Pensula şi dalta 2011-2016

dcp100168 · November 20, 2014

Incursiuni satirice în istoria Galaţiului

Florian Doru Crihană şi-a canalizat demersul său artistic în special pe crearea unor lucrări de pictură satirică grupate pe cicluri. Aşa au apărut seriile intitulate „Lumea copiilor”, „Scrisori”, „Omul de zăpadă”, „Portrete”, „Nuduri” etc. De câţiva ani însă, el şi-a axat ciclurile pe teme cu implicaţii în istoria unor oraşe („Veneţia”, „Broderii de Bruges”, „Legnica”, „Sacile”), a unor drame navale şi umane („Titanic”), a unor realizări unice ale tehnicii mondiale („Turnul Effel”) şi, pe un plan mult mai larg, în istoria civilizaţiei omeneşti („Călător prin 21 de secole”). O opţiune deloc uşoară, fiindcă ea presupune pe lângă talent şi o documentare foarte serioasă, parcurgerea unor materiale care să-l ajute în materializarea proiectelor sale. Plăsmuirile satirice şi umoristice ţesute pe marginea acestor teme au urmărit nu numai sa descreţească frunţile iubitorilor de frumos, să le aducă zâmbetul pe buze, să râdă, să se relaxeze, dar şi să-şi lărgească mai mult cunoaşterea graţie informaţiilor date prin scurte texte, prin stilurile arhitectonice ale diferitelor obiective prezentate, ale tradiţiilor şi obiceiurilor locuitorilor, ale valorilor culturale evocate prin imagini. A fost astfel şi un prilej benefic pentru ei şi de a gândi, de a medita asupra unor evenimente, asupra rolului pe care unele personalităţi l-au avut în epocile în care au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea.

Noua sa expoziţie personală „Galaţi – aventura unui secol”, găzduită de Biblioteca Franceză „Eugene Ionesco”, continuă aceste nobile preocupări artistice ale sale, fiind cu atât mai incitantă cu cât oraşul de la Mila 80 este locul său de naştere, locul unde s-a format ca inginer şi pictor, locul unde astăzi trăieşte şi creează. Desigur, cele 40 de lucrări care alcătuiesc expoziţia ar putea părea insuficiente pentru incursiunile pe care le întreprinde în istoria oraşului, însă modul selectiv în care el procedează în alegerea subiectelor este semnificativ pentru a oferi imagini atrăgătoare, pe care ochiul le parcurge cu deosebit interes. Apariţia tramvaiului la Galaţi, atestată la 1895, unele accidente înregistrate de acest mijloc de transport în comun pe strada Portului şi la intersecţia străzilor Traian şi Basarabiei, Valea oraşului cu desele inundaţii suferite, Şantierul Naval, înfiinţat în 1897 de inginerul Gheorghe Fernic, soarta unor nave ca Nahlin (iaht britanic cumpărat în 1937de primul ministru Gheorghe Tătărăscu, rebotezat în România „Luceafărul”, pe vremea regelui Carol al II-lea, „Răsăritul”, „Libertatea”, pe vremea comuniştilor, şi vândut mai pe nimic după 1990), „Transilvania” (construită în 1938 în Danemarca şi scufundată în 1979 în apele Dunării), Grădina Publică (înfiinţată în 1864 de pârcălabul Iorgu Ghica), Parcul Municipal, Portul, zona cunoscută sub numele „La două babe” constituie subiectul unor compoziţii umoristice care pun în evidenţă o imaginaţie productivă a artistului, construirea unor poveşti vizuale inteligente, de mare efect la impactul cu cei care le contemplă. La fel procedează Florian Doru Crihană şi în cazul unor edificii ca Palatul Justiţiei de pe strada Domnească, înălţat între 1912 -1923 (din 1974 sediul Universităţii Dunărea de Jos”), Palatul Navigaţiei (Gara Fluvială), Biserica fortificată „Precista”, Bursa de Comerţ, înfiinţată în 1881, Baia Comunală, construită între 1925-1935, Farmacia Ţinc (azi, Casa Colecţiilor), Teatrul Dramatic „Fani Tardini” (fost sediu al Bibliotecii „V. A. Urechia”), Restaurantul „Pescarul”, Casa „Simion Gheorghiu”(la parterul căreia se afla cândva Restaurantul Universităţii) etc. În ipostaze comice sunt prezentate şi monumentele oraşului: Bustul lui Mihail Kogălniceanu (1893), Statuile lui Mihai Eminescu, Ion C. Brătianu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Fântâna arteziană de la Grădina Publică, Fântâna „Femeia pe valuri”, Fântâna „Păpădia”.

Turnul de televiziune, înalt de 150 m, devine trambulină pentru înotătorii care sar în bazinul de pe plaja „Dunărea”. În alte imagini, el este integrat în construcţia podului de peste Dunăre, obiectiv visat de zeci de ani de gălăţeni şi încă netransformat în realitate, sau este unul din pilonii care susţine osia gigantei roţi ce se găsea odinioară pe strada Brăilei, în rotonda din preajma restaurantului „Ultimul Leu”. Statuia lui Eminescu are instalat în partea din faţă un microfon, iar Veronica şi Ion Creangă sunt cocoţaţi pe creanga unui copac şi aşteaptă începerea spectacolului; Statuia lui Ion C. Brătianu (autor, Ion Iordănescu) şi „Femeia pe valuri” (autor, Constantin Baraschi), multiplicată sub forma valurilor, au pornit în exod pe Dunăre, iar pe soclul rămas liber tronează personajul lui Cervantes, Don Quijote, vecin cu „Elicea”, prin care gălăţenii au aniversat în 1973 împlinirea a 80 de ani de la înfiinţarea Şantierului Naval, de fapt a Uzinelor de construcţii mecanice şi turnătorie din fier şi bronz, embrionul Şantierului G. Fernic & Comp. „Poarta turcească” este când cadru pentru cuplul Mihail Kogălniceanu – Alexandru Ioan Cuza, când loc de acces spre Delta Dunării, când deschidere „triumfală” spre valea oraşului. Un poliţai care păzeşte Statuia lui Eminescu pentru ca răufăcătorii să nu mai fure mâna personajului feminin care ţâşneşte din blocul de marmură, simbol al geniului, a adormit pe banca din preajmă ţinând la piept un volum cu versurile Poetului. Dat jos de pe soclu de autorităţile comuniste după 1948, Bustului lui Lascăr Catargiu, care iniţial alcătuia partea superioară a Monumentului Unirii din rotonda din faţa Grădinii Publice, dezvelit în jurul datei de 14 iulie 1928 (operă a lui Raffaelo Romanelli), nu-i rămâne decât să mâne boii înjugaţi aflaţi în compoziţia realizată în altorelief de la baza monumentului (simbol al reformei agrare înfăptuită de Cuza în 1864). În locul lui se înalţă statuia de astăzi a domnitorului Al. I. Cuza, operă în bronz a sculptorului Ion Jalea. Nicolae Mantu, cunoscut mai ales ca pictor animalier şi caricaturist, pictează stând călare pe un cal, iar animalul pictat (un câine de vânătoare) îi iese prin suportul tabloului. Din Gara Fluvială, în mod paradoxal, ies garnituri de tren tractate de locomotive cu abur. Un poliţai stă ghemuit pentru ca un altul, urcat pe spatele lui, să privească indiscret peste gardul înalt în curtea Institutului Notre Dame de Sion, unitate de învăţământ creată la 24 octombrie 1867 de către congregaţia călugăriţelor catolice. „Ziua marinei”, sărbătorită pentru prima oară la Galaţi la 15 august 1902, aduce în prim-plan elemente comice veritabile. Nava „Transilvania” este văzută ca pieton pe cheiul Dunării, pierzându-se şi ea prin mulţimea care forfoteşte în Gara Fluvială. Baia comunală este alimentată cu apă printr-un fel de cascadă. Alte şi alte exemple pot fi enumerate. Lucrările lui Florian Doru Crihană sunt toate un izvor de umor inteligent, materializat în imagini configurate cu o statornică preocupare pentru execuţia grafică, cromatică şi compoziţia de ansamblu. Desenul său este precis, urmărind uneori redarea celor mai fine detalii, alteori sintetizând elementele principale ale obiectelor care populează spaţiul plastic al tablourilor. Sunt de asemenea de remarcat calităţile sale inginereşti în redarea cu minuţiozitate a specificului arhitecturii edificiilor imortalizate, a navelor, a unor obiective ce sunt integrate naraţiunii plăsmuirilor sale. Din punct de vedere cromatic el se menţine în aceeaşi gamă a griurilor, răspândite cu trăsături fine de penel, mergând până la acorduri de mare rafinament.

Cu noua sa expoziţie, Florian Doru Crihană dovedeşte mai întâi de toate că este un fiu al Galaţiului care nu-şi poate uita oraşul în care s-a născut, trăieşte şi creează, oraşul care este martorul admirabilelor sale succese naţionale şi internaţionale, că prin ceea ce face caută să-l impună în lume. „Galaţi – aventura unui secol” este o manifestare de prestigiu, care confirmă talentul şi verva satirică a autorului, originalitatea şi inventivitatea lui creatoare. Sunt atribute care l-au impus în conştiinţa publicului şi a criticii de specialitate şi justifică numeroasele premii (peste 80) primite de-a lungul anilor în ţară şi peste hotare, precum şi prezenţa creaţiei sale pe simezele marilor muzee ale lumii, alături de personalităţi celebre.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 4, 2014

Expoziţia Lola Roth

În anul 2003, soţii Anne Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu, fiica şi ginerele pictoriţei Dorothea (Lola) Schmierer-Roth (n. 16 noiembrie 1893, Galaţi – m. 3 aprilie 1981, Bucureşti), au donat Muzeului de Artă Vizuală 74 de lucrări de pictură şi grafică ale acesteia. Un an mai târziu, ele au fost prezentate publicului gălăţean într-o expoziţie vernisată la 18 august 2004. Un număr de 47 de tablouri din această importantă donaţie constituie acum obiectul noii expoziţii pe care muzeul a deschis-o în sala „Ioan Simion Mărculescu”. Sunt lucrări cu o tematică variată, din toate perioadele de creaţie a artistei, realizate în tehnici diferite (ulei, acuarelă, tempera, cărbune), care pun în lumină personalitatea complexă a unei artiste cu studii făcute în ţară, la Viena, Berlin, Paris şi care a trăit cu intensitate înnoirile artei moderne din primele decenii ale secolului al XX-lea.

Peisajele expuse pe simeze stau sub semnul poeziei, a unei poezii contemplative, în care sugestiile cromatice exprimă mai mult stări sufleteşti, decât secvenţe recognoscibile într-o anumită realitate. Priveliştile montane, deşi lucrate pe suporturi de mici dimensiuni, prin modalităţile plastice utilizate, descriu spaţii vaste. Atmosfera este calmă, liniştitoare. Culoarea este fluidă, limpede şi păstrează o prospeţime impresionantă dacă avem în vedere timpul scurs de la anii când au fost create. Pictate în acuarelă pe hârtie sau pe carton, ele sunt concepute cu deplină ştiinţă a compoziţiei, a ordonării planurilor, a echilibrului. Tuşele sunt când mărunte şi dese, cu vibraţii pointilliste, când largi şi aplatizate. Disponibilităţile lirice ale artistei indică trăiri sufleteşti consumate la un înalt diapazon emoţional, optimismul tonifiant simţit în faţa spectacolului reconfortant al naturii. Alte peisaje ne poartă prin Galaţiul de altădată. Aici pictoriţa îşi păstrează în unele lucrări lirismul, mai ales în acuarele („Pe lângă plopi”, „Uliţă spre Brateş”,”Casa Roth”, însă în altele adoptă o notă gravă, sobră, chiar dramatică („Galaţi – zid cu contraforturi”, „Furtună peste Galaţi”, „Strada Braşoveni”, „Biserica Sf. Haralambie”, „Case părăsite”).

Portretele, ca şi cele pe care i le cunoşteam, confirmă pasiunea manifestată de artistă pentru figura umană, răbdarea cu care s-a aplecat asupra sondării psihicului tinerilor şi adulţilor, strădania de a scoate la lumină ceea ce fiecare fiinţă are definitoriu. De la „Profil de femeie cu basma”, portret ce ne duce cu gândul la frumuseţea picturii renascentiste, „Colega”, tablou în care personajul este puternic luminat din faţă, construit pe baza unor contraste puternice, „Pe gânduri”, „Portretul vecinei”, admirabile plonjări în forumul lăuntric al unor tinere femei, până la portretele de adolescenţi executate în cărbune, sau la cele patru Autoportrete, Lola Roth demonstrează mari calităţi în abordarea chipului omenesc, de fiecare dată folosind mijloace plastice diferite, urmărind atât asemănarea cu modelele pictate, cât şi aducerea în prim-plan a unor însuşiri morale şi atitudini semnificative.

Marcată de-a lungul anilor de pictura lui Van Gogh, de cubism, de expresionism, de arta abstractă, pictoriţa nu a putut să nu-şi mărturisească afinităţi cu arta marelui olandez sau cu a unor protagonişti ai acestor curente. Dinte lucrările donate de familia Roth-Ionescu stau mărturie în acest sens cele intitulate „Strada Sf. Gheorghe”, „Picior de masă”, studiul „Mâna”, racursiul în cărbune „Picioare”, precum şi unele autoportrete. Alte lucrări („Omagiu lui Botoşanski”, „Cometa”, „Compoziţie”, „Clonare”, „Benjamin Britten”, „Peneş Curcanul”) sunt compoziţii abstracte, în care elementele componente iau forma unor pete de culoare de o discretă şi suavă poezie.

Prin această nouă expoziţie dedicată Lolei Roth, iubitorii de frumos au posibilitatea să cunoască mai bine opera unei fiice a Galaţiului al cărei nume se află înscris în rândul ctitorilor mişcării plastice din această parte a ţării. Spuneam aceasta, deoarece, alături de Nicolae Mantu, Gheorghe Levcovici şi Nicolae Spirescu, ea s-a numărat printre cei care în 1951, la numai un an după înfiinţarea U. A. P. R., au pus bazele Cenaclului Artiştilor Plastici din Galaţi, nucleul din care s-a dezvoltat actuala filială locală, ajunsă în prezent la peste 50 de creatori.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 7, 2014

Mihail Gavrilov, 115 ani de la naştere

Membru chiar de la înfiinţarea U. A. P. R. (1950), pictorul şi graficianul Mihail Gavrilov, de la naşterea căruia se împlinesc 115 ani la 9 decembrie, s-a numărat printre artiştii brăileni care în 1958 s-au alăturat membrilor cenaclului Plastic de la Galaţi, contribuind substanţial la consolidarea şi dezvoltarea mişcării plastice de la Dunărea de Jos. Originar din Ismail, vechi oraş situat pe braţul Chilia al Dunării, astăzi aparţinând Ucrainei, el a trăit mai mulţi ani la Vâlcov, a debutat în 1935 la Salonul Oficial din Bucureşti, a fost distins în 1936 cu Premiul Fundaţiei Simu, iar în 1937 a primit alte două premii ale Ministerului Cultelor şi Artelor pentru pictură (Salonul Oficial de Primăvară) şi desen (Salonul Oficial de Toamnă). După răpirea Basarabiei prin tratatul Ribbentrop-Molotov, în 1941 s-a stabilit definitiv la Brăila, unde a ocupat diferite funcţii, printre care pictor scenograf la Teatrul de Stat de aici şi profesor la Şcoala Populară de Artă. A continuat să expună la manifestările de profil cu caracter naţional, regional şi interregional. De numele lui este legată şi înfiinţarea teatrului de Păpuşi din Brăila. A încetat din viaţă la 28 septembrie 1968.

Mihail Gavrilov a rămas în memoria celor care l-au cunoscut îndeosebi ca un remarcabil acuarelist şi gravor. Nu a neglijat însă nici pictura în ulei. Trăind foarte mulţi ani la Vâlcov şi Brăila, el a surprins în lucrările sale frumuseţea neasemuită a Deltei Dunării, a bălţilor Brăilei, reţinând nu numai privelişti ale naturii cu ape şi arbori, dar şi imagini ale porturilor, scene cu pescari în plină acţiune, secvenţe din munca oamenilor de pe aceste meleaguri („Pe Filipoiu”, „Portul Brăila”, „Şantierul Naval Brăila”, „Năvodari plecând la pescuit”, „Bărci în repaus”). A pictat foarte mult şi la Curtea de Argeş şi în Vrancea, iar tablouri ca „Lacul din Cumpăna”, „Livadă de pruni”, „Plopi pe Argeş”, „Peisaj din Nereju”, „Bâlci”, „Târg la Năruja” etc. vorbesc de un artist deplin stăpân pe mijloacele de exprimare, reuşind să redea în profunzime specificul locurilor. Copacii din lucrările lui Gavrilov sunt planturoşi, au forme contorsionate, pescarii au chipuri aspre, lumina şi umbra sunt bine dozate, desenul este clar, înregistrând în ultimii ani o tendinţă vădită spre sintetic. Multe subiecte tratate în ulei sau acuarelă sunt reluate în xilogravuri şi linogravuri („Sărbătoarea mieilor la Năruja”, „Aspect din Balta Brăilei”, „În Insula Mare a Brăilei”, „Moară de apă”, „La pescuit pe Corotişca”, „Bărci pe canalul Corotişca”, „Nocturnă în Deltă”). Spre deosebire de prietenul său Gheorghe Naum, care urmăreşte surprinderea poeziei inefabile a peisajului, Gavrilov este mai riguros, mai rece, mai cerebral. În unele dintre ele chiar încearcă experienţe noi, renunţând la ţesătura de haşuri în favoarea unor pătrate sau linii distribuite simetric. În alte compoziţii porneşte de la sugestii oferite de operele literare: „Don Quijote”(Cervantes), „Revoltă în port”(Sahia), „Baladă” (Coşbuc). În câteva uleiuri, văzute prin 1968 („Docuri”, „Faleza la Galaţi”, „Ţiglina veche”), se axa pe imagini ale Galaţiului, lucrările având pe lângă valoare estetică şi una documentară. „Faleza la Galaţi”, de pildă, impresionează prin măiestria cu care artistul surprinde atmosfera de noapte, specificul local, folosind numai o singură culoare: negrul cu diferitele lui nuanţe. În „Ţiglina veche”, autorul reţine un peisaj al acestui cartier aşa cum l-a cunoscut în timpul celui de-al doilea război mondial. Alte lucrări referitoare la cetatea dunăreană se intitulează „Galaţii de azi şi de ieri”, „Galaţi, construcţii noi - sectorul betoniere”, „Dimineaţă luminoasă”, „Se construieşte o nouă faleză”, „Şantierul naval din Galaţi”, „Laminorul de tablă subţire”. Ele prezintă imagini ale unui oraş care, în deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea, trecea prin ample metamorfoze, se construia intens, iar întreprinderile vechi cunoşteau un benefic proces de modernizare. Se încerca peste tot ştergerea urmelor distrugerilor atât de enorme din timpul celui de-al doilea război mondial, iar Mihail Gavrilov, atât de ancorat în realitatea imediată, nu putea rămâne departe de ceea ce se întâmpla în jurul său.

Pictor, grafician şi scenograf talentat, Mihail Gavrilov este un nume ce se cere a fi cinstit cu veneraţie, iar opera rămasă de pe urma trecerii sale pământeşti trebuie preţuită la adevărata ei valoare. Consecvent figurativului şi lucrului după model, de care s-a simţit dependent, el a lăsat moştenire o creaţie făurită într-o viaţă încheiată la 68 de ani, o creaţie în care frumosul şi autenticul fac întotdeauna casă bună şi pe care noi, urmaşii, avem datoria morală de a o valorifica şi de a o face cunoscută marelui public.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 10, 2014

Mihai Dăscălescu, 15 ani de la moarte

Cu 15 ani în urmă, la 13 decembrie 1999, părăsea această lume Mihai Dăscălescu, ilustru reprezentant al învăţământului artistic gălăţean, pictor şi grafician de notorietate naţională, a cărui operă se înscrie în rândul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti.

L-am vizitat pentru prima oară în 1969 în atelierul său din strada Dr. Alexandru Carnabel nr. 54, apoi, de-a lungul anilor, de mai multe ori în cel din strada Logofăt Tăutu nr. 13, unde şi locuia. Întotdeauna, pentru oaspeţi, era o gazdă foarte primitoare, îi plăcea să converseze în graiul său dulce din nordul Moldovei, pe care nu-l abandonase prin stabilirea pe meleagurile de la Dunărea de Jos. Mai ales atunci când partenerul de dialog era o persoană la care ţinea, îşi deschidea sufletul, povestea întâmplări din viaţa sa şi a unor personalităţi pe care le-a cunoscut sau cu care a venit în contact, vorbea despre tragediile războiului la care participase, despre călătoriile făcute în străinătate, despre meseria de dascăl la un liceu cu profil artistic etc. Atunci când discuţiile erau purtate pe tărâmul artei, îi plăcea să insiste asupra înţelegerii specificităţii unor curente şi artişti reprezentativi, a unor tehnici ale picturii şi graficii, asupra problemelor pe care le urmărea în fiecare lucrare atunci când aborda un anumit subiect. În atelierele sale, mai ales în cel din casa în care şi locuia, m-a impresionat întotdeauna mulţimea tablourilor care pur şi simpli „tapetau” pereţii sau se aflau rostuite in rastele. Ele erau mărturia trudei sale de fiecare zi din faţa şevaletului şi a plăcii de gravat, a capacităţii sale neobişnuite de creaţie. M-a impresionat, de asemenea, bogăţia albumelor şi cărţilor de artă din biblioteca personală. Mihai Dăscălescu vizitase foarte multe ţări, făcuse multe călătorii de studii în străinătate şi de peste tot adunase albume, cărţi, cataloage, alcătuindu-şi o consistentă bibliotecă. Multe dintre ele îi erau un ajutor preţios în activitatea de la catedră, în elucidarea unor probleme de istoria artei.

Mihai Dăscălescu s-a născut la 21 septembrie 1917 în satul Hănţeşti, aşezare din nordul Moldovei, care pe vremea aceea era în administraţia judeţului Dorohoi (azi, judeţul Suceava). A fost al treilea din cei patru copii ai notarului Mihail Sturza şi al Ecaterinei Sturza, născută Alecu Fotea. La vârsta de şapte ani a fost adoptat de sora mamei sale, Natalia Dăscălescu, şi soţul acesteia, Haralambie Dăscălescu, familie ce nu avea copii. Adopţia s-a făcut prin hotărârea Judecătoriei Ocolului Rural Bucecea, pronunţată la 13 august 1924 sub nr. 2 şi înscrisă în registrul de naşteri al comunei Hănţeşti la nr. 63 din 10 septembrie 1924. Certificatul de naştere după înfiere poartă seria N. r., nr. 766977 şi a fost eliberat de Primăria comunei Hănţeşti la 7 noiembrie 1956 cu nr. 896 (documentele ne-au fost puse la dispoziţie de doamna Elena Dăscălescu, soţia pictorului, în anul 2002). Fraţii săi mai mari, Emil şi Eugen, au murit pe front în cel de-al doilea război mondial, primul la Odesa, iar celălalt la Iaşi. Mezinul, Mircea, s-a stins la numai 17 ani.

Viitorul artist a început liceul la Botoşani, a continuat la Şcoala Normală din Şendriceni - Dorohoi, apoi la Şcoala Normală din Piatra Neamţ. După absolvire, în 1940 se înscrie la Facultatea de filozofie-pedagogie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. La sfârşitul anului III o abandonează în favoarea Academiei de Arte Plastice din acelaşi oraş, pe care o termină în 1947 cu menţiunea „cum laude”. Aici a beneficiat de îndrumarea artistică a unor reputaţi profesori, Roman Simionescu, Otto Briese, Jean L. Cosmovici, dar şi a mai tinerilor Corneliu Baba şi Ion Irimescu. A debutat încă din facultate la Salonul Oficial al Moldovei, într-o vreme când studenţii nu aveau voie să expună alături de profesori, fiind acceptaţi doar Dăscălescu, Dan Hatmanu şi Naum Corcescu. Participarea la Salonul Oficial al Moldovei avea să-i aducă în anul absolvirii Academiei de Arte Frumoase premiul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. După o perfecţionare de doi ani la Bucureşti cu maestrul Gheorghe Labin se reîntoarce la Iaşi, în 1956 se căsătoreşte cu inginera Elena Chirica (n. 6 octombrie 1928 – m. 15 februarie 2005), absolventă a Facultăţii de Chimie din Iaşi (1954), iar în 1958, la îndemnul conducerii Uniunii Artiştilor Plastici din România, al cărei membru era încă de la înfiinţarea acesteia (1950), se stabileşte la Galaţi. Locuieşte în casa pictorului Nicolae Mantu (acesta decedase la 8 septembrie 1957) din strada Cuza Vodă nr. 46 până în 1975, când cumpără imobilul din strada Logofat Tăutu nr. 13. La 2 august 1961 se naşte fiica sa Mihaela.

