Gălăţeni care au uimit lumea

[dcp100168]

Daniel Spoerri

Născut la Galaţi, pe 27 martie 1930, Daniel Spoerri este una dintre figurile importante ale pop-art-ului european de după război. Chiar dacă tatăl său, Isaac Feinstein, s-a convertit la creştinism, a fost arestat şi ucis în 1941. Mama sa, născuta Lydia Spoerri, a reuşit, un an mai târziu, să emigreze în Elveţia. Acolo, viitorul artist a fost adoptat de unchiul pe linie maternă şi înregistrat în scripte ca Daniel Spoerri. În anii ’50, artistul a studiat dansul şi baletul, devenind dansator principal la Opera de Stat din Berna. În această perioadă a întâlnit artişti suprarealişti, printre care Jean Tinguely, Marcel Duchamp şi Man Ray. În 1960, Spoerri a semnat manifestul "Noului Realism", un corespondent european al pop-art-ului american, care se opunea artei abstracte a modernismului târziu, propunand "concepte" pe drumul deschis dupa razboi de Duchamp. În acelaşi an a creat primul obiect-capcană, pe care, ceva mai târziu, l-a teoretizat în felul următor: "Obiectele găsite în poziţii întâmplătoare, în ordine sau dezordine, pe mese sau în cutii, sunt fixate pe un suport similar, exact în poziţia în care au fost găsite, şi atârnate pe un perete. Singur planul e schimbat şi, de vreme ce poziţia orizontală devine acum verticală, obiectul astfel creat ar putea fi numit pictură". Înainte de obiectul-capcană care a imortalizat prânzul a 31 de artişti pop a realizat un alt obiect pe un concept similar, al unui prânz servit de Marcel Duchamp. Această operă a fost vândută la o licitaţie, în ianuarie 2008, cu 200.580 de dolari. O temă majoră a artei lui Spoerri este mâncarea, pe care artistul o tematizează sub forma "Eat Art". Conceptul nu se referă doar la obiectele-capcană cu resturi de mâncare, ci şi la alte contexte artistice. Considerat cel mai mare artist român în viaţă, Daniel Spoerri este un artist tipic pentru fenomenul interferenţei artelor, fiind în acelaşi timp balerin, mim, regizor, poet, fondator al curentului „Eat Art“, reprezentant al dadaismului, semnatar al manifestului Noului Realism şi proprietar de gradină-expoziţie.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Nina Cassian

Pe 27 noiembrie 1924 s-a născut, la Galaţi, cea căreia, „într-un moment de proastă inspiraţie“, părinţii i-au pus numele Renée-Annie. Imediat au strigat-o, însă, Nina. Familia sa era de origine evreiască, iar tatăl ei, I. Cassian-Mătăsaru, a fost un cunoscut traducător.

Lui, spune Nina Cassian, îi datorează pasiunea pentru muzică, poezie şi limba română. Ulterior, s-a mutat cu familia la Braşov şi apoi la Bucureşti, „oraş lipsit de reliefuri şi de feerie“, unde Nina Cassian a intrat, la numai 16 ani, în organizaţia Tineretului Comunist.

În acelaşi timp, încercările ei poetice au fost încurajate cu entuziasm de „greii“ Tudor Arghezi şi Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă, în ciuda diferenţei de vârstă de 30 de ani.

Nina Cassian a debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri avangardiste „La scara 1/1“. După ce volumul a fost atacat ideologic în ziarul „Scânteia“, autoarea a început să scrie poezie proletcultistă, în următorii opt ani publicând numeroase volume de acest fel.

După 1956, Nina Cassian s-a întors la „uneltele poetice“ adevărate, publicând zeci de volume, dar şi numeroase traduceri din rusă, franceză sau germană.

Treptat a devenit din ce în ce mai ostilă autorităţilor comuniste, alegând, în 1987, să rămână în Statele Unite, după ce unul dintre prietenii săi a fost arestat şi ucis în închisoare. Imediat, apartamentul său din România a fost confiscat, iar cărţile i-au fost interzise şi retrase din biblioteci.

În Anglia şi SUA i-au apărut traduceri ale operelor din ţară, dar şi volumele inedite "Take My Word for It!", "Blue Apple" şi "Lady of Miracles", care s-au bucurat de un succes deosebit. A susţinut recitaluri de poezie şi a publicat versuri în mai multe reviste americane. În prezent, Nina Cassian trăieşte la New York, unde i s-a decernat premiul „Leul literar” de către New York Library.

După 1990 a revenit de mai multe ori în ţară, pentru a-şi lansa câteva volume de memoralistică. Scriitoarea continuă să vorbească o limbă română perfectă, după un sfert de secol petrecut în diaspora. "Acum scriu şi în română, şi în engleză. Nu am părăsit România niciodată şi mi-am păstrat limba cu mine", spune Nina Cassian.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Adrian Bejan

De ce atleţii negri obţin rezultate mai bune decât cei albi sau de ce medaliile la nataţie sunt câştigate de înotătorii albi? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care şi le-au pus iubitorii sportului de-a lungul timpului. La toate a găsit răspuns un fost baschetbalist de performanţă (component al lotului de tineret al naţionalei României), Adrian Bejan, care este cotat acum între primii 100 de cercetători ai lumii. Bejan a explicat evoluţia contrastantă în sport dintre albi şi negri, utilizând legile locomoţiei, teoria lui stârnind multe controverse, unele chiar rasiale.

