Joia Mare - o zi cu semnificaţii speciale pentru români

[dcp100168]

Joia Mare - o zi cu semnificaţii speciale pentru români

Dincolo de importanţa religioasă a evenimentele evanghelice din Joia Mare, ziua Patimilor Domnului, când Mântuitorul este prins şi judecat, românii au acordat zilei de joi - care precede sau urmează Paştelui - şi alte valenţe, cele mai multe fiind reminiscenţe ale păgânismului. La denia din Joia Mare se citesc cele 12 Evanghelii şi se scoate Crucea, pe care se află Hristos răstignit. Postamentul Crucii este scos pe uşa de miazănoapte, după citirea primului Tropar din antifonul al XV-lea. Toţi credincioşii se apropie de cruce şi o sărută. Clopotele bat pe tot parcursul perindării prin faţa crucii. Joia Mare este ziua în care a avut loc Cina cea de Taină şi vânzarea lui Isus de către Iuda. Hristos s-a pregătit pentru moarte şi Înviere, oferind ucenicilor trupul şi sângele lui, pâinea şi vinul mântuirii. Din această zi nu se mai trag clopotele la biserică, ci doar se bate toaca.

Românilor însă, ziua de joi li s-a părut potrivită şi pentru cele mai diverse sărbători, care, aşa cum observă şi Ion Ghinoiu, autorul lucrării "Obiceiuri de peste an", sunt reminiscenţe ale fondului păgân, anterior creştinismului. Celebrată în 27 aprilie, Joimăriţa este una dinte ipostazele zeiţei morţii care supravegheză focurile de Joimari. În imaginarul popular ea are o înfăţişare înfiorătoare: cap uriaş cu părul lung şi despletit, dinţii laţi şi gura căscată, o babă zmeoaică, o stafie sau un duh necurat, un animal respingător. Se spune că locuinţa ei ar fi în păduri neatinse de topor şi neumblate de picior de om sau în creierii munţilor. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, legate de foc: căldăruşe sau oală de lut cu foc şi jar, vătrai etc. La un moment dat a căpătat, nu se ştie cum, atribuţii de justiţiar, pedepsind fetele şi femeile leneşe, mai ales pe cele care nu şi-au terminat de tors cânepa, inul şi lâna.

Joile după Paşte, ciclu de nouă joi nelucrătoare, sunt considerate rele, agricultorii temându-se de ploile cu piatră. În schimb, aceste zile sunt slobode pentru distracţie şi joc. Lor li se mai spune, în Valea Nistrului de Jos, Joile Oprite sau Joile Pomenite. Joile Oprite formează un ciclu de nouă joi, cuprinse între Paşte si săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise anumite activităţi casnice, agrare, pastorale etc. În sudul ţării ele sunt numite Joile Verzi, iar în est, Joile Pomenite, şi sunt dedicate unor fenomene ale naturii potrivnice omului: ploile însoţite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi îngheţurile târzii etc. În speranţa că ele vor fi îmbunate şi transformate din forţe malefice în forţe benefice, calendarul popular prevedea unele interdicţii de muncă, de unde le vine şi numele de Joi Oprite.

Joia Paparudei, sărbătoare cu dată mobilă în sudul ţării (Vlaşca, Brăila, Buzău, Constanţa) se celebrează în joia a noua după Paşte. În cinstea Paparudei se udau fetele cu apă scoasă din puţuri sau luată din gârle, pentru a ploua fără grindină.

Joia Verde se sărbătoreşte în zonele extracarpatice fie în joia a opta sau a noua după Paşte, fie în prima sau a doua săptămână după Rusalii, când se încheie ciclul de nouă Joi Oprite şi se deschide ciclul Joilor Nepomenite, favorabile activităţilor. La Joia Verde se credea că ies insectele din adăposturile subpământene şi se împrăştie pe Pământ. În Moldova şi Bucovina, în această zi, numită Joia Bulciului, Joia Mânioasă sau Buciumul Rusaliilor, începeau renumitele bâlciuri şi iarmaroace.

Joile Nepomenite, zile obişnuite de muncă, în opoziţie cu Joile Pomenite sau Joile Oprite, pun totuşi restricţii pentru unele activităţi în zone ca Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. Zonal, Joile Nepomenite formează un ciclu de trei zile nefaste pentru cei care nu le respectă: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat).

În prima joi a lunii mai, Junii braşoveni încingeau un dans ritual numit "Căţeaua". La miezul nopţii ei se dezbrăcau pînă la brâu, la comanda vătafului. Urmau apoi mişcări tumultuoase şi ameţitoare, în jurul unui "mijloc", stabilit de conducător. Acest joc ciudat a fost consemnat şi în ceremonialul nupţial, când era executat de feciori pe furiş, la Masa mare, în timpul nopţii, mai ales în Moldova.