În timpul celui de-al doilea război mondial pictorul a luptat în cadrul Regimentului 13 Dorobanţi, a fost rănit la Cotul Donului, având mult de suferit, mai ales în anii senectuţii, de pe urma schijei care i-a atins coloana vertebrală.

La Galaţi, Mihai Dăscălescu a lucrat mai întâi în cadrul Fondului Plastic. Alături de Dorotheia (Lola) Scmierer-Roth, Gheorghe Naum, Emilia Dumitrescu, Nicolae Spirescu, Mihail Gavrilov, Gheorghe Levcovici, Elena Hanagic, Vasile Robea, Vasile Vedeş şi Marcel Grosu desfăşoară o bogată activitate pentru consolidarea Cenaclului Artiştilor Plastici, înfiinţat în 1951, organizează expoziţii pentru impunerea artei plastice în atenţia publicului. Din 1964 până la 30 decembrie 1979, când se pensionează, îl găsim profesor la Liceul de Muzică şi Artă Plastică (azi, Colegiul Naţional de Artă „Dimmitrie Cuclin”). Mulţi dintre plasticienii gălăţeni de astăzi, unii ajunşi ei înşişi dascăli ai acestei prestigioase instituţii, l-au avut profesor de pictură şi grafică şi-i datorează în mare parte îndrumarea primilor paşi pe drumul atât de spinos al artei. Un timp a îndeplinit şi funcţia de inspector şcolar şi pe cea de preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P.R. În anul 1971 a fost delegat din partea Ministerului Învăţământului la Congresul Internaţional organizat de UNESCO la Helsinki pe tema „Educaţia prin artă”. A participat în decursul timpului la peste 200 de expoziţii din ţară şi din străinătate, şi-a organizat aproape 25 de expoziţii personale, între care şi o retrospectivă (1988, Muzeul de Artă Contemporană Românească, Galaţi), a întreprins numeroase călătorii documentare în Bulgaria, Anglia, Austria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Italia, Finlanda, Grecia, Germania, Olanda, Polonia, Ungaria. Lucrări ale sale înnobilează simezele multor muzee din România sau se găsesc în colecţii particulare din ţări ale Europei şi Americii. A încetat din viaţă la 13 decembrie 1999, fiind înmormântat la Cimitirul „Etenitatea”.

Privită din perspectiva timpului care a trecut, opera lui Mihai Dăscălescu s-a constituit şi a evoluat în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti din perioada interbelică, s-a împlinit în mod organic, fiind rodul unui demers coerent, lucid, făurit cu răbdare şi înalt profesionalism. În pictură a practicat compoziţia, peisajul, portretul, natura statică şi florile. În grafică a abordat pastelul, linogravura, xilogravura, monotipul. Tematica lucrărilor sale este nespus de variată. Artistul s-a oprit cu pasiune asupra satului românesc, surprinzând oamenii acestuia în îndeletnicirile lor zilnice, la manifestările din timpul sărbătorilor, a pus în evidenţă obiceiurile, datinile, frumuseţea portului şi curăţenia morală a ţăranului („La topitul cânepei”, „La spălat”, „Fântâna”, „Ghilitul pânzei”, „Margine de sat”). A reţinut imagini din lumea fascinantă a târgurilor şi bâlciurilor moldovene („Într-un vechi târg”, „Târg la Botoşani”, „Bâlci la Iaşi”), a evocat locuri şi momente importante din istoria neamului („Arcaşii lui Ştefan”, „Vestea Unirii la sate”, „La cetatea Sucevei”, „Amintirea generalului Ieremia Grigorescu pe câmpia Mărăşeştiului”, „La Mânjina”), a imortalizat peisajul mirific al Deltei şi bălţilor Dunării, munca pescarilor, navaliştilor, muncitorilor portuari („În Deltă”, ”Bărci”, „Punct pescăresc”, „La cherhana”, „Pescari în zori”, „Port în Deltă”, „În portul Galaţi”, „Pe malul Brateşului”, „Seară în bazin”), a străbătut Bărăganul şi s-a încântat în faţa imensităţii lanurilor de grâu şi de floarea-soarelui. A pătruns în freamătul şantierelor şi al unor unităţi industriale din Galaţi şi din ţară, impregnându-se de acea poezie aspră a muncii („Şantier de construcţii”, „Şantier naval” „Schelă la Moineşti”, „Fabrica de amidon”, „Şantierul hidrocentralei Bicaz”, „Fabrica de zahăr Sascut”, „Uzină la Bacău”), a realizat nenumărate portrete, de la cele ale membrilor familiei („Tatăl meu”, „Mama mea la 95 de ani”, „Soţia artistului”, „Mihaela se grăbeşte”), ale unor oameni simpli („Muncitor forestier”, „Pe gânduri”, „Veterinara”, „Oţelar”, „Strungarul Gh. Străteanu”, „D. Bâgu, participant la Răscoala din 1907”, „Cizmarul”, „Maramureşancă”. „Ţesătoare”), până la altele ale unor personalităţi, precum pictorul bisericesc gălăţeanVasile Robea sau sculptorul danez Pierre Merlöe. Profesia de dascăl, activitatea didactică desfăşurată într-o unitate de învăţământ preuniversitar cu profil de muzică şi artă plastică nu au rămas fără ecou în creaţia sa, inspirându-i o serie de compoziţii, printre care şi „Şcoala de muzică”, „Studiind”, „Ora de sport”, „Elevi la muncă patriotică”, „Elev i în practică”, „Băiat pregătindu-şi lecţiile”. Oraşele Botoşani, Iaşi şi Galaţi, de care s-a simţit atât de legat afectiv, trăiesc în pânzele sale cu aura lor de altădată dar şi cu cea a prezentului („Stradă veche la Botoşani, „Case vechi în Iaşi”, „Cartier din Iaşi”, ”Podul Roşu -Iaşi”, „Vadul Ungurului”, „Strada Dornei”, „În piaţa Moruzzi, „Strada Zilei”, „În Ţiglina”). A pictat cu plăcere şi constanţă în toate etapele vieţii foarte multe flori (tufănele, petunii, irişi, maci, zânii, gladiole, zambile, gălbenele, crăiţe, bujori, dalii, crizanteme, gura leului, frezii, gerbera, primule, violete, cârciumărese, brânduşe, ghiocei), redându-le cu măiestrie gingăşia, puritatea, carnalitatea lujerelor şi frăgezimea corolelor. A surprins cu o sensibilitate deosebită poezia anotimpului hibernal, cu alburi imaculate şi jocuri de copii („Prima zăpadă”, „Iarna în Deltă”, „Iarnă în cartier”, „Ultima zăpadă”, „La marginea oraşului”), dezlănţuirea sevelor în arbori („Primăvară”) sau rodnicia toamnei („La staţia de vinificare”, „Toamnă”). În creaţia sa el aduce un lirism cald şi discret, specific şcolii ieşene în spiritul căreia se formase, lumina este distribuită ingenios pe suprafaţa pictată, culorile sunt armonioase şi proaspete, subordonate unui desen riguros. În peisajele sale omul este aproape de nelipsit, înfăţişat în ipostaze diferite, ceea ce l-a determinat pe criticul de artă Mircea Deac să-l considere „un pictor al omului şi naturii”. Şi tot el l-a definit ca pe unul „dintre cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei şi, în mod special al culturii gălăţene”, creaţia sa având filiaţii cu cea a lui Nicolae Popa, Costache Agafiţei, Mihai Cămăruţ şi în special cu a lui Aurel Băeşu. La rândul său, criticul ieşean Valentin Ciucă subliniază că „peisajul, natura statică, compoziţia de evocare narativă, portretul i-au permis să evolueze şi să-şi configureze identitatea prin unghiul propriu de vedere asupra realului şi capacităţii de interpretare a motivelor picturale”.

Un capitol important în pictura sa îl constituie ciclul de 60 de lucrări cu caracter documentar, dar firesc şi cu incontestabilă valoare estetică, dedicat vieţii şi activităţii lui Mihai Eminescu. Acest amplu ciclu surprinde mai întâi prin prezenţa unei întregi galerii de portrete, reprezentând familia Eminovicilor (părinţii - Raluca şi Gheorghe Eminovici, fraţii - Harieta, Aglaea şi Matei), prietenii Theodor Ştefanelli, A. Chibici-Râvneanu, Ion Creangă, sau personalităţi care au însemnat ceva în viaţa poetului: Aron Pumnul, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Veronica Micle ş.a. Din Ipoteştii copilăriei poetului, Mihai Dăscălescu a reţinut casa în care acesta a trăit în anii cei mai fragezi („Casa Poetului”), un aspect hibernal cu zăpadă abundentă („Iarnă la Ipoteşti”), bisericuţa cu mormintele părinţilor, priveliştea lacului din apropiere, chipul Casandrei, fiica lui Gheorghe a Lupului, prima dragoste a lui Eminescu, secvenţe înfăţişându-l pe copilul Mihai ascultând poveşti ale bătrânilor şi ciobanilor din sat. Alte lucrări ne poartă prin Botoşani, prezentând Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care a fost botezat poetul la 21 ianuarie 1850, strada Armeană sau elemente de arhitectură tradiţională specifică acestui oraş. Peisajele, multe la număr, aduc în prim-plan case, străzi, colţuri de pădure, care impresionează, unele, prin aerul nostalgic

ce-l aduc, altele, fiind ecouri ce vin din lirica eminesciană („Pădurea de argint”, „Pădurea de aramă”, „Uliţă la Văratec”, „Mănăstirea Văratec”, „Casa Veronicăi Micle cu presupuşii plopi” etc.). Semnificative sunt şi acele tablouri al căror motiv l-au constituit oraşele Viena, Berlin, Florenţa şi Veneţia, primele două găzduindu-l pe Eminescu în anii studiilor universitare, celelalte, în anii bolii necruţătoare.

Pictor de o profundă viziune realistă, pedagog eminent, artist de numele căruia se leagă începuturile mişcării plastice din Galaţi şi dezvoltarea ulterioară a acesteia, Mihai Dăscălescu a lăsat patrimoniului artistic românesc o operă bogată, investită cu atributele artei autentice, care merită să fie mai bine pusă în valoare de instituţiile cu acest rol pentru a putea fi cunoscută de marele public şi mai ales de generaţiile tinere.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 13, 2014

Mircea Cojocaru, opţiunea pentru forme constructivist-decorative

Pictorul Mircea Cojocaru, cu ale cărui creaţii iubitorii de frumos din Galaţi au prilejul să se întâlnească în această perioadă în expoziţia „Florile roşii”, deschisă la Cafeneaua actorilor de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, este un artist care coboară dintr-un vechi sat din Nord-Vestul judeţului nostru, aparţinând comunei Nicoreşti, Coasta Lupei, unde s-a născut la 6 octombrie 1955. Cu mulţi ani în urmă, s-a stabilit în Tecuci, oraş în care trăieşte şi creează şi astăzi. În peisajul cultural contemporan de aici, cu puţini artişti plastici (Nicolae Placicov, Ştefan Buţurcă, Dan Mateescu, Petru Tulei), este o prezenţă activă, dinamică, reţinând atenţia prin iconica tablourilor sale, configurată într-o viziune constructivist-decorativă sau cu ecouri din arta suprarealistă şi abstractă. Nu a renunţat însă nici la forţa artei realiste atunci când a imortalizat pe pânză secvenţe ale peisajului urbanistic al Tecuciului, aspecte din Veneţia sau scene de inspiraţie biblică. În acestea din urmă, am putea spune că se apropie chiar de arta renascentistă.

De-a lungul timpului, Mircea Cojocaru şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Tecuci (1980, 1995, 2000, 2003, 2005, 2009, 2012), Iaşi (1980, 1989, 1999), Galaţi (1998, 2014), Bucureşti (1998, 2000), Focşani (2003), Bârlad (1999, 2002, 2003), Douai şi Lille (Franţa, 2008), participând şi la unele manifestări colective de profil din Iaşi, Galaţi şi Tecuci. Are lucrări în colecţii de stat şi private din România, Franţa, Israel, Belgia, Suedia, Anglia, Austria, Canada. Despre pictura şi grafica sa au scris criticii de artă Valentin Ciucă, Radu Negru, Eugen Radu Lazăr, scriitorii Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ştefan Andronache, Vasile Ghica, pictorii Ion Ţarălungă şi Vasilian Doboş (acesta este şi scriitor, şi cronicar plastic). Numele său figurează în monumentalele volume ale lui Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II (Editura Art XXI, Iaşi, 2004) şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova, 1800-2010” (Editura Art XXI, Iaşi, 2011), în micul dicţionar enciclopedic al lui Vasile Ghica „Nasc şi la Tecuci oameni” (Editura Pim, Iaşi, 2008) şi în „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni” al subsemnatului (Editura Axis Libri, Galaţi, 2013).

Universul picturii şi graficii lui Mircea Cojocaru este bogat şi divers. El este populat de o lume fascinantă de forme de o deosebită acurateţe, care şochează prin culoarea strălucitoare, de esenţă fovistă, şi prin exprimarea liberă, ce nu pare a fi umbrită de inhibiţii ale celui căruia îi lipsesc studiile academice. Din capul locului reţinem preocuparea artistului pentru figura umană, fixată pe pânză sau carton fie în compoziţii, fie în portrete cu trimiteri directe la personalităţi care au marcat cultura românească şi pe cea universală. Unele lucrări sunt de natură livrescă, fiind inspirate din „Decameronul” lui Boccacio, din poezia lui Jorge Luis Borges, din mitologia greacă şi cea biblică. Altele sunt expresii ale erosului sau îşi au originea în frumuseţile naturii şi ale mediului în care se mişcă pictorul. După cum o serie de tablouri sunt plăsmuiri ale fanteziei sale bogate, materializări ale unor idei ce ţin de existenţa şi condiţia umană, de raporturile omului cu semenii săi şi cu divinitatea. Structurile geometrice la care recurge, desele alunecări în suprareal şi abstract, ni-l recomandă pe Mircea Cojocari ca fiind un pictor mai mult cerebral, însă cromatica tablourilor, linia elegantă şi mlădioasă a desenului lasă să descoperim un artist foarte sensibil, un liric sub penelul căruia culoarea dobândeşte sonorităţile muzicii. De altfel, muzica îi este chiar foarte apropiată, dovadă portretele remarcabile ale lui Enescu, Beethoven, Berlioz, Mozart, Wagner, compoziţiile cu instrumentişti sau cele intitulate simplu „Muzicală”. Cercul, triunghiul, pătratul, rombul, piramida, arcada, scara, linia curbă, îngerii sunt simboluri frecvent întâlnite în picturile sale, iar când în compoziţii introduce elemente din natură, ele suferă metamorfoze, sunt descompuse, suprapuse, combinate după o logică personală în ansambluri pe care ochiul le savurează. Mircea Cojocaru are tendinţa de a lungi personajele, siluetele feminine sunt graţioase, conturate cu o linie şerpuitoare („Izgonirea din Paradis”, „Visul”, „Alei în necuprins”, „Începutul”, „În căutarea Paradisului”). Adesea se străduieşte, cu rezultate inegale, să picteze într-un stil ce evocă mozaicul („Floarea-soarelui”, „Flori în vas de cristal”, „Natură statică ci floarea-soarelui”, „Nud”, „Clown”). Abordările în cheie abstractă sunt combinaţii de forme plăsmuite pentru a ilustra anumite idei („Oul lui Columb”, „Tunelul”, „Boul pe acoperiş”, „Baladă”), iar în unele tablouri, iniţial pornite de la elemente concrete, accentele suprarealiste sunt evidente (”Femeia îndărătnică”, „În travesti”, „Cal circumscris”, „Balenă înghiţind un cal”, ,„Ruigby”, „Adam şi Eva”) .

Şi în expoziţia de la Galaţi Mircea Cojocaru a prezentat o suită de lucrări în care apar motive cunoscute ale picturii sale: dansatoare cu forme gracile („Vals”, „Moartea lebedei negre”), odalisce („Odaliscă”), cai stilizaţi (Duet”, „Amazoană”, „Zbor”), monahii („Călugăriţă”), instrumentişti („Mioritică”, „Mica ţiganiadă”), elemente cosmice şi vegetale („Amurg suprapus”), personaje în ipostaze hieratice (”Fructele roşii”), scene biblice compuse în cheie abstractă („Fuga din Egipt”). Sunt lucrări de factură modernă, pictate în stilul care l-a individualizat pe artist. Scriitura lor este elegantă şi cursivă, formele sunt riguros organizate, ansamblurile cuceresc prin imagistică şi ritmica dinamică, prin sensibilitatea şi puritatea culorilor. Pictorul foloseşte din abundenţă roşul de diferite nuanţe, pe care-l acordă cu tonuri de verde, ocru, albastru, negru, alb, violet, griuri colorate, răspândite cu o pensulaţie lisă, îndeosebi prin juxtapunere. Despre tabloul „Fuga din Egipt”, cu o temă de sorginte biblică, dar transpusă într-un limbaj de forme abstracte, pictorul şi scriitorul ieşean Vasilian Doboş spunea că poate fi expus în orice muzeu european. Şi nu numai acesta, ci şi atâtea altele, fiindcă Mircea Cojocaru este un pictor original, cu o viziune profund modernă, care a avut o evoluţie meritorie pe cont propriu şi care are încă multe de spus prin creaţia sa.

Corneliu STOICA

dcp100168 · December 20, 2014

Sculptorul Sergiu Dumitrescu - 60

Sergiu Dumitrescu împlineşte, la 23 decembrie, 60 de ani de existenţă, o vârstă frumoasă a maturităţii, de la cota căreia poate privi retrospectiv cu reală mândrie la ceea ce a realizat până acum, dar şi pentru a-şi făuri noi proiecte pentru ceea ce va urma. Născut în familia regretatului medic veterinar Paul Dumitrescu, afirmat şi rămas în cultura gălăţeană ca un reputat scriitor satiric şi compozitor, artistul, încă din perioada când era elev la Liceul „Vasile Alecsandri”, a frecventat atelierul sculptorului Mihai Mihai, ca mai apoi, în 1977, să fie admis la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde a studiat cu profesorii Vladimir Predescu şi Marin Iliescu. După absolvire (1981), a revenit la Galaţi, unde a lucrat ca metodist la Casa de Cultură a Studenţilor, profesor în mai multe unităţi de învăţământ preuniversitar, iar după 1990 a ocupat funcţiile de consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional şi manager al Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, instituţie pe care o conduce şi în prezent. Este membru al U. A. P. R. din 1991. Din 1979 a început să expună în cadrul manifestărilor colective ale Filialei Galaţi a U. A. P. R. În toţi aceşti ani şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Galaţi (1986, 1987, 1989, 1993, 1995, 1998, 2001), Cuneo, Cissone, Italia (1995) şi a participat la numeroase manifestări de profil cu caracter naţional şi internaţional. S-a numărat printre artiştii care în 1995 au pus bazele Gruppului „Axa”, fiind prezent cu lucrări în expoziţiile acestuia intitulate „Corpul uman”, „Natura moartă altfel”, „Gest, idee, sacrificiu”, „Oglinda”, „Fără titlu”, „Imposibila întoarcere”, „246”, „Agora act”, „Echilibru” etc. A participat la Tabăra de sculptură în piatră de la Piatra Neamţ (1983), Tabăra de sculptură în lemn de la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi (1996) şi la ediţiile din 1991, 1995, 1997 ale Taberei de sculptură în metal de la Galaţi, pe care le-a şi coordonat. Pentru Galaţi a realizat proiectul după care s-a construit în parcul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor „Troiţa Sf. Sofia”, ridicată în anul 2000 în amintirea Bisericii „Sfânta Sofia”, demolată de autorităţile comuniste în 1963, ca şi lucrările de artă monumentală „Veşmânt” (1991, Strada Brăilei, în faţa blocului R-2), „Veghea” (1995) şi „Ieşirea în lumină” (1997), ambele aflate în Parcul „Cloşca” (Valea Ţiglinei I). A fost onorat cu distincţii precum: Premiul III la expoziţia concurs de la Cissone, Italia (1995); Premiul pentru talent şi ofensivă în arta plastică gălăţeană, acordat de ziarul „Viaţa liberă” (1995), Premiul Municipiului Galaţi (2012) etc. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Franţa, Italia, Germania, Grecia, Belgia, S.U.A., Australia.

Înclinat spre expresionism, tendinţă vizibilă în unele din lucrările sale („Îmblânzitorul de păcate”, „Incertitudinea existenţei”, „Gulag”, „Trauma Ianus”), ca şi în cele realizate din metal, Sergiu Dumitrescu a optat mai mult pentru cultivarea formelor pure, în care materialul sculptural (lemn, marmură, bronz) este şlefuit sau polisat până la desăvârşire. Motive cu semnificaţii biblice sau inspirate din mitologia greco-romană şi egipteană stau la baza unor lucrări pe care artistul le-a denumit „Supliciu”, „Înălţare”, „Arhanghel”, „Geneză”, „Prometeu”, „Icar”, „Sibilă”, „Iris”, „Nimfă”, „Centaur”, „Orion”, „Danaidă”, „Medeea”, „Dioscurii” ş.a. Ele sunt admirabile metafore plastice ale existenţei umane, simboluri ale unor idei şi adevăruri etern umane. Se disting prin eleganţa ritmurilor, armonia proporţiilor şi tehnica execuţiei. Ca şi alţi confraţi, Sergiu Dumitrescu preferă formele şi volumele sintetice, esenţializate, rigoarea geometrică, un joc subtil al luminilor şi umbrelor, al plinurilor şi golurilor. Linia sculpturilor sale este fluidă, imaginile sunt materializate printr-un superior dialog cu spaţiul, într-o ordonare armonioasă a suprafeţelor. Deşi destinate interioarelor, lucrărilor sale nu le lipseşte monumentalitatea, putând fi transpuse la mari dimensiuni şi amplasate în spaţii de for public. De apreciat la acest sculptor este şi ingeniozitatea cu care foloseşte în aceeaşi lucrare combinaţii de materiale diferite, unele neconvenţionale, îmbinându-le armonios, făcându-le purtătoarele unor mesaje profund umane. Seria lucrărilor inspirate de muzică şi de instrumentele muzicale, unele foarte vechi, reţine de asemenea atenţia prin ineditul formelor, prin delicateţea curbelor, dar mai ales prin felul în care Sergiu Dumitrescu ştie să sugereze chiar ritmurile şi vibraţia muzicii. Totodată, sculpturile din metal, destinate spaţiului public, vorbesc despre un creator inventiv, care găseşte soluţii adecvate armonizării şi convieţuirii lucrărilor sale cu arhitectura şi ambianţa mediului în care au fost amplasate. Cubul „Veşmânt”, o construcţiei masivă, de culoare albastră, care pare a creşte din inima pământului, are în partea superioară o splendidă decoraţie, o adevărată dantelărie metalică argintie. „Veghea” şi „Trecerea în lumină” (Parcul „Cloşca”) sunt deosebite ca factură. Ambele pornesc de la forme ce sugerează corpul uman. Dar în timp ce prima are o ţesătură metalică complexă, de esenţă baroc-expresionistă, parcă evocând personaje din filme S.F., în care hazardul pare să deţină locul primordial în îmbinarea elementelor componente, a doua este o alcătuire simplă. Barele metalice din partea de sus, ce străpung sau numai ating stâlpul vertical de forma unei siluete umane, articulate cu altele în formă de semicerc, evocă siluete ale unor ambarcaţiuni sau rămăşiţe ale unor nave naufragiate.

La cei 60 de ani care îi împlineşte, Sergiu Dumitrescu este un sculptor viguros, aflat în plenitudinea forţelor creatoare, un spirit dinamic în viaţa culturală a municipiului şi judeţului, un artist cu un discurs plastic incitant, cu o remarcabilă experienţă de viaţă şi de creaţie. La ceas aniversar, îi urăm multă sănătate, putere de muncă, inspiraţie şi mari împliniri artistice. La mulţi ani, Domnule Sergiu Dumitrescu!