Adrian Bejan s-a născut pe 24 august 1948 la Galaţi. În 1968, pe când era student în anul II la Politehnica din Galaţi, la Facultatea de Inginerie Mecanică, a câştigat o bursă la Massachusetts Institute of Technology (MIT), iar în 1971 a reuşit să absolve renumita universitate americană. În 1975 şi-a doctoratul în inginerie mecanică, iar în 1984 a devenit profesor cu catedră întreagă la Universitatea Duke (Carolina de Nord). Bejan a publicat 24 de cărţi şi peste 530 de articole. De asemenea, a primit 16 titluri Honoris Causa de la universităţi din 11 state ale lumii. Cercetătorul născut la Galaţi este "apostolul" Teoriei Constructale, care "descrie inteligenţa naturii". Teoria se bazează pe principiul potrivit căruia toate lucrurile de pe planetă curg, tinzând spre perfecţiune.

Adrian Bejan a precizat, în ceea ce priveşte experienţa emigrării, că nu a simţit diferenţe culturale între societăţile americană şi română. “N-am simţit nicio diferenţa, n-aveam percepţia despre conceptul Est şi Vest”. Crescut la Galaţi într-o familie de intelectuali, tatăl veterinar şi mama farmacistă, pregătiţi şi formaţi în perioada anterioară comunismului, Adrian Bejan a învăţat că nu există diferenţe între civilizaţii. Astfel, cultura şi mediul specifice Statelor Unite au fost percepute firesc. În America s-a căsătorit cu Mary Riordan Bejan, alături de care are trei copii, William Arthur (19 ani), Teresa Mia (24 de ani) şi Cristina Adriana (26 de ani).

viata-libera.ro

[dcp100168]

Radu Lupu

Blogul prestigiosului cotidian The Guardian a scris recent despre el că „atinge clapele aşa cum numai Brahms însuşi ar fi făcut-o". Pianistul Radu Lupu, căci despre el este vorba, s-a născut la Galaţi, pe 30 noiembrie 1945. A început să studieze pianul la vârsta de 6 ani şi a debutat pe scenă la 12 ani, cu un program complet compus de el însuşi.

După ce a absolvit liceul în oraşul natal, a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Braşov şi apoi şi-a continuat studiile la Bucureşti, cu Florica Musicescu şi Cella Delavrancea. La 16 ani, în 1961, a primit o bursă la Conservatorul din Moscova, unde a studiat doi ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus şi, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus. În perioada petrecută în Rusia a concertat la Moscova şi Leningrad, dar a ajuns şi peste Ocean, unde a câştigat, în 1966, Concursul de pian „Van Cliburn”, de la Fort Worth (Texas).

Acesta a fost doar începutul, pianistul gălăţean având astăzi în palmares trofee ale multor concursuri de prestigiu din întreaga lume. A cântat alături de cele mai importante orchestre şi de cei mai mari dirijori ai lumii. În 1972 a concertat în America, cu Orchestra din Cleveland dirijată de Daniel Barenboim şi cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. De-atunci şi până astăzi, cariera lui Radu Lupu a continuat alături de cele mai prestigioase orchestre de pe mapamond, el susţinând permanent turnee în Europa şi Statele Unite, dar şi în China.

A avut nevoie, însă, de mulţi ani pentru ca melomanii să aprecieze figura lui enigmatică, subliniată de barba întunecată şi părul răvăşit, care îi dădeau un aspect nu tocmai agreabil. Evitând locurile publice, mondenităţile sau media, pianistul îşi rezervă umorul şi francheţea doar familiei şi unui cerc de apropiaţi. De altfel, este de notorietate că nu a acordat nici măcar un interviu în ultimii 30 de ani! „Bărbosul român", cum îl numeşte criticul Cristopher Hus, este considerat unul dintre virtuozii muzicii actuale, iar o dovadă „la modă” de recunoaştere a talentului său a fost câştigarea a două Premii Grammy, pentru „cea mai bună înregistrare instrumentală a anului”, cu Sonata în Si bemol major şi Sonata în La major de Franz Schubert.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Smaranda Brăescu

Satul Hânţeşti s-a aflat în prim-planul ştirilor din acest an, localitatea făcându-se cunoscută după ce a stat blocată zile întregi sub zăpadă. Nu este însă primul eveniment care a făcut Hânţeştiul renumit în lume. Acest lucru s-a întâmplat cu peste 80 de ani în urmă, când o tânără de pe aceste meleaguri a stabilit un record mondial. Să mergem însă puţin pe firul istoriei... Supranumită „regina înălţimilor”, Smaranda Brăescu a văzut lumina zilei la Hânţeşti, pe 21 mai 1897. La 15 ani, elevă la o şcoală profesională din Bârlad fiind, a văzut pentru prima dată un avion. Iar zborul avea să-i devină pasiunea de-o viaţă. După alţi şase ani, deja învăţătoare, Smaranda a primit botezul aerului cu un avion Farman, din lemn şi pânză.

