaţiului destul de restrâns al sălii „Ioan Simion Mărculescu”, destinată expoziţiilor temporare, un alt număr de 21 de plasticieni, ale căror lucrări sunt în colecţia muzeului şi au dimensiuni mai mari, sunt reprezentaţi pe un panou cu o fişă biobibliografică, însoţită de fotografia fiecăruia şi o reproducere după o lucrare (Mircea Nicolau, Cătălina Codreanu, Horia Mureşan, Nicolae Cărbunaru, Mircea Enache, Aurel Vlad, Sterică Bădălan, Neluş Oană, Nelu Pascu, Liliana Tofan, Alexandru Serafim Potecă, Liliana Marin, Mischa Diaconu, Ion Chiriac, Adrian Gorgan ş.a.). Dintre lucrările originale de pictură prezentate, iubitorii de frumos pot admira pe cele semnate de octogenara Mala Zamfirescu-Bedivan, Gheorghe I. Anghel, Nicolae Einhorn, Pia şi Napoleon Costescu (stabiliţi în Germania), Jana şi Gheorghe Andreescu, Marcel Bejan, Ion Murariu-Neamţ, Aurelia Tudorache, Vasile Neagu, Valeriu Şuşnea, Gheorghe Mihai-Coron, Gheorghe Miron, Eugen Holban, Sava David şi Tudor Ioan. Grafica îi are ca autori pe Dumitru Cionca (stabilit în S.U.A.), Anca Tofan, Simona Soare (stabilită la Berlin), Cornel Corcăcel, George Sorin Purcaru, Cornelia Nicolaescu-Burlacu, Maria Dumbravă, Crenguţa Macarie, Pavel Botezatu şi Raul Popa. Prezenţa sculptorilor este simţită prin ronde-bosse-urile realizate de Dan Mateescu, Gheorghe Terescenco, Sergiu Dumitrescu, Liviu Adrian Sandu, Iuliana şi Gheorghe Turcu (stabiliţi în Australia), Ingo Glass (stabilit la Munchen), Marian Enciu, Mugurel Vrânceanu, Denis Brânzei, Florin Lucian Marin,Valentin Popa şi Eduard Costandache. Fiind o expoziţie cu participarea unui număr atât de mare de artişti, atât de diferiţi ca vârstă, cuprinsă între 90 şi 32 de ani, care trăiesc în localităţi şi medii diferite, se înţelege că suntem în faţa unor orientări stilistice diferite (de la realism şi citatul folcloric, impresionism, expresionism până la abstracţia lirică), abordări tematice variate, tehnici şi modalităţi plurale de realizare plastică. Un lucru este însă sigur: fiecare dintre ei, fie pictor, sculptor sau grafician, a căutat să se exprime în „graiul” său, să fie sincer cu sine şi cu iubitorii de artă. Fiecare, atunci când s-a aflat în faţa şevaletului, a modelat lutul sau a cioplit lemnul, piatra şi marmura, a creat cu sentimentul perenităţii, cu dorinţa ca ceea ce a zămislit cu mintea, simţirea şi mâinile sale, să placă celor mulţi, să le pună în evidenţă originalitatea, să-i determine pe oameni să devină mai buni, mai sensibili, mai înţelepţi şi mai frumoşi la suflet. „Artistul, spunea Paul Klee, face vizibil ceea ce este invizibil”, iar Lucian Blaga, într-o exprimare poetică foarte sugestivă, afirma că prin ceea ce face, creatorul nu urmăreşte să „strivească corola de minuni a lumii”, ci dimpotrivă, „să sporească a lumii taină”, îmbogăţind „întunecata zare cu lungi fiori de sfânt mister”. Gălăţenii trebuie să fie mândri că această vatră de la Dunărea de Jos, binecuvântată de Dumnezeu, a dat şi dă culturii şi artei naţionale şi universale atâtea personalităţi a căror valoare este apreciată pe toate meridianele. În încheiere, subliniem faptul că la vernisaj (2 iulie), cei doi organizatori ai expoziţiei, muzeografii Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu, au făcut un apel la artiştii care nu au fost reprezentaţi în expoziţie, iar muzeul nu posedă lucrări din creaţia lor, să doneze instituţiei opere ale lor, pentru ca astfel, în viitoare manifestări colective sau tematice, ei să poată fi incluşi în cadrul acestora. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted August 30, 2014 Author Posted August 30, 2014 Vasilica Chifu - O pictură a stărilor lăuntrice Pictoriţa Vasilica Chifu (n. 1 ianuarie 1955, Pelinu, Călăraşi), noua expozantă de la Muzeul de Artă Vizuală, sala „Ion Simion Mărculescu, este o prezenţă necunoscută până acum iubitorilor de frumos din Galaţi. Aflată pentru prima oară în oraşul de la Mila 80, artista, absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, membră a U.A.P.R. Filiala Bucureşti, din 1990, a început să expună din 1980, având numeroase participări la manifestări de profil organizate pe plan naţional, dar şi internaţional: Budapesta – Ungaria (1987), Toronto – Canada (1989), Gyor – Ungaria (1991), Istanbul – Turcia (1996), Raciborz – Polonia (2000), Baden – Elveţia (2002), Barcelona – Spania (2005), Seki – Japonia (2007), Bejing – China (2010). Şi-a deschis, de asemenea, în 1999, o expoziţie împreună cu soţul său, sculptorul Panaite Chifu, în sala rondă a Galeriilor Etaj ¾ din cadrul Teatrului Naţional din Capitală. A fost distinsă cu „Honor Mantion First Class” la Bienala Internaţională de la Raciborz – Polonia (2000) şi Premiul pentru Pictură la Salonul Mic din Bucureşti (2010). Opere ale sale se găsesc în colecţii particulare din Anglia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Japonia, Olanda, România şi Ungaria. Lucrările din expoziţia de la Galaţi (curator, sculptorul-muzeograf Alexandru Pamfil) ne pun în contact cu creaţia unei artiste de o sensibilitate coloristică deosebită, care pictează pe suporturi de mari dimensiuni, uneori monumentale (formaţia sa este de pictor monumentalist), şi care foloseşte din abundenţă albastrul liniştitor, încât dă impresia că dialogul său este purtat cu o lume celestă. Vasilica Chifu are „viziunea eterului, a marilor spaţii vide şi a stărilor de imponderabilitate”, sublinia cu câţiva ani în urmă criticul de artă Pavel Şuşară („Romănia literară, nr. 15, 14 – 20 aprilie 1999). Discursul ei este de tip reflexiv, pictoriţa apelează cel mai mult la abstracţia lirică pentru a-şi materializa iconic stările şi trăirile interioare, combustiile lăuntrice care o frământă. Credem că cheia în care trebuie citite tablourile sale o dă însăşi artista. Într-o frază inserată în catalogul expoziţiei, dedesubtul unor aprecieri critice ale lui Pavel Şuşară şi Constantin Prut, ea mărturiseşte: „Sunt prinsă în această lume de sunete şi culoare, de energii văzute şi nevăzute, între lumea trecută şi cea viitoare, îndreptându-mă spre lumină, spre El”. Înţelegem că în accepţiunea Vasilicăi Chifu „El” este Divinitatea, Creatorul Suprem, zămislitorul universului şi a tot ceea ce mişcă în el, simbolul cel mai elocvent al perfecţiunii. Aspiraţia pictoriţei este spre această ţintă, năzuinţă care însufleţeşte de altfel pe orice creator responsabil, care doreşte şi trudeşte pentru a lăsa în urmă ceva durabil. De la un tablou ca cel intitulat „Urme de la Început”, care ne poartă cu gândul cu zeci de mii de ani în urmă, la episodul Genezei, când Dumnezeu a creat cuplul adamic şi l-a lăsat liber în grădina Edenului pentru a se bucura de frumuseţile şi bogăţiile acesteia, până la „Reîntoarcerea”, o sugestivă imagine a integrării fiinţei umane în pământul din care a fost zămislită, este un parcurs existenţial care creează întrebări, iar omul, în tentativa sa de a găsi răspunsuri se zbuciumă, se nelinişteşte, caută să depăşească barierele cunoaşterii sale limitate. La Vasilica Chifu, neliniştea nu îmbracă forme coloristice sumbre, întunecare, apocaliptice, ci tablourile sale indică mai mult o tratare de tip mioritic, sugerând o împăcare a sa cu ea însăşi şi cu Divinitatea. Semnul crucii din „Reîntoarcerea”, configurat gestualist cu o pensulă lată, este o sugestie a Marii Treceri a noastră prin această lume