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 10, 2015

Sergiu Dumitrescu: „Semne ale clipei”

Sculptorul Sergiu Dumitrescu revine cu o nouă expoziţie personală după o perioadă de 13 ani, timp în care desigur nu a părăsit atelierul de creaţie din Ţiglina I, dar s-a ocupat mai mult de cultura de la nivelul judeţului Galaţi în calitatea sa de manager al Centrului Cultural „Dunărea de Jos”. Deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală, expoziţia reuneşte lucrări de sculptură şi de desene colorate. Sculpturile, 23 la număr, ne introduc într-un univers de forme şi volume care încă de la primul impact încântă prin puritatea, sintetismul, linia modernă şi şlefuirea care atinge perfecţiunea. Sergiu Dumitrescu nu are inhibiţii în faţa unor teme care au inspirat pe mulţi de-a lungul timpului. El găseşte noi soluţii pentru reprezentarea protopărinţilor omenirii Adam şi Eva, izgoniţi din Eden pentru neascultarea sfaturilor Creatorului Suprem („Păcat”). Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos capătă materializare în „Lacrima Cristi”, un ronde-bosse construit din elemente semnificative, capabile să sugereze, suferinţa, marea durere a Celui răstignit fără nici o vinovăţie. Mitologia greacă, arta antichităţii îi dau posibilitatea sculptorului pentru a-şi încerca forţele în crearea unor reprezentări ale unor motive ce se reţin („Ithaca”, „Icara”, „Cassiopeia”, „Efeb”). Aceste lucrări nu sunt izolate, ele se înscriu în rândul altora pe care artistul le-a prezentat în expoziţiile anterioare, ceea ce subliniază constanţa cu care el se apleacă spre aprofundarea unor teme ce aparţin eternităţii. Unele sculpturi ca „Virgo”, „Gemeni”, „Selena”, „Taurra” îşi au sorgintea în simbolistica astrologică, după cum altele înfăţişează animale fabuloase („Inorog trist”, „Calul danubian”) sau sunt echivalenţe sculpturale ale unor idei, fenomene şi obiecte cu conotaţii în istoria civilizaţiei omenirii („”Vas”, „Cina”, „Floarea-soarelui”, „Aşteptare”, „Serpens”, „Prinţesa M”, „Odaliscă”, „Cer plutitor”, „Valurile, vânturile”). Adesea, Sergiu Dumitrescu caută să transpună în lemn chiar secvenţe de peisaj, aşa cum se întâmplă în „Peisaj cu chiparoşi”, o compoziţie echilibrată, de un lirism reţinut, meditativ.

Atestând discursul sintetic al sculptorului, afirmat cu mult timp înainte, continuarea preocupărilor pentru abordarea unor teme majore ale existenţei umane, sculpturile lui Sergiu Dumitrescu, de o bogată încărcătură metaforică şi simbolică, de un lirism de substanţă, meditativ, care declanşează emoţii puternice, se disting prin eleganţa ritmurilor, uneori dinamice, tensionate, alteori statice, relaxante, prin rigoarea construcţiei, prin jocul subtil al luminilor şi umbrelor, al plinurilor şi golurilor, al suprafeţelor catifelate, prin fluiditatea liniilor şi dialogul armonios pe care-l încheagă cu cei cărora le sunt destinate, nimeni alţii decât iubitorii frumosului artistic.

Lucrările de grafică, multe şi ele pe simeze, ne dezvăluie o altă latură a personalităţii lui Sergiu Dumitrescu, aceea de bun desenator şi colorist. Imaginile configurate pe hârtie reprezintă elemente vegetale, peşti, păsări fabuloase, nuduri sau sânt plăsmuiri în cheie abstractă. Ele atrag prin prospeţimea culorilor şi grafia de mare sensibilitate. Sergiu Dumitrescu este un creator cu un discurs bine articulat, coerent, inconfundabil în peisajul plasticii gălăţene, iar expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală este o nouă certitudine a potenţialului său artistic ridicat, o mărturie a unei evoluţii organice, lipsită de spectaculos, bazată pe o cunoaştere temeinică a artei din toate timpurile şi o deschidere spre limbaje moderne, novatoare, în consonanţă cu cuceririle artei contemporane. „Semne ale clipei”, cum şi-a intitulat sculptorul expoziţia, sunt de fapt semne ale duratei, fiindcă lucrările lui sunt zămislite pentru a înfrunta timpul şi pentru a rămâne ca semne ale unei treceri consumată la mari combustii lăuntrice.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 27, 2015

Istorie gălăţeană - Ansamblul de sculpturi de la Inspectoratul Şcolar Judeţean

În perioada 11-22 august 2003, din iniţiativa inspectorului şcolar general de atunci, prof. Ştefan Simion, Inspectoratul Şcolar Judeţean a organizat un Simpozion naţional de sculptură în lemn la care au participat artişti plastici din Iaşi, Piatra Neamţ, Piteşti-Argeş, Bistriţa Năsăud şi Galaţi. Iniţiativei acestuia i-au venit în ajutor sponsorii: Confort S.A., Fundaţia "Milenium", S.C. Electrica S.A., I.C.M.R.S.G. S.A., Agenţia Fluvială a Dunării de Jos şi TANCRAD S.R.L.

Aduşi din pădurile judeţului Neamţ, buştenii de stejar, graţie sculptorilor participanţi la tabără, au îmbrăcat veşmântul artei, au dobândit o nouă viaţă, din ei rezultând un ansamblu de lucrări de factură modernă, care acum înnobilează spaţiul verde din parcul şi din curtea Inspectoratului Şcolar, dându-i acestuia o personalitate aparte.

Deşi fiecare artist a venit cu viziunea şi mijloacele de exprimare personale, lucrările sunt unitare sub raport stilistic şi au fost investite de autorii lor cu semnificaţii multiple, cu capacitatea de a putea transmite un mesaj, de a declanşa procese ale gândirii şi de a emoţiona. Toate sunt de fapt nişte metafore plastice în lemn, care aduc în faţa privitorului imagini abstract-decorative încântătoare, constituind un important punct de atracţie nu numai pentru cei care vin cu treburi la Inspectoratul Şcolar, ci şi pentru toţi gălăţenii iubitori de artă.

Costache Gavril SIRIŢEANU (n. 4 noiembrie 1967, Craiova. Absolvent al Universităţii de Artă "George Enescu" din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, secţia sculptură, clasa profesorului Dan Covătaru, 1996, membru al U.A.P.R, Filiala Iaşi din 2002 şi al Fundaţiei "Marcel Guguianu" din 1995) a realizat lucrările "Geneză" şi "Fereastră". Cea dintâi este o compoziţie desfăşurată pe orizontală, sprijinită pe doi piloni, în stilul băncilor româneşti. Centrul de interes îl constituie cele două forme asemănătoare cu două jumătăţi de cerc sau cu două seminţe, care pot semnifica ideea de cuplu dar şi pe aceea de germinaţie, de fertilitate. Din ele se dezvoltă spre extremităţi, într-o unitate bine închegată, o serie de structuri de tip celular, configurate geometric şi ordonate armonios pe întreaga suprafaţă. La capete, ultimele celule au o deschidere largă, ocupând toată lăţimea lucrării, ceea ce conduce la gândul continuităţii lor în noi forme şi-n alte medii de viaţă. De asemenea, în scop decorativ, artistul a implantat în textura compoziţiei zece dopuri de formă tronconică (cepuri), realizate din acelaşi lemn de stejar. Cealaltă lucrare are la bază un motiv frecvent în sculptura modernă, fereastra, pe care sculptorul îl asociază cu un alt simbol, luat din zodiacul chinezesc, în care anul astral 2003 este considerat anul caprei. Transpunând în lemn, cu unele simplificări, acest semn grafic zodiacal, artistul face ca fereastra să fie străpunsă şi traversată de trei bare orizontale neegale, care, prin felul cum sânt aşezate şi împreună cu elementele de contrast din zona cu mai multe striaţii a lucrării, sugerează însăşi mişcarea universală.

Maxim DUMITRAŞ (n. 27 septembrie 1958, Sângeorz-Băi, Bistriţa-Năsăud, membru al U.A.P.R., membru al Asociaţiei Internaţionale de Artă din Paris, Franţa, membru al Fundaţiei de Artă Contemporană din Tg. Mureş) a realizat tot două lucrări. "Verigi zburătoare" este o variantă din ciclul său "Veriga”. Este ingenios construită, alcătuită din trei elemente, trei verigi de fapt (370x230x68 cm). Acestea au fost suspendate pe un cablu gros şi fixate în spaţiul dintre trunchiurile a doi arţari existenţi în parcul din curtea Inspectoratului Şcolar. După cum a gândit-o artistul, sculptura are conotaţii mai adânci, vrând să exprime ideea legăturii indisolubile şi continuităţii, pe plan mai restrâns, dintre membrii unei familii, iar într-un plan mai larg, dintre generaţiile care se succed pe pământ. Lucrarea intitulată "Coloană vegetală" creează la prima vedere impresia unui copac înflorit. Este o metaforă a continuei reînvieri a naturii, a vieţii vegetaţiei. Forma ei de coloană, cu o mulţime de volume care cresc din ea într-o dezvoltare ascensională, poate să constituie şi un simbol în relaţia pământ-cer, om-divinitate, o transpunere plastică a infinitului vieţii în infinitul cosmosului. Ambele lucrări sunt vopsite pe unele porţiuni cu albastru şi alb, culorile care apar frecvent pe casele din Transilvania.

Lui Mircea ŞTEFĂNESCU (n. 15 decembrie 1968, Iaşi, absolvent al Universităţii de Artă "George Enescu", Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, secţia sculptură, clasa profesorului Dan Covătaru, 1996, membru al U.A.P.R., Filiala Iaşi din 1997, asistent la secţia de sculptură din cadrul Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi) îi aparţine sculptura intitulată „Obelisc”, lucrare ce înscrie în spaţiu o coloană paralelipipedică cu baza pătrată, terminată în partea superioară în forma unui arc de cerc. În zona de jos are dăltuite pe fiecare faţetă motive decorative geometrice, care alcătuiesc o adevărată dantelărie. Registrul următor, răsucit elicoidal pentru a da senzaţia de înălţare, este alcătuit din crestături orizontale, repetate cu rigoare geometrică, în stilul stâlpilor de pridvor.

Lucrarea semnată de Lucian TUDORACHE (n. 29 aprilie 1965, comuna Independenţa, Galaţi, absolvent al Academiei de Arte "George Enescu" Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, secţia sculptură, promoţia 1992, membru al U.A.P.R., profesor la Liceul de Artă din Piatra Neamţ) este o expresivă metaforă plastică şi sugerează, prin volumele şi prin jocul formelor înscrise pe verticală, un spaţiu acvatic, ce poate fi desigur al bălţilor Dunării sau al altor medii lacustre. Compoziţia nu este complicată, dar prin modul în care este construită, ea degajă un aer de mister, de fabulos. Se pare că atunci când şi-a ales subiectul, artistul s-a gândit şi la "Lostriţa", povestire în care scriitorul Vasile Voiculescu îl poartă pe cititor printr-un univers mitic.

Sculptura lui Marius Viorel IVANOVICI (n. 15 august 1975, Piteşti, absolvent al Universităţii de Arte Plastice din Bucureşti, promoţia 1999, clasa profesorilor Paul Vasilescu, Gheorghe Marcu şi Marcel Scutaru, membru al U.A.P.R. din 2000) intitulată "Scară spre Paradis" îşi are punctul de plecare în iconografia religioasă ortodoxă. Este concepută ca o poartă atipică, formată din doi stâlpi, unul de 2,20 m, celălalt de 1,10 m, între care se interpune un stâlp aşezat oblic, de 2,50 m, cu o cioplitură viguroasă, în volume modulate ritmic, simbol al treptelor urcate în drumul spre mântuire şi îndumnezeire, dar şi al aspiraţiei şi al setei dintotdeauna a omului de cunoaştere, de înălţare, de autodepăşire. Pe faţa interioară a stâlpului din dreapta este cioplită o cruce cu bara orizontală dublă, aşa cum se întâlneşte în multe localităţi ale ţării. Cele două ferestre, de formă triunghiulară, pot fi o aluzie la Trinitate. Sculptura are o compoziţie echilibrată, tăietura artistului nu este sofisticată, ea se apropie de cea a meşterilor populari.

Alexandru GAVRILAŞ (n. 13 aprilie 1967, Năsăud, absolvent în 1997 al Academiei de Arte Plastice din Iaşi, secţia sculptură, clasa profesorului Ioan Antonică) şi-a conceput ronde-bosse-ul "Cumpăna" într-o arhitectură robustă, ce-i dă un aer de monumentalitate. Sprijinit pe două picioare puternice, el este mai mult decât spune titlul la prima vedere. Motivele sculptate pe volumul cilindric evidenţiază în prim-plan pe cel al ochiului, reprezentat ca-n arta egipteană, repetat de trei ori, în forme şi poziţii diferite. Ochiul este o fereastră a sufletului dar şi un simbol al pătrunderii în esenţa lucrurilor şi fenomenelor, al spiritului adâncurilor, al aspiraţiei permanente a omului pentru a-şi depăşi propriile limite. Implicând ideea de echilibru, "Cumpăna" lui Alexandru Gavrilaş îndeamnă la meditaţie, la gândire profundă înaintea luării oricărei decizii. Lucrarea este realizată cu un deosebit simţ al volumetriei, este bine proporţionată, motivele cioplite, prin forma lor arcuită sau ascuţită, îi conferă o mişcare dinamică.

Gălăţeanul Bogdan MURARIU (n. 6 decembrie 1970, Galaţi. Absolvent al Academiei de Arte Plastice din Iaşi, promoţia, 1998, profesori Ilie Bostan şi Cristea Simion, membru al U.A.P.R. din 2001, profesor de desen la Şcolile nr. 2 şi nr. 13) a optat şi el pentru forme sintetice. "Străjerul" său este un stâlp-om, înalt de 2,20 m, cu compoziţia dezvoltată pe verticală. Artistul a rezolvat cu mijloace expresive contrastul dintre volumele rectangulare şi cele cilindrice, dintre plinuri şi goluri. Prin statura impunătoare, cioplitura sobră, despovărată de detalii, sculptura creează în jur o atmosferă gravă, înscriindu-se armonios în spaţiul care i-a fost destinat.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 7, 2015

Istorie gălăţeană - Monumentul comemorativ 1907

Cod LMI: GL-III-m-B-20526

Pornită din nordul Moldovei, răscoala din 1907 a cuprins şi satele judeţului Galaţi. Primele acţiuni au fost semnalate la 8 martie în satele Măstăcani, Jorăşti, Matca, Cosmeşti, Nicoreşti, Slobozia Conachi ş.a. La 11 martie se răscoală şi ţăranii din cartierele Lozoveni şi Vadu Ungurului. Nemulţumiţi de învoielile agricole încheiate cu moşierul Doiciu, proprietarul moşiei de la marginea oraşului, peste 150 de locuitori din aceste cartiere au pătruns până în preajma prefecturii cu gândul să ceară autorităţilor judeţului să intervină pentru a-l determina pe moşier să accepte revizuirea contractului de învoieli. Împotriva răsculaţilor însă autorităţile au chemat armata. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori, comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i-a somat să se retragă, a ordonat să se tragă. Un număr de 18 ţărani au căzut victime gloanţelor, iar mulţi alţii au fost răniţi. Primul căzut a fost muncitorul Spiru Petrea, zis Plăcintaru, care se afla în rândul celor răsculaţi. Reacţia criminală a autorităţilor a provocat consternare nu numai în rândul gălăţenilor, dar şi a unor mari personalităţi din ţară. Nicolae Iorga, fiind invitat de G. G. Orleanu pentru a conferenţia la Galaţi, a refuzat scriind: "Galaţii s-au dezonorat prin fapta ucigaşă de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum".

În 1957, când s-au împlinit 50 de ani de la sângeroasele răscoale din 1907, în scuarul de pe strada Domnească (lângă redacţia ziarului "Viaţa liberă"), pe locul unde au fost ucişi cei 18 ţărani, s-a înălţat un monument comemorativ, pe a cărui placă de marmură a fost înscris următorul text: " În acest loc au fost împuşcaţi la 11 martie 1907, în timpul răscoalei ţăranilor împotriva jugului burghezo-moşieresc, Neculai Matei, Ion Stamate, Gheorghe Ştefănescu, Mihalache Dumitru-Putoi, Ioan Dumitru Ciurea, Cozma Costache, Petrache Băncilă, Gheorghe Dănilă, Ion Oprea, Gheorghe Anghel, Costache Vasiliu, Dumitru Mihalache, Vasile Irimia, Stan Paraschiv, Dumitru Constantin (Văcaru), Helman Neculae,Ştefănache Constantin, Stan Corbeanu.

Glorie celor căzuţi pentru pământ şi eliberarea patriei. 1907 - 1957".

În 1995 monumentul a fost restaurat, s-a montat o nouă placă din fontă şi a fost sfinţit la 11 martie, acelaşi an.

Monumentul comemorativ în amintirea luptătorilor căzuţi la 13 Iunie 1916

Anul 1916 a înregistrat o creştere tot mai accentuată a luptelor muncitorilor din întreaga ţară. La Galaţi, secţia locală a P.S.D.R., în colaborare cu Uniunea sindicală a muncitorilor din transporturi, a organizat numeroase întruniri muncitoreşti, demonstraţii şi greve, care în cursul lunii iunie 1916 au luat proporţii de masă. Astfel în ziua de 6 iunie, peste 10000 de locuitori au înconjurat primăria protestând împotriva comportării dispreţuitoare faţă de muncitori a autorităţilor locale. Poliţia a arestat câţiva demonstranţi, iar delegaţia care s-a înfăţişat primarului a fost dată în judecată sub învinuirea de ultraj.

În ciuda acestui fapt, Comitetul local al P.S.D.R. iniţiază o nouă întrunire în ziua de 12 iunie 1916. Mii de muncitori s-au îndreptat spre Sala Regală purtând pancarte cu lozinci ca: „Jos războiul!”, „Vrem opt ore de muncă!”, „Vrem redeschiderea fabricilor!”, „Vrem ieftinirea traiului!”. Poliţia şi armata i-au împiedicat pe muncitori să ajungă în centrul oraşului. În aceste condiţii, s-a hotărât ca muncitorii din întreg oraşul să declare a două zi, 13 iunie, o grevă generală de 24 de ore şi să protesteze împotriva foametei şi a şomajului. După întrunire, s-a format o coloană care a pornit pe străzi. Peste 6000 de muncitori se aflau în rândurile demonstranţilor. Coloana era încheiată de 40 de căruţe ale muncitorilor căruţaşi din port. În frunte se aflau conducători ai mişcării muncitoreşti locale: Gheorghe Stroici, Spiridon Vrânceanu, Pascal Zaharia, Dumitru Stoiculescu, Gheorghe Muşetescu, Nicolae Ionescu ş.a.

Poliţia a căutat din nou să-i oprească pe demonstranţi. Primul cordon de sergenţi a fost însă rupt. În faţa Palatului Navigaţiei Fluviale Române coloana a fost întâmpinată de soldaţi cu baionete la armă, care au atacat primele rânduri ale manifestanţilor. Câţiva muncitori sunt ucişi şi alţii răniţi. Conducătorii Comitetului local al P.S.D.R. protestează împotriva atacului armatei, cerând să fie eliberată trecerea spre centrul oraşului. Drept răspuns, sublocotenentul Eliad a tras în vatmanul Spiridon Vrânceanu, care, în ziua următoare, la 14 iunie 1916, a încetat din viaţă la spital.

În amintirea celor căzuţi atunci, pe peretele din spate al Palatului Navigaţiei, a fost montată la 13 iunie 1947 o placă de marmură pe care scrie:

„Glorie nemuritoare eroilor clasei muncitoare, căzuţi pe această stradă, la 13 iunie 1916, în lupta împotriva reacţiunii războinice, interne şi internaţionale, pentru pace, libertate şi bunăstarea poporului. Aici au fost ucişi mişeleşte cu gloanţele reacţiunii:

Pascal Zaharia - muncitor în port

Spiridon Vrânceanu - muncitor la transporturi

Sterică Ionescu - muncitor în port

Ilie Ravagiu - muncitor în port

Constantinescu Ioan - muncitor în port

Tonică Lazăr - muncitor la transporturi

Gheorghe Ionescu - metalurgist

Enache Sandu - muncitor la Frabrica de lemne

State Rene - muncitor la Fabrica de lemne

Ioan Ciubotaru - muncitor la salubritate

Galaţi, 13 iunie 1947

Primăria Municipiului Galaţi

Frontul unic muncitoresc

Comisia locală a sindicatelor unite”.

Tot în memoria muncitorilor căzuţi la 13 Iunie 1916, pe locul masacrului, a fost ridicat un monument comemorativ pe a cărui placă de marmură este dăltuit textul: „În ziua de 13 Iunie 1916 în acest loc, din ordinul guvernului burghezo-moşieresc au fost asasinaţi cei nouă muncitori în frunte cu Spiridon Vrânceanu, Pascal Zaharia şi alţii care au luptat împotriva războiului, pentru libertate şi o viaţă mai bună.

Glorie eternă martirilor care au căzut în luptă pentru libertatea şi bunăstarea poporului muncitor”.

La 13 Iunie 1957, când s-au împlinit 41 de ani de când demonstraţia de protest a muncitorilor gălăţeni împotriva războiului, mizeriei şi foametei a fost reprimată, osemintele eroilor căzuţi au fost reînhumate într-un cavou amplasat în imediata apropiere a porţii de acces a Cimitirului „Eternitatea”, în partea stângă a acesteia. Pe un perete placat cu marmură se află săpat următorul text: „Recunoştinţă veşnică luptătorilor gălăţeni care s-au jertfit în lupta pentru libertate şi o viaţă mai bună. Amintirea lor va rămâne neştearsă în memoria clasei muncitoare, a întregului nostru popor muncitor, pentru binele căruia şi-au închinat şi şi-au dat viaţa. Cinste memoriei lor!”

După 1980, în acest cavou, au mai fost depuse osemintele ale 89 de eroi, iar de o parte şi de alta a plăcii cu textul enunţat, au fost montate alte două plăci, în marmura cărora sunt gravate numele celor căzuţi.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 8, 2015

In memoriam Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu

Ne-a părăsit în prima zi a lunii februarie, într-o totală discreţie, aşa cum de altfel i-a fost şi existenţa, graficiana Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu, a cărui nume rămâne în istoria artei româneşti îndeosebi prin contribuţia pe care a adus-o la dezvoltarea benzii desenate. Născută la Bucureşti, la 25 martie 1913, era fiica magistratului Eugeniu Ştefînescu-Est, cunoscut în literatura română ca poet simbolist, dar care s-a manifestat şi ca prozator, pictor, caricaturist şi pianist. Pasionată de desen încă din copilărie, după studiile liceale frecventează între 1936 – 1940 Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde îi are profesori pe Constantin Artachino şi Camil Ressu. Lucrează ca graficiană la „Straja Ţării” (cunoscută şi ca „Străjeria”), organizaţie înfiinţată de Regele Carol al II-lea pentru a combate pătrunderea influenţei nefaste a Gărzii de Fier în rândul tineretului din România. În 1940, când Carol al II-lea a abdicat, organizaţia a fost desfiinţată, iar Margareta Ştefănescu este angajată la Editura „Bucur Ciobanul” S.A., condusă de scriitorul Mihail Drumeş. Aici a realizat coperţile şi ilustraţia la peste 100 de volume pentru copii şi tineret. Colaborează şi cu Editura „Universul”, realizează în întregime grafica revistei „Ziarul Copiilor”, publicaţie în paginile căreia îi apar ilustraţii şi benzi desenate. În 1947 revista a apărut chiar sub îngrijirea şi conducerea ei. Este prezentă cu desene în săptămânalele umoristice „Păcală” şi „Nastratin”, ca şi în revistele „Bucuria Copiilor” şi „Mariana”. În „Ziarul copiilor” au văzut lumina tiparului în perioada 1941-1948 şi unele seriale de benzi desenate: „Năzdrăvăniile lui Rică”, „D-ale lui Pătruţ”, „Bimbirică”, „Aventurile elevului Hai-Hui”, „Profesorul Nota 3” etc. După desfiinţarea în 1948 a presei particulare, Marga Ştefănescu (aşa îşi semna ilustraţiile), lucrează ca graficiană la Ministerul Agriculturii. Este trimisă pentru scurt timp ca profesoară de desen tehnic la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare din Galaţi, înfiinţată în 1948, prima instituţie din ţară cu acest profil. Nu va mai părăsi însă acest oraş. Aici îl cunoaşte pe medicul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu, cu care se recăsătoreşte după un mariaj eşuat la Bucureşti. În cadrul acestei facultăţi a editat gazeta „Ghimpele”, publicând caricaturi şi desene satirice, pe care, la 30 martie 2013, dată când am vizitat-o la locuinţa sa din cartierul Mazepa I (Strada Prelungirea Traian, Blocul C-2, ap. 4), le mai păstra într-un voluminos album. În 1959, Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare a fost transferată în cadrul Institutului Agronomic din Iaşi, iar Margareta Ciurdăreanu va funcţiona, până la pensionarea din 1971, ca profesoară de desen şi limba franceză în învăţământul preuniversitar din Galaţi. Activitatea îmbrăţişată până în 1948 şi prelungită, sub o altă formă, până în 1959, nu va mai constitui un scop al carierei sale, ea se limitează la ceea ce a realizat până atunci. Numele său însă, ca şi creaţia sa nu sunt şi nu pot fi ignorate. „Deşi a publicat grafică şi benzi desenate o perioadă scurtă de timp – doar opt ani – Marga Ştefănescu, subliniază Dodo Niţă în „Dicţionarul Benzii Desenate în România”, rămâne în istoria benzii desenate româneşti datorită stilului ei grafic delicat şi expresiv, al personajelor sale bine conturate, care au făcut deliciul multor copii în timpul războiului şi al anilor tulburi de după”. Că este aşa, o dovedeşte şi prezenţa unor lucrări ale sale în expoziţia „77 de ani de bandă desenată românească”, organizată de Institutul Cultural Român la Centrul Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles în perioada 26 octombrie 2011 – 20 mai 2012 (curator, Alexandru Ciubotariu, unul din reprezentanţii de marcă ai tinerei generaţii de desenatori B.D.). Printre cărţile ilustrate de Marga Ştefănescu se numără: „Fata moşului cea cuminte”, basm popular în versuri de Teodor Castrişanu (Editura „Universul”), „Sirena cea mică”, poveste de Andersen, adaptare de Moş Ene (unul din multele pseudonime ale lui Mihail Drumeş), „Prâslea” de Petre Ispirescu, „Meşterul Manole – Legenda Mănăstirii Curtea de Argeş” de Moş Ene, „Ibrahim cârpaciul”, poveste din „O mie şi una de nopţi”, adaptare de Moş Ene (Editura „Bucur Ciobanul” S.A.) etc. Dintre serialele B.D., cel mai apreciat rămâne fără îndoială „Năzdrăvăniile lui Rică”, o fermecătoare povestire grafică în centrul căreia se află un băieţel de numai şase ani care, prin peripeţiile săvârşite, a stârnit în epocă interesul şi hazul a mii de cititori-copii. Marga Ştefănescu este o excelentă desenatoare. Linia sa este mlădioasă, elegantă, condusă cu siguranţă. Pata, punctul, virgula, haşurile sunt ingenios folosite. Când se exprimă în culoare, artista îşi alege pigmentul în funcţie de natura subiectului, de situaţiile create în desfăşurarea acţiunii.