Au mai trecut zece ani şi a asistat la primele lansări cu paraşuta, iar ideea a cucerit-o. Puţin mai târziu, pe 5 iulie 1928, în Germania, a fost protagonista primului salt, de la 600 de metri. A devenit prima femeie-paraşutist din România şi a început să participe la mitinguri aviatice, cu gândul la stabilirea unui nou record mondial. A fost implicată şi în două accidente, din ultimul alegându-se cu coastele sfărmate şi şase luni de spitalizare. Dar n-a renunţat. Pe 2 octombrie 1931, Smaranda s-a lansat de la 6.000 de metri, a plutit deasupra Bărăganului 21 de minute, iar recordul i-a fost răsplătit cu Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice.

A plecat imediat la New York, unde recordul mondial masculin era încă în picioare. „Îmi dăruiesc viaţa ţării şi vreau să o dăruiesc încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare!”, spunea gălăţeanca la plecarea spre SUA. Şi la 19 mai 1932, la Sacramento, Smaranda Brăescu a aterizat cu succes după o lansare de la 7.400 de metri. Recordul mondial absolut a fost omologat, iar numele fetei în costum popular din Hânţeşti a intrat în istorie.

De remarcat că recordul Smarandei a rămas în picioare nu mai puţin de 20 de ani. A luat parte la război, în escadrila sanitară, iar după conflagraţia mondială a dispărut, fiind condamnată în contumacie, în urma semnării unui document în care era semnalată fraudarea alegerilor. Versiunea oficială este că a murit pe 2 februarie 1948 şi că a fost înmormântată la Cluj sub numele de Maria Popescu. La Hânţeşti, însă, Smaranda Brăescu încă trăieşte...

viata-libera.ro

[dcp100168]

Anghel Rugină

Recunoscut economist de talie internaţională, profesor emerit de Economie politică şi Finanţe, Anghel Rugină s-a născut la 24 mai 1913, la Vizureşti, lângă Nicoreşti, în fostul judeţ Tecuci. După terminarea Şcolii Comerciale Superioare din Galaţi, a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, obţinând diploma în 1936.

Angajat la Banca Naţională, şi-a susţinut teza de doctorat la Academia din Bucureşti, cu profesorul Victor Slăvescu, în anul 1942. S-a specializat la universităţile din Berlin şi Freiburg, unde a lucrat cu economistul de renume mondial Walter Eucken, cu ajutorul căruia, în 1947, a obţinut un al doilea doctorat. Prima sa lucrare în limba germană i-a adus în anul 1950 invitaţia de a profesa în Statele Unite şi astfel a început să predea cursuri de economie politică la Universitatea din Portland, Oregon.

În anul 1955, a devenit cetățean american, iar în 1958 a primit catedra de Economie şi Finanţe de la Northeastern University din Boston, unde a rămas până la pensionare. Savantul gălăţean a publicat peste 50 de lucrări în străinătate, iar după anii ’90 a revenit în ţară şi a abordat problemele societăţii româneşti post-comuniste, în Un “miracol economic” în Romania este încă posibil! (1992) şi Teoria şi practica economică în epoca de tranziţie şi după (1994). El propunea instaurarea unui sistem de economie socială liberă, cu o monedă de argint convertibilă în relațiile cu străinătatea și convertibilă în diferite produse naționale pe piața internă, care reprezenta, în opinia sa, calea de ieșire din criză și de renaștere economică a României.

În anul 1990, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. De asemenea, i s-au acordat titlurile de Doctor Honoris Causa din partea mai multor instituţii de învăţământ superior, printre care şi Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați. Marcând gândirea economică a secolului al XX-lea şi a începutului secolului al XXI-lea, Anghel Rugină a pus în centrul operei sale omul, în dauna profitului maxim, fiind una dintre cele mai autorizate voci româneşti în dezbaterile internaţionale. A încetat din viaţă pe 15 decembrie 2008, la vârsta de 95 de ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Vera Atkins

Unul dintre cei mai importanţi spioni din cel de-Al Doilea Război Mondial îşi are originile în Galaţi. Chiar dacă a catalogat naşterea sa în oraşul nostru ca „un simplu accident al istoriei”, dictat de interesele comerciale ale tatălui său, în orice fişă biografică a Verei Atkins figurează faptul că ea s-a născut pe malul Dunării. Agent al Serviciului Secret englez, Vera Maria Atkins (născută Vera-May Rosenberg) s-a născut la Galaţi pe 15 iunie 1908, fiind singura fiică a lui Max Rosenberg, un evreu care-şi mutase, în 1904, afacerile din Africa de Sud în România, profitând de dezvoltarea comerţului cu grâne derulat prin portul gălăţean.