pământeană, dar şi o expresie a faptului că munca jertfitoare a artistului adevărat nu a fost zadarnică. Universul picturilor Vsilicăi Chifu este populat de forme care rămân învăluite în mister, de chipuri nedefinite sau clar exprimate, de făpturi biblice, de siluete umane abia descifrabile, de litere ale unor alfabete imaginare. Un exemplu edificator îl reprezintă „Scrisoare către propria fiinţă”, o compoziţie în care formele din spaţiul plastic alcătuiesc un ansamblu ce poate fi socotit un fel de „ars poetica” al autoarei. Alte lucrări se numesc „Oceanul cu suflete”, „Spirit călător”, „Singurătate”, „Comunicare”, „Între alb şi negru”, „Epavă”, „Interdependenţă”, „Introspecţie”, „Nocturnă”, „Fluenţă”, „Peisaj virtual”, „Himeră”, „Tentaţie”. Însăşi această înşiruire de titluri este o trimitere spre un temperament neliniştit, care abordează latura gravă a existenţei umane şi caută să o materializeze imagistic prin soluţii care-i sunt proprii. Modalitatea în care artista îşi structurează ansamblurile este foarte ingenioasă. Tuşe largi, trasate cu o mişcare gestualisă a pensulei, energii care se dezvoltă în ritm dinamic, suprafeţe mari colorate în tonuri vii sau de o discreţie ce atinge rafinamentul, motive antropomorfe clar exprimate sau abia sesizabile, înscrisuri indescifrabile, totul contribuie la crearea unor imagini deloc comode, ale căror sensuri trebuie pătrunse la o lectură făcută cu mare grijă. Vasilica Chifu, o artistă mai puţin cunoscută, care ne poartă prin spaţiile celeste ale unei imaginaţii fertile, a cărei identitate o descoperim cu satisfacţie şi ale cărei lucrări trebuie luate în seamă în contextul căutărilor novatoare din pictura noastră contemporană. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted September 11, 2014 Author Posted September 11, 2014 In memoriam A părăsit această lume pictoriţa Mala Zamfirescu-Bedivan Veste tristă primită cu întârziere de la Bucureşti. În ziua de 26 august a încetat din viaţă pictoriţa Mala Zamfirescu-Bedivan, vrednică fiică a Galaţiului, personalitate marcantă a artei româneşti contemporane, ale cărei lucrări iubitorii de frumos din Cetatea dunăreană au posibilitatea să le admire în expoziţia personală pe care sculptorul-muzeograf Alexandru Pamfil i-a organizat-o în 2007 la Muzeul de Artă Vizuală şi, mai recent, parţial, în expoziţia „In activitas”, de la aceeaşi instituţie, organizată de muzeografii Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu. Născută în Galaţi, la 8 ianuarie 1928, ea a învăţat mai întâi la Şcoala Negroponte, la Institutul Notre Dame de Sion, a luat lecţii cu pictorul Nicolae Mantu, apoi, la Bucureşti, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, promoţia 1958. Încă din timpul studenţiei s-a căsătorit cu colegul său, pictorul Petre Bedivan. Are doi copii, Cristian Paul Bedivan – sculptor (prezent şi acesta cu trei expoziţii personale până acum la Galaţi), şi Mihaela Stavrescu – graficiană. Din 1953 a început să participe cu lucrări la expoziţii republicane, saloane de grafică, expoziţii de artă românească organizate în Cuba, Italia, Germania, Grecia, la expoziţii internaţionale de artă din Rusia şi Germania. A realizat costumele pentru filmul lui Francisc Munteanu „Dincolo de barieră”. Prima expoziţie personală şi-a organizat-o destul de târziu, abia în 1989, cu lucrări executate în urma unui pelerinaj întreprins în Egipt şi Israel („Impresii din Orient”, Galeria „Orizont”, Bucureşti). Au urmat altele deschise la Bucureşti (1991, 1992), Sibiu (1993), Braşov (1995) şi Galaţi (2007, vernisaj – 4 mai). Între 2000–2002, la invitaţia criticului de artă Irina Cajal, stabilită în Boston, a avut posibilitatea să se documenteze şi să picteze în câteva localităţi din Statele Unite ale Americii: Massachusetts, New Hampshire, Long Island. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Canada, Israel, Egipt, Kenia, Turcia, Spania, Statele Unite ale Americii Învăţând în anii adolescenţei cu maestrul Nicolae Mantu, avându-i apoi profesori, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, pe Samuel Müntzer, George Lowendal, Alexandru Jean Steriadi şi Simion Iuca, artista şi-a însuşit temeinic marea lecţie a acestora, fapt care i-a permis ulterior să abordeze atât pictura cât şi gravura. S-a manifestat în acelaşi timp în grafica publicitară, în arta decorativă, vestimentaţie, forme spaţiale. În pictură a cultivat compoziţia de gen, portretul, peisajul, natura statică, nudul. În domeniul gravurii a expus de-a lungul anilor litografie, linogravură, xilogravură, maniera neagră. A fost atrasă în demersul său artistic în mod special de chipul femeii, pe care a înfăţişat-o în diverse ipostaze, urmărind întotdeauna să-i etaleze frumuseţea fizică şi morală, hărnicia, talentul, îndemânarea. A surprins în acelaşi timp frumuseţea plaiurilor româneşti în diferite anotimpuri, scene din viaţa ţăranilor şi pescarilor, poezia conţinută în lucrurile simple, adesea neobservată de ochiul comun. În urma pelerinajului făcut în toamna anului 1986 în Israel şi Egipt s-au născut sute de lucrări, executate în ulei, guaşă, pastel, acuarelă, tehnică mixtă, de o valoare documentară şi estetică incontestabilă. Tablouri care au făcut obiectul expoziţiei sale personale „Impresii din Orient”, găzduită în aprilie 1989 de Galeria „Orizont” din Bucureşti Artista, care a visat încă din copilărie să viziteze Orientul, a adus în faţa privitorului spectacolul inedit al unei lumi şi al unor locuri încărcate de istorie, cu privelişti fascinante, cu oameni primitori şi afectuoşi. Totul văzut cu un ochi sensibil, avid de a absorbi ceea ce i se înfăţişa pe ecranul retinei, însetat de a transpune pe pânză sau carton insolitul formelor şi exotismul desfăşurărilor cromatice. Pasiunea pentru ansambluri merge mână în mână cu aceea pentru detalii. Când este cazul, ştie să elimine ceea ce este de prisos, să sintetizeze, să lase loc esenţialului. Pictoriţa este înzestrată cu un excelent spirit de observaţie, ştie să reţină imagini într-adevăr semnificative ale locurilor pe unde şi-a purtat paşii, ştie să se apropie de oameni, să-i privească, să pătrundă în psihologia acestora şi să le reliefeze calităţi fizice şi morale definitorii. La despărţirea de persoana fizică a Malei Zamfirescu-Bedivan ne mângâiem cu gândul că pictura şi grafica sa ne va încălzi în continuare sufletele de pe simezele muzeelor, galeriilor de artă şi colecţiilor particulare, că opera sa, creată cu sinceritate, sacrificiu şi respect pentru artă, va rezista în timp. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted September 22, 2014 Author Posted September 22, 2014 Ion Ţarălungă, un pictor „pilot cu sufletul” Născut la Tecuci, la 22 august 1928, în familia unui mecanic de locomotivă, pictorul Ion Ţarălungă, de la moartea căruia s-au împlinit în această toamnă 15 ani, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în oraşul natal, dar şi în Galaţi, unde se mutaseră cu domiciliul părinţii săi din 1934. După stabilirea în Bucureşti, a revenit de nenumărate ori în Cetatea dunăreană pentru a-şi vedea mama (Aneta Ţarălungă, decedată în mai 1997) şi prietenii, sau pentru a participa la importante manifestări culturale şi ştiinţifice. Scriitoarea Violeta Ionescu i-a dedicat cu ani în urmă o carte, „Un pilot subtil … pictorul Ion Ţarălungă - In memoriam” (Editura Phoebus, Galaţi, 2006). Cursurile şcolii primare le-a urmat la Şcoala Nr. 5, iar după ce a absolvit Liceul Comercial „Alexandru Ioan Cuza” din Galaţi, a studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, pe care l-a terminat în 1955. Aici i-a avut profesori pe pictorii Adam Bălţatu, Samuel Mützner, Ion Marşic şi Costin Ioanid. Înzestrat şi cu reale calităţi vocale, în timpul studenţiei a activat ca bariton în Ansamblul U. T. C. A debutat în Expoziţia anuală din 1955. La 1 martie 1956 a intrat în serviciul armatei, la Studioul de Arte Plastice, ca reporter militar, fiind cooptat în multe misiuni militare desfăşurate cu bricul „Mircea”, distrugătorul „Regina Maria”, „Regele Ferdinand”, „Mărăşti”, ”Mărăşeşti”, motonava „Transilvania”. Mai apoi a lucrat ca asistent universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bucureşti, Facultatea de desen (1962-1972) şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1972-1974). După o absenţă de 12 ani, în 1974 a fost reîncadrat la Studioul de Arte Plastice al Armatei, unde a rămas până în noiembrie 1989, când s-a pensionat. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Buzău (1974), Bucureşti (1977, 1978, 1985), Tecuci (1977, 1982, 1983, 1985), Tulcea (1978), Deveselu (1982), Caracal (1982), Piteşti (1983, 1984), Constanţa (1989). De asemenea, a participat la numeroase manifestări oficiale şi de grup ale Armatei organizate în ţară şi peste hotare, în Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Rusia Sovietică, precum şi la expoziţii ale U. A. P. R. deschise la Bucureşti, Giurgiu, Turnu Severin, Roman, Botoşani, Piatra Neamţ. S-a numărat printre iniţiatorii fondării, la 19 mai 1990, a Asociaţiei Române pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii (A. R. P. I. A. ), ajutând apoi la înfiinţarea, la 11 noiembrie 1994, a Filialei de la Galaţi a acesteia, care poartă numele Cdor. Av. Anton Mărăşescu. A fost onorat cu mai multe distincţii: Medalia a 30-a aniversare a Armatei Române (1974), Medalia Meritul cultural, clasa a II-a (1984), Premiul I şi II pentru lucrări expuse la ediţia I a Memorialului Alexandru Papană şi Amiral Murgescu, Premiul I pentru expoziţia de pictură „Ceferiada”(1988), Premiul I pentru lucrările de pictură marină, Muzeul de Artă Constanţa (1989), Brevetul Onorific de Pilot Militar acordat de Comandamentul Aviaţiei Militare (1985); Diploma Comandamentului Aviaţiei Militare pentru contribuţia adusă la dezvoltarea aripilor româneşti (1988); Cetăţean de Onoare al Municipiului Tecuci (post-mortem, 2000). A încetat din viaţă la 3 septembrie 1999, la Bucureşti. Este înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri”. Postum i-au fost organizate expoziţii la Galeriile de Artă din Brăila (2000), la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti (2004) şi la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti (2006). Despre creaţia sa au scris elogios criticii de artă Mircea Deac, Octavian Barbosa, Dan Grigorescu, Magda Cârneci, Cornel Radu Constantinescu, Marin Mihalache, Cristina Angelescu , Valentin Ciucă ş.a. Lucrări ale sale se găsesc în multe unităţi militare de aviaţie şi de marină, în colecţii de stat şi particulare din România, Australia, Belgia, Cehoslovacia, China, Cipru, Germania, Grecia, Italia, Polonia, Ungaria. Sunt, de asemenea, de o mare valoare documentară cercetările sale întreprinse în Arhivele Militare, concretizate în zeci de articole şi studii publicate în revistele de specialitate sau rămase în manuscris, scrierile referitoare la istoria Galaţiului, la ceea ce a însemnat oraşul nostru şi Tecuciul pentru aviaţia românească, evocările consacrate piloţilor de vânătoare Gheorghe Mociorniţa, Alexandru Şerbănescu, Doru Davidovici. O parte dintre acestea pot fi întâlnite şi în cartea Violetei Ionescu menţionată mai sus. Activând în cadrul Studioului de Arte Plastice al Armatei, Ion Ţarălungă a consacrat multe dintre lucrările sale aviaţiei şi marinei, domenii pe care le-a îndrăgit încă din anii copilăriei şi adolescenţei. A pictat portrete de aviatori, marinari, grăniceri de marină, luptători, scene de evocare a unor importante evenimente din istoria neamului. A fost, în acelaşi timp, un excelent peisagist, surprinzând aspecte ale aşezărilor portuare, ale Văii oraşului Galaţi, imagini ale litoralului românesc, ale Deltei Dunării, ale pământului Dobrogei. Totodată a pictat compoziţii cu cai, scene de interior, nuduri, naturi statice cu flori, aspecte din munca pescarilor, cherhanale. Dragostea pentru locomotive, pentru mijloacele de transport feroviar, moştenită de la tatăl său, mecanicul de locomotivă Nicolae Ţarălungă, decedat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în condiţii tragice, s-a materializat şi ea într-o serie de compoziţii admirabil pictate. Artist de o remarcabilă ţinută profesională, sensibil, deplin stăpân pe mijloacele de exprimare plastică, exigent cu sine şi modern în viziune, a realizat tablouri care reţin prin dinamism, prin sobrietatea naraţiunii sau, dimpotrivă, prin atmosfera poetică, în funcţie de subiectul abordat. A dovedit o excelentă putere de pătrundere şi exprimare a psihologiei umane. Referindu-se la creaţia sa, reputatul critic şi istoric de artă Marin Mihalache nota: „Zborul şi plutirea, avionul şi vaporul, aerul şi apa, iată motivele ce revin cel mai adesea în picturile lui Ion Ţarălungă. Fascinat de cutezanţa zburătorilor, de spectaculoasa ţâşnire spre înălţimile străvezii ale cerului, el caută să surprindă în numeroase compoziţii cu această temă, legătura intimă dintre aceşti cavaleri ai aerului şi metalul însufleţit al avioanelor ce spintecă aerul cu eleganta lor siluetă, pentru care face apel mai ales la vârtejul de linii discontinui ce amintesc întrucâtva de rotirea elicei, prin vibraţia imprimată atmosferei”. Marinele sale sunt de asemenea de notorietate, iar personajele din compoziţii sunt înfăţişate în acţiune, fapt care imprimă ansamblurilor un deosebit dinamism, creează impresia de viaţă trăită intens. În portrete a sondat adânc în forumul lăuntric al modelelor, le-a pus în evidenţă trăsături definitorii ale personalităţii lor. Considerat fondatorul picturii cu tematică aeronautică din România, perceput ca un pictor-aviator, deţinând chiar un Brevet Onorific de Pilot Militar, acordat de Comandamentul Aviaţiei Militare, Ion Ţarălungă nu a fost niciodată pilot în adevăratul sens al cuvântului, şi-a făcut însă prietenii durabile în rândul aviatorilor, le-a cunoscut viaţa, i-a însoţit în numeroase zboruri, i-a pictat, devenind, aşa cum se exprima pilotul-scriitor Doru Davidovici, „un pilot cu sufletul”, suflet despre care acum, în postumitate, vorbesc cel mai elocvent lucrările lui. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted October 3, 2014 Author Posted October 3, 2014 Florin Stoiciu: „Mask 2014” Organizată pentru a fi itinerantă, expoziţia bucureşteanului Florin Stoiciu ”Mask 2014”, după popasuri la Tulcea şi Brăila, a ajuns în aceste zile de început de octombrie la Galaţi. De aici va pleca la Constanţa şi în alte oraşe din ţară. Autorul ei (n. 24 iulie 1965, comuna Mănăstirea, judeţul Călăraşi), cunoscut mai ales în postura lui de redutabil gravor, este conf. univ. dr. la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Secţia Grafică, membru al U.A.P.R. din 1993. De la absolvirea aceleiaşi universităţi la care acum lucrează, clasa profesorului Mircia Dumitrescu (1992), şi-a organizat 17 expoziţii personale la Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Basel (Elveţia), Viena (Austria), Berlin (Germania), a participat la numeroase manifestări cu caracter naţional şi internaţional, a fost onorat cu importante premii pentru lucrările sale (Premiul pentru cea mai bună grafică de carte, Cluj-Napoca, 1992; Premiul Tineretului acordat de U.A.P.R., 1996; Premiul I la Concursul Naţional de Litografie „Constantin Găvenea”, Tulcea, 1996; Premiul III la Bienala Intercontinentală de Grafică Mică „Inter-Art, Aiud, 2010; Premiul pentru grafică la Bienala „Ion Andreescu”, Buzău, 2010 etc.). Florin Stoiciu este şi autorul unor volume de specialitate: „Materialitatea în gravură” (Editura UNARTE, Bucureşti, 2006), „Materialitatea în gravură – tehnici şi maniere” (Editura „Polirom”, Iaşi, 2010); „Aquatinta pe tablă de oţel – o lucrare, o expoziţie” (Editura UNARTE, Bucureşti, 2011). Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din România, Belgia, Marea Britanie, Japonia, Elveţia, Franţa, Austria. Tema expoziţiei „Mask 2014”, care însumează tablouri realizate în tehnica acrilic pe pânză, o constituie nudul feminin, o temă foarte veche a artei, dar şi extrem de dificilă. N. N. Tonitza considera nudul drept „cea mai subtilă înfrăţire între lumină şi culoare” şi tot el susţinea că „buna cuviinţă şi conştiinciozitatea profesională nicăieri nu sunt mai intens puse la încercare ca în studiul nudului”. Florin Stoiciu glosează cu acribie pe acest motiv în toate cele 45 de lucrări prezente pe simeze, lăsând să se vadă viziunea sa profund modernă, cu ecouri din sintaxa expresionistă, fervoarea cu care se apleacă asupra feminităţii şi intimităţii femeii, stăpânirea cu un înalt profesionalism a mijloacelor de exprimare plastică. Imaginile configurate de artist sunt dintre cele mai diferite. Femeia este redată când în integralitatea trupului său, când numai fragmentar, când în ipostaze statice, când în mişcare, când chipul său este limpede conturat, când este estompat sau de-a dreptul ignorat. Adesea o vedem dezbrăcându-se, lăsând să i se vadă sutienul sau este pictată în racursi şi îşi acoperă cu mâna organul sexual într-un gest de pudicitate. Alteori este văzută din spate şi din profil, aşezată pe o canapea sau cufundată într-un fotoliu, având capul acoperit sau ţinând în mână un fruct, cu braţele împreunate deasupra sânilor, ghemuită, conversând cu o altă persoană. Dar din câte unghiuri şi în câte poziţii n-o prezintă pictorul, mereu preocupat de a nu fi monoton, de a oferi privitorului imagini care să-l reţină la un dialog cu făpturile sale feminine. Atunci când el insistă pe claritatea chipului, putem să descifrăm în expresia feţei şi a ochilor stările prin care trec personajele, emoţiile, sentimentele trăite, putem să pătrundem în psihologia acestora. În astfel de situaţii, femeile din pânzele lui Florin Stoiciu sunt surprinse în atitudini de extaz şi de meditaţie, de visare, cufundate în gânduri sau temătoare, supărate, indispuse, dând impresia că se relaxează sau par că s-au abandonat realităţii din jur. Pictorul nu urmăreşte senzualitatea, nici frumuseţea anatomică a corpului feminin, dar nici nu exaltă sexualitatea sau vulgaritatea. Nudurile sale au forme pline, sâni opulenţi, o carnaţie care exprimă concreteţea materiei, uneori sunt dezvăluite chiar zonele adipoase ale şoldurilor şi abdomenului. Modelele sunt femei ajunse la maturitate, care nu provoacă, nu ispitesc, dar care au o anumită frumuseţe morală, gesturi fireşti, ceea ce le conferă o superioritate specială şi atrag simpatia privitorilor. Desigur, sunt în expoziţie şi nuduri reprezentând femei mai tinere, care dezvăluie ale calităţi fizionomice. De cele mai multe ori personajele sunt proiectate pe un fundal sub formă de plasă cu ochiuri pătrate, ceea ce creează un sentiment al recluziunii, al izolării personajelor într-un mediu închis. În mod frecvent, în patrulaterul suportului îşi face apariţia o mască bărbătească ce pare a stânjeni făptura feminină. Este ca şi când ar pătrunde un ins nedorit într-un spaţiu intim. Există în pânzele artistului o anumită notă dramatică, dată de preponderenţa griurilor şi culorilor închise, de modul de gândire şi construcţie a compoziţiei. Fin observator al femeii-nud, Florin Stoiciu a abordat acest gen al picturii într-o interpretare proprie, lăsând să-i admirăm şi aici calităţile sale de excelent desenator, precizia liniei, spontaneitatea, echilibrul compoziţional, armonia, proporţiile, atribute remarcate în lucrările de gravură, dar şi pe cele de colorist, care utilizează o gamă cromatică de mare sobrietate, la fel ca şi personajele din tablourile sale. Expoziţia „Mask 2014” invită iubitorii de frumos la un dialog incitant, benefic, despre prezenţa nudului în arta contemporană şi a posibilităţilor artiştilor de a găsi soluţii noi de perpetuare a unui gen care a fost iubit, preţuit şi căutat în toate epocile. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted October 9, 2014 Author Posted October 9, 2014 Istorie gălăţeană - Coloana monumentală „Progresul” După cel de-al doilea război mondial, Galaţiul, atât de distrus în timpul acestuia, a trecut prin metamorfoze esenţiale, cunoscând o creştere a populaţiei şi o dezvoltare industrială şi edilitară foarte mare. În paralel, s-a dezvoltat învăţământul de toate gradele, cultura. Această dezvoltare, pe care municipiul şi judeţul au cunoscut-o în toate domeniile vieţii economice şi social-culturale, încearcă sculptorul Peter Balogh să o exprime în mod simbolic în coloana monumentală „Progresul”. Lucrarea, ridicată în 1966, aflată pe strada Brăilei, în faţa fostului cinematograf „Ţiglina”, este concepută sub forma unei imense coloane care se înalţă pe verticală, simbolizând ritmul dinamic înregistrat de Galaţi în drumul său ascendent. Cele patru laturi ale coloanei sunt placate cu travertin. De jur-împrejurul lucrării, sculptorul înscrie volume compoziţionale, repartizate în două registre inelare, suprapuse distanţat pe miezul coloanei, cioplite în piatră, ale căror imagini aduc în faţa privitorului scene de muncă din industrie şi agricultură. Personajele au chipuri robuste, subliniind capacitatea constructivă a gălăţenilor, a poporului român. Alte elemente ale compoziţiei reprezintă metafore plastice ale elanului creator, ale dezvoltării pe care o cunoaşte ştiinţa şi cultura în ţara noastră. _______________________ PETER BALOGH (n. 30 iunie 1920, Mişca-Oradea - m. 4 martie 1994, Bucureşti) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953), având profesori pe Boris Caragea şi Constantin Baraschi. Între 1953-1956 a fost asistent la secţia sculptură a aceluiaşi institut. Din 1948 a participat la expoziţii colective din ţară şi din străinătate, organizându-şi, totodată, 27 de expoziţii personale, dintre care o retrospectivă la Sala „Dalles” din Bucureşti, în 1983. În străinătate a expus la manifestări din Budapesta (1959,1965), Cehoslovacia (1960), Germania (1960), Helsinki (1960), Ankara (1960), Cairo (1960), Leningrad (1960), Francfurt pe Main (1967), Milano (1968), India, Polonia, Austria etc. Lucrări de artă monumentală: „Odihna”, piatră de Banpotok, Eforie Nord, 1961; „Trei generaţii”, piatră, Ploieşti 1969; „Viaţa