Numeroasele caricaturi şi desene satirice publicate pe parcursul mai multor ani în gazeta „Ghimpele” a Institutului Agronomic din Galaţi lasă să vedem în persoana artistei un spirit incisiv necruţător. Este o bună observatoare a realităţilor mediului universitar, iar şfichiul satirei sale vizează anomalii, atitudini, comportamente ale celor care nu făceau cinste instituţiei în care îşi desfăşurau activitatea. Caricaturile ei privitoare la masa studenţilor şi la personalul tehnic-administrativ şi de îngrijire, executate cu spontaneitate, urmăreau atât să stârnească hazul, dar mai ales să vindece, să îndrepte aspectele criticate. Paleta subiectelor este largă, de la frecvenţa la cursuri, atmosfera examenelor, dezordinea din camerele din căminele studenţeşti, higiena spaţiilor de învăţământ, serviciul la cantină, studiul în bibliotecă, împrumuturile de cărţi, până la seratele culturale, repetiţiile formaţiilor artistice sau desfăşurarea alegerilor U.T.M. Desenele sunt însoţite întotdeauna de texte savuroase, cu trimiteri concrete la persoanele şi la stările asupra cărora caricaturista şi-a focalizat obiectivul umorului şi satirei sale.

Talentată ilustratoare de carte şi creatoare de benzi desenate, pedagog de o înaltă ţinută profesională şi morală, Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu a trăit din 1948 printre gălăţeni, părăsind această lume cu puţin înainte de a împlini venerabila vârstă, pe care foarte puţini o ating, de 102 ani. Va rămâne pentru cei care au cunoscut-o o amintire frumoasă şi un model de comportament uman pe care mulţi dintre discipolii săi l-au urmat.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 18, 2015

Mihai Coţovanu: „Contemplarea în artă”

Aflat pentru a doua oară cu o expoziţie personală la Galaţi, pictorul ieşean Mihai Coţovanu prezintă pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” 23 de tablouri reprezentând peisaje şi flori, reunite sub titlul „Contemplarea în artă”. Toate dominate de superbul său „Autoportret”, „o capodoperă a genului, o performanţă de analiză fizionomică şi psihologică, un complex de monumentalitate şi mentalitate” (Claudiu Paradais), în care artistul s-a înfăţişat gânditor, melancolic, privind mai mult în lăuntrul său decât în afară, ţinând cu demnitate în mâna stângă paleta şi penelul, semnele distinctive ale acestei nobile profesii.

Întărindu-mi şi mai mult opiniile exprimate cu doi ani în urmă, când am scris despre expoziţia sa „Marele Artist”, Mihai Coţovanu este un pictor de factură postimpresionistă, a cărui creaţie este racordată în cel mai înalt grad la realitatea înconjurătoare şi la marile valori ale picturii româneşti şi universale. Stăpân pe uneltele sale, el este un pictor cu suflet de poet, sensibil la lumea din jur, pe care o receptează şi o recreează în forme în care rigoarea desenului face casă bună cu echilibrul compoziţional şi o paletă coloristică expresivă, uneori vioaie, exuberantă, alteori de o sobrietate izvorâtă din adâncul unei fiinţe interiorizate, înclinată spre reflexie, care caută să-şi investească plăsmuirile cu sensuri majore, profund umane.

Dacă în concepţia sa Marele Artist este Creatorul Suprem, de neegalat în Opera Sa de zămislire a Universului şi a tot ce există în el, iar pictorul prin ceea ce face aduce un smerit elogiu Divinităţii şi Creaţiei Sale, Mihai Coţovanu şi prin lucrările expuse acum îşi susţine acest crez Suita de imagini prezentată este rezultatul unor momente când sufletul său a vibrat la un înalt diapazon. Peisajele naturale, rurale sau urbane sunt expresia unor trăiri puternice în faţa frumosului natural sau uman, a unor emoţii cărora artistul a căutat să le dea veşmântul, viaţa şi durata artei autentice. „Rapsodii de toamnă” şi „Amurg de toamnă” surprind atmosfera anotimpului autumnal, când vegetaţia a îmbrăcat hlamidă de aur şi purpură. Dacă în primul, albastrul cerului apare mai mult ca un fundal pe care sunt proiectaţi copacii unei păduri, în al doilea firmamentul ocupă mai mult de jumătatea tabloului, priveliştea având o deschidere largă. La orizont cerul imens se contopeşte cu pământul acoperit de vegetaţia de culoare verde-ruginie. „Pădurea din Ţicău” este surprinsă în plin anotimp estival. În iarbă şi în arbori se simte clocotul sevelor, verdele cunoaşte metamorfoze de la nuanţe deschise până la cele apropiate de negru. „Peisaj cu căpiţe” imortalizează o secvenţă a unui spaţiu colinar, cu desfăşurări domoale, specifice arealului moldovenesc. Din zona rurală s-a inspirat Mihai Coţovanu în pânzele „Stână tradiţională” şi „Heleşteul lui Radu”, prima de o atmosferă austeră, cu puţine elemente figurative, a doua de un lirism exuberant, asemănător ca intensitate cu „Primăvară la Sozopol”, unde verdele frunzelor şi violetul florilor sunt de un deosebit efect stenic.

Peisajul urban este reprezentat în expoziţie prin tablourile „Palatul Culturii din Iaşi”, în care accentul artistului cade pe punerea în evidenţă a măreţiei edificiului cu arhitectură în stil neogotic flamboyant, proiectat în ultimul plan al lucrării, şi „Case evreieşti în ruină”, în care insistă pe acţiunea distructivă a timpului asupra unor case cu valoare de patrimoniu şi care ar trebui să fie protejate pentru valoarea lor arhitectonică şi evocatoare a Iaşului vechi.

Cele 13 lucrări reprezentând flori aduc în faţa privitorului recipiente din lut, simple sau ornamentate, vase transparente din sticlă, în care se află buchete de trandafiri, bujori albi şi roz, tufănele roşii, albe şi galbene, floarea-soarelui, flori de măr, liliac etc. Ele încântă prin armonia orchestraţiilor cromatice, prin ardoarea cu care pictorul a abordat un motiv atât de îndrăgit în toate timpurile, care are iluştri reprezentanţi în arta românească şi în cea universală. Florile lui Mihai Coţovanu sunt pictate cu sinceritate, voluptate, în acorduri cromatice strălucitoare. Carnalitatea lujerelor, frăgezimea, gingăşia şi prospeţimea petalelor şi corolelor sunt bine puse în valoare. Ele răspândesc în jur vitalitate, puritate şi poezie. În obişnuinţa genului, adesea artistul aşează pe lângă recipientele de pe suport alte fire sau frunze, astfel că imaginea obţinută este mai opulentă, iar explozia inflorescenţelor apare ca un simbol al vitalităţii şi al împlinirilor din regnul vegetal.

Prilejuind o nouă întâlnire cu creaţia unuia dintre cei mai importanţi pictori contemporani ai Iaşilor, despre care criticul de artă Claudiu Paradais scria că „este cuceritor prin sinceritatea picturii pe care o practică”, expoziţia lui Mihai Coţovanu este un preţios act de cultură şi un dar estetic pe care iubitorii de frumos din Galaţi l-au primit aşa cum se cuvine.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 4, 2015

Expoziţia „Doamnele artelor”

În anul 2011, pictoriţa-muzeograf Anca Tofan a organizat la Muzeul de Artă Vizuală expoziţia „Doamnele picturii româneşti”, în care a valorificat o parte din tablourile unor artiste aflate în patrimoniul instituţiei. Cu prilejul vernisajului ea şi-a exprimat dorinţa continuării acestei iniţiative şi cu opere ale plasticienelor care s-au manifestat în domeniul sculpturii şi graficii. Iată că proiectul anunţat atunci ea l-a materializat acum, expoziţia „Doamnele artelor” dând posibilitatea gălăţenilor să vină în contact direct cu lucrări ale unui grup de artiste din generaţii diferite, unele trecute în lumea umbrelor veşnice, altele trăind în Bucureşti sau peste hotare.

În prefaţa catalogului, curatoarea explică astfel demersul său: „Criteriul de selecţie a autoarelor ţine de astă dată de subiectivism pur şi simplu. Am renunţat la obiectivismul care vine o dată cu meseria de muzeograf şi la alăturarea cursivă a stilurilor, tehnicilor, modului de abordare. Propun o altfel de expoziţie şi poate o altă privire aruncată micului univers personal al fiecărei artiste, o altă privire într-o micro-colecţie de universuri personale care se interferează în acest mod, pentru că simt o legătură specială cu fiecare din aceste doamne şi mai exact cu aceste opere prezente pe simeze. Este mai mult o expoziţie eseu, fixată pe această legătură directă pe care o simt prin intermediul lucrării”.

Sculpturile sunt semnate de Miliţa Petraşcu (n. 1892 - d. 1976), Iulia Oniţă (n. 1922 - d. 1957), Florica Ioan (n.1923 - m. 2008), Lelia Zuaf David (n. 1923) şi Liana Cornelia Axinte (n. 1943). Elevă a lui Bourdelle şi Brâncuşi la Paris, membră a Academiei Regale de Portretistică de la Londra, Miliţa Petraşcu, despre care Petru Comarnescu spunea încă din 1934 că „are cultul formei pline, legată de spaţiu şi lumină”, este prezentă cu o lucrare din bronz care-l reprezintă pe colecţionarul bucureştean Mihnea Stroe. Este un portret realist, în care sculptoriţa urmăreşte atât redarea trăsăturilor fizionomice, cât şi a nobleţei interioare a modelului său. Figura colecţionarului este clară, realizată cu grijă pentru detalii, exprimând calm şi echilibru. De formaţie modernist-clasicizantă, Iulia Oniţă, cu studii la Iaşi şi Bucureşti în atelierele lui Ion Irimescu şi Cornel Medrea, artistă care a contribuit din plin la impunerea unei viziuni specifice româneşti în sculptură, figurează în expoziţie cu portretele în bronz „Adolescenta” şi „Ana Ipătescu”. Dacă în primul accentul cade pe generalizare, pe găsirea unei expresii cât mai adecvate unei categorii de vârstă, în al doilea se referă la o personalitate istorică, eroina Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, femeie curajoasă, care în fruntea unei mulţimi din Bucureşti a participat la eliberarea guvernului provizoriu arestat la 19 iulie 1848. Ambele sunt lucrări în care bronzul este şlefuit cu fineţe, în linii fluente, iradiind lumină şi un lirism învăluitor. În portretul alegoric „Muzica”, datând din 1954, aparţinând Leliei Zuaf David, asistentă a lui Cornel Medrea la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti între 1948 - 1956, artistă care a emigrat în 1972 în Israel şi s-a stabilit la Haifa, autoare a unor importante portrete ale unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti (I. C. Parhon, George Enescu, I. L. Caragiale, Al. Jean Steriadi, Cornel Medrea, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Barbu Iscovescu, Florica Cordescu), personajul feminin împrumută ceva din trăsăturile artei bizantine: linia curbă a nasului continuată în arcadele largi ale sprâncenelor, globii oculari mari, un anumit hieratism în expresia figurii. Florica Ioan, şi ea elevă a lui Cornel Medrea , autoarea bustului monumental al lui George Enescu din Grădina Publică din Galaţi şi a Grupului statuar „Pacea”, aflat cândva pe strada Navelor, în apropiere de S.C. PROIECT S.A., din păcate furat într-o noapte din 1996, surprinde în „Cap de copil” inocenţa, candoarea şi puritatea vârstei infantile, totul particularizat pe chipul unui băiat, compus în forme stilizate, bine proporţionate, emanând căldură şi afectivitate. Liana Cornelia Axinte, stabilită din 1982 în Germania, şi-a ales ca material definitiv teracota în lucrarea „Pacea tinerei femei”, un portret care transmite linişte sufletească şi aminteşte într-un fel de arta noastră arhaică.

Lucrările de grafică din expoziţie sunt mult mai multe. Genul portretului îl întâlnim şi aici în lucrările gălăţencelor Lola Schmierer-Roth (n. 1893 - d. 1981) şi Elena Hanagic, aceasta din urmă o artistă aproape necunoscută celor de astăzi, dar care s-a numărat printre cei care în 1951 au pus bazele Cenaclului Artiştilor Plastici din Galaţi, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală. Prima este autoarea lucrării executată în cărbune pe carton „Tânără în cămaşă”, de fapt un autoportret, unde pictoriţa s-a înfăţişat ca o fiinţă energică, hotărâtă, meditativă, care scrutează cu privirea zări interioare, în timp ce Elena Hanagic îl are ca subiect pe pictorul Nicolae Mantu la vârsta senectuţii. Culori delicate, sobre şi o linie a desenului precisă concură la crearea unui portret axat pe scoaterea în evidenţă a bunătăţii şi frumuseţii lăuntrice a acestui mare pictor animalier, emblematic pentru cultura Galaţilor. Elenei Hanagic îi aparţin şi peisajele „Ploaie la munte” şi „Sector din Fabrica Prutul Galaţi”, ambele de o desfăşurare spaţială amplă şi pictate în culori ce-şi păstrează prospeţimea şi acum. „Familia” Georgetei Arămescu-Anderson (n. 1910 - d. 1994), un tablou realizat în tehnică mixtă, se distinge prin solidaritatea care o dovedesc personajele, configurate sintetic, având contururi viguroase şi o mişcare sinuoasă a liniilor. Ligia Macovei (n. 1916 - d. 1998), cunoscută mai ales prin superbele ilustraţii la poezia lui Eminescu, Salvatore Quasimodo, Arghezi, Umbedrto Saba şi Robert Desnos, în guaşa „Trei personaje”, datând din 1961, abordează portretul în grup. Se observă înclinaţia artistei spre ironie şi satiră, fiindcă femeia şi cei doi bărbaţi sunt configuraţi aproape caricatural. Lucrarea face parte dintr-un ciclu inspirat de atmosfera recepţiilor. Femeia etalează un senzualism provocator. Expresia feţei, ca de altfel întreaga ţinută, trădează o anumită vulgaritate. Protagoniştii par desprinşi din arta expresioniştilor germani, de care graficiana a fost influenţată. Într-o altă compoziţie, intitulată „Recepţia”, aparţinând aceluiaşi ciclu, personajele sunt mai numeroase. Ele sunt surprinse frontal in cadru şi doar câteva figuri de bărbaţi sunt individualizate, restul fiind doar schiţate. Margareta Sterian (n. 1897 - d. 1992), în „Grup la Brăneşti”, realizat în tehnică mixtă, şi Tia Peltz (n. 1923 - d. 1999) în „Fotografie veche de familie” şi „Peisaj citadin din Orient” (tuşuri colorate) imprimă personajelor şi atmosferei un vădit aer fantastic. Hortensia Puia Masichievici (n. 1917 - d. 2010) sondează geologicul („Bogăţiile3 pământului”), Geta Brătescu (n. 1926) practică un desen aerisit, folosind o linie largă, dezinvoltă („Atelier, în faţa modelului”), Clarette Watchel (n. 1926 - d. 2011) dă lucrării sale o încărcătură ludică („Corăbioare”), Klepper Paar Hildegard (n. 1932), stabilită din 1977 la München, este o virtuoasă în folosirea negrului, Ala Jalea Popa preferă peisajul, construit după alte reguli („Perspective subiective). Wanda Mihuleac (n. 1946), artistă stabilită în Franţa, încântă cu două gravuri de o remarcabilă execuţie grafică, în care culoarea dobândeşte rezonanţe poetice („Posibilitatea unui inel”, „Portretul unei cochilii”). Aceeaşi aplecare spre o reprezentare poetică a elementelor ce compun spaţiul plastic o întâlnim şi în gravura „Compoziţie cu floarea-soarelui” a Ilenei Micodin (n. 1929 - d. 2005), alcătuită din două secvenţe, ca şi în acuarela „Venus” a Teodorei Moisescu-Stendl (n. 1938). Maria Dumbravă, graficiană născută în comuna Independenţa - Galaţi (1949) şi stabilită din 1984 în S. U. A. este autoarea desenelor în peniţă „Terra”, „Şantier naval” şi „Spaţiul mioritic”, toate trei de o mare sensibilitate, minuţios lucrate, accentuat lirice, în care haşurile, punctele, petele concură la crearea unor ansambluri unitare şi echilibrate compoziţional.

Act cultural semnificativ al Muzeului de Artă Vizuală, oferit publicului gălăţean iubitor de frumos ca dar la început de primăvară, susţinut şi de editarea unui catalog, expoziţia „Doamnele artelor” restituie opere mai puţin ştiute ale artistelor menţionate, care merită să fie cunoscute şi de generaţiile mai tinere. Astfel de manifestări vor continua să fie organizate şi în viitor, fiindcă instituţia, în noul sediu din strada Traian nr. 7, Bloc V3, prezintă în expoziţia permanentă doar o mică parte din lucrările pe care le deţine în colecţiile sale.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 22, 2015

Rodica Costianu şi Fu Site: „Monde intérieur”

Rodica Costianu, artistă născută în Galaţi, şi Fu Site, pictor originar din China, ambii stabiliţi la Paris (Franţa), expun în aceste zile lucrări de grafică şi de pictură în Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală. Ele sunt reunite sub genericul „Monde intérieur” şi prilejuiesc o întâlnire benefică cu creaţii ale celor doi protagonişti de naţionalităţi diferite, formaţi la şcoli artistice diferite, dar care sunt însufleţiţi de acelaşi ideal, acela de a sluji arta cu mijlocele lor proprii şi de a oferi semenilor nenumărate satisfacţii şi bucurii estetice.

Rodica Costianu (n. 8 iulie 1977) a absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” (1995), a lucrat o perioadă ca desenatoare la ziarul „Viaţa liberă”, apoi a urmat cursurile Universităţii „George Bariţiu” din Braşov, Facultatea de Ştiinţe Economice (1999-2005) şi ale Universităţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din Cluj-Napoca, Secţia pictură (2005-2008). Este membră a Asociaţiilor Artiştilor Plastici din Paris – C976161, din Târgu Mureş şi din Sighişoara. Din 2012 este preşedinte al Filialei Paris a U.A.P.R., iar din 2013 este membră fondatoare a Asociaţiei Pariziene a Artiştilor Români. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Braşov, Reghin, Sighişoara, Tg. Mureş, Cluj-Napoca, Orhard Gallery (Irlanda de Nord), Paris etc., participând în acelaşi timp la manifestări colective precum: „Peisaje din zona Vrancei”, Soveja (1994); „Tradiţii din Boholţ”, Germania (2001); Galeria de Artă Sighişoara (2006, 2008, 2010, 2012); Galeria de Artă „Unirea”, Tg. Mureş (2010); Festivalul Naţional „Eminesciana 2010”, Scoreni – Străşeni, Republica Moldova (2010); Ediţia a II-a a Salonului de Iarnă de la Casa Cerf, Sighişoara (2010); Ediţia a 59-a a Salonului de la Charenton, Espace Arte et Liberté (2012); Târgul de Artă Contemporană de la Bastilia (2012); Expoziţia Asociaţiei Alma Mater Castrum Sex, Turnul cu Ceas, Sighişoara (2012); Expoziţia Taberei de creaţie a Asociaţiei Culturale Internaţionale Soleil de l’Est, Briare, Franţa (2012) ; SIEL Paris, organizator Rotary Club Paris Notre-Dame (2012); Les Hivernales de Paris-Est, Montreuil (2012). A participat la taberele de creaţie din Leptokaria, Grecia (2009) şi la cea organizată de Asociaţia Culturală Internaţională Soleil de l’Est, Briare, Franţa (2012). Artista a luat parte, alături de alţi pictori români, la restaurarea unei biserici din secolul al XII-lea din Neussargues, ca şi a Bisericii Ortodoxe Române din Paris, cu hramul „Sfântul Evanghelist Ioan şi Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, monument de arhitectură reprezentativ pentru Franţa secolului al XIV-lea. Are lucrări în colecţii private din România, Franţa, Germania, Italia, Grecia.

Cele 31 de lucrări de grafică expuse la Galaţi sunt desene alb-negru şi color care stau sub semnul unui lirism de sorginte reflexivă, obiectivat în manieră semiabstractă sau total abstractă. Motivele sunt dintre cele mai diferite şi sunt în strânsă legătură cu figura umană, omniprezentă, configurată deformat, urmând o logică dictată de propria gândire a artistei. Uneori imaginile sunt descifrate cu greutate, chiar dacă autoarea le indică un titlu. Se observă o aplecare şi spre caricatural şi spre conferirea unor conotaţii umoristice. Rodica Costianu îşi interoghează propriul eu şi caută să-şi dea răspunsuri printr-o imagistică ce naşte curiozităţi, întrebări, îndeamnă la găsirea unor chei de desoperire şi înţelegere a mesajului ansamblurilor. Lucrările ei se numesc: „Puls”, „Inteligenţă la pipetă”, „Dialog indus”, „Spaţiu interior”, „Alegerea”, „Vals politic”, „Monopol”, „Puterea cuvântului”, „Strigătul”, „Sunetul vertical-orizontal”, „Scufundarea înţeleptului”, „Telefonul fără fir”, „Prizonerii ego-ului”, „Fuziunea intelectului”, „Dulce până la saturaţie”, „Dans sincron”, „Drum marcat”, „Sfinx” etc. Ceea ce impresionează de la primul impact este acurateţea imaginilor şi mai ales linia desenului, spontană, mlădioasă, adesea aspră, cu duct continuu, strâbătând trasee imprevizibile. Formele sunt dinamice, desfăşurate într-un ritm alert, susţinut de întreaga ţesătură grafică. Modernitatea graficii Rodicăi Costianu este evidentă în mânuirea liniei, în structura compozoţională a lucrărilor. Intervenţiile cu haşuri, puncte, virgule, pătrate, pete sunt şi ele numeroase. Când apelează la culoare, graficiana foloseşte tonuri discrete, armonioase, conţinând o poezie suavă, în stare să vibreze cele mai tăinuite coarde ale sufletului. În lucrările ei, metafora şi simbolul sunt elementele care alcătuiesc eşafofajul acestora şi-l pun pe iubitorul de artă în postura unui investigator, a unui cercetător, pentru că în ceea ce vede şi simte, în ceea ce contemplă, trebuie să găsească sensuri, să facă asociaţii, să pună în mişcare pârghiile gândirii.

Colegul său de expoziţie, chinezul Site Fu (n. 7 decembrie 1984 la Liaoning), a absolvit Facultatea de Arte Frumoase din cadrul Universităţii Tsinghua, Beijing (2006), Şcoala de Arte Frumoase din Versailles, Franţa (2011) şi Şcoala Superioară de Artă din Nord Pas de Calais, Tourcoingt, Lille, Franţa (2014). La numai 30 vde ani este deţinătorul a patru premii I pentru pictură obţinute la importante concursuri organizate în Franţa. La Galaţi, el a adus numai şase lucrări de pictură, intitulate „Autorul scenei nr. 5”, „Conversaţie nr. 2”, „Cutia”, „Scenă cu maşină”, „Tânărul şi tânăra” şi „Sac roşu”. Sunt tablouri executate în stil realist, cu o pastă care pe alocuri lasă să se vadă structura pânzei. Unele par instantanee surprinse pe stradă, într-o sală de aşteptare sau în alte locuri. Negrul şi culorile închise sunt predominante. Personajele portretizate trăiesc stări de concentrare intensă. Se vede că pictorul este preocupat de introspectia forumului interior al acestora, de sondajul psihologic. Femeile care conversează au gesturi fireşti, dialogul nu este tensionat.