Succesul în afaceri al companiei sale, „Dunărea”, l-a propulsat pe Max Rosenberg în postura de amfitrion al diplomaţilor străini aflaţi în România, aceste reuniuni permiţându-i Verei să intre în contact cu protipendada europeană a vremii. Max Rosenberg a murit în 1933 în România, iar Vera a adoptat numele de fată al mamei sale şi a plecat în Anglia, via Franţa. Înainte ca Franţa să fie ocupată de germani, Vera s-a înscris ca student la limbi moderne la Sorbona, după care a urmat un curs de un an la o şcoală din Lausanne. Ulterior, în Anglia, Vera a devenit ofiţer al serviciilor secrete, poziţie din care a trimis 470 de agenţi, inclusiv 39 de femei, în spatele liniilor inamice - teritoriile franceze ocupate de germani.

La peste patru decenii de la sfârşitul războiului, în 1987, Vera Atkins a fost răsplătită de Franţa, pentru serviciile sale, cu titlul de Comandant al Legiunii de Onoare (Croix de Guerre, Commandeur of the Légion d’Honneur). Vera Atkins i-a inspirat pe scenariştii filmelor cu spioni, devenind model pentru personajul Miss Moneypenny într-un film din seria Bond. Pentru Ian Fleming, „tatăl” celebrului James Bond, „Vera Atkins was the boss in the world of spies” (În lumea spionilor, Vera Atkins a fost şeful). Vera Atkins s-a stins din viaţă pe 24 iunie 2000, la vârsta de 92 de ani, în oraşul Hastings, din sudul Angliei.

viata-libera.ro

S-a născut pe strada Domnească nr. 135

[dcp100168]

Anghel Saligny

Aproape că nu există român care să nu fi trecut măcar o dată în viaţă pe podul de la Cernavodă, care, la vremea construcţiei sale, era cel mai lung din Europa şi printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume. Şi chiar dacă multă lume ştie că proiectantul şi constructorul acestui pod a fost Anghel Saligny, faptul că celebrul inginer este gălăţean este ceva mai puţin cunoscut. Anghel Saligny s-a născut pe 19 aprilie 1854, în comuna Şerbăneşti, din fostul judeţ Tecuci.

A urmat primele clase de şcoală la pensionul din Focşani, înfiinţat de tatăl său, Alfred Saligny, un pedagog alsacian stabilit în România. Studiile secundare şi le-a făcut la tot la Focşani, iar liceul l-a absolvit la Potsdam, în Germania. A frecventat apoi cursurile Universităţii din Berlin, iar mai apoi s-a dedicat studiilor inginereşti la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg. În anul 1885, guvernul român a organizat un concurs internaţional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre. Nemulţumiţi de ofertele firmelor străine, oficialii români au luat decizia de a-i încredinţa lucrarea lui Saligny. Începute pe 21 octombrie 1890, lucrările au fost finalizate cinci ani mai târziu, pe 14 septembrie 1895.

Sistemul de poduri de cale ferată Feteşti - Cernavodă reprezintă o adevarată operă de artă inginererască, cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora construirii sale şi încă multă vreme după aceea. Anghel Saligny a mai proiectat şi construit, printre altele, linia ferată Adjud - Tg.Ocna, primele poduri combinate (şosea - cale ferată) din ţară, podul peste Siret de la Cosmeşti, silozurile de beton armat, docurile şi antrepozitele de la Galaţi şi Brăila.

A fost membru fondator şi preşedinte al Societăţii Politehnice din Bucureşti, ministru al Lucrărilor Publice, membru şi preşedinte al Academiei Române. Academician, inginer constructor, ministru şi pedagog, Anghel Saligny este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat. A încetat din viaţă pe 17 iunie 1925, la Bucureşti.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Sammy Ofer

Considerat în 2011 cel mai bogat cetăţean israelian şi unul dintre primii 100 din lume, cu o avere de peste 10,3 miliarde de dolari, Sammy Ofer a construit un adevărat imperiu industrial, care include o companie de navigaţie, societăţi de construcţii şi imobiliare, dar şi participaţii la bănci importante. La moartea sa, în vara trecută (3 iunie), Sammy Ofer a lăsat în urmă, alături de averea uriaşă, şi un scandal internaţional legat de presupuse activităţi de spionaj în care a fost implicat.

Născut pe 22 februarie 1922, la Galaţi, sub numele de Samuel Herşcovici, viitorul afacerist a emigrat la Haifa, în Israel, alături de familia sa, câţiva ani mai târziu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Sammy Ofer s-a înrolat în marina britanică, iar după finalul conflictului, în cea israeliană.

Înainte de război, tatăl său, Josef Herşcovici, fondase o societate ce activa în domeniul naval, aceasta fiind preluată ulterior de Sammy şi Yuli (Yehuda), doi dintre fiii săi. Aceştia şi-au schimbat numele în Ofer, mult mai rezonant în relaţiile comerciale cu partenerii britanici, şi au dus mica afacere de familie în topul marilor companii ale lumii. De la prima navă, cumpărată în 1950, fraţii Ofer au ajuns la o flotă a cărei valoare era estimată anul trecut la circa 2 miliarde de dolari. În timp ce Yuli se ocupa de afacerile din ţară, Sammy a condus operaţiunile de peste hotare ale businessului familiei Ofer. În 2008, Sammy a fost înnobilat cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, pentru serviciile din timpul războiului, dar şi datorită unei donaţii consistente (20 de milioane de dolari) pentru extinderea Muzeului Marinei Britanice.