Paştele Cailor, sărbătoare cabalină cu dată mobilă, care se celebrează în joia din a şasea săptămînă care urmează după Paşte, este sinonim cu Joia Iepelor, când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Se pare că în vechime, Paştele Cailor a fost, asemănător Sângiorzului (23 aprilie) şi Sâmedrului (26 octombrie), o zi a soroacelor, când se încheiau sau se lichidau diferite înţelegeri şi afaceri. Dar, spre deosebire de acestea, care sunt sărbători cu dată fixă în calendarul popular, Paştele Cailor avea, datorită calculului pascal, dată mobilă, putând varia de la an la an, cu un număr mare de zile. Din acest motiv, importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la "Sfântul aşteaptă", a nu te ţine de cuvânt. Cu variante şi credinţe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.

[dcp100168]

Paştile românilor de la sat

Tradiţie pe drumul credinţei

În satele din sudul şi centrul Moldovei, venirea Paştilor era marcată, pe lângă rânduiala religioasă, prin ritualuri sau obiceiuri populare care, împletite pe filonul de învăţătură al bisericii locului, desăvârşeau atmosfera de sărbătoare a praznicului. Ghid spre aceste mărturii ale identităţii culturale ne‑a fost părintele diacon Daniel Popa, din cadrul secţiei de Cercetare a Centrului Cultural "Dunărea de Jos".

De la "spolocanie" la Înviere

Încă din prima zi a Postului Mare, se săvârşea ritualul numit "polocanie" sau "spolocanie", când "femeile îşi adunau toate vasele în care gătiseră mâncăruri de dulce, le spălau şi le urcau în pod, de unde coborau vase speciale în care găteau de post. Se socotea, deci, că mâncarea de post este pură, că are puterea să curăţească atât trupul, cât şi sufletul", ne‑a pus părintele Popa. La încheierea acestei perioade de pregătire, în noaptea de Înviere, oamenii aduceau la slujbă cocoşi albi, care să le amintească, spre dimineaţă, de momentul biblic al cântatului cocoşului, cel care îi vestise lui Petru că L‑a trădat pe Hristos. "Imediat după slujbă, se lua pasca, anafura de Paşti. Când vedeau lumina şi preotul ieşind cu lumânări din biserică, ciobanii de la munte, care nu puteau participa la slujbă, luau un mugure de brad, pe nemâncate � un fel de surogat pentru pască", ne povesteşte părintele Daniel Popa.

La finalul slujbei pascale, preotul sfinţea bucatele aduse de credincioşi şi prima masă mai îmbelşugată, după cele 40 de zile de post, avea loc chiar acolo, la biserică, între oamenii veniţi să se împărtăşească din lumina Învierii.

Zile de Paşti, în "bătătura" satului

Întorşi acasă, dimineaţa, creştinii puneau într‑un vas apă, un ou roşu şi un bănuţ de argint. În unele case, se lăsa în vas şi busuioc. Toată familia � tatăl, mama şi copiii ‑ se spăla, apoi, pe faţă cu apa aceea, iar mezinul, fiind ultimul la rând, lua bănuţul. Astfel, oamenii îşi exprimau dorinţa de a fi roşii la faţă cum e oul şi de a avea, din cele materiale, suficient.

În toate cele trei zile de Paşti se făcea horă, în "bătătura" satului ‑ locul de reuniune pentru întreaga comunitate. Aici se întâlneau flăcăii cu fetele şi tot aici aflau ceilalţi despre "vorba" lor. Bătrânii veneau cu câte o rogojină şi stăteau liniştiţi, mâncau sau jucau. Hora, însă, avea reguli stricte, cunoscute de toţi ai locului. Veneau şi muzicanţii, a căror tocmire provoca obiceiul "vălăretului� � periplul flăcăilor pe la casele de gospodari, ca să adune cozonaci, ouă şi bani, pentru plata muzicanţilor. În casele unde erau fete de măritat, părinţii erau cumva datori să primească vălăretul, altfel fiicele lor nu erau primite în horă. De obicei, fata pregătea un colac mare pe care‑l dădea celui pe care‑l îndrăgea, din ceata de feciori de la vălăret. Dacă acesta îl primea, însemna că acceptă relaţia. Dacă însă îl lăsa înfipt în parul porţii, îi aducea o jignire fetei care îndrăznise, probabil, prea mult.

Cu timpul, hora s‑a transformat în bal de seară şi ritualurile s‑au adaptat la noile cerinţe sociale. Totuşi, datinile din Postul Mare şi cele din zilele de după Învierea Domnului, chiar dacă mai trăiesc doar prin culegerile de folclor, dau Paştilor un sens personal, românesc.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=23717