Aflaţi pentru prima dată pe simezele Muzeului de Artă Vizuală, Rodica Costianu şi Site Fu, au făcut o impresie bună prin lucrările prezentate, încântând iubitorii de artă, care-i aşteaptă să revină şi altă dată.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 31, 2015

Elisabeta Pătraşcu-Volcu, debut sub semnul decorativului

La Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” din strada Domnească nr. 22 expune pictoriţa Elisabeta Pătraşcu-Volcu, artistă care este născută şi trăieşte în Brăila, dar care este membră a Filialei Galaţi a U. A. P. R. din 2014. Ea se află la prima sa expoziţie personală, prezentând pe simeze 37 de lucrări realizate în culori de acrilic, reunite sub genericul „Spirale”.

Elisabeta Pătraşcu-Volcu a absolvit Şcoala Normală „Costache Negri” din Galaţi (1993) şi Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultatea de Istoria şi Teoria Artei, Secţia Arte Plastice şi Decorative, Specialitatea Pedagogia Artei, clasa Profesorului Ovidiu Paştina (1999). Din anul 2006 este profesor titular şi şeful catedrei de Arte Vizuale de la Liceul de Artă „Hariclea Hartulari Darclee” din Brăila. De-a lungul anilor a participat la mai multe expoziţii colective din Brăila, Bucureşti şi Galaţi. Pe site-ul www.materiale-pictura.com oferă gratuit lecţii de pictură pe Internet autodidacţilor şi elevilor care doresc să îmbrăţişeze această profesie.

Lucrările din această primă expoziţie personală a sa sunt populate aproape în întregime de forme decorative. Ele se revendică de la natură, de care pictoriţa se simte îndrăgostită şi în mijlocul căreia trăieşte sentimente puternice. Emoţiile şi stările sufleteşti prin care trece ea caută să le materializeze în tablouri în care culoarea, expresie a propriei sensibilităţi, dobândeşte rezonanţe poetice. Predominante sunt motivul floral şi cel al spiralei, asociate cu motive avimorfe, antropomorfe şi elemente de peisaj. Nu întâmplător cele mai multe tablouri se numesc „Flori”, „Florală”, „Grădina”. Altele sunt intitulate „Mesteceni”, „Ceaţă”, „Pădurea”, „Zmeu”, „La ţară”, „Pelicani” şi chiar „Decorativ”. Într-o frază inserată în fişa sa biografică, artista notează: „ … spirala nu e armonie, e frământare, caută să pătrundă spaţiul, să-l stăpânească, acoperă totul. Nu e perfectă, deşi pare aşa …”. Înţelegem astfel mai bine de ce motivul spiralei este folosit în reprezentarea norilor şi a cerului, a frunzelor de pe ramurile copacilor, al interioarelor cu flori în ghivece, al spaţiului în care o fiinţă se vede că doarme, al aripilor păsărilor, al grădinilor inundate de lumină. Chiar şi atunci când îşi face autoportretul, artista nu renunţă la jocul tuşelor în formă de spirală, astfel că chipul său este estompat, iar unul din ochi coincide cu ochiul unei păsări. Elisabeta Pătraşcu-Volcu este o pictoriţă pentru care poezia face parte din propria fiinţă, din structura sa sufletească, iar aceasta se vede nu numai în alegerea motivelor abordate, ci şi în sensibilitatea coloristică, în delicateţea tonurilor şi prospeţimea materiei picturale. Tablourile ei, cu o atmosferă uşor fantastă, sunt mai degrabă produsul unei creatoare pentru care visul şi reveria sunt coordonatele pe care se mişcă imaginaţia sa fertilă, însetată de puritate şi zboruri nestingherite. În „Sărutul”, peisajul are accente de basm, iar personajul are chipul unei Cosânzene adormite în mijlocul unei vegetaţii luxuriante. „Grădinile” sunt şi ele adevărate sărbători cromatice, surprinse în diferite anotimpuri, mustind de vitalitate primăvara şi vara sau declanşând melancolii atunci când natura îmbracă hlamida de purpură şi aur a toamnei. „Zmeele” ne întorc cu gândul în lumea copilăriei, iar unele lucrări a căror compoziţie este axată pe motivul floral par mici tapiserii menite să dea căldură unor suprafeţe parietale, să le înnobileze şi să instaureze o atmosferă unde frumosul este la el acasă.

Elisabeta Pătraşcu-Volcu se află la prima sa expoziţie personală. Pe viitor, credem că ea ar trebui să-şi diversifice mai mult repertoriul tematic al picturii sale, să găsească soluţii plastice pentru a evita repetiţiile uneori supărătoare şi o anumită monotonie care se simte în folosirea exagerată a unui motiv şi a unor scheme compoziţionale nerelevante. Îi aşteptăm cu emoţie viitoarele sale manifestări individuale!

Corneliu STOICA

dcp100168 · April 2, 2015

Expoziţia „Pro Boholţ”, ediţia a III-a

Ediţia a III-a a Taberei de creaţie de la Boholţ, sat din Ţara Făgăraşului, aparţinând comunei Beclean, judeţul Braşov, cu ale cărei lucrări ne-am întâlnit în expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală (vernisaj, 1 aprilie a.c.), a reunit în iunie 2014 un număr de şapte artişti plastici, unii care au participat şi la ediţiile anterioare (Mihai Coţovanu, Teodor Vişan, Raul Popa, Liviu Adrian Sandu), dar şi câteva nume noi: Corneliu Drăgan-Târgovişte, Gheorghe Miron şi Ioan Oratie. Scopul taberei a fost definit de însuşi organizatorul şi finanţatorul ei, inginerul Vasile Joantă, director general al Fabricii de bere MARTENS S. A. Galaţi, acela „de a fixa într-o memorie materială imaginea de astăzi a satului Boholţ şi a boholţenilor, precum şi a ceea ce se mai poate vedea, încă, din plămădirile trecutului său”. Totul finalizat cu crearea unui muzeu în satul său natal, localitate care în 2017 va împlini 700 de ani de existenţă atestată documentar. Muzeu care va fiinţa chiar în casa părintească şi care va constitui un obiectiv cultural semnificativ pentru comunitatea din care domnul Joantă a plecat şi în mijlocul căreia se reîntoarce de fiecare dată cu deosebită dragoste, respect şi preţuire.

Toţi cei şapte artişti, fiecare în stilul său, au surprins imagini ale peisajului rural al Boholţului, case, şuri, biserici, clopotniţe, troiţe, gospodării, uliţe etc., căutând să scoată în evidenţă ceea ce acestea au specific, dar şi chipuri de bărbaţi, femei şi copii.

Aflat pentru a doua oară în Tabăra de la Boholţ, pictorul ieşean Mihai Coţovanu şi-a demonstrat şi de această dată calităţile sale de neîntrecut peisagist. El semnează pânzele „Margine de sat” şi „Boholţ”, două tablouri cu desfăşurări spaţiale vaste, în care verdele vegetaţiei şi roşul acoperişurilor caselor sunt culorile predominante. Lor le sunt asociate albastrul şi alte câteva tonuri pentru redarea umbrelor. Materia picturală este consistentă şi răspândită pe suprafaţa suporturilor în tuşe viguroase. Atmosfera este de linişte adâncă. Avem impresia că momentul ales este cel din timpul amiezii, când ţăranii se află fie la muncile agricole, fie se odihnesc. Tot la peisajul rural s-a oprit mai mult şi artistul gălăţean Gheorghe Miron în tablourile „Şura I şi II”, „Hotarul” şi „Boholţ”. Dacă în primele două a imortalizat aspectul unei construcţii pe cale de dispariţie, şura, prezentând-o într-o stare de degradare destul de avansată, cu foarte multe elemente de detaliu grafic, în „Hotar” artistul fixează pe pânză imaginea unei gospodării ţărăneşti situată la poalele unui deal acoperit de vegetaţie, iar în „Boholţ” oferă un ansamblu panoramic de toată măreţia. Dominanta cromatică este verdele şi nuanţe ale sale, mai închise sau mai deschise, printre care răsar griurile turlelor bisericilor, roşul ternar al acoperişurilor şi olivul firelor de iarbă. Gheorghe Miron expune şi portretul „Domnul învăţător”, inspirat de chipul bătrânului dascăl al satului Aurel Drăguş, cel care a scris şi monografia „Boholţ – sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei”. Pe un ingenios fundal de griuri, pe care se află înscrisuri în linie dreaptă cu literele alfabetului românesc, propoziţii specifice clasei I, tabla înmulţirii şi, la baza tabloului, un şir de note muzicale, pictorul figurează, folosind creioane colorate şi grafit, chipul acestui învăţător. Are ochi mari şi sfredelitori. Vremurile şi povara vârstei i-au săpat râuri adânci în expresia feţei, a frunţii, dar nu l-au îngenunchiat. Bogăţia lăuntrică şi nobleţea spiritului i se citesc în agerimea privirii.

Imaginile unor şuri stăruie şi în tabloul „Şuri la Boholţ”, aparţinând bucureşteanului Ioan Oratie. Florile multicolore din prim-plan, de un lirism învăluitor, culorile vii, proaspete, creează o atmosferă optimistă, luminoasă. Într-o altă lucrare, Ioan Oratie a reţinut priveliştea unei gospodării, dominată de un păr secular, care se înalţă mult peste acoperişurile caselor, ocupând toată suprafaţa suportului („Părul secular”). Şi aici nu lipesc din faţa gardului florile, trandafiri albi şi roşii, elemente care explică pasiunea artistului pentru motivul floral, evidenţiată mult mai pregnant de cea de a treia lucrare a sa, intitulată „Bujori de munte”.

Corneliu Drăgan-Târgovişte, care şi-a adăugat patronimului său toponimul oraşului în care trăieşte, este autorul a 13 tablouri realizate în tehnica acuarelei. Din enumerarea unor titluri ca „Biserica din Boholţ”, „Troiţa de pe deal”, „Margine de sat”, „Uliţă din Boholţ”, „Gospodărie”, „Clopotniţa”, Peisaj din Boholţ”, „Drum la Boholţ” ne dăm seama de obiectivele asupra cărora pictorul s-a axat. Sunt imagini tonifiante, stenice, însufleţite de cele mai multe ori de prezenţa oamenilor acestei localităţi, pe care-i vedem ieşind de la Sfânta Liturghie, străbătând drumurile satului sau pregătind mâncarea pentru prânz. Corneliu Drăgan-Târgovişte este un foarte bun observator al realităţilor în mijlocul cărora a poposit, pe care le-a imortalizat într-o interpretare ce le dă dreptul la durată. Execuţia sa este spontană, rapidă, caracteristică acestei tehnici a acuarelei, culorile sunt proaspete, fluide. Pictorul este foarte sensibil la variaţiile luminii şi are capacitatea de a exprima în imaginile configurate poezia inefabilă a peisajului, armonia frumosului natural sau a celui zămislit de mâna localnicilor.

Artist stăpân pe toate genurile picturii, Teodor Vişan, participant pentru a treia oară la această tabără, a abordat atât peisajul („Uliţă din Boholţ”, „Margine de sat la Boholţ”), portretul („Om al locului”, „Sorin Mănduc, primar al Făgăraşului”), compoziţia cu mai multe personaje („Sânzienele la Boholţ”), dar şi natura statică cu flori („Liliac alb în cană de lut”). Sunt lucrări de factură postimpresionistă, pictate cu dezinvoltură, caracterizate prin echilibru compoziţional şi armonii cromatice strălucitoare. Vegetaţia se află în plenitudinea forţelor sale, cerul împrumută în coloristica sa ceva din nuanţele verdelui terestru. Cele două portrete reprezintă personaje total diferite. Sorin Mănduc este o figură luminoasă, optimistă, chipul lui iradiază încredere, bucurie şi optimism. Diametral opus, „Om al locului” înfăţişează un bărbat cu o expresie suferindă, răvăşită, pe chipul căruia timpul şi-a lăsat din plin urmele.

Autor al unui singur peisaj, în care alături de imaginea unei case vechi, aproape să se prăbuşească, vedem înălţată o nouă construcţie, modestă ce-i drept („Un nou început la Boholţ”), Raul Popa a fost atras de oamenii satului, realizând trei superbe portrete masculine: „Chemarea pământului”, „Octavian” şi „Cantorul”. Adept al novorealismului fondat de americanul de origine rusă Alexey Steele, curent îmbrăţişat şi de colegii săi de breaslă Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu, tânărul pictor îi înfăţişează pe cei trei bărbaţi în atitudini diferite, accentul căzând pe sondajul psihologic, redarea trăsăturilor lor fizionomice şi a specificului vestimentaţiei. Ţăranul din „Chemarea pământului”, proiectat pe fundalul câmpului, se reîntoarce de la muncă. Ţine cu demnitate pe umărul stâng instrumentul muncii sale, o sapă. În mâna dreaptă are un baston de sprijin. Pe cap poartă o pălărie de paie. Este un om simplu, de vârsta a treia. Efortul depus în acea zi i se citeşte în expresia chipului. Figura cantorului se desprinde ca o efigie de pe fundalul de ocru. Ipostaziat îmbrăcat în port popular, el este cântăreţul de biserică pătruns de importanţa misiunii sale ca slujitor al lui Dumnezeu. Octavian, şi el un bărbat aflat la vârsta deplinei maturităţi, priveşte spre cel care-l pictează, însă gândurile îl poartă departe, probabil într-un trecut care nu-i deşteaptă amintiri care să-i provoace bucurie.

Dacă în ediţia I a taberei sculptorul Liviu Adrian Sandu a realizat în teracotă bustul organizatorului şi finanţatorului taberei, Vasile Joantă, acum el s-a oprit asupra chipului unei fetiţe, folosind acelaşi material. Subiectul nu este străin în creaţia sa, fiindcă portrete de copii a mai prezentat şi în alte expoziţii. „Smaranda” este un ronde-bosse de o frumuseţe clasică, modelat cu grijă pentru fiecare detaliu. Chipul copilei emană candoare, puritate, căldură şi armonie. Dar mai ales este viu, pe figura ei se simte din plin palpitul vieţii. Realismul lucrării este izbitor, iar asemănarea până la identificare cu modelul este o calitate care vorbeşte despre harul sculptorului, despre pasiunea sa pentru arta portretului, gen foarte pretenţios şi pe care mulţi îl ocolesc astăzi. Smalţul strălucitor pe care-l obţine prin emailarea lutului ars reuşeşte să redea până şi catifelarea epidermei şi frăgezimea carnală a personajului. Este o lucrarea de mare sensibilitate, compusă cu o bună ştiinţă a psihologiei infantile.

Ca şi în cazul celorlalte ediţii, expoziţia beneficiază de un substanţial catalog, un adevărat album de artă, apărut la Editura „Axis Libri” Galaţi în condiţii grafice excelente. Acesta cuprinde fişele biografice ale artiştilor participanţi la tabără însoţite de fotografii-portret, reproduceri ale creaţiilor fiecăruia, instantanee din timpul documentării şi realizării lucrărilor, aspecte de la diferite manifestări ale locuitorilor din Boholţ. Textele care ţin loc de prefaţă sunt semnate de criticii de artă Corneliu Ostahie şi dr. Roxana Păsculescu, aceasta din urmă fiind soţia pictorului Ioan Oratie, care i-a şi însoţit de altfel pe artişti pe toată perioada taberei. Fotografiile au fost realizate de Valentin Baly, iar prelucrarea imaginilor şi realizarea grafică au fost asigurate de Liviu Adrian Sandu.

Corneliu STOICA

dcp100168 · April 14, 2015

„Important pentru mine este să pictez aşa cum simt”

- Interviu cu pictoriţa Carmen Poenaru –

Carmen Poenaru s-a născut la 30 martie 1964, în comuna Barcea (Galaţi). A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia design vestimentar textile (1989). Este membră a U.A.P.R., Filiala Bacău (1992), a Asociaţiei Europene a Artiştilor (2008), a Clubului UNESCO, Piraeus, Atena, Grecia (2008) şi a Asociaţiei Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România (2012). S-a manifestat în pictură, grafică, arta icoanelor şi design vestimentar. Şi-a organizat de-a lungul anilor mai multe expoziţii personale la Bacău (1994, 1995, 1998, 2000, 2003, 2004, 2007, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014), Cluj-Napoca (1995); New Delhi, India (1996, 1998, 2001, 2005), Elveţia (1997, 2004), Piatra Neamţ (2003), Bucureşti (2010), participând în acelaşi timp la numeroase manifestări de profil cu caracter naţional sau organizate în Germania, Finlanda, Cehia, Elveţia, Italia, India etc. A fost onorată cu mai multe distincţii: Premiul I la Concursul naţional de artă plastică pentru tineret, Cluj-Napoca (1982); Marele Premiu pentru creaţie vestimentară „Toamna băcăuană” (1990); Premiul pentru creaţie vestimentară „Design 2000”, Sala Dalles, Bucureşti (1990); Premiul U.A.P. la Saloanele Moldovei, Chişinău (1994); Bursă UNESCO de trei luni în India (1996); Premiul U.A.P.R. (2001); Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova la Saloanele Moldovei, Chişinău (2003); Premiul „Mihai Grecu” acordat de U.A.P. din Republica Moldova, Saloanele Moldovei, Ediţia XIX, Chişinău (2009). Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Australia, Cehia, Elveţia, Finlanda, Germania, Grecia, India, Norvegia, Olanda, Republica Moldova, Spania, Suedia, S.U.A.

Corneliu Stoica: Stimată doamnă Carmen Poenaru, v-aţi născut în judeţul Galaţi, în comuna Barcea. Aţi urmat Liceul de Artă la Craiova. Aici v-aţi axat mai întâi pe muzică, iar mai apoi aţi îmbrăţişat arta plastică. V-aţi continuat studiile la Institutul de Artă Plastică „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. După absolvire v-aţi stabilit definitiv la Bacău. Cum explicaţi acest parcurs spaţial prin atâtea localităţi şi schimbarea opţiunii de la muzică la arta plastică?

Carmen Poenaru: Da, pot să spun că viaţa mi-a oferit un parcurs interesant, probabil că este propriul destin. Deşi m-am născut în comuna Barcea, am locuit primii cinci ani în Tecuci, apoi în anii ' 70 ne-am mutat la Craiova, unde locuiau bunicii din partea mamei. Am urmat cursurile Liceului de Artă de aici, primii şapte ani urmând cursurile de pian, apoi, deşi aveam doar vârsta de 14 ani, m-am convins că aveam o pasiune mult mai mare pentru pictură. În plus, aceasta îmi dădea acea libertate de exprimare pe care partiturile muzicale nu mi-o ofereau. Am pendulat permanent între muzică şi pictură. În final, ambele au ajuns să facă parte permanent din viaţa mea. După trei încercări de admitere în facultate, în 1985 am reuşit să intru la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj – Napoca. Aici am urmat cursurile Secţiei de Artă Decorativă, specialitatea Design Vestimentar.

C.S. În perioada studiilor universitare care au fost profesorii care v-au marcat? Ce consideraţi că le datoraţi şi ce-aţi păstrat de la dumnealor în cariera Dv. artistică?

C.P. Am avut şansa să am profesori de mare valoare, cu reală vocaţie de dascăli încă din liceu. Nu pot să nu amintesc de Gregorian Rusu, de formaţie monumentalist, care mi-a fost profesor de decoraţiuni interioare, istoria artei, pictură, artă monumentală şi multe altele. Pot să spun că datorită cursurilor lui am reuşit să mă descurc foarte uşor în facultate cu bagajul substanţial de informaţii şi tehnici diferite de lucru, de la pictura murală până la tehnici de tapiserie, tehnici vechi şi moderne. În Institut am avut profesori al căror obiectiv a fost formarea de artişti cu reală personalitate, impunându-ne un program riguros de lucru şi de cercetare pentru fiecare temă predată. Aş aminti-o pe Doina Hordovan, îndrumătoarea noastră de grupă şi pe Valeriu Vasilescu, profesorul meu de Istoria Costumului. Cursurile lui erau formidabile, când iţi vorbea despre o perioadă, nu vorbea numai despre linia costumului, vorbea despre influenţele istorice, despre muzica epocii respective, despre maniere, poezie, filozofie etc. Era o adevărată enciclopedie. Dar mai mult decât atât era şi un excelent actor.

C.S.: Stabilită la Bacău, ce v-a oferit acest oraş, mediul cultural şi artistic de aici?

C.P.: Anul 1989 a fost ultimul când studenţii absolvenţi din ţara noastră au primit repartiţii guvernamentale. Aşa am ajuns la Bacău, repartizată la secţia de creaţie a Fabricii de Confecţii. La Filiala U. A. P. R. de aici am fost primită cu multă căldură de colegii de breaslă. Au fost oameni care m-au susţinut încă de la început, oameni deosebiţi ca pictorul Ilie Boca şi doamna Maria Comis, pe atunci directoarea Fondului Plastic. Am primit apartament şi atelier în scurt timp şi aşa se face că trăiesc în acest oraş de 25 de ani. Experienţa mea în fabrică nu a fost de lungă durată datorită schimbărilor politice din '89, ceea ce, într-un fel, m-a bucurat foarte mult. Mi-am dat seama că programul şi şeful nu fac parte din felul în care nutream să-mi trăiesc existenţa, aşa că am rămas fidelă artei şi dorinţei mele de libertate, urmând deviza că locul artistului este în atelier.

C.S.: În 1996 aţi beneficiat de o Bursă UNESCO în India. Ştiu că din 2000 de candidaţi aţi fost selecţionaţi doar doi, Dv. şi altcineva. Ce calităţi consideraţi că aţi avut Dv. faţă de ceilalţi, fiindcă nu este vorba de 20 sau de 200, ci de 2000, un număr incredibil de aspiranţi la o bursă.

C.P.: Încă din perioada adolescenţei eram fascinată de lumea orientală. Aceasta fascinaţie a început cu Mircea Eliade, citeam tot ce găseam despre Asia şi credinţele ei, despre yoga şi experienţa meditaţiei, despre lumi apuse şi personaje fabuloase, despre spirit şi reîncarnare. Aşa că în 1995 când am participat la competiţia pentru o bursa UNESCO , din multitudinea de propuneri am ales imediat India. Nu mi-am putut imagina că o voi câştiga! A fost incredibil. De ce m-au ales? Nu pot să spun, dar înclin să-i cred pe indieni, care spun că "nimeni nu vine în India nechemat". Cel de-al doilea câştigător a fost un artist din Lituania - Vaidas Zvirbilis, ceramist. Acum locuieşte şi creează in Australia.

C.S.: Perioada petrecută în India ce a însemnat pentru Dv., ce v-a determinat să reveniţi în anii următori în atâtea rânduri? Cum s-a răsfrânt experienţa indiană în creaţia Dv.?

C.P.: O dată cu bursa mi s-a deschis o altă uşă spre lumea pe care o căutam de atât de mult timp. Povestea a devenit realitate. Experienţa indiană este unică. Am avut şansa să locuiesc într-o familie indiană, să le observ ritualurile, obiceiurile şi credinţele. Am călătorit destul de mult, poate mult mai puţin decât mi-aş fi dorit, dar am bătut India din nord, de la Hariduar, unde Gangele este năvalnic şi unde ashramurile se întind pe ambele maluri, până în Goa, tărâm de vis pe coasta Mării Arabe. (Un ashram este similar unei mănăstiri, un loc unde oamenii îşi desfăşoară practica spirituală zilnică şi muncesc pentru îngrijirea sau dezvoltarea locului şi a comunităţii respective. Scopul celor care vin la ashram este transformarea personală, interioară, morală şi spirituală n.a.). Am privit templele de la Khajuraho în lumina blândă a dimineţii şi am stat pe aşa-numitele „Ghats” în Varanasi, locuri în trepte din lespezi de piatră, care conduc spre apa fluviului, unde pelerinii fac băi rituale de purificare. Ele coboară de la fiecare templu spre Gange. Sunt 70 de temple cu astfel de trepte. Varanasi este unul dintre cele şapte oraşe ale Indiei antice, considerat ţinutul lui Shiva - zeul suprem. Aici există un Ghat special unde se incinerează cadavrele. Poţi să priveşti, dar nu se pot face fotografii, indienii cred că fotografia tulbură sufletul celui plecat. În timpul procesiunii nimeni nu plânge, nimeni nu se manifestă în nici un fel. Se ia cenuşa, se pune într-o urnă şi se varsă în mijlocul Gangelui însoţită de o slujbă a unui preot al lui Shiva. Totul este forte simplu şi natural. Acolo, am trăit momente de adâncă meditaţie gândind la trecerea şi efemeritatea vieţii. Am făcut baie în Gange şi m-am închinat tuturor zeilor din panteonul religiei hinduse. Am înţeles că Dumnezeu este în tot şi în toate şi că viaţa este un dar pe care trebuie să-l preţuim şi să-l sărbătorim permanent. Am învăţat că trebuie să-ţi trăieşti viaţa în armonie cu sufletul tău şi singura raportare reală este propria conştiinţă. Am învăţat că a fi generos şi a avea compasiune faţă de toate fiinţele te face mai puternic şi te centrează în propria fiinţă. Sunt multe de spus… În concluzie, India este o mare şcoală nu numai ca informaţie, dar este şi o experienţă mistică şi metafizică. Toate aceste experienţe au avut desigur ecouri în arta mea, ea a devenit mai viguroasă, mai liberă. Am învăţat că nu există reguli în combinarea culorilor. În sensul acesta India este de neîntrecut, cele mai neobişnuite asocieri de culori, aproape ţipătoare, în contextul acela devin armonie pură. Însăşi arta mea a devenit un ritual închinat vieţii.