Ofer are doi fii, Eval şi Idan, care au preluat afacerile familiei, afaceri care includ o companie imobiliară cu activitate pe piaţa românească şi contracte cu Şantierul Naval din Constanţa. Din păcate, nimic la Galaţi. Dar, probabil, nici n-au existat oportunităţi... De menţionat şi faptul că legăturile familiei Ofer cu ţara natală au fost menţinute şi prin postul de consul al României în Israel, pe care Yuli l-a ocupat până la moartea sa, survenită la numai trei luni (11 septembrie) după decesul lui Sammy.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Virgil Tănase

Revenit recent în urbea în care a văzut lumina zilei, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Dunărea de Jos” şi a monta piesa „Fiarele” la Teatrul Dramatic, prozatorul şi dramaturgul Virgil Tănase este una dintre personalităţile emblematice ale diasporei româneşti din spaţiul francofon. Fiu al medicului Larisa Tănase (născută Scurtulescu) şi al magistratului Dumitru Tănase, scriitorul s-a născut la Galaţi, pe 16 iulie 1945.

A urmat şcoala elementară şi liceul în oraşul natal, după care a plecat în Capitală, unde a absolvit Facultatea de Limbi Romanice, secţia franceză, a Universităţii bucureştene (1969), în ciuda faptului că a fost exmatriculat un an, din motive politice, perioadă în care a lucrat ca betonist pe un şantier gălăţean. În 1970 s-a înscris la secţia de regie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, absolvind în 1975, iar timp de doi ani a lucrat ca regizor la teatrele din Iaşi şi Reşiţa.

Fiindu-i interzisă publicarea unei cărţi în România, a debutat ca scriitor în Franţa, în 1976, ţară în care s-a stabilit definitiv un an mai târziu, moment în care i s-a retras şi cetăţenia română. În 1978 a obţinut, la Paris, titlul de doctor în sociologia şi semiologia artelor şi literelor, după care a început să scrie exclusiv în limba franceză, trei dintre romanele sale fiind publicate, după 1989, şi în română.

Profesor de teatru în numeroase şcoli, regizor a peste 40 de piese în aproape patru decenii de carieră, Virgil Tănase şi-a redobândit cetăţenia română după 1989, fiind ulterior consilier în Ministerul Afacerilor Externe şi director al Institutului Cultural Român de la Paris. ”A fost dat afară din facultate, a fost dat afară din ţară, era cât pe ce să fie dat afară din viaţă, dar nu poate fi dat afară din literatură”, sintetiza decanul Facultăţii gălăţene de Litere, Nicolae Ioana, parcursul de excepţie al unei personalităţi pe care Galaţiul a redescoperit-o în 2010 şi pe care ar trebui s-o preţuiască, poate, mai mult decât a făcut-o până acum.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Jacques Herold

Unul dintre cei mai mari pictori ai secolului XX, în opinia a numeroşi specialişti, Jacques Herold este destul de puţin cunoscut publicului din România, fiind însă catalogat în Franţa drept unul dintre principalii exponenţi ai suprarealismului. S-a născut pe 10 octombrie 1910 la Piatra Neamţ, însă la numai doi ani a ajuns la Galaţi, unde tatăl său şi-a deschis o afacere ca fabricant de bomboane. Perioada copilăriei pe malul Dunării l-a marcat definitiv, fiind unul dintre cei care a păstrat în suflet, a iubit şi a idealizat locurile natale de-a lungul întregii vieţi.

Îşi reamintea mereu cu plăcere despre prima sa escapadă gălăţeană, fuga de acasă, la numai patru ani, pentru a încerca să cumpere o tomată, de a cărei culoare roşie era fascinat. A trăit la Galaţi până la aproape 20 ani, când a plecat în Franţa şi şi-a schimbat numele din Herold Blumer în Jacques Herold, cu ajutorul unor acte false! La Paris a intrat în tabăra suprarealiştillor, a lucrat, în anii ´30, alături de Constantin Brâncuşi, căruia i-a fost nu numai prieten, ci şi bucătar, instalator sau secretar. I-a câştigat admiraţia lui Andre Breton, liderul grupului suprarealiştilor, bucurându-se şi de prietenia unor personalităţi importante ale timpului, printre care Henry Miller, Yves Tanguy sau Benjamin Fondane.

După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, scăpat şi de prigoana antisemită a vremurilor, s-a dedicat artei sale, realizând în 1947 prima expoziţie personală. Timp de patru decenii după acest moment, până la moarte (11 ianuarie 1987), Herold şi-a construit o carieră internaţională de invidiat, rămasă necunoscută, din păcate, în România. În 2010, cu ocazia centenarului, la Marsilia s-a deschis o expoziţie-eveniment în cadrul căreia au putut fi văzute 40 dintre cele mai importante lucrări ale sale, aflate în colecţii particulare.