fermecată”, bronz, Oradea Strandul 1 Mai, 1965; „Stefan Ludwig Roth”, bronz, Blaj, 1973; „Omagiu lui Ovidius”, bronz, Băile Felix- Oradea, 1975; „Monumentul Ostaşului Român”, bronz, Sf. Gheorghe, 1974; „Pe meridianele lumii”, inox, Atena, 1971; „Ţara Bihorului”, bronz, Budapesta, 1980 etc. Coloana monumentală „Avântul” Lucrarea aparţine sculptorului Dorio Lazăr. A fost realizată în 1966. Concepută ca o coloană de mari proporţii în înălţime, desfăşurată în spaţiu în forma unei spirale, alcătuită din volume geometrice, atât prin dinamismul liniei, cât şi prin materialul în care este realizată, ea se încadrează perfect în arhitectura modernă a cartierului, armonizându-se plăcut cu construcţiile din ambianţa sa. Este amplasată pe platforma de acces din faţa Complexului comercial „Dunărea” din Ţiglina I. _____________________ DORIO LAZĂR - născut la 20 aprilie 1922 la San Remo (Italia) – m. 2009, Germania. Fiu al pictorului interbelic Ghelman Lazăr, născut în Galaţi. Studii: Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1948). Expune din 1946 la Salonul Oficial, participând apoi cu regularitate la expoziţiile de stat şi la alte manifestări colective sau de grup. Reactor şef la revista „Artă plastică” (1954-1957). Expoziţii personale: Bucureşti (1964, 1973). Participă la expoziţii de artă românească organizate în străinătate: Belgrad, Budapesta (1959), Moscova (1969), Kalinin (1969), Düsseldorf (1968). Premiul de stat pe 1951. Lucrări de artă monumentală: „Ştiinţa şi Sportul” (Eforie Nord), „Tinereţe” (Ploieşti), „Iubire” (Bucureşti) ş.a. Din 1980 s-a stabilit în Germania, la Ehrbach din Odenwald. A practicat şi pictura. A tradus în limba germană multe poeme de Tudor Arghezi. Compoziţia statuară „Pe valuri” Autor: Constantin Baraschi. Decorează fântâna monumentală din piaţa centrală a oraşului, aflată în faţa Farmaciei „Carol Davila”. Construită în anul 1966, fântâna se compune dintr-un bazin de circa 144 m. p., în interiorul căruia se află o platformă decorativă, pe care este amplasată o statuie turnată în bronz, lungă de 3,05 m., reprezentând o femeie culcată. Pe laturile platformei şi în interiorul bazinului sunt amplasaţi şase peşti din gura cărora ţâşneşte apa către statuie. Apa are o dublă mişcare, fiind aruncată către centru atât din ţevile instalate pe pereţii interiori ai bazinului, cât şi din gura celor şapte peşti. Statuia, compoziţie ronde-bosse pe tema „Femeia pe valuri”, şi cei şase peşti, de dimensiuni 1,1 m. fiecare, aparţin sculptorului Constantin Baraschi. Zidul decorativ al fântânii este realizat din beton armat şi placat cu marmură. Compoziţia „Pe valuri” este asemănătoare cu o altă lucrare a lui Baraschi, purtând acelaşi titlu, care se găseşte în colecţia Höhn, Genova (Raul Şorban - „Constantin Baraschi”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966). Spre deosebire de aceasta, lucrarea de la Galaţi se distinge prin fineţea modelajului, prin preocuparea artistului de a întruchipa în arabescul contururilor graţia, ritmul, ordinea volumelor. Lirismul de esenţă decorativă, supleţea trupului, rotunjimea formelor, senzualismul cald ce-l degajă întreaga fiinţă a personajului, calităţile compoziţionale ce rezultă din sentimentul clasic de care era animat sculptorul, sunt caracteristice modului în care el îşi gândea nudurile, adevărate poeme în marmură sau bronz în care este celebrată femeia. Prin forma sa, prin linia suplă, mlădioasă a personajului feminin care o decorează, fântâna se încadrează armonios în ansamblul arhitectural modern al centrului oraşului, dimensiunile bazinului fiind în general reduse, corelate cu cele ale şirului de bazinete ( în total şapte) existente în faţa blocului L, strada Domnească, colţ cu strada Brăilei. _______________________ CONSTANTIN BARASCHI - (n. 17 noiembrie 1902, Câmpulung-Muscel - m. 22 martie 1966, Bucureşti ), artist al poporului, membru corespondent al Academiei Române, a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, în clasa sculptorului Dimitrie Paciurea, apoi, între 1927-1929, la Academia Julian din Paris, cu Bouchard, şi la Şcoala liberă „Le grande Chaumière”, cu Bourdelle. A debutat ca artist în 1925 la Salonul Oficial din Bucureşti cu lucrarea „Apostolul”. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale, a participat la manifestări din străinătate: Franţa, Spania, Italia, Finlanda, Cehoslovacia, Germania, Egipt, Grecia, Siria, Turcia etc. A realizat pentru Universitatea din Iaşi statuile lui Vasile Conta, Titu Maiorescu, Alexandru Xenopol, Monumentul Eroilor de la Predeal, două altoreliefuri pentru faţada Arcului de Triumf din Bucureşti, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare ( macheta se află la Muzeul de Artă Naţională, Bucureşti), George Enescu (Dorohoi, 1957), Dr. Petru Groza (Deva, 1962), Chimistul George Spacu (Universitatea din Bucureşti, 1964), Faunul şi nimfa (Constanţa, 1965), Nicolae Bălcescu (Piteşti). În 1950 a fost numit profesor de sculptură şi director al Institutului de Artă Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Este autorul a numeroase portrete (Ştefan Dimitrescu, Alexandru Phoebus, Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Ştefănescu-Goangă, Mihail Sadoveanu, Niculescu-Basu, George Calboreanu, Rădulescu-Motru, George Georgescu, Julles Cazaban, Demostene Botez), precum şi a altor lucrări cuprinzând toate genurile sculpturii. În opera sa, de o frumseţe şi un echilibru clasice, aşa cum subliniază criticul de artă Raul Şorban, Constantin Baraschi „interpretând într-un chip personal tradiţia, precum şi unele experienţe ale sculpturii europene contemporane, a păşit pe o cale mai fidelă propriei sale individualităţi, fără să fie nevoit a renega neîndoielnica măiestrie acumulată într-o lungă şi laborioasă carieră, fără să apeleze la soluţii arhaizante, primitive sau antirealiste”. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted October 18, 2014 Author Posted October 18, 2014 Istorie gălăţeană - Altorelieful de pe frontonul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” Proiectul lucrării decorative de pe frontonul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” aparţine sculptorului Mac Constantinescu. Altorelieful a fost realizat în perioada 1956-1957 în colaborare cu sculptorii Andrei Ostap, Nestor Culluri şi Ion Tureatcă. Frontonul, de formă triunghiulară, are dimensiunile 14,80 m. deschidere (bază) şi 2,30 m. înălţime. Compoziţia lucrării, realizată din piatră artificială, este specifică modului narativ în care Mac Constantinescu îşi gândea majoritatea creaţiilor sale. Subiectul este inspirat din miturile populare (Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana). O serie de elemente (fructe, struguri, peşte, berbecul) sunt simboluri ale opulenţei, aluzii directe la resursele meleagurilor gălăţene. Întrucât edificiul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” a fost conceput în stil doric, compoziţia altoreliefului realizează o împletire între elementele de folclor local şi cele de origine antică, aceasta rezultând cu claritate atât din vestimentaţia personajelor, cât şi din gestica lor. Decoraţia faţadei Teatrului Dramatic este completată de 14 metope în relief (dimensiuni 0,75 x 0,75 m. fiecare), reprezentând figuri heraldice şi trei acrotere. _____________________ MAC CONSTANTINESCU ( n. 29 iunie 