C.S.: Şi fiindcă am adus în discuţie creaţia, de-a lungul anilor v-aţi exprimat atât în limbaj figurativ cât şi în cel abstract. Cum se explică această pendulare între figurativ şi nonfigurativ? În care dintre acestea aţi simţit mai multe satisfacţii? Despre noul curent Novorealismul, care din 2010 se manifestă tot mai impetuos pe plan mondial, ce păreri aveţi?

C.P.: Pentru mine figurativul şi abstractul sunt reversul aceleiaşi medalii. Atunci când vreau să „spun” poveşti, apelez la figurativ, la imagini înregistrate de peste tot. Ca un magician le transform într-o altă realitate, le dau sensuri noi şi recompun o altă lume. Folosesc realitatea exterioară pentru a o crea pe cea interioară. Abstractul se află tot în realitate, nu fac decât să iau elemente din lumea înconjurătoare şi să le reorganizez pe suprafaţă în scopul susţinerii unei idei. Nu poţi înfăţişa ceea ce nu există în univers, aceste elemente constituie baza oricărei creaţii, depinde numai cum le foloseşti. Nu pot să vă spun mai multe despre novorealism, este o modă. Nu am fost preocupată în mod special de nici un curent, important pentru mine este să pictez aşa cum simt, să dau frâu liber imaginaţiei, să mă las purtată de dorinţa de autocunoaştere şi de a descoperi noi soluţii de exprimare. Cum vor cataloga mai târziu specialiştii arta mea, nu are importanţă.

C.S.: Dv. cultivaţi şi pictură laică, şi pe cea religioasă. Cum se împacă rigoarea acesteia din urmă, respectarea unor canoane impuse de erminii, cu dorinţa Dv. de exprimare liberă?

C.P.: Icoana pare să fie ceva diferit. Este adevărat că are canoane şi reguli, dar eu nu o percep aşa. Pentru mine a picta icoane este ca o spovedanie, ca o rugăciune, ca un ritual de curăţire, de limpezire a spiritului.

C.S.: În designul vestimentar, cred că sunteţi printre puţinele artiste, dacă nu chiar singura, care aţi încercat să coborâţi pictura, ca să spunem aşa, de pe suportul tabloului, pe corpul uman. Care a fost reacţia sexului feminin la această provocare a Dv. şi ce viitor credeţi că va avea o astfel de creaţie?

C.P.: Designul vestimentare face şi el parte din preocupările mele artistice. Este adevărat că folosesc suprafaţa hainei ca pe o pânză de pictură, folosesc aceleaşi mijloace: culoare, proporţie, volum. Cred că este foarte plăcut să porţi ceva unic, care să dea un plus personalităţii tale. Haina te poate şi transforma, poţi chiar să devii altcineva. Ea are importanţă şi din punct de vedere psihologic, nu numai estetic. Despre viitorul creaţiilor mele vestimentare nu pot să am nici o previziune, ele nu au legătură nici cu tendinţele din modă, nici cu timpul. Important este faptul că se pot purta.

C.S.: De-a lungul anilor aţi participat la numeroase tabere de creaţie organizate în ţară şi peste hotare. Ce au însemnat ele pentru Dv. şi cum au influenţat ele creaţia Dv.?

C.P.: Am participat la foarte multe tabere de creaţie organizate la Tescani (Bacău), Cornu (Prahova), Nicula (Cluj), Slănic Moldova, Chwnnaim (India), Suceviţa, Cişmilia (Republica Moldova), Eforie Sud, Bangalore (India), Gabelhofen (Austria), Măgura Buzăului, Ocnele Mari (Vâlcea) etc. În 2001 am reprezentat România la Tabăra de Creaţie de la Chennai (India), unde au fost invitaţi expozanţii din toate ţările participante la cea de a X –a Trienală Internaţională de Artă de la New Delhi, manifestarea cea mai importantă din Asia. Ţara noastră a participat atunci pentru prima dată la eveniment. Ce pot să spun despre aceste tabere? Ce pot să spun despre ele? Fiecare este o experienţă, comunicarea este foarte importantă şi schimburile culturale te îmbogăţesc. Afli lucruri noi, legi prietenii, ai şansa de a cunoaşte artişti noi, cu preocupări diferite, de a petrece timpul împreună. Şi asta este minunat. În general, artiştii se închid în atelierul lor, taberele îţi dau posibilitatea de a te deschide, de a comunica.

C.S.: Ştiu că pregătiţi o expoziţie pentru Muzeul de Artă Vizuală din oraşul nostru (curator, sculptorul muzeograf Alexandru Pamfil). Despre aceasta ce ne puteţi spune? Aţi anunţat că ea se va intitula „Karma & Maya”.

C.P.: Ea se intitulează „KARMA & MAYA”. Este un titlu cât se poate de potrivit. Lucrările sunt axate pe tema Karmei – destinul existenţei actuale generat de acţiunile şi faptele din vieţile trecute. Maya - iluzia vieţii, visul pe care-l trăim de la o existenţă la alta în accederea noastră spre absolut. Lucrările se compun dintr-o suită de imagini în continuă schimbare şi transformare, este ca un dans ritualic al energiilor vieţii permanente. Ele înfăţişează o gamă largă de sentimente şi trăiri. Senzaţia de permanentă schimbare este dată de mişcarea spontană a liniei, iar culoarea deosebit de vie dau energie lucrărilor mele.

Corneliu STOICA

dcp100168 · April 22, 2015

Xenia Pamfil, o profesionistă a benzii desenate

Banda desenată, cea de a noua artă cum este considerată de către specialişti, are în ţara noastră o tradiţie de peste 100 de ani (prima bandă desenată, „Modelul neascultător”, a apărut în 1893 în revista „Amicul Copiilor”, condusă de B. P. Hasdeu şi-l are ca autor pe caricaturistul Constantin Jiquidi). Personaje ca Haplea, Poetul Mazăre, Soldatul Neaţă, răţoiul Mac şi maimuţica Cocofifi, tânărul fizician Dim Dunăreanu, Miu-al-Florilor ş.a. au fermecat de-a lungul anilor zeci de generaţii de copii, adolescenţi şi nu numai. Marin Iorda (Marin Iordache), George Voinescu, Neagu Rădulescu, Burschi (Max Emanuel Gruder), Puiu Manu, Livia Rusz, Adrian Barbu, Albin Stănescu, Alex Tamba (Talamba), Mircea Arapu, Sandu Florea, Valentin Tănase, Maria şi Ileana Surducan, Viorel Pîrligras, Dan Popescu, Cristian Păcurariu, Costel Curelaru, Călin Stoicănescu, Octav Ungureanu, Vali Ivan, Şerban Andreescu, Raluca Dragomir, Bogdan Petry etc. sunt autori de ieri şi de azi a căror creaţie din domeniul BD s-a bucurat de aprecieri remarcabile nu numai în ţară, dar şi dincolo de graniţele acesteia, unii dintre ei fiind publicaţi în prestigioase edituri din S. U. A., Franţa, Belgia, Italia, sau chiar lucrând la mari edituri ca Marvel, DC Comics, Dark Horse, cum este cazul lui Sandu Florea, stabilit din 1991 la New York. Acestor nume se cuvine să le adăugăm pe cele ale scriitorilor Nicolae Batzaria, Horia Aramă, Radu Tudoran, Vladimir Colin, Lucia Olteanu, Alexandru Mitru, Aurel Tita, Ion Hobana, Octav Pancu-Iaşi, Ovidiu Zotta, Costache Anton, Mircea Sântimbreanu, Iuliu Raţiu, Marius Leştaru ş.a. ale căror opere sau scenarii au servit unora dintre desenatorii BD enumeraţi. Printre pionierii acestui gen suntem bucuroşi s-o întâlnim şi pe graficiana Marga Ştefănescu (Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu), elevă a lui Camil Ressu, o apropiată a scriitorului Mihail Drumeş, care a publicat ilustraţii şi benzi desenate în perioada 1941 – 1947 în „Ziarul Copiilor” (aici au apărut serialele „Năzdrăvăniile lui Rică”, „D-ale lui Pătruţ”, „Bimbirică”, „Aventurile elevului Hai-Hui, „Profesorul Nota 3”) şi care din 1948 a trăit în Galaţi până la 1 februarie 2015, când a încetat din viaţă la venerabila vârstă de 102 ani.

În rândul artiştilor tineri care cultivă astăzi banda desenată şi deja a început să guste succesul naţional şi internaţional se numără şi graficiana Xenia Pamfil (Xiusha), nora cunoscutului sculptor gălăţean Alexandru Pamfil, prin căsătoria cu fiul acestuia, Alexandru Pamfil Jr., şi el tot sculptor.

Născută în Galaţi, la 18 mai 1982, Xenia Pamfil (Stan, după numele de domnişoară), a absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Dimitrie Cuclin” (2001) şi Universitatea „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, Secţia grafică publicitară (2005). În 2004 a beneficiat de o bursă de studii „Socrates Erasmus” la Manchester Metropolitan University din Marea Britanie. A lucrat la S.C. AltFactor S.R.L. Galaţi (2006-2008), grafician 2 D la Gameloft, Bucureşti (2008-2010) şi Electronic Arts, Bucureşti (2010-2012). În prezent este grafician senior 2 D la Amber Studio, Bucureşti, o firmă cunoscută în industria jocurilor video. Şi-a deschis până acum două expoziţii personale la Galeria Mon D’Art Galaţi (2006, 2008) şi una organizată de revista „Comics” cu prilejul apariţiei nr. 7 al acesteia, Galeria Saint Ink, Bucureşti (2012). De asemenea, a participat la mai multe expoziţii colective naţionale şi internaţionale: „Artvault”, Galeria de Artă Saint Ink, Bucureşti (2013); „Arta benzii desenate”, Biblioteca Naţională a României, Bucureşti (2014); Expoziţie colectivă cu vânzare în scopuri caritabile, Art Auction, Paris (2014); Bienala Internaţională „Cezar Ivănescu”, ediţia I, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2009); Salonul European de Bandă Desenată, ediţiile a III-a şi a IV-a, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti (2013, 2014).

Pasionată de acest gen de exprimare artistică încă din copilărie, când trăia clipe de neuitat în compania revistelor „Pif” şi „Misha”, Xenia Pamfil a început să deseneze fel de fel de personaje, să-şi imagineze diverse scene comice, pentru ca mai târziu, după absolvirea facultăţii şi după angajarea în industria jocurilor, să pătrundă mai adânc în tainele artei benzii desenate şi să o practice cu consecvenţă. În auto-prezentarea făcută pe site-ul revistacomics.ro/artisti, graficiana notează: „Desenez de când am învăţat să ţin un creion în mână, asta însemnând de pe la un an şi câteva luni. De atunci asta e metoda cea mai bună de a mă deconecta şi de a materializa toate nebuniile care-mi trec prin cap. Folosesc în mare parte Photoshopul pentru ilustraţii şi benzi desenate. La benzi desenate prefer să fac schiţe şi inking-ul de mână şi doar să colorez cu ajutorul computerului”. Cu alt prilej, artista declara într-un interviu din 2012: „Am multe idei de comics-uri şi graphic novel-uri pe care vreau să le materializez cumva, cândva. Îmi cam lipseşte timpul, dar am ambiţie şi cine ştie, cu multă muncă poate o să reuşesc să public ceva”. Şi rezultatele nu au întârziat să se vadă. Creaţii ale ei pot fi întâlnite în publicaţii din mai multe ţări: „Otaku Magazin”, „The Book of George”, Revista „Comics” (România), „VDM ilustrée” (Franţa), „Pepper Project” (Singapore). În 2014, Action Lab Entertainment din S. U. A. i-a editat primul său roman grafic, intitulat „Mishka and the Sea Devil” („Mishka şi demonul mării”). Cu acest prilej, autoarea a fost invitată, prin Institutul Cultural Român din New York, să participe la Festivalul de benzi desenate New York Comic Con (NYCC), care s-a desfăşurat în perioada 9 - 12 octombrie 2014 la Javits Center, New York. În cadrul acestei prestigioase manifestări, la care au fost prezenţi un mare număr de vizitatori, reprezentanţi ai industriei de profil şi celebrităţi din spaţiul nord-american şi nu numai, Xenia Pamfil şi-a lansat romanul său şi a oferit autografe iubitorilor de benzi desenate, acţiune care a continuat apoi la Queens Library, filiala Ridgewood, şi la faimoasa librărie specializată în cărţi de bandă desenată Jim Hanley’s Universe (JHU) Comic Books din Manhattan.

Rod al unei munci de aproape şapte ani, romanul „Mishka şi demonul mării” este construit pe o naraţiune personală, fiind alcătuit din 11 capitole realizate în 11 stiluri diferite. Acest mod original de abordare a stârnit interes şi a impresionat pe criticii de specialitate. Cele 11 capitole corespund celor 11 zile în care personajul principal se află izolat pe o insulă misterioasă. Episoadele se succed într-un ritm alert, conţinând întâmplări savuroase, amuzante, unele fiind ecouri ale copilăriei autoarei şi ale emoţiilor şi sentimentelor trăite cu mai mulţi ani în urmă. Umorul şi buna dispoziţie sunt calităţi care îi oferă cititorului-vizitator o lectură relaxantă. Într-o altă povestire grafică, „George & The Oracle adventure”, aflată în volumul „The Book of George”, lansat în 2011 de Editura „Hardcomics” din Bucureşti la Festivalul Internaţional de Benzi Desenate de la Angoulême (un oraş din sudul Franţei, în regiunea Poitou-Charentes), eroul principal, preocupat să afle misterul vieţii, intră în contact cu fel de fel de personaje ciudate, i se întâmplă lucruri stranii, dar nu-şi abandonează niciodată gândurile, deşi uneori soarta îi mai joacă şi câte o farsă. Poveşti savuroase, pline de neprevăzut şi suspans, situaţii hazlii, transpuse în limbajul benzii desenate se întâlnesc şi-n alte creaţii ale Xeniei Pamfil, cum ar fi şi „Lost in Papoi’s magic realm”. Imaginile create de artistă sunt expresive, dinamice, pe măsura scenariilor ale căror autor este tot ea. Linia desenului este spontană, are precizie şi fluiditate, iar cromatica respiră prospeţime şi puritate.

Într-o artă a BD, care în România are o istorie de peste 100 de ani, iar numărul cărţilor grafice a început şi el să crească, Xenia Pamfil este o „voce” tânără, originală, aflată în plină evoluţie, apreciată în ţară şi peste hotare, ale cărei creaţii îi încântă atât pe copii, adolescenţi, cât şi pe cei vârstnici, oferindu-le nenumărate momente de bucurii şi satisfacţii estetice. „În momentul de faţă, mărturiseşte artista, banda desenată a devenit modalitatea cea mai dragă mie de a mă exprima şi de a comunica lumii sentimentele şi ideile mele”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · May 10, 2015

Carmen Poenaru, pentru prima oară la Galaţi

În ultimii zece ani, Muzeul de Artă Vizuală, în cadrul manifestărilor sale, a organizat şi o serie de expoziţii personale ale unor artişti plastici originari din Galaţi sau de pe meleagurile judeţului nostru, dar care sunt stabiliţi, trăiesc şi creează în alte localităţi din ţară şi din străinătate: Mala Zamfirescu-Bedivan (Bucureşti), Neluş Oană (Melborn, Australia), Nelu Pascu (Milano, Italia), Valeriu Şuşnea (Buzău), Aurelia Tudorache (Buzău), Simona Soare (Berlin, Germania), George Sorin Purcaru (Iaşi), Mircea Nicolau (Wuppertal, Germania), Oana Coşug (Bruxelles, Belgia), Luminiţa Radu-Capmare (Bacău), Aurelia Călinescu (Sibiu), Rodica Costianu (Paris, Franţa). Ele au dat prilejul iubitorilor de frumos de aici să se întâlnească în mod direct cu creaţia acestora, să le-o admire, să înţeleagă contribuţia importantă pe care ei o au la îmbogăţirea artei naţionale şi universale.

În continuarea unor astfel de manifestări, în aceste zile de mai, o nouă pictoriţă, Carmen Poenaru, născută în comuna Barcea (30 martie 1964), stabilită din 1989 la Bacău, prezintă în sala „Ioan Simion Mărculescu” lucrări de pictură, grafică şi tapiserie. Este pentru prima oară când ea se află cu o expoziţie personală la Galaţi. De-a lungul celor peste 25 de ani de activitate, artista s-a afirmat ca o personalitate complexă, cultivând deopotrivă pictura, grafica de şevalet, ilustraţia de carte, arta icoanelor şi designul vestimentar. Şi-a organizat 30 de expoziţii personale la Bacău, Bucureşti, Piatra Neamţ, New Delhi (India), Elveţia, Grecia şi a participat la numeroase manifestări colective din ţară şi din străinătate (Germania, Finlanda, Cehia, Austria, Elveţia, India, Italia, Slovenia, Grecia, Emiratele Arabe, Chile, Republica Moldova). Este membră nu numai a Uniunii Artiştilor Plastici din România, dar şi a Asociaţiei Europene a Artiştilor (2008), a Clubului UNESCO, Piraeus, Atena, Grecia (2008) şi a Asociaţiei Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România (2012). În 1996 a beneficiat de o bursă de studii UNESCO-Aschberg la Centrul Internaţional de Cultură „Sanskriti Chendra” din New Delhi - India, eveniment care i-a marcat existenţa şi cariera artistică, determinând-o să revină ulterior pe cont propriu şi să-şi deschidă mai multe expoziţii (1998, 1999, 2001, 2005). Această experienţă indiană se simte pregnant în cele 36 de lucrări din actuala expoziţie atât în prezenţa unor elemente din mitologia şi simbolistica hindusă, dar mai ales în coloristica foarte vie, şocantă, care imprimă imaginilor forţă şi un deosebit energetism. Tablourile fac parte din ciclul intitulat „Karma & Maya”, a cărui semnificaţie o explică însăşi artista: „Karma – destinul existenţei actuale generat de acţiunile şi faptele din vieţile trecute; Maya - iluzia vieţii, visul pe care-l trăim de la o existenţă la alta în accederea noastră spre absolut”. În jurul acestei teme artista plăsmuieşte o serie de compoziţii pe care le intitulează: „Oglindire”, „Zborul minţii”, „Dorinţa” , „Interior animat”, „Serenitate”, „Inocenţă”, „Vară fierbinte”, „Sub semnul iubirii”, „Cercul vieţii”, „Spirit solar”, „Vis celest”, „Dansul zeilor”, „Zburând cu vântul”, „Călător în timp”, „Taurul astral” etc. Carmen Poenaru pictează pe suporturi de pânză şi de hârtie, foloseşte acrilicul şi tehnicile mixte, colajul, în grafică apelează la baiţ. Patrulaterele tablourilor ei sunt pline de motive antropomorfe, avimorfe, zoomorfe, vegetale şi cosmogonice. Claviatura sentimentelor, stărilor şi trăirilor exprimate este foarte bogată. Solitudinea, visarea, dorinţa, iubirea, zborul liber al gândului, recluziunea sunt exprimate în imagini sintetice, bine compuse, uneori cu alunecări suprarealiste şi expresioniste, alteori dobândind accente ironice şi umoristice. Personajele, fie din lumea umană, fie a animalelor sau a păsărilor coexistă în cadrele aceluiaşi tablou, fiind un amestec aflat la graniţa dintre figuraţie şi abstracţie. Ele alcătuiesc un univers imaginar fabulos, rod al unei fantezii productive, construit după o logică ce urmează traseele imprevizibile ale gândirii artistei. Pictura ei este un spectacol miraculos, formele sunt într-o continuă metamorfozare, evidenţiind neliniştile din forumul lăuntric al artistei, dar şi chietudinea, calmul şi structura poetică a fiinţei acesteia. Impresionează la Carmen Poenaru spontaneitatea şi fluiditatea liniei desenului, siguranţa grafismelor, culorile foarte vii şi proaspete, exuberante. Roşul aprins, albastrul de cobalt, galbenul solar, verdele deschis, olivul sunt întâlnite alături de pete de negru, terra di Sienna, ocru, nuanţe de griuri colorate, orchestrate în armonii cu valenţe poetice şi sonorităţi muzicale. „În India, ni se confesa artista, am învăţat că nu există reguli în combinarea culorilor. Ţara aceasta este ne neîntrecut în acest sens. Cele mai neobişnuite asocieri de culori, aproape ţipătoare, în contextul acela devin armonie pură. Însăşi arta mea a devenit un ritual închinat vieţii”.

În „Shiva”, tablou construit pe verticală (dimensiuni, 150 x 70 cm), axat pe mitul zeităţii supreme în religia hindusă, simbol al echilibrului de forţe în univers şi al energiei cosmice pozitive, materia picturală este abundentă, aşezată cu cuţitul de paletă în straturi groase, frământate, aidoma unor basoreliefuri, în timp ce în „Şaman” foloseşte ca elemente de colaj frunza de nuc şi fragmente din plastic şi alte ingrediente, peste care aşează culoarea. O culoare închisă, care creează o atmosferă de mister, specifică credinţelor şi practicilor de comunicare cu lumea spirituală.

Cele opt lucrări de grafică realizate folosindu-se de baiţ au o sobrietate conferită de acest colorant utilizat îndeosebi în tâmplărie şi în industria textilă. Imaginile, de cele mai multe ori obţinute prin suprapuneri fragmentare ale unui amestec de regnuri, sunt de fapt nişte metafore plastice care conţin conotaţii ce se cer descifrate pe îndelete („Poarta”, „Forţa spiritului”, „Vis”, „Spiritul nisipurilor”, „Interiorizare”, „Joc”, „Căderea imperiilor”, „Destin”). Nu lipsesc din ele chiar aluziile la lumea noastră contemporană, la viaţa socială de astăzi.

Singura lucrare de tapiserie expusă, „Interior animat” (dimensiuni, 200 x 90 cm), un păretar cum o consideră artista, este şi ea populată cu motive antropomorfe, avimorfe, zoomorfe, florale şi geometrice. Compoziţia, echilibrat arhitecturată, se bazează pe colajul textil pictat şi brodat cu o deosebită fineţe, aplicat pe un fond din catifea. Este o tapiserie de mare rafinament coloristic, care înfrumuseţează spaţiul şi-i dă o notă de nobleţe.

Prezentând creaţii ale unei artiste originară de pe meleagurile gălăţene, cu o evoluţie artistică ce a impu-o printre personalităţile de notorietate naţională şi internaţională, expoziţia lui Carmen Poenaru (curator, sculptorul-muzeograf Alexandru Pamfil) aduce în atenţia iubitorilor de frumos de aici un nume care trebuie urmărit în continuare cu atenţie. O aşteptăm pe artistă să ne prezinte lucrări inspirate şi de Balcic, adevăratul „Barbizon al românilor”, unde a pictat trei veri la rând, de Delta Dunării, Veneţia, Insula Myconos din Grecia sau de alte locuri pe unde au purtat-o paşii în foarte multele ei călătorii prin ţară şi peste hotarele acesteia.

Corneliu STOICA

dcp100168 · June 2, 2015

Silvia Ichim - Disponibilităţi lirice

Silvia Ichim, expozanta de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (perioada 1 - 20 iunie), este de profesie inginer. Un om, cum s-ar spune, al ştiinţelor exacte şi al tehnicii. Dintotdeauna însă a manifestat un interes deosebit pentru arta plastică şi în intimitatea căminului său a încercat să-şi pună în valoare talentul în desene şi lucrări de pictură. Din 2010, această nobilă preocupare a început să devină permanenţă, iar tablourile, înmulţindu-se, a simţit nevoia să se confrunte nu numai cu membrii familiei şi prietenii, ci şi cu iubitorii de frumos din oraşul natal, Galaţi. Aşa se face că s-a adresat preşedintelui Filialei locale a U. A. P. R, pictorul şi graficianul Aurel Manole, şi în urma jurizării de către conducerea acestei asociaţii a fost admisă să-şi deschidă prima expoziţie personală la Galeriile „Nicolae Mantu”. A intitulat-o „La taină cu Pădurea”, definind astfel şi genul şi motivul predominant al abordării sale la prima ieşire publică.

