Crăciunul - între credinţă creştină şi sărbătoare a familiei

[dcp100168]

Crăciunul - între credinţă creştină şi sărbătoare a familiei

Crăciunul este celebrat din antichitate pentru a marca naşterea lui Iisus, devenind de-a lungul anilor o sărbătoare prin excelenţă a familiei, marcată de obiceiuri precum colindele, împodobitul bradului şi darurile Moşului, mult aşteptate de copiii din întreaga lume.

Primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic).

În anul 264, Saturnaliile au căzut în 25 decembrie şi împăratul roman Aurelian a proclamat această dată "Natalis Solis Invicti", festivalul naşterii invincibilului Soare.

În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie "zi sfântă" într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu dată variabilă.

Cu toate acestea, cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.

Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care în secolul al XVII-lea a interzis colindele.

Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este "Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc îi aparţine lui Ritson şi datează din 1410.

În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor şi acompaniate la chitară. Una dintre ele era "Silent Night, Holy Night", care astăzi este cântată în peste 180 de limbi de milioane de persoane.

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine şi în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.

În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

În satele de pe Valea Mureşului, Crăciunul este încă legat de anumite credinţe populare care se păstrează şi în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri îşi are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.

În satul Hapria, dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat, oamenii cred că este un semn de bunăstare şi sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii ţin masa întinsă toată noaptea.

O altă poveste despre Crăciun, mai puţin cunoscută, spune că în secolul al VII-lea călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis şi au atârnat în el mere roşii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, însă, familiile creştine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe şi dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obişnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii.

Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară - de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun - şi imaginea contemporană - de personaj iubit de copii - există mari diferenţe.

Tradiţiile contemporane despre "sfântul" Crăciun, despre Moşul "darnic şi bun", "încărcat cu daruri multe" sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.

Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său. În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii şi zeii din basme, dar are şi calităţi tipic umane. El este bătrân (are o barbă lungă) şi bogat (de vreme ce are turme şi dare de mână).

Pe de altă parte, ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urâţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiriduşii mai degrabă aşteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.

Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius sau Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduşi, alţii sunt convinşi că este vorba de nouă, alţii - de şase. Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea "A Visit From St. Nicholas" (cunoscută şi ca "The Night Before Christmas"), în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrân şi blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul Nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.

În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul credincios al satului lui Moş Crăciun.

Cum reuşeşte acesta să se mişte atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii.

Rudolph este cel mai celebru ren, fiind conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu.

mediafax.ro

[dcp100168]

Originea și semnificațiile obiceiurilor și tradițiilor de Crăciun

Cele mai multe dintre tradiţiile și obiceiurile din perioada Sărbătorilor de iarnă îşi au rădăcinile în credinţele precreştine. Ritualurile din ajunul Crăciunului erau făcute, de fapt, pentru protecţia animalelor, a livezilor şi a gospodăriei. Cu toate că mare parte din semnificațiile lor de bază s-a pierdut, pe parcursul timpului, acest lucru nu ne împiedică să ne bucurăm în continuare de atmosferă adusă de sărbătorile de sfârșit de an.

Sărbătorile de iarnă încep odată cu Ziua Ignatului, pe 20 decembrie, şi durează până pe 6 ianuarie, atunci când creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Ion. Sărbătoarea Crăciunului, marcată pe 25 Decembrie, este poate cea mai iubită şi mai aşteptată zi din an. De la Ignat şi până la Crăciun, tinerii, mai ales cei de la sate, umblă cu ţurca, brezaia sau capra.

Provenienţa obiceiurilor de iarnă

Originile Crăciunului sunt diverse şi diferă de la cultură la cultură şi de la religie la religie. La români, sărbătoarea are origini păgâne, care datează cu mult dinaintea creştinismului. Aceste credinţe au fost mai apoi combinate cu credinţele creştine.

În apropierea datei de 25 Decembrie are loc şi Solstiţiul de Iarnă, una dintre cele mai importante zile ale dacilor. La aceeaşi dată, romanii sărbătoreau Saturnaliile (sărbătoare închinată lui Saturn, vechi zeu al agriculturii şi al viticulturii - n.r.), moment în care oamenii înstăriți le făceau daruri semenilor mai săraci.

"Pluguşorul şi alte obiceiuri ţinute în această perioadă a anului provin din precreştinism. Doar colindele trimit cu gândul la religie. În rest, nimic nu aminteşte de Naşterea Domnului. Drept dovadă, chiar şi în textele din unele colinde mai vechi găsim simboluri precreştine. Pentru vechii locuitori ai acestor locuri, aceste sărbători simbolizau moartea anului vechi şi naşterea celui nou", explică etnograful Paul Buţa.

Tălăngi pentru alungarea spiritelor

"Cum eşti în prima zi din an, aşa vei fi tot anul", spune o vorbă din bătrâni. Trecerea de la un an la altul însemna şi o purificare a trupului, dar mai ales a sufletului. "Prima zi din an trebuia să te găsească curat. Spiritele rele erau astfel alungate, iar măştile, tălăngile și alte obiecte contribuiau la ritual. Aceste obiceiuri sunt atât de frumoase, de luminoase, nimic nu este violent sau bănuitor. Totul ţine numai de ideea de purificare", mai spune Paul Buţa.

Împrumuturile trebuie returnate

În Moldova, toate activităţile ce au loc în ziua ajunului sunt de fapt ritualuri făcute pentru protecţia animalelor, a livezilor şi a gospodăriei. Gospodinele trebuie să cureţe toată casa şi să prepare colaci, în vreme ce bărbaţii trebuie să aibă grijă să returneze orice obiect luat cu împrumut peste an. Tot în această zi, femeile coc un colac în forma cifrei opt, care în primăvară urmează să fie afumat şi pus între coarnele boilor ce ară pământul. Pregătită tot în ajun, masa de Crăciun trebuie să conţină în jur de 12 feluri de mâncare, majoritatea gătite din carnea porcului sacrificat în ziua Ignatului. În trecut, nimeni - sau aproape nimeni - nu mânca până când preotul nu venea să sfinţească bucatele.

Etapele colindului

În dimineaţa zilei de Ajun, copiii cei mai mici merg cu colindul. După masă, urmează şcolarii, iar seara le vine rândul tinerilor. "Colindătorii sunt aşteptaţi cu pâine, ofranda câmpului. Obiceiul provine tot din precreştinism şi trimite cu gândul la un zeu agrar, divinitate ce avea o importanţă covârşitoare în perioada respectivă. Colacul pe care îl gătesc femeile are în mijloc o rozetă solară, înconjurată de o margine închisă, pentru a nu putea intra relele. Atunci când flăcăul plecat la colindat primea un colac de la fată, el trebuia să ridice colacul spre cer şi să se uite. Oricum, în trecut, începutul anului era pe 1 martie, de aici şi trimiterile din colinde la florile de măr sau la florile dalbe", adaugă Paul Buţa.

viata-libera.ro