1900, Charlottenburg, Germania - m. 22 iunie 1979, Bucureşti), sculptor şi artist decorator. A studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, la Academia liberă de pictură, desen şi sculptură (cu Ion Jalea, Jean Alexandru Steriadi, Artur Verona şi Ştefan Popescu), apoi şi-a desăvârşit pregătirea artistică la Paris şi la Roma. Domeniul predilect al activităţii sale l-a constituit sculptura şi arta decorativă. Lucrări ale sale înfrumuseţează edificii importante: Facultatea de drept din Bucureşti, Arcul de triumf, Muzeul de istorie din Tulcea ş.a. O serie de compoziţii înfăţişează momente de seamă din istoria poporului român: „Străbunii”, „Cap de dac”, „Cronicarii”, „Răscoala din 1907”, „Constructorii” etc. Este autorul unor ansambluri sculpturale, fântâni ( împreună cu Miliţa Petraşcu a realizat fântâna „Mioriţa” din Bucureşti), reliefuri decorative, fresce. Ca profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti a format numeroase generaţii de tineri în spiritul idealurilor umaniste, al dragostei şi responsabilităţii faţă de artă. Basorelieful „Sportul” În incinta Complexului sportiv „Dunărea”, în faţa unui bazin de apă din apropierea Palatului Sporturilor, se află un basorelief realizat din piatră artificială, în 1962, de sculptorii gălăţeni Constantin Dimofte, Vasile Vedeş şi Justin Năstase, acesta din urmă din Bucureşti. Basorelieful ocupă o suprafaţă sculptată de circa 25 m. p. Tematica: sportul. Ceea ce remarcăm la această lucrare este dinamismul personajelor, elanul lor tineresc, vigoarea şi dezvoltarea armonioasă a corpului. Mulţimea imaginilor surprinse subliniază dezvoltarea pe care o cunoaşte mişcarea sportivă în Galaţi, atenţia de care sportul se bucură din partea celor aflaţi la conducerea treburilor oraşului. Decoraţia murală „Arta cinematografică” Pe frontonul fostului Cinematograf „Ţiglina” se află o mare decoraţie murală, „Arta cinematografică”, în suprafaţă de 120 m. p., executată din mozaic ceramic în 1964. Autorul ei este pictorul şi graficianul Jules Perahim, născut Iuliş Blumenfeld (n. 24 mai 1914, Bucureşti - m. 2 martie 2008, Paris). S-a afirmat la o vârstă foarte tânără în cercurile avangardiste ale epocii. Împreună cu Gherasim Luca redactează revistele „Unu” (1930-1932) şi „Alge” (1930-1933). Deschide expoziţii cu tablouri suprarealiste în 1932 şi 1936 la Sala Dalles din Bucureşti. În 1940 se refugiază în U.R.S.S., devenind membru al conducerii Partidului Comunist Român. Se reîntoarce în ţară în 1944 şi este profesor de scenografie şi tehnica artelor grafice la Institutul de Arte Plastice şi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Adoptă şi promovează în creaţia sa realismul socialist. Între 1956-1964 a condus revista „Arta plastică”. Renunţă la realismul socialist şi în 1969 se stabileşte în Franţa, revenind la suprarealism. Tema compoziţiei din Ţiglina I a fost rezolvată printr-o reprezentare alegorică a cinematografiei, întruchipată printr-o figură feminină, surprinsă într-o ipostază dinamică, ţinând într-o mână un aparat de filmat, iar în cealaltă o mască, înţelegând ideea cinematografiei şi a teatrului. Figura centrală se profilează pe un fundal ale cărui elemente reprezentative dezvoltă ideea specificului gălăţean al subiectului, sugerând atmosfera portuară a oraşului, noile construcţii, totul într-o armonioasă îmbinare cromatică de negru, alb, galben şi o variată gamă de griuri. Liniile diagonale din partea stângă a compoziţiei semnifică ideea transmiterii realităţii prin obiectivul cinematografic şi proiectată apoi în imagini pe ecran, sugerate prin elemente ce apar în spaţiul din partea dreaptă a compoziţiei. De remarcat că glazura semi-mată în care este construită compoziţia are proprietatea de a reţine lumina, diminuând reflexele pe care de obicei le are mozaicul ceramic lucios, care nu suportă plein-airul, fiind folosit din cele mai vechi timpuri în special ca material de decoraţie interioară. Acest material a fost realizat printr-un procedeu nou, conceput de artistul-autor în colaborare cu inginerii Fabricii de porţelan din Ploieşti. Fântâna arteziană din Grădina Publică În centrul Grădinii Publice, trecătorul este impresionat de o fântână arteziană monumentală ai cărei pereţi exteriori, de forma unei cupe, sunt ornamentaţi cu o decoraţie de mozaic de marmură. Lucrarea a fost executată în 1960 şi aparţine sculptorului Mac Constantinescu şi pictoriţei decoratoare Stela Bozdog-Gănescu (n. 17 februarie 1914, Cincul Mare, judeţul Braşov, absolventă a Academiei de Belle Arte din Bucureşti). Subiectul compoziţiei, prin cele cinci personaje, se referă la câteva aspecte ale preocupărilor locuitorilor judeţului în ceea ce acesta are specific: construcţia de nave, siderurgia, agricultura, viticultura, pescuitul. Corneliu STOICA
dcp100168 Posted November 8, 2014 Author Posted November 8, 2014 Gina Hagiu-Popa, la 90 de ani Distinsa doamnă Eugenia (Gina) Hagiu-Popa, pictoriţă şi graficiană de notorietate naţională şi internaţională, pornită pe drumul artei de pe meleagurile binecuvântate ale Covurluiului, împlineşte în această toamnă 90 de ani. O vârstă venerabilă, de la altitudinea căreia poate privi înapoi cu mândrie şi, refăcând traseul parcurs în viaţă şi în cariera artistică, poate să se bucure de ceea ce a realizat. Cu patru ani în urmă, în 2010, marea expoziţie retrospectivă deschisă la Galeria Căminul Artei din Bucureşti, cuprinzând peste 200 de lucrări create începând din 1947, a constituit expresia cea mai grăitoare a înaltului potenţial creativ al artistei şi a contribuţiei sale la îmbogăţirea cu noi valori a patrimoniului plasticii noastre. Iolanda Malamen, poetă şi cronicar plastic, scria atunci că pictoriţa „ne-a oferit o expoziţie cât foarte multe lecţii de viaţă, cum rareori ne este dat să vedem prin galerii”, viaţă în cazul Ginei Hagiu însemnând şi „artă la cote înalte” („Luceafărul”, nr. 22, 12 mai 2010). Cu acel prilej a fost editat la Tipografia „Everest” şi un substanţial catalog-album (format 26 x 18 cm, 154 pag., hârtie cretată), în posesia căruia am intrat şi noi graţie unui apropiat al autoarei, poetul Sterian Vicol. El cuprinde un bogat material iconografic (reproduceri după lucrări de pictură şi grafică, fotografii, scrisori), lista tablourilor din expoziţie cu toate datele muzeale şi o selecţie de texte critice din presa naţională şi internaţională. Sora mai mare a regretatului poet Grigore Hagiu, pictoriţa s-a născut la 11 noiembrie 1924, în oraşul Tg. Bujor. După studii la Institutul Ortodox din Galaţi, a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1948), unde i-a avut profesori pe Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu şi Simion Iuca, iar între 1944-1949 a frecventat şi a absolvit şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Până în 1958 a lucrat ca actriţă la Teatrul Naţional şi Teatrul Tineretului din Bucureşti. A debutat în pictură la expoziţia anuală de stat din 1958, cu compoziţia „La moartea poetului Nicolae Labiş”. Între 1960-1962 a trăit şi a lucrat în China, împreună cu soţul său, pictorul Eugen Popa, la Institutul de Artă din Hangzhou. În 1963, timp de şase luni, a lucrat la Paris, în atelierul pictoriţei Magdalena Rădulescu. A obţinut o bursă din partea Muzeului de Artă Modernă „Stedelijk” din Amsterdam şi la recomandarea acestuia a lucrat în stagii de