Cele 31 de lucrări prezentate pe simeze, executate în ulei pe pânză, reprezintă peisaje inspirate de natura surprinsă în diferite ipostaze în rotirea ciclică a anotimpurilor. Prima remarcă făcută este discreţia coloristică şi disponibilităţile pentru un lirism reţinut, reflexiv al artistei. Se observă destul de clar că Silvia Ichim iubeşte natura, este îndrăgostită de ea, dar în faţa acesteia nu devine exuberantă, nu exultă teluric, ci sentimentele ei sunt potenţate, ele îşi găsesc materializarea pe suportul de pânză printr-o gamă coloristică surdinizată de griuri, utilizând un penel ce aminteşte într-un fel de cel al impresioniştilor. Aceasta într-o primă categorie de lucrări, fiindcă în căutările ei, artista a mers şi în direcţia găsirii unor echivalenţe plastice, apelând tot la peisaj, pentru exprimarea unor idei, stări tensionate şi chiar fenomene, dar şi spre un decorativism de sorginte abstractă („Poliptic”).

În prima categorie de lucrări, asemănătoare ca tehnică de arta impresionistă, nu putem spune că peisajele evocă locuri recognoscibile, ci mai degrabă sunt plăsmuiri ale imaginaţiei, cu trimiteri la toamnă („Brumar”, „Răsfăţul brumei”, „Murmur auriu”, „Colţ arămiu”, „Mesteceni”, „Moara”), iarnă („Miez de Făurar”, „Pădurea vrăjită”, „Căderea serii”) sau vară ( „Arşiţă”, „Amiază calmă”, „Amintire”, „Amurg”, „Petec de linişte”, „Printre nuferi”, „Convieţuire”). Artista nu este interesată de conturarea precisă a formelor concrete ale elementelor care compun compoziţia peisajelor, ci mai mult de sugerarea acestora, de creare atmosferei specifice locului şi momentului evocate. Prin folosirea unor modalităţi plastice ingenioase, ea reuşeşte să redea adâncimea spaţială, să configureze desfăşurări perspectivale de amploare, care se observă mult mai bine atunci când tablourile sunt contemplate de la distanţă şi la o lumină acceptabilă („Contrast”, „Brumar”, „Printre nuferi”, „Răsfăţul brumei”, „Tăul ocru”). Alteori, secvenţa peisagistică este văzută frontal şi perspectiva aproape că lipseşte („Amăgire”, „Amintire”, „Alinare”, „Ramuri rebele”.

În categoria a doua de lucrări, artista este interesată de materialitatea peisajului, de plăsmuirea unor forme care să exprime idei, fenomene, stări emoţionale tensionate („Regăsire”, „Răzbunare”, „Oglindire”, „Răzvrătire”, „Teide în ceaţă”, „Revărsare”, „Resemnare”). Cromatica este mai puternică şi densă, predomină tonurile închise, contrastele sunt mult mai evidente, corespunzătoare unui zbucium interior şi unor trăiri dramatice. „Polipticul”, a treia categorie de lucrări, este constituit din şase tablouri de mici dimensiuni, panotate în trepte ascensionale, bazate pe un coloriaj discret, în care mişcarea gestuală a pensulei trasează forme dinamice, sinuoase, dominate de curbe închipuind un fel de drum în serpentină.

Artistă sensibilă, Silvia Ichim a parcurs un drum ale cărui roade de până acum indică faptul că are vocaţie pentru pictură şi că stăruind, căutând să-şi îmbogăţească tehnicile de lucru şi registrul tematic, va putea ajunge la realizări care să-i câştige şi mai mult pe iubitorii de frumos. Îi spunem bun venit în mişcarea plastică gălăţeană şi îi urăm împliniri pe măsura gândului său!

Corneliu STOICA

dcp100168 · July 21, 2015

Pictorul Eugen Hoban, la 80 de ani

Pictorul Eugen Holban, decanul de vârstă al artiştilor plastici gălăţeni, împlineşte în această ultimă decadă a lui Cuptor venerabila vârstă de 80 de ani, o vârstă frumoasă, de la cota căreia poate privi în urmă cu mândrie la activitatea desfăşurată pe tărâmul culturii şi artei şi să se bucure de ceea ce realizat.

Născut la 26 iulie 1935, la Vâlcele, judeţul Buzău, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia artă monumentală, clasa profesorului Costin Ioanid în anul 1967, an când s-a stabilit definitiv la Galaţi, împreună cu soţia sa, pictoriţa Angela Tomaselli. A lucrat mai întâi ca muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală (pe atunci Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană), apoi ca metodist la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (azi, Centrul Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale) şi, până la pensionare, ca muzeograf la Muzeul Judeţean de Istorie.

Este membru al U.A.P., secţia pictură, din 1996. A debutat la Galaţi în expoziţia interjudeţeană din septembrie-octombrie 1968, şi de atunci participă la Saloanele Filialei U.A.P. din acest oraş şi la alte manifestări de grup sau colective ale acesteia. Şi-a organizat doar două expoziţii personale la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1970; 2012). A participat la multe manifestări colective: 1972, Galaţi, Bacău, Tg. Ocna; 1973, „Promoţia 1967”, ediţia I, Bacău; Tg. Ocna; 1976, „Promoţia 1967”, ediţia a II-a, Suceava; 1991, „Salonul moldovenilor”, Galaţi; 1993, Bienala de grafică, Bucureşti; 1993, 1994, „Salonul moldovenilor”, Bacău; Salonul naţional de grafică, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi; 2007, „Sacru şi profan”, Galeriile de Artă „N. N. Tonitza”, Bârlad. În 2008 a participat la tabăra de creaţie „Acuarela”, organizată de Muzeul de Artă Vizuală la Argamum-Celic Dere, Tulcea.

A publicat, împreună cu soţia sa, Angela Tomaselli, albumul „Arta populară din judeţul Galaţi” (1974, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Galaţi). Apariţia acestuia a constituit la vremea respectivă o adevărată revelaţie, fiindcă era pentru prima oară când doi tineri cercetători demonstrau că judeţul Galaţi deţine un tezaur stilistic de mare valoare în arta populară românească. Ulterior, Eugen Holban a întreprins o amplă cercetare a etnografiei din Moldova de Jos, publicând consistente articole în revistele „Datini şi sinteze”, „Mioriţa”, „Şcoala gălăţeană”, „Akademia”, „Dunărea de Jos”, „Antares”, „Porto-Franco”, „Axis Libri” etc., stăruind ca o serie de ţesături (covoare, lăghicere, prosoape etc.) descoperite în satele Ţepu, Corod, Gohor, Matca, Cerţeşti, Cudalbi, Bălăbăneşti, Cavadineşti, Corni să fie achiziţionate şi să intre în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie. Pe baza cercetărilor sale a fost reconstituit şi costumul naţional specific zonei noastre. În prezent, el definitivează un amplu studiu monografic referitor la etnografia şi arta populară a judeţului Galaţi.

Aceste preocupări de a cerceta şi a face şi altora cunoscute valorile artei româneşti din această zonă etnofolclorică nu au rămas fără ecou în creaţia sa picturală. „Spiritul modern al tablourilor lui Eugen Holban, subliniază Paul Petrescu în cartea sa „Arcade în timp” (Editura Eminescu, Bucureşti, 1983), se hrăneşte fără îndoială şi din rafinamentul şi din stilizarea dusă uneori până la abstractizare a covoarelor moldoveneşti”. Creaţia sa a pendulat între temele de inspiraţie folclorică şi compoziţia abstractă. Un timp, citatul folcloric a fost pregnant şi lucrul acesta este foarte vizibil în tablouri precum „Festival folcloric gălăţean”, „Legendă”, „Baladă”, „Sărbătoarea recoltei”, „Grup de femei”, „Sărbătoare la Roşcani” ş.a. În „Baladă”, tablou pictat în ulei pe carton, într-o dominantă de griuri, pe lângă motive ca pomul vieţii, calul şi călăreţul, păpuşi stilizate, rombul în cârlige, pictorul aduce în prim-plan şi imaginea Cavalerilor Danubieni. Personajele din „Grup de femei” alcătuiesc o compoziţie monumentală, fiind aşezate în pagină într-o formă de piramidă. Broboadele mari, care reţin insistent atenţia pictorului, îi dau posibilitatea folosirii unor motive decorative specifice artei populare. În alte lucrări ca „Primăvară”, „Dimineţi”, „Germinaţie”, „Mirabila sămânţă”, „Solstiţiu”, „Plăsmuiri interastrale” sau cele din ciclul „Jocuri secunde” formele sunt abstractizate, doar ritmul de desfăşurare a acestora şi masele cromatice sugerează ideea cuprinsă în titlu. La fel procedează artistul şi în „Întâmplare cu Erinii”, lucrare în care pictorul reuşeşte să sugereze ingenios dezlănţuirea unei furtuni, graţie acordurilor de negru, galben, roz şi albastru, culori aşezate cu virtuozitate în straturi transparente, de mare rafinament. În ultimii ani, Eugen Holban a expus mai ales lucrări realizate în tehnica pastelului („Vremea cuibăritului”, „Marţaloi şi Joimăriţa”, „Nelinişte III, IV”, „Linişte”, „Danubiu”, „Noaptea lupului”, „Sântoader”, „Mărul discordiei”, „Melancolie” ş.a.). Sunt structuri abstracte, aflate în zodia poeticului. Influenţa artei populare abia mai poate fi sesizată în subtilităţile şi rafinamentele cromatice, în acordurile surdinizate ale simfoniei de griuri, în atmosfera de nobilă spiritualitate pe care o creează.

La împlinirea venerabilei vârste de 80 de ani îi urăm pictorului şi etnologului Eugen Holban multă sănătate, putere de muncă, inspiraţie şi tradiţionalul La multi ani!

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 6, 2015

Artişti plastici în teatrele de operaţii ale Primului Război Mondial

În vara anului 1917, prin Ordinul circular nr. 9400 din 23 iunie al şefului Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Constantin Prezan, un număr de 35 de artişti plastici au fost mobilizaţi în Marele Cartier General de la Iaşi. Acesta intenţiona să creeze Muzeul Naţional Militar, instituţie „în care să se păstreze pentru viitor toate lucrările ce vor reprezenta paginile cele mai alese ale războiului, clipele de restrişte, ca şi sforţările prin care nădăjduim a se înfăptui idealul nostru naţional” (Barbu Brezianu - „Gruparea Arta Română, în „Studii de istoria artei”, Seria arta plastică. Tomul 11, nr. 1, 1964, p. 149 - 150). În acest scop, artiştilor plastici mobilizaţi pe lângă Marele Cartier General din Iaşi, secţia a III-a adjuntatură, li s-au creat condiţii speciale pentru a putea deplasa în teatrele de operaţii ale războiului pentru a executa desene-reportaje de pe câmpul de luptă. Pe lista pictorilor şi sculptorilor mobilizaţi figurau: Ion Jalea, Corneliu Medrea, Oscar Han, Al. Călinescu, Dimitrie Măţăoanu, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Grigore Negoşanu, Dimitrie Hârlescu, Constantin Petrescu-Dragoe, Alexis Macedonski, Constantin Bacalu, Aurel Băeşu, Dumitru Brăescu (născut în comuna Buciumeni, judeţul Galaţi, frate al celebrei paraşutiste-pilot Smaranda Brăescu), Traian Cornescu, Otto Briese, Ion Mateescu, Petre Bulgăraş, Alexandru Poitevin-Scheletti, Traian Cornescu, G. Stănescu, Toma Tomescu, Richard Hette, Remus Petre Troteanu, Gh. Ionescu-Doru etc. Acestora li s-au adăugat şi pictorii Dumitru D. Stoica şi Nicolae Mantu, care în prima jumătate a anului 1917 au lucrat ca reporteri de război la ziarul de front „România”, „organ al apărării naţionale”, care apărea la Iaşi şi al cărui director era căpitanul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim redactor îl avea pe Octavian Goga. Din colectivul de redacţie mai făceau parte scriitorii Petre Locusteanu, George Ranetti, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, N. N. Beldiceanu, Mircea Rădulescu, Radu D. Rosetti ş.a. Colaborau Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion Agârbiceanu, Vasile Voiculescu, Alexandru T. Stamatiad, Zaharia Bârsan, Vasile Militaru etc

În paginile „României”, gălăţeanul Nicolae Mantu şi D. D. Stoica au susţinut rubrica „Războiul ilustrat”, publicând desene cu aspecte din luptele de front ale ostaşilor români. Imaginile sunt consemnări realiste, străbătute de patriotismul fierbinte al celor doi autori, care cu mijloacele plastice specifice au evocat eroismul simplu al ostaşilor români, în covârşitoarea lor majoritate ţărani, în lupta pentru libertate şi unitate naţională, suferinţele îndurate în încleştările dramatice prin care au trecut, dar şi speranţele lor că un duşman cu evidentă superioritate numerică şi înzestrare tehnică va putea fi totuşi învins. Ceea ce s-a şi întâmplat, faptele lor de arme fiind demne de cele mai luminoase pagini ale istoriei naţionale.

Modelul pe care l-a avut generalul Constantin Prezan în luarea hotărârii mobilizării artiştilor plastici în Marele Cartier General de la Iaşi a fost desigur cel al generalului dr. Carol Davila, care în Războiul de Independenţă din 1877-1878 a invitat pe Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmari, Sava Henţia şi G. D. Mirea să însoţească trupele, ca ataşaţi pe lângă ambulanţa Marelui Cartier General, pentru a executa desene-reportaje la faţa locului în vederea realizării mai apoi, în atelier, a unor lucrări definitive în care să nemurească eroismul ostaşilor români sau să oglindească dramele populaţiei civile şi ororile războiului. Acum, numărul artiştilor plastici mobilizaţi a fost mult mai mare, aceştia „declarând, aşa cum se precizează în Ordinul menţionat, că toate operele ce vor concepe şi executa le vor încredinţa în proprietatea statului, renunţând la orice fel de răsplată pentru munca depusă”.

Un prim rezultat al iniţiativei luată de generalul Constantin Prezan a fost materializat în Expoziţia de pictură şi sculptură a artiştilor mobilizaţi deschisă în ziua de 27 ianuarie 1918 în patru săli de la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi. A cuprins 70 de lucrări de pictură, sculptură şi desene. Iată cum a relatat ziarul „România” (nr. 327, 27 ianuarie 1918) evenimentul: „Marele Cartier General a avut fericita idee să mobilizeze pe artiştii noştri pictori şi sculptori pentru ca prin talentul lor să imortalizeze fapte eroice de pe câmpul de luptă şi să lase viitorimei icoane vii asupra marilor momente prin care trece neamul nostru. Lucrările executate de aceşti artişti au fost adunate într-o expoziţie, care s-a deschis azi dimineaţă în localul Şcolii de Arte Frumoase. Sunt o sumă de lucrări de valoare, datorate pictorilor Bacalu, Brăescu, Briesse, Băeşu, Cristoloveanu, Constantinescu, T. Cornescu, St. Dimitrescu, D. Hârlescu, Ionescu-Doru, E. Lăzărescu, A. Macedonsky, N. Mantu, Petrescu Dragoe, Poitevin, C. Ressu, D. Stoica, Th. Sion, T. Tomescu, P. Troteanu şi sculptorilor A. Călinescu, A. Chiciu, O. Han, R. Hette, I. Iordănescu, I. Jalea, I. Mateescu, D. Măţăoanu, C. Medrea, A. Severin, Gh. Stănescu şi Gh. Tudor. Deschiderea expoziţiei a fost onorată de M .S. Regina, A. A .L. L. Regale Principesele Elisabeta, Maria şi Elena, care au venit însoţite de d-na de onoare Procopiu. Se mai aflau de faţă dl. general Prezan, şeful marelui stat major, care a condus pe M. S. Regina, dându-i toate explicaţiile, d. Marincovici, ministru al Serbiei cu d-na, Boissiev, ministrul Elveţiei, Mavrocordat, mareşalul palatului, generalul italian Benot, generalul rus Zinogratz, maior Petrescu, aghiotantul d-lui general Prezan, Corbescu, prefectul poliţiei cu d-na şi alte personalităţi. Suverana şi Principesele au admirat lucrările felicitând pe artişti. În numărul de mâine vom face o dare de seamă amănunţită asupra lucrărilor expuse”.

Într-adevăr, a doua zi, „România” (nr. 328, duminică 28 ianuarie 1918), sub titlul „Expoziţia artiştilor mobilizaţi”, publică două articole, unul semnat C. M. (Corneliu Moldoveanu), cu consideraţii de ordin general, iar celălalt semnat P.C. (probabil Petrescu Constantin), cu referiri concrete la lucrările prezentate. Corneliu Moldoveanu, de pildă, aprecia „ideea fericită a autorităţilor militare de a-i mobiliza pe pictori şi sculptori în însăşi sfera profesiunii lor”, fiindcă „expoziţia nu numai că întrece aşteptările, dar făgăduieşte foarte mult pentru viitor. Haina militară i-a făcut pe artişti să îndrăznească mai mult, i-a îndemnat să atace subiecte mari şi să caute a exprima pe pânză sufletul şi psihologia mulţimii. În alte împrejurări poate că nici unul dintre ei sau foarte puţini s-ar fi gândit să fixeze în armonii de linii şi culori strălucitele pagini ale epocii noastre. Şi ar fi fost o pierdere ... Istoria vitejiei româneşti are dreptul să ceară de la toate categoriile de artişti ilustrarea episoadelor glorioase şi cristalizarea estetică a momentelor unice prin vitejie şi jertfă”. Tot el însă atrage atenţia „că nu trebuie să ne aşteptăm la opere terminate, definitive, deoarece artiştii n-au avut la îndemână nici materialul, nici timpul de concepţie şi execuţie ca să poată făuri opere eterne”. Scriitorul conchide că „expoziţia oferă un material bogat, de calitate distinsă, care ne face să nădăjduim mult de la manifestările viitoare. Se vor putea obţine opere de o valoare superioară, care să poată figura în orice expoziţie străină”.

La această expoziţie Nicolae Mantu a expus tablourile „La Mărăşeşti”şi „Spionul”, ambele inspirate din luptele ce s-au dat la Mărăşeşti, primul înfăţişând un atac la baionetă, iar al doilea - un grup de ostaşi călări aflaţi în urmărirea unei iscoade a inamicului. Ulterior, el a creat şi alte lucrări, printre care şi monumentala compoziţie „Şarja de la Prunaru”, aflată astăzi în colecţia Muzeului de Artă din Iaşi. Mai puteau fi văzute atunci prima variantă a compoziţiei „Morţii de la Caşin” de Ştefan Dimitrescu, „Primul val de atacatori” şi „Ecaterina Teodoroiu” de Camil Ressu, „Retragerea” de Ion Theodorescu-Sion, „În patrulare” de Alexis Macedonski, „Capturarea unui convoi inamic” de D. D. Stoica, „Prizonierii” de Dimitrie Hârlescu, „Grenadierul” de D. Măţăoanu, „Ştafeta” de Ion Iordănescu, basorelieful „Mutarea unui tun”, medalionul în bronz „M. S. Regina Maria” şi „Prizonieri” de Corneliu Medrea, „Blocul de la Oituz” de Ion Mateescu, „În aşteptare” de G. Stănescu sau „Patrulă” şi „Răniţi” de Oscar Han.

După demobilizare, artiştii participanţi la Marele Cartier General de la Iaşi, în atelierele lor de creaţie au avut răgazul sa mediteze mai bine asupra evenimentelor Primului Război Mondial la care au participat în mod direct şi, pe baza schiţelor făcute în teatrele de operaţii şi a realităţilor întâlnite, să elaboreze noi lucrări de pictură sau de sculptură, care astăzi se află în muzeele patriei sau au luat forma unor monumente de for public prin care au cinstit eroismul şi sacrificiul celor care şi-au jertfit viaţa pe câmpurile de luptă pentru întregirea neamului. Unele dintre ele le reproducem mai jos.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 9, 2015

Gheorghe Mihai-Coron - o pictură aducătoare de linişte şi calm

Pictorul Gheorghe Mihai-Coron este o personalitate notorie a culturii şi învăţământului gălăţean, un artist care, venit cu ani în urmă la Galaţi cu repartizare guvernamentală, a adus un suflu nou în mişcarea plastică de la Dunărea de Jos, bucurându-se de aprecierile iubitorilor de frumos nu numai de pe aceste meleaguri, dar şi ale celor din alte centre culturale ale României, din Franţa sau din Germania, ţări unde şi-a organizat expoziţii personale. A slujit zeci de ani cu dăruire şi maximă responsabilitate învăţământul din oraşul nostru în calitate de profesor de educaţie plastică şi inspector metodist, de coordonator de lucrări de gradul I la această disciplină.

S-a născut la 19 aprilie 1938 în comuna Todireni, judeţul Botoşani. După ce a urmat Institutul Pedagogic de Învăţători din Bârlad, a absolvit Academia de Arte Plastice din Iaşi (profesori, Adrian Podoleanu şi Petru Hârtopeanu) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Muzeologie. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici - Filiala Galaţi, din 1990. Din 1969 a participat la expoziţiile colective şi de grup ale Filialei Galaţi a U.A.P. şi la alte manifestări colective organizate de aceasta în capitală şi în alte localităţi. Şi-a organizat expoziţii personale la Galaţi (între 1973-2014, peste 40 de expoziţii), Braşov (1974), Brăila (1978, 1980), Iaşi (1979, 1983, 1987), Bucureşti (1983), Botoşani (1983), Tecuci (2003, 2005). De asemenea a expus în străinătate: Germania, Muzeul de Artă din Bad Neustadt (1992); Banca din Bad Neudstadt (1993); Franţa, Saint Amand Montrond, Galeriile „Isabel Goldin”; (1995); Bordeux, Centrul Cultural (1995); Andrézieux-Bouthéon; Blaye- Gironde (1995); Pessac (1996); Aytré-Charente (1996). Pe plan naţional a participat la Saloanele republicane ale profesorilor de desen, Sala Dalles, Bucureşti (1971, 1973, 1976, 1981); Saloane republicane de grafică, Sala Dalles (1973, 1974); Anuala şi Bienala de pictură şi sculptură, Sala Dalles (1979, 1986); „Voroneţiana”, Suceava (1978, 1979); Bienala „Ion Andreescu”, Buzău (1998, 2002, 2004, 2006); Saloanele Moldovei Bacau-Chişinău (2012). În 2008, Muzeul de Artă Vizuală i-a organizat o mare expoziţie retrospectivă. Este expert tehnic în artele plastice. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate: Canada, Siria, Franţa, Germania, Israel, Austria, Danemarca, S.U.A.

Pe Gheorghe Mihai-Coron l-am urmărit în expoziţii încă din 1969, iar prima personală din 1973, din foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor, am avut onoarea să i-o prezint la vernisaj. Eram atunci inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Galaţi şi aveam în responsabilitatea mea sectorul muzee, monumente şi artă plastică. A început să se afirme expunând îndeosebi peisaje. În paralel a cultivat şi portretul, compoziţia, natura statică cu flori, nudul. În genul peisajului, două sunt motivele care apar cu pregnanţă: satul din nordul Moldovei, aparţinând unor zone colinare aducătoare de calm, linişte, pace sufletească, şi priveliştile acvatice, surprinse pe spaţii vaste, unde de cele mai multe ori nu ştii unde se termină apa şi de unde începe cerul. Cultivă un lirism cald, reţinut, emanator de poezie şi euritmii parcă desprinse din şoapta izvoarelor sau freamătul codrilor. În faţa marelui spectacol al naturii el nu devine exuberant, nu urmăreşte înregistrarea frustă a datelor realului. Impresiile nu violentează spaţiul tablourilor, ele sunt supuse cenzurii propriului eu, astfel că peisajele par mai degrabă nişte meditaţii asupra naturii, totul învăluit în hlamida unei melancolii ce-şi are originea în structura intimă a fiinţei artistului. Priveliştile natale şi-au pus în aşa măsură amprenta pe anii copilăriei şi adolescenţei artistului, încât, reîntâlnindu-se cu ele la altă vârstă, el nu poate să le picteze decât păstrând regretul şi nostalgia adultului pentru planeta părăsită („Satul copilăriei”, „Dorul meu”, „Lumea satului”, „Şapte fântâni”, „Tăcere adâncă”, „Loc natal”, „Lumină lină”, „Bătătura satului”, „Ora amurgului” etc.). Culorile predominante sunt brunurile, griurile colorate, verdele aluziv sau limoniurile nostalgice. Aceleaşi imagini, surprinse iarna sau vara, sunt pictate în culori mai luminoase, iar formele sunt conturate atât prin modulaţii tonale cât şi prin grafisme. Albul şi galbenul dau o notă distinctă tablourilor, creând senzaţia de puritate. Există în aceste peisaje o ritmică a petelor de culoare, o aşezare a elementelor în aşa fel încât spaţiul bidimensional câştigă în adâncime, oferind privitorului ample deschideri perspectivale. Când se îndreaptă spre mediul acvatic, pictorul păstrează aceeaşi paletă coloristică potolită, lucrările sale evidenţiind şi aici simţul clasic al organizării spaţiului pictural, ştiinţa aşezării în pagină, structura echilibrată a compoziţiei, suprafeţe vibrate cu pensulaţii fine, rafinate. Doar în acuarele tonurile sunt mai exuberante şi se întrepătrund, iar sugestiile converg spre descoperirea unui univers fascinant, încărcat de mister şi poezie. Un moment care a atras atenţia în activitatea sa a fost acela când, în 1995, artistul a expus tablouri cu subiecte inspirate din arta măştilor populare. El le-a pictat nu numai pentru semnificaţia lor simbolică, dar mai ales pentru multiplele posibilităţi cromatice. În aceste tablouri pasta este mai groasă, mai expresivă, desprinsă parcă din paleta expresioniştilor şi foviştilor. Formele sunt şi ele mai robuste. Motivul floral l-a preocupat şi el în permanenţă şi întotdeauna i-a surprins cu ingeniozitate gingăşia şi inepuizabila poezie. Culorile au o prospeţime deosebită, sunt intense, strălucitoare, ordonarea compoziţională a lujerelor şi corolelor este făcută numai pe verticală. În multe tablouri florile sunt grupate în două-trei până la patru-cinci sau chiar mai multe vase de forme diferite şi din material diferit. Efectul obţinut este al unei simfonii cromatice bine orchestrate, în care albul, violetul, roşul, verdele, galbenul, oranjul dialoghează într-o armonie firească. Uneori, tijele sunt întrerupte şi reluate, încât corolele răsar ca nişte inflorescenţe. Se creează astfel în spaţiul plastic o atmosferă de imponderabilitate, florile par a ieşi din materialitatea lor, tinzând să zboare, să se înalţe.