„Jacques Herold şi-a dedicat viaţa pentru a-şi depăşi timpul, iar opera sa va interesa posteritatea din ce în ce mai mult”, scrie în monografia ce i-a fost dedicată. Şi poate că ar trebui să-i intereseze şi pe gălăţenii în mijlocul cărora a crescut şi s-a format ca artist.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ştefan Gheorghiu

Anul trecut, Galaţiul îi acorda titlul de Cetăţean de Onoare violonistului Ştefan Gheorghiu, distincţia venind însă prea târziu pentru maestru, care decedase cu un an înainte (17 martie 2010). Considerat maestrul şcolii româneşti de vioară, Ştefan Gheorghiu s-a născut la Galaţi, pe 23 martie 1926. A început studiul viorii la vârsta de 5 ani, cu Arthur Zelicovici, fost elev al lui Eduard Caudella. În 1934, la numai 8 ani a fost admis la Conservatorul din Bucureşti, iar trei ani mai târziu a plecat la Paris, alături de fratele său mai mic, pianistul Valentin Gheorghiu, cei doi fiind înscrişi la Conservatorul Naţional Superior de Muzică, la recomandarea lui George Enescu.

Şi-a continuat permanent studiul, în anul 1960 benficiind, în timpul unui stagiu la Moscova, şi de îndrumările lui David Oistrah. Activitatea solistică a lui Ştefan Gheorghiu a început la 7 ani, cu recitaluri în Galaţi şi Brăila, iar din 1946 a devenit solist al filarmonicii bucureştene. A câştigat, alături de fratele său, Premiul I la ediţie inaugurală a Concursului Internaţional „George Enescu”, pentru cea mai bună interpretare a Sonatei a III-a în la minor de Enescu. Pe parcursul a 40 de ani de activitate artistică, Ştefan Gheorghiu a cântat în peste 2.000 de concerte, în Europa, Asia şi America. A susţinut recitaluri în toate marile centre muzicale ale lumii şi a colaborat cu aproape toţi dirijorii importanţi ai vremii. Activitatea sa concertistică a fost dublată, din anul 1960, de una pedagogică.

A fost profesor de vioară şi de interpretare artistică la Academia de Muzică din Bucureşti, elevii săi fiind premiaţi la nenumărate competiţii internaţionale. Discipolii îl iubeau nu doar pentru profesionalism, ci şi pentru optimismul pe care-l degaja. Notorietatea de care s-a bucurat l-a propulsat în juriile a numeroase concursuri internaţionale de vioară. A ţinut şi multe cursuri de măiestrie, fiind invitat de mai toate şcolile recunoscute de pe mapamond.

N.R. Vineri, 23 martie, de la ora 18.00, la Teatrul Muzical, Valentin Gheorghiu şi soţia sa, Roxana Gheorghiu, vor susţine un concert extraordinar de pian la patru mâini, în memoria lui Ştefan Gheorghiu.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Cristian Calude

Matematicianul gălăţean Cristian Sorin Calude a devenit cunoscut în lume datorită contribuţiilor sale la informatica teoretică, având, de asemenea, cercetări în teoria algoritmică a informaţiei, calculul cuantic sau istoria şi filosofia calculului. În acelaşi timp, la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, liceu pe care l-a absolvit, se organizează anual concursul de matematică „Cristian Calude”, ajuns deja anul acesta la cea de-a 13-a ediţie. Cristian Calude s-a născut la Galaţi pe 21 aprilie 1952, fiind unicul fiu al juristului Constantin Calude. Conform spuselor sale, a moştenit de la bunicul din partea mamei interesul pentru raţionamente, prin şah, de la tatăl său pasiunea pentru argument, iar de la mama sa, Jeanette, emoţia în faţa frumuseţii, toate acestea ducându-l pe matematicianul Calude la concluzia că fiecare teoremă exprimă un sentiment.

După studiile liceale efectuate la Galaţi, a urmat cursurile Universităţii din Bucureşti, avându-i ca profesori pe celebrii Grigore Moisil şi Solomon Marcus. Tot în Capitală a obţinut doctoratul în matematică, la numai 25 de ani. După Revoluţie s-a decis să plece din ţară, considerând că nu-şi mai poate permite să rămână în România, din cauza supracalificării ce nu putea fi pusă în valoare. Astfel, din 1992 s-a stabilit la Auckland, în Noua Zeelandă, unde este profesor la universitatea locală. A predat ca visiting-professor la numeroase universităţi din Europa, America, Asia şi Africa, iar până în anul 2000 a susţinut cursuri şi la Bucureşti. A publicat nouă cărţi şi peste 300 de articole, unele în colaborare.

A fost recompensat cu o sumedenie de premii şi distincţii, pe toate meridianele globului. Este căsătorit cu o matematiciană, Elena, şi are o fată, Andreea Simona, şi ea licenţiată în matematică. Întrebat, în timpul unui interviu, ce IQ (coeficient de inteligenţă) are, Calude a răspuns nonşalant: „IQ-ul? Nu l-am făcut niciodată. Bănuiesc că e foarte mic...”. Probabil că tocmai de-aia nu şi-a mai găsit locul într-o ţară de... atotştiutori!

viata-libera.ro

[dcp100168]

Nicolae Martinescu

A fost primul campion olimpic al Galaţiului şi, evident, nu trebuie să lipsească din cadrul acestei rubrici. Se numeşte Nicolae Martinescu şi are în palmares un titlu şi o medalie de bronz la Olimpiadă, şase medalii (de argint şi bronz) la campionatele mondiale şi trei (dintre care una de aur) la campionatele europene.