câte trei luni, în anii 1975, 1977, 1979, 1990, în Olanda şi S.U.A. În 1987 şi 1988 a organizat, împreună cu soţul său, în localitatea de naştere a acestuia, Săvârşin (judeţul Arad), un Muzeu de Artă, realizat prin donaţiile sale, ale lui Eugen Popa şi ale învăţătorului Iosif Dohangie. După moartea lui Eugen Popa, întâmplată de în 1996, s-a ocupat de valorificarea operei acestuia prin organizarea unei expoziţii retrospective (2004, Palatul Parlamentului, sala Brâncuşi) şi a editării unui album de artă („Eugen Popa văzut de el însuşi şi de contemporani”, R. A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2004), iar în 2008, casa părintească a soţului, de la Săvârşin, a donat-o Consiliului Judeţean Arad şi transformată în Casă Memorială. De-a lungul anilor, şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Hangzhou şi Pekin (China, 1962), Bucureşti (1962, 1973, 2010), Cluj (1963), Tg. Mureş (1963), Paris (Franţa, 1966), Padova, Abano-Terme (Italia, 1970), Olanda (1974, 1975, 1977, 1979, 1980, 1982, 1984, 1985, 1987, 1990, 1991), München (Germania, 1992), Denver (SUA, 1990) etc. Este autoarea unor lucrări de artă murală aflate la Bacău (Casa de Cultură a Sindicatelor, 1964, mozaic ceramic, 65 mp), Turnu-Severin (Fabrica de industrializare a lemnului, 1966, mozaic ceramic, 120 mp), Tg. Jiu (Consiliul Popular, 1968, mozaic ceramic, 16 mp), Buzău (Casa de Cultură, 1973, mozaic marmură, 76 mp) şi Giurgiu (Fabrica Danubiana, 1978, mozaic ceramic). A fost onorată cu mai multe distincţii: Premiul II la Festivalul Mondial al Tineretului de la Viena, Moscova, Bucureşti pentru lucrarea de pictură „Cursa păcii”(1959); Diploma şi Medalia Meritul Cultural Chinez (1962); Premiul II şi titlul de laureat pentru lucrarea de artă murală de la Fabrica „Danubiana” din Giurgiu (1978); Premiul II pentru machete şi schiţe la concursul decorării Teatrului Naţional din Bucureşti (1972); Titlul de Cetăţean de Onoare al localităţii Săvârşin (2008); Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Tg. Bujor (2011). Artista este şi personaj în filmul „Biserica în Poezie” (1998, regia - Grid Modorcea), documentar închinat generaţiei 1960, ale cărui filmări s-au făcut îndeosebi în biserica din Tg. Bujor, unde Grigore Hagiu a fost botezat, şi unde în fiecare toamnă poeţilor acestei generaţii (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Marin Sorescu ş.a.) li se face o slujbă de pomenire în cadrul Festivalului „Grigore Hagiu”. A realizat şi ilustraţie de carte, iar lucrări ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din România, Franţa, Italia, S.U.A, Belgia, Germania, Olanda etc. Despre creaţia sa au scris elogios Eugen Schileru, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Ion Frunzetti, Jack Brutaru, Mircea Popescu, Ion Brad, Bernard Blancotte, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Radu Bogdan, Gabriela Melinescu, Octavian Barbosa, Virgil Mocanu, Pop Simion ş.a. Nichita Stănescu i-a dedicat poezia „Ea”: „Suavă, tu, de-a pururi îmbrăcată/ în bluza cea oranj/ când noi trăiam din altădată/ în cine ştie ce oraş/ Ne desenai cu un cuvânt/ când surâdeai ca orizontul/ pe care-l vede un pământ/ pe care-l vede orbul/ când ţinte de aramă noi băteam/ în tronul cel de piele/ din care Femios păream/ scăpând din trei măcele/ când zeul peste cântec ne stătea/ de-aceea însuşi pe Ulise/ mai ne părea, mai apărea/ că plânsu-ni-se”. Pictura şi grafica Ginei Hagiu au cunoscut de-a lungul anilor mai multe etape de evoluţie, de la lucrările de început (perioada 1940 – 1960), strâns legate de peisajul şi oamenii locurilor natale, păstrate ca o nestemată în memoria afectivă, perioada chineză, până la cele de transpunere în viziune folclorică a unor motive sau bazate pe un decorativism abstract (ciclurile „Păsări şi fluturi”, „Deal). Opera artistei cuprinde în repertoriul ei peisaje, naturi statice, portrete, nuduri, compoziţii cu mai multe personaje. Ca tehnici, a cultivat pictura în ulei şi acrilice pe suport de pânză, carton, placaj, sticlă, desenul în cerneală chinezească, tuş, cărbune, creioane colorate, tehnici mixte etc. Începuturile în pictură stau sub semnul unei neţărmurite iubiri pentru meleagurile natale de la Tg. Bujor, pentru casa părintească de pe dealul Chităroaia, pentru obiectele de utilitate gospodărească, pentru persoanele care i-au fost apropiate în anii frumoşi ai copilăriei şi adolescenţei. Moara din Umbrăreşti, şoseaua care duce spre Vârlezi şi Galaţi, lunca populată de sălcii, dealurile Bujorului, bucătăria şi magazia casei părinteşti, scene ce ţin de universul domestic sunt evocate cu căldură şi vibraţie poetică, în acorduri cromatice care strecoară în suflet nostalgie (”Moara de la Umbrăreşti”, „Furtună pe şes – Tg. Bujor”, „Sălciile”, ”Şesul cu sălcii”, „Lunca Bujorului”, „Dealul Chităroaia”, „Mamaia”, „Eva, fetiţa cu părul roşu”, „Oalele negre – Chităroaia”, „Coşul de papură”, „Gutuile”, ”Farfuria cu peşte”, „Bucătăria de la Chităroaia”). Aceste imagini, care apar în tablouri pictate între 1940 – 1957, vor fi amplificate cu altele din desene realizate îndeosebi în 1963 („Tg. Bujor – Panorama”, „Tg. Bujor – Biserica”, „Casa de Cultură „Mihai Eminescu” Tg. Bujor”, „Pe dealul de la Chităroaia”, „Scaieţi pe deal la Bujor”, „Păpuşoi”, „Floarea soarelui”, „Dealurile Bujorului I, II, III, IV” etc.). Sunt desene în tuş, executate cu dezinvoltură şi precizie, linia este energică şi are fluiditate, viguroasă sau suplă, elementele ce alcătuiesc ansamblurile sunt configurate sintetic, reduse la ceea ce este esenţial. Cei doi ani petrecuţi în sud-estul Chinei la Hangzhou i-au permis Ginei Hagiu să descopere o lume necunoscută şi miraculoasă, depozitară a unei culturi străvechi, pe care a căutat să o cunoască şi să o înţeleagă în profunzimea ei. Fină observatoare a realităţilor din jur, pictoriţa a reţinut peisaje şi oameni surprinşi în activităţile lor zilnice, chipuri de copii şi adulţi, case construite pe canale, străzi înguste, ambarcaţiuni caracteristice, poduri, temple, pagode, Marele Zid, feţele lui Budha, monumente, locuri care poartă amprenta specificului ţării respective. Atât în lucrările de pictură cât şi în cele de grafică din această fertilă perioadă din activitatea sa, pictoriţa dovedeşte remarcabile calităţi de compoziţie, desen şi culoare, o matură abordare a subiectelor. Tablourile conţin o atmosferă tonică, lirismul este învăluitor, iar exprimarea sinceră şi directă. Totul contribuie la crearea unei impresii de autenticitate, de lucru bine gândit şi făcut, de cunoaştere a unui popor cu o străveche cultură. Lucrările conţinând impresii din călătoriile făcute de artistă prin ţară sau prin Italia, Olanda, Franţa, Rusia, Germania, Bulgaria etc., despre care Ion Frunzetti scria că „sunt recoltele trecerii prin zone de civilizaţie foarte diferite, surprinse fiecare cu caracteristicile ei, în desene nervoase, sintetice, de virtuozitate, unele, ori în adevărate broderii migăloase de tuş, îndelung elaborate” („Contemporanul, 30 martie 1973), ca şi cele din ciclurile „Păsări şi flori”, „Capra”, „Deal” sunt de notorietate în creaţia Ginei Hagiu. Dacă în ciclul „Păsări şi flori” (1970 – 1976) decorativismul abstract este preponderent, iar în „Capra”(1976 - 1980) artista explorează în tehnici diferite (pictură pe sticlă, acrilice, tuşuri, creion) motivul unui obicei