Ajuns la vârsta senectuţii, Gheorghe Mihai-Coron se menţine în limitele unui discurs plastic ce nu dă încă semne de oboseală. Revăzându-i unele lucrări din tinereţe, alături de altele de dată recentă, constatăm că evoluţia sa nu a fost spectaculoasă, în activitatea sa nu se disting etape tematice sau coloristice, aşa cum se întâmplă la mulţi artişti, însă consecvenţa şi sinceritatea cu care a lucrat l-au condus la realizări valoroase, care sânt înregistrate ca acumulări benefice în concertul plasticii româneşti contemporane. Suntem siguri că el poate oferi încă noi şi plăcute bucurii estetice iubitorilor de artă şi-l aşteptăm pe artist să se manifeste cu generozitatea ce-i este caracteristică.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 16, 2015

Gheorghe Suciu - vitalismul discursului plastic

În toamna anului 1978, în urma concursului de ocupare a unei catedre de Limba şi literatura română în Galaţi, ajungeam ca profesor la Şcoala Gimnazială nr. 29 „Sfânta Ana”, o unitate de învăţământ situată în Cartierul Dunărea, Microraionul 19, construită cu câţiva ani mai înainte, cu peste 2000 de elevi, care învăţau în trei schimburi. Un colectiv didactic numeros, condus de mult regretata profesoară de istorie Rea-Silvia Preda, cu care pe vremea când eram student, lucrasem într-o vacanţă de vară în calitate de corector la ziarul local „Viaţa nouă”. Cunoscându-mi preocupările jurnalistice şi literare, mi-a propus înfiinţarea unui cenaclu literar al elevilor şi editarea unei reviste şcolare. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cenaclul l-am botezat cu o metaforă, „Petale de lumină”, şi aceeaşi denumire i-am dat-o şi revistei. Cel care mi-a sărit primul în ajutor dintre profesori a fost Gheorghe Suciu, care funcţiona în acea perioadă la catedra de Educaţie plastică. Acesta mi-a asigurat partea grafică, realizată atât de el cât şi de elevi. În plus, obişnuia ca periodic, în holul de la parterul şcolii, să deschidă expoziţii cu lucrări ale copiilor, astfel că în cadrul cenaclului am putut încuraja şi scrierea unor cronici plastice, care vedeau lumina tiparului în paginile revistei, publicaţie editată în 1500 de exemplare, devenite insuficiente după apariţia primului număr în decembrie 1978. Ţinuta grafică a revistei, bogăţia rubricilor, conţinutul dens al articolelor elevilor au atras atenţia unor personalităţi ale scrisului de la nivel naţional. Şi-au împărtăşit aprecierile, printre alţii, poetul Ioan Alexandru, profesorul şi scriitorul Tudor Opriş, autorul unei Istorii a revistelor şcolare din România, prozatorul Alexandru Mitru, poetul Valeriu Gorunescu. Pe plan local, au avut cuvinte de laudă scriitorii Teodor Parapiru, Ion Trandafir, Ion Chiric, Sterian Vicol, Maria Petra, Apostol Gurău. Aşa se face că la ediţia din 1981 a Concursului naţional al presei şcolare, revista a fost distinsă cu Premiul I şi Medalia de Aur. Meritul pentru o astfel de recunoaştere republicană a fost desigur şi al lui Gheorghe Suciu, care alături de activitatea desfăşurată cu atâta dragoste şi pasiune în şcoală, în timpul pe care-l mai avea la dispoziţie, desena, picta, începuse să expună la manifestările colective ale Filialei Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Curând, artistul, din motive de sănătate, avea să se transfere la o altă şcoală, mai apropiată de locuinţa sa, iar colaborarea noastră s-a restrâns doar la vizite în atelierul său de creaţie, acelaşi cu apartamentul în care locuieşte (Micro 40, Bloc T2, ap.12) şi la scrierea unor cronici plastice pe marginea expoziţiilor personale organizate. Din perioada cât am fost colegi, păstrez şi acum desenele pregătite pentru revistă, pe care îmi place din când în când să le revăd, fiindcă în ele găsesc sensibilitate, puritate, linie precisă, grijă pentru detalii şi îl întâlnesc pe Omul, Dascălul şi Artistul care mi-a stat alături într-un timp când cenaclul elevilor şi revista şcolară coordonate de mine au urcat la cote ce şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei ulterioare a unei instituţii care şi astăzi este emblematică pentru învăţământul gălăţean. Acum, când încerc să-i conturez un portret în cuvinte, îi parcurg etapele vieţii pictorului şi caut să refac din ceea ce am scris cu prilejul expoziţiilor sale personale coordonatele şi universul operei care a dat sens major existenţei sale dramatice şi i-a întreţinut dorinţa şi încrederea de a străbate drumul spinos al artei, singurul care i-a oferit nenumărate bucurii şi satisfacţii morale şi estetice compensatorii.

Gheorghe Suciu s-a născut la 18 aprilie 1943, în localitatea Subcetate, judeţul Hunedoara. A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, clasa profesorului Ion Mihăiescu (1967) şi Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie (1979). În 1967, în urma repartiţiei guvernamentale în învăţământul preuniversitar, s-a stabilit la Galaţi, oraş care l-a adoptat ca fiu şi pe care nu l-a mai părăsit. Într-o poezie intitulată „Adopţie”, pictorul mărturisea: „Mă simt ca un copil,/adoptat de veacuri./ Uneori, când dorm, am senzaţia/ că Dunărea vălureşte/ şi amalgamează imaginile.// Case,/ străzi./ apartamente cu geamuri,/ unele luminate,/altele în beznă,/Apartamente/ în care oamenii se iubesc,/ petrec,/ plâng/ şi, uneori, meditează ...// Am venit, fugar, printre voi,/ dar simt că nu voi mai pleca...// Aici îmi sunt prietenii/ şi duşmanii”. Nu ştim câţi prieteni şi câţi duşmani are Gheorghe Suciu în Galaţi, dar este clar pentru oricine că el nu a mai plecat de aici şi chiar şi atunci când îşi va încheia periplul terestru nu va părăsi aceste meleaguri. Va rămâne aici prin opera sa, în care Galaţiul trăieşte din plin prin străzile, casele şi instituţiile sale, prin frumuseţile Dunării, prin oamenii săi minunaţi.

La Galaţi, pictorul a funcţionat până la pensionare ca profesor de Educaţie plastică la mai multe şcoli gimnaziale (nr. 29, 30, 34) şi în paralel cu activitatea didactică a participat la viaţa artistică a Filialei locale a U.A.P.R. A început să expună din 1971 la manifestările colective ale acesteia, organizate la Galaţi ca şi în alte localităţi din ţară, deschizându-şi în acelaşi timp şi un număr de peste 20 de expoziţii personale la Galaţi (Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, 1989, 1993, 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2001, 2002, 2003, 2005, 2007, 2008, 2009, 2010, 2012, 2013) şi Tecuci (Galeria de Artă „Gh. Petraşcu”, 2005). În 2010 a publicat volumele de versuri „Surâs amar” şi „Jurnalul unui berbec însingurat”. Numele lui, însoţit de comentarii suculente şi ilustraţii, este întâlnit în monumentalele volume ale criticului de artă ieşean Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Moldova” şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010”, ambele apărute la Editura Art XXI din Iaşi în 2009 şi, respectiv, 2011, ca şi în „Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni”, aparţinând autorului acestor rânduri (ediţia I, Editura „Terra”, Focşani, 2007; ediţia a II-a, Editura „Axix Libri”, Galaţi, 2013).

În decursul celor peste 40 de ani dedicaţi şevaletului, Gheorghe Suciu a creat mult şi divers. Ca genuri, a abordat cu aceeaşi pasiune natura statică, peisajul, compoziţia, portretul, nudul. A pictat în tehnica uleiului pe pânză şi pe carton, a practicat grafica realizată în pastel, acuarelă, tempera, cărbune, creion, tuş, în tehnici mixte. Deşi porneşte mai întotdeauna în întreprinderile sale de la datele realului, artistul le transfigurează, le interpretează, ştie să-şi investească tablourile cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, să le facă purtătoarele unor sensuri adânc umane.

Îndrăgostit până la obsesie de peisaj, el a cultivat acest gen al artei cu o constanţă de-a dreptul impresionantă, reţinând în tablourile sale secvenţe ale unei naturi exuberante, în faţa căreia a trăit sentimente de bucurie şi încântare, momente de adevărată înălţare sufletească. Cele mai multe peisaje provin din mediul acvatic, cu vegetaţie abundentă, ce exultă în lumina soarelui de vară, dar şi din zonele colinare şi montane, unde verdele atinge intensităţi maxime. Există în aceste tablouri o natură debordantă, vitalismul pare a fi starea firească a artistului, a discursului său plastic. Stau mărturie gamele coloristice puternice, tuşele mărunte, aglomerate, dinamice, vădit impresioniste, perspectivele spaţiale obţinute printr-o pluralitate de mijloace („Tărâm de vrajă”, „Drum fără pulbere”, „Bărci pe mal”, „Lacul cu lotuşi”, „Ochiul bălţii”, „Bărci la mal”, „Căpiţe în soare”, „Refugiul macilor”, „Moara cu noroc”, „Ciutăria”, „Cascadă I şi II”). Când pictează imagini ale peisajului surprins în anotimpurile de toamnă şi de iarnă, paleta cromatică este mai potolită, griurile invadează acum spaţiile pictate („Iarnă gălăţeană”, „O dimineaţă austeră”, „Bacoviană”, „Cătun”). Multe din peisajele din tablourile lui Gheorghe Suciu create în anii din urmă beneficiază într-o măsură mai mare de prezenţa figurii umane. Fie că se odihneşte pe malul unui pârâu, fie că pescuieşte, fie că se bucură de răcoarea apei, omul reprezintă un câştig în pictura artistului, în sensul că fiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport plastic tablourile câştigă în dinamism.

O serie de tablouri din creaţia sa conţin imagini ale peisajului citadin al Galaţiului, mai ales din zona oraşului vechi: strada Sindicatelor, felinarele din preajma scării monumentale ce face legătura dintre străzile Alexandru Ioan Cuza şi Gării, case de pe străzile Domnească şi Gării, pontoane şi ambarcaţiuni în spaţiul vecin cu Palatul Navigaţiei. O poezie cu iz nostalgic răzbate din aceste lucrări, concepute într-o gamă de albastru şi griuri colorate, pe care pictorul le-a intitulat „Căruţă pe vadul Sindicatelor”, „Poezie în gamă minoră”, „După ploaie”, „Aproape singur”, „Palatul Navigaţiei”, „Toamnă în Parcul Rizer”. Gheorghe Suciu şi-a îndreptat privirea şi spre paradisul pierdut al copilăriei. A făcut-o nu cu tristeţe, ci cu un optimism robust, plăsmuind imagini în culori vibrante, de mare efect stenic („Uliţa copilăriei”, „Grădina bunicilor”). Şi parcă pentru a exprima toată lumina care i-a invadat sufletul, toată bucuria ce i-a pus în mişcare cele mai intime resorturi ale fiinţei, el şi-a intitulat două tablouri „A înnebunit grădina”. Este în ele o explozie cromatică fascinantă, formele devin aproape de nerecunoscut sub impetuozitatea dezlănţuirii sevelor, materia picturală pare ieşită de sub pensula unui temperament tumultuos, năvalnic, greu de temperat.

De-a lungul anilor, artistul a creat şi lucrări sub impulsul unor întâmplări dramatice din viaţa sa (ciclurile „Răni”, „Împăcarea cu divinitatea”, „Irevocabila despărţire”, „Tristeţi nedesluşite”). Ele sunt proiecţii ale unui suflet chinuit de obsesia unor gânduri ciudate, expresii ale unor sentimente contradictorii, ale unor stări conflictuale tensionate. Acum accente expresioniste pătrund în pictura sa, materia picturală se învolburează, linia desenului este sinuoasă. Când reuşeşte să se elibereze de acele trăiri întunecate, anxioase, regăsindu-şi liniştea sufletească, pictorul se dăruieşte din nou culorii, cultivându-i cu dărnicie virtuţile optimiste, făcând ca lumina să se reverse iarăşi cu dărnicie din tablourile sale. Peisajul Deltei este fascinant, luciul apei capătă reflexe metalice, albatroşii străbat văzduhul în zboruri maiestuoase, florile râd în soare, căpiţele de fân parcă dialoghează între ele, norii iau uneori forme umane, sălciile îşi tremură dantelăria în oglinda fluviului (ciclurile „Revigorări”, „Mirifica Deltă”).

Personalitate importantă a învăţământului gălăţean şi a artei create în arealul de la Dunărea de Jos, dascăl al multor generaţii de elevi, Gheorghe Suciu are şi astăzi o prezenţă dinamică în viaţa culturală a oraşului. Întâlnirea cu creaţia lui pe simezele galeriilor de artă ne oferă de fiecare dată nenumărate bucurii şi satisfacţii estetice şi tot atâtea motive de a-l aprecia şi preţui.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 21, 2015

Un nou bust al Dr. Aristide Serfioti

Dr. Aristide Serfioti (n. 20 iulie 1828, Hydra, Grecia – m. 24 iulie 1905, Galaţi) a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale lumii medicale gălăţene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care în timpul vieţii a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie pentru combaterea şi vindecarea unor boli care făceau ravagii în populaţie. Cu studii la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii „Regale Otho I” din Atena şi doctorat în medicină, specialitatea Chirurgie şi Obstetrică, la Universitatea de Medicină „Ludwig-Maximilian” din Munchen (Germania), a venit în Moldova în 1853. De la 15 ianuarie 1854 a intrat în serviciul armatei ca medic de batalion, clasa I (asimilat gradului de locotenent) în postul de medic al Garnizoanei Galaţi. La 7 mai 1857 a fost numit medic şef al Spitalului Militar, ajungând la gradul de colonel. L-a condus până în 1870, când a trecut ca medic civil la Spitalul „Elisabeta Doamna – Caritatea gălăţeană” (denumit astfel în 1878), unde a rămas până la pensionare (1899). Împreună cu alţi medici a înfiinţat la 24 noiembrie 1863 Societatea Medicală din Galaţi, al cărei preşedinte a fost. De asemenea, a condus Comitetul Crucii Roşii, adunând fonduri pentru îngrijirea soldaţilor români răniţi în Războiul pentru Independenţă de la 1877 -1878. A fost considerat „cel mai mare filantrop şi om de bine pe care l-a avut Galaţiul şi judeţul Covurlui”. Este ctitorul Bisericii „Sfânta Treime” din Fileşti şi al Cavoului familiei sale din curtea acestui lăcaş de cult ortodox, o adevărată bijuterie arhitectonică în stil gotic. Pentru activitatea sa ştiinţifică şi devotamentul manifestat în combaterea unor epidemii şi îngrijirea bolnavilor a fost decorat cu Ordinul rus „Sf. Stanislav”, cls. a II-a (1853), Ordinul „Coroana Prusiei”, cls. a II-a (11870), Ordinul „Coroana Italiei” în grad de Cavaler (1874), Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer (1878), Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor (1882) şi de Mare Ofiţer (1900) etc.

Cinstindu-i memoria, ca un omagiu de pioasă recunoştinţă pentru faptele sale, gălăţenii i-au ridicat în 1933 un bust din bronz, realizat de sculptorul Oscar Spaethe, finanţat de primăria municipiului. Bustul se află astăzi în curtea Spitalului de Psihiatrie „Elisabeta Doamna”. În 2001, prin ordin al Ministerului Apărării Naţionale, Spitalul Militar din Galaţi a primit numele Aristide Serfioti. În 2005, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la moartea sa, la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” a fost deschisă o expoziţie de fotografii şi documente din fondul Serfioti al Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Galaţi. În 2012, muzeografa Mariana-Delia Pohrib a publicat albumul „Doctorul Aristide Serfioti (1828 – 1905) – Un destin în slujba comunităţii gălăţene” (Editura Muzeului de Istorie „Paul Păltănea”, Galaţi), conţinând un studiu consistent în limbile română şi engleză şi peste 175 de ilustraţii (fotografii de familie şi ale unor personalităţi gălăţene, corespondenţă, acte, diplome, extrase din presă etc.)

Un act de înaltă veneraţie postumă a personalităţii celebrului medic îl constituie şi dezvelirea, la 21 august a.c., de Ziua Medicinii Militare, a unui nou bust, de această dată în holul de la intrarea în Pavilionul Administrativ al Spitalului Militar. La ceremonialul prilejuit de acest eveniment au participat medici şi asistenţi medicali din cadrul spitalului, foşti conducători ai acestei instituţiei (aflaţi astăzi la pensie), artişti plastici, colecţionari de artă, reprezentanţi ai instituţiilor culturale gălăţene. Personalitatea dr. Aristide Serfioti a fost evocată de directorul spitalului, dr. col. Corneliu Forţu.

Noul bust al dr. Aristide Serfioti este realizat in teracotă de către sculptorul gălăţean Liviu-Adrian Sandu. Are dimensiunile 83 x 65 x 33 cm. Medicul este înfăţişat în uniformă militară, având gradul de colonel. Impresionează prin izbitoarea asemănare fizică, prin precizia şi rigurozitatea detaliilor, ca şi prin subtilitatea cu care artistul a reuşit să pătrundă în psihologia personajului. Aristide Serfioti este un bărbat zvelt, aflat la vârsta maturităţii. Poartă mustaţă şi favoriţi bogaţi, aşa cum apare în fotografiile rămase de la el. Privirea iradiază o lumină ce exprimă demnitate şi încredere, hotărâre şi bunătate, generozitate, căldură faţă de cei aflaţi în suferinţă. Modelajul este sensibil şi de mare fineţe. Sculptorul găseşte forme pentru vestimentaţie care să înlăture monotonia şi să pună în valoare expresivitatea figurii.

Pe o plăcuţă metalică încastrată în soclu se află gravat textul: „Colonel Aristide Serfioti, Director şi Comandant al Spitalului Militar Galaţi, 1857 – 1870”.

Gestul conducerii Spitalului Militar de a cinsti prin acest bust memoria Omului şi Medicului al cărui nume îl poartă merită toate laudele, fiindcă el exprimă preţuirea şi respectul care îl poartă înaintaşilor. Vedem în această iniţiativă un răspuns din prezent la ceea ce P. S. S. Episcop Pimen Georgescu menţiona încă din 5 septembrie 1905, la doar o lună după moartea lui Aristide Serfioti: „Bustul cu figura acestuia să amintească generaţiilor viitoare nu numai de actele sale pline de nobleţe, dar şi că toată viaţa a fost pentru omenire un om de mare utilitate cu ştiinţa, cu bunătatea şi cu punga sa”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 29, 2015

Ujjwala Annachhatre, o prezenţă indiană la Galaţi

Ujjwala Annachhatre, expozanta din aceste zile de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este o artistă originară din India, care de mai mulţi ani trăieşte în Galaţi, soţul ei, Arun Anachhatre, fiind unul dintre directorii Combinatului siderurgic ArcelorMittal. Se află la prima sa confruntare cu publicul iubitor al artelor frumoase. În India a absolvit Facultatea de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Pune (statul Maharashtra), are un masterat în Arte la aceeaşi instituţie de învăţământ superior şi a studiat timp de şapte ani şi muzica clasică indiană. În 2012 şi-a lansat la Ramee Grand Hotel din Pune albumul de muzică şi poezie „Vibhor”.

Intitulată „Parambh - Călătoria începutului”, expoziţia cuprinde 32 de lucrări de pictură şi grafică reprezentând peisaje, naturi statice şi compoziţii. Artista excelează îndeosebi în genul peisajului natural, de care se simte mai apropiată şi în faţa căruia trăieşte sentimente de mare înălţare sufletească. Acest gen îi dă posibilitatea să-şi pună mai bine în valoare calităţile compoziţionale şi coloristice, de redare a perspectivei spaţiale şi atmosferei specifice anotimpului şi momentului ales pentru a fi imortalizat. Ujjwala Annachhatre pictează direct din pensulă, fără a avea un desen prealabil, de unde acea impresie de spontaneitate atât de manifestă în lucrările sale. Cu toate acestea, tablourile ei sunt bine gândite, sunt variate ca structură compoziţională, culorile sunt armonioase.

Majoritatea peisajelor nu fac trimitere la un spaţiu concret, identificabil în realitate, ci sunt plăsmuiri sensibile ale uni fantezii fertile, hrănită cu bogate lecturi poetice. Distingem în peisagistica sa lucrări generatoare de linişte şi calm, care transmit un sentiment de chietudine, şi tablouri al căror conţinut este mai tensionat, fiind rezultatul surprinderii unor agresiuni ale omului asupra mediului natural. Din prima categorie fac parte tablourile inspirate de anotimpurile toamnă, când natura îmbracă hlamidă de purpură şi aur („Liniştea vieţii”, „Aleea amintirilor”, „Toamna în pădure”, „Vis de toamnă”, „Vreme ploioasă”), iarnă („Umbra iernii”, „Escapadele iernii”, „Expresie de iarnă”) şi vară („Liniştea verii”, „Albastru rece”), în timp ce în a doua categorie se încadrează pânzele construite pe o dominantă de roşu incendiar („Pădure în flăcări”, „Pădure”, „Consecinţă”). Tuturor le este caracteristic lirismul, uneori exploziv, exprimat în culori vii, strălucitoare, alteori în tonuri potolite, surdinizate, cu un vădit aer de mister. Atmosfera este poetică, vibrantă în lucrările dedicate anotimpurilor şi dramatică în cele în care natura suferă consecinţele nefaste al unor neglijenţe sau intervenţii neprietenoase ale omului. În „Aleea amintirilor”, coroanele copacilor ce o mărginesc, cu frunze atinse de semnele toamnei, se contopesc, alcătuind o boltă a cărei arcuire se pierde spre fundal într-un descrescendo bine configurat pe pânză. În „Toamna în pădure”, culoarea este intensă, ea dobândeşte sonorităţi muzicale, pe când în tabloul „Un lac lin”, culorile sunt stinse, dominând griurile de ocru. De o frumuseţe deosebită este pânza „Albastru rece”, o adevărată simfonie cromatică. Tonurile de albastru, de nuanţe diferite, sunt asociate cu pete de negru, roşu, verde, galben, oranj, toate coexistând într-o perfectă armonie. Uneori, artista încearcă să se exprime şi în cheie abstractă, cel mai relevant în acest sens fiind tabloul „Fără titlu”, în care ea foloseşte şi colajul din fragmente de ziar.

În lucrările reprezentând naturi statice, pe care le-a intitulat „Viaţă în linişte I, II, III”, pictoriţa recurge la o recuzită simplă, alcătuită din câteva elemente: dovleci, fructe, recipiente, suporturi. Grija pentru formă face casă bună cu cea pentru culoare, accentul căzând pe redarea materialităţii obiectelor.

Aflată la prima sa expoziţie personală, Ujjwala Annachhatre, prin ceea ce a prezentat publicului iubitor de frumos, demonstrează că are talent şi vocaţie pentru arta plastică, astfel că dacă va stărui ne aşteptăm la o evoluţie care să-i confirme în viitor pe deplin aceste calităţi.

Corneliu STOICA

Sign In

Pensula şi dalta 2011-2016

Recommended Posts

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

Browse

Activity

Important Information