Drumul lui Martinescu spre sport nu a fost deloc unul clasic. Povestea lui începe în deceniul şase al secolului trecut, când antrenorul Ştefan Babin, al cărui nume este purtat de actuala sală de lupte a oraşului, plecase să facă selecţii prin localităţile fostei regiuni Galaţi (care cuprindea şi judeţele Brăila şi Tulcea de astăzi).

În gară la Făurei, un munte de om se învârtea printre butoaiele ce trebuiau urcate în tren. Nea Fănică, bucătar de profesie (!), l-a ochit şi l-a adus la Galaţi să participe la Cupa Recoltei. Aşa a ajuns pe saltelele de lupte Nicolae Martinescu, sportiv care avea să se afle în prim-planul mondial al stilului greco-romane mulţi ani la rând.

S-a născut pe 24 februarie 1940 şi a fost legitimat la Dunărea Galaţi la vârsta de 20 de ani, destul de târziu, după standardele actuale. Cum marile cluburi bucureştene „furau” în acea perioadă tot ce era mai valoros în provincie, Martinescu a ajuns la Dinamo, pentru care a luptat până la finalul carierei, în 1978.

Şi-a început ascensiunea cu o medalie mondială de argint, în 1963, după care a cucerit titlul european, la Essen, în 1966. La Olimpiada din Mexic, din 1968, a fost nevoit să se mulţumească doar cu bronzul, dar s-a revanşat patru ani mai târziu, la Munchen, unde şi-a încununat cariera cu performanţa supremă în sport - titlul olimpic.

Chiar dacă este brăilean prin naştere, pe Nicolae Martinescu îl leagă de meleagurile gălăţene aproape totul, inclusiv soţia, cunoscuta interpretă de muzică populară Mioara Velicu.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ileana Cotrubaş

Deşi s-a retras de pe scenă de mai bine de 20 de ani, soprana Ileana Cotrubaş rămâne un nume de referinţă pentru opera mondială. A cântat, de-a lungul unei cariere de 30 de ani, pe toate marile scene ale lumii, sub bagheta celor mai importanţi regizori şi alături de cei mai cunoscuţi interpreţi ai genului liric. În acelaşi timp, a fost admirată şi apreciată pentru talentul actoricesc şi pentru uşurinţa cu care cânta în diverse limbi.

Ileana Cotrubaş s-a născut la Galaţi, pe 9 iunie 1939, într-o familie cu tradiţie muzicală, tatăl său, Vasile, fiind tenor într-un cor de amatori. Şi-a început cariera la nouă ani, în corul de copii al Radiodifuziunii Române, unde doi ani mai târziu era deja solistă. Din 1952 s-a mutat la Bucureşti, pentru a studia la Şcoala Specială de Muzică.

A debutat pe scena Operei în 1964, iar după un singur an a început să câştige premii la cele mai importante competiţii de gen din Europa. Aceste succese i-au adus apariţii la operele din Viena, Hamburg, Salzburg, Berlin, Bruxelles sau Frankfurt. A urcat pe scena Covent Gardenului londonez în 1971, în Evgheni Oneghin de Ceaikovski. În 1975, a fost solicitată, în ultimul moment, de Scala din Milano, pentru a o înlocui pe celebra Mirella Freni, în Boema de Puccini. Deşi a ajuns pe scenă cu doar un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, interpretarea i-a adus aplauzele publicului şi elogiile criticilor. A urmat Metropolitan Opera din New York, unde a debutat, în 1977, alături de Jose Carreras. A cântat ulterior, până în 1996, de zeci de ori pe faimoasa scenă newyorkeză.

Recunoscută pentru exigenţa profesională, Ileana Cotrubaş a părăsit de mai multe ori producţiile în care nu reuşea să se înţeleagă cu regizorii sau colegii de scenă. S-a retras în 1990, însă a continuat să predea şi să se implice în formarea talentelor operei româneşti, printre tinerii pe care i-a sfătuit aflându-se şi Angela Gheorghiu, una dintre cele mai renumite soprane din lume la ora actuală.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Nicu Vlad

Considerat cel mai bun sportiv gălăţean din toate timpurile, halterofilul Nicu Vlad s-a născut pe 1 noiembrie 1963, la Piscu. O selecţie făcută în 1978 la şcoala din localitate natală de către fraţii Gospodinov l-a determinat să se apuce de sport. Avea aproape 15 ani, vârstă destul de înaintată pentru a face performanţă. Şi totuşi... Patru ani mai târziu, Nicu Vlad a participat la prima sa competiţie majoră, Europenele de juniori de la Haskovo, unde a câştigat trei medalii de bronz. Peste alţi doi ani, în 1984, a fost înscris la prima sa competiţie ca senior - Jocurile Olimpice de la Los Angeles.