atât de cunoscut în tradiţia populară românească, în „Deal” (început de prin 1980 şi continuat şi astăzi), ea dă viaţă, într-o manieră foarte personală, ce aminteşte de scoarţele şi lăicerele ţărăneşti, unei teme care a preocupat pe mulţi artişti, cea a dealului, formă de relief caracteristică pentru meleagurile copilăriei sale. „Dealurile” Ginei Hagiu sunt adevărate poeme cromatice, în care liniile ondulate şi curbe sugerează desfăşurări spaţiale domoale, specifice reliefului moldovenesc. Materia picturală este aşezată în tuşe expresive şi dense, în ritmuri ce conferă suprafeţei pictate sonorităţi muzicale. Titlurile sunt date în majoritate în funcţie de culoarea dominantă: „Deal roz”, „Deal galben”, „Deal verde”, „Deal brun”, „Deal negru”, „Deal rioşu”. Motivul dealului este prezent şi în „Dealurile Dobrogei”, „Deal la Săvârşin (Cetăţuia)”, „Deal la Temeşeşti I, II, III”. Adesea, ansamblul colinar dă impresia unui spaţiu cosmic („Deal I – Peisaj cosmic”). Admirând aceste tablouri ale Ginei Hagiu, ele ne deşteaptă în minte imaginea dealurilor conturată metaforic în versuri de fratele său, Grigore Hagiu, şi el un poet de viziune picturală: „Pline de taine,/ de neînţelese aleanuri,/ cusute cu cea mai subţire/şi trainică rază,/ bătute cu arbori,/ cu flori, şi cu iarbă,/ cu grâne,/ dealurile de acasă.// Ai putea să strici/ culorile toate,/ să istoveşti/ creioane,/ pensule, bidinele,/ e ceva ce nu se poate spune/ nici desena/ în sufletul purtat/ cu ele.// Ţesute de mâini/ cu mult mai gingaşe,/ par covoare-nflorate/ căzute din cer,/ cu mătasea plutindă/ lipită de pământ/ sudată/ pe lună şi rouă,/ să nu se mai dezlipească/ niciodată, niciodată”. („Dealurile”, în vol. „Desemne pe sticlă”, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1983, pag. 15). Pictoriţă şi graficiană de o sensibilitate aparte, modernă ca viziune şi expresie plastică, din stirpea celor hărăziţi să rămână, aparţinând familiei spirituale a marilor aristocraţi ai artei româneşti, Eugenia (Gina) Hagiu-Popa, personalitate complexă, cu un discurs inconfundabil, este o creatoare care în cei peste 65 de ani de activitate s-a dăruit cu sinceritate, pasiune şi responsabilitate artei, creând o operă vastă şi durabilă, fără de care istoria artei noastre plastice ar fi desigur mai săracă. La ceas aniversar, îi urăm artistei încă mulţi ani cu sănătate, inspiraţie şi putere de creaţie, spre binele culturii româneşti şi al beneficiarilor ei! Corneliu STOICA
dcp100168 Posted November 17, 2014 Author Posted November 17, 2014 Victoria Truţă, o nouă prezenţă în plastica gălăţeană Victoria Truţă, expozanta din aceste zile de noiembrie de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este o tânără artistă al cărei nume a început să reţină atenţia iubitorilor de frumos din Galaţi. Deşi este prezentă pentru prima oară cu o expoziţie personală pe simezele galeriei Filialei locale a U. A. P. R., ea a mai avut în anii anteriori câteva manifestări individuale deschise la Colegiul Naţional „Costache Negri” (1996), Galeria Mon D ’Art (2003), Winmarkt Art Galery (2005) şi Sala „Virgil Mazilescu, Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din Romania (2012). Iniţial învăţătoare, ca urmare a studiilor urmate la Liceul Pedagogic din Galaţi (1997), ea a frecventat apoi Şcoala de Arte, secţiile pictură şi sculptură (1997 - 2002), a urmat un curs de restaurator de bunuri culturale, organizat de Ministerul Culturii şi Cultelor (2008), a absolvit Facultatea de Psihologie de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti (2009), iar în 2010 a fost admisă la Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, pe care a terminat-o în 2013. În 2012 a beneficiat de o bursă Erasmus, studiind la Universitatea Kocatepe Afyon din Turcia, Facultatea de Arte, secţia Pictură. Începând din 1998 a participat la mai multe concursuri şi expoziţii colective de profil organizate la Galaţi, Focşani, Brăila, Târgovişte, Antalya şi Dinar, Afyonkarahisar (Turcia). De asemenea a expus la unele manifestări ale comunităţii turce din Galaţi. În expoziţia de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” artista prezintă numai lucrări de grafică (linogravură, desene în cărbune, tuş şi pastel). Titlul „Simbioza Orient şi Occident” este semnificativ pentru a ilustra opţiunea acesteia pentru arta realistă şi deopotrivă pentru cea abstractă, dar şi convieţuirea unor elemente simbolice din culturi diferite. Motivele de la care porneşte sunt diverse, de la cele de natură statică, peisaj, până la portret şi autoportret. Parcurgând lucrările din această ultimă categorie, putem spune că Victoria Truţă este o bună portretistă şi o bună desenatoare. Ea ştie să observe, să pătrundă în forumul lăuntric al modelelor, să analizeze şi să pună în evidenţă importante trăsături fizice şi psihice ale acestora. Are preferinţă pentru portretul feminin, pe care-l realizează folosind o linie mlădioasă a desenului, mânuită cu spontaneitate şi claritate, haşuri, mase compacte de negru. Nu face uz de pre multe mijloace. Adesea, în cadrul tablourilor sânt introduse pe fundal elemente decorative din recuzita simbolistică orientală, semn că perioada de studii în Turcia i-a fost benefică. De asemenea, uneori ea insistă pe vestimentaţia orientală a personajelor, pe scoaterea în evidenţă a specificului acesteia. Ea însăşi o persoană cu chip frumos, artista îşi alege ca modele femei asemenea sieşi, iar când îşi scrutează propriul chip, este la fel de preocupată atât pentru fizionomie cât şi pe reliefarea emoţiilor, trăirilor, stărilor prin care trece. Personajele sale sunt surprinse meditând, gândind la proiecte numai de ele ştiute, frământându-se pentru găsirea unor răspunsuri la întrebări legate de propriile probleme, sau înfăţişate visătoare, tandre, cu ochii melancolici sau inundaţi de lumină. Ele sunt fiinţe delicate, în expresia cărora li se citeşte curăţenia sufletească, puritatea şi pe care retina le reţine cu satisfacţie. Într-o altă serie de lucrări, care fac trecerea spre cele abstracte, personajele, fie ele din regnul uman sau animal, elementele care alcătuiesc ansamblul compoziţional sunt mai mult sugerate. Suprafeţele par catifelate, iar petele de culoare au o ritmică dinamică. Tablourile din sfera abstractului sunt de fapt nişte jocuri de culoare, încercări de armonizare în game cromatice diferite, folosind variate scheme compoziţionale. De aceea artista le şi intitulează: „Armonie în alb-negru”, „Armonie în roşu”, „Armonie în albastru”, „Armonie în galben”, „Armonie complementară” etc. Atât acestea, cât şi cele în care elementele figurative abia se disting, au un lirism discret, reţin privirea şi sunt capabile să declanşeze emoţii, să creeze o stare de confort spiritual. Culorile sunt când mai vii, când sobre, întotdeauna însă proaspete, expresii ale unei poezii suave, în care se simte vibraţia unui suflet cald, ocrotitor. Expunând pentru prima dată ca absolventă a unei instituţii de învăţământ artistic superior, Victoria Truţă, alături de alţi colegi ai săi, cum sânt Crenguţa Macarie, Raul Popa, Monica Turcu, Ştefan Axente, anunţă un suflu primenitor în mişcarea plastică gălăţeană. Notăm ca benefică prezenţa sa în peisajul plasticii profesioniste de aici şi-i aşteptăm cu interes viitoarele manifestări artistice individuale. Corneliu STOICA
Recommended Posts