Şi, la numai 20 de ani, micul „Hercule din Carpaţi” a lăsat întreaga lume cu gura căscată, câştigând titlul olimpic, cea mai râvnită medalie pentru orice sportiv. Cariera tânărului din Piscu a continuat ani în şir cu performanţe la cel mai înalt nivel - argint olimpic la Seul 1988, bronz olimpic la Atlanta 1996, 17 medalii (dintre care 11 de aur) la campionatele mondiale, alte 17 (9 de aur) la campionatele europene, numeroase titluri balcanice şi naţionale, precum şi două recorduri mondiale. După retragerea din activitate, Nicu Vlad a rămas în lumea sportului, fiind preşedinte al Federaţiei Române de Haltere şi vicepreşedinte al forului mondial de profil, dar şi antrenor al lotului olimpic de haltere al României.

Căsătorit cu o fostă canotoare, Nicu Vlad are doi copii (o fată şi un băiat), familia sa locuind în Australia, acolo unde s-a stabilit în 1991. Atunci, halterofilul a acceptat propunerea de a concura pentru ţara de la Antipozi timp de patru ani, existând numeroase voci care l-au acuzat de trădare. Deşi este departe de familie, Nicu Vlad îşi petrece cea mai mare parte a timpului în România, pentru că „mă simt foarte bine aici”. Român până în măduva oaselor, Nicu Vlad a rămas în istoria sportului şi datorită faptului că a coborât de pe podium la un campionat mondial pentru că în loc de „Deşteaptă-te române” se intona vechiul „Trei culori”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Tudor Caranfil

Proiectul editorial „Vârstele peliculei” a fost inclus, încă înainte de a fi finalizat, în selecta listă a celor mai bune 100 cărţi de film din lume, semn că valoarea sa este incontestabilă. Iar faptul că autorul celor cinci volume - ultimul republicat, într-o ediţie revăzută, cu puţin timp în urmă - este gălăţean ne-a determinat să-l selectăm pentru rubrica de faţă.

Tudor Caranfil, căci despre el este vorba, s-a născut la Galaţi, pe 14 septembrie 1931. Amintindu-şi despre debutul în cariera care l-a făcut celebru, criticul povesteşte: „Eram la Galaţi, iar filmul „Undeva în Europa” ajunsese în oraş. Cei de la ziarul local vroiau o cronică, pentru că se publicase aşa ceva şi în Bucureşti, iar Capitala era un model pentru presa de provincie. Cum frecventam cenaclul literar al oraşului şi îi făceam praf pe toţi cei care-şi citeau textele, redacţia mi-a cerut mie această cronică. Am avut noroc de un film foarte bun şi aşa mi-am început cariera”.

Primul român admis în elita criticilor de film din lume a absolvit Facultatea de Filosofie din Bucureşti în anul 1957, iar în anii 60 a iniţiat proiectul „Seara prietenilor filmului”, prima formă a Cinematecii în România. S-a remarcat şi în calitate de critic şi istoric de film, dar şi ca realizator de emisiuni TV. Începând din 1966 a început să publice, primul său volum - „7 capodopere ale filmului mut” - reprezentând chiar punctul de pornire al seriei „Vârstele peliculei”.

Ca recunoaştere a meritelor sale, Tudor Caranfil este invitat permanent al festivalurilor de la Cannes şi Berlin, dar şi membru al juriilor criticilor de film la numeroase manifestări dedicate celei de-a şapte arte, pe întreg mapamondul.

La vârsta de 80 de ani, Tudor Caranfil este încă extrem de activ, străbate Bucureştiul pe bicicletă de la un capăt la altul, iar cine nu-i cunoaşte vârsta îi dă cel puţin 20 de ani mai puţin.

Trebuie amintit şi faptul că fiul maestrului, Nae Caranfil, i-a moştenit pasiunea pentru cinematografie şi este unul dintre cei mai apreciaţi regizori români ai generaţiei anilor 80.

viata-libera.ro

[dcp100168]

George Fernic
Născut la Galaţi, pe 5 august 1900, George Fernic s-a îndrăgostit de aviaţie în anii Primului Război Mondial. Profitând de faptul că locuinţa părintească se afla în vecinătatea unui aerodrom militar, tânărul Fernic stătea zile întregi în preajma avioanelor şi a aviatorilor. Mai mult chiar, în 1916 a primit diploma de observator foto-aerian şi a făcut parte, în perioada 1916-1917, din escadrila Grupului 3 Aeronautic.
După ce a absolvit şcoala şi liceul la Galaţi, a urmat cursurile Şcolii Politehnice din Bucureşti. În 1922 a plecat în Austria şi a obţinut brevetul de pilot. Doi ani mai târziu şi-a finalizat cursurile universitare, la Paris şi Berlin, obţinând licenţa de inginer şi specializându-se în proiectarea şi construcţia de avioane. În timpul studenţiei şi imediat după aceea, a colaborat cu mai multe firme germane, care i-au pus în practică ideile şi astfel s-au născut cel puţin patru avioane construite de tânărul inginer gălăţean.
În 1927 a dorit să-şi mute fabrica în Ronânia, dar autorităţile i-au respins solicitarea de a-i atribui un teren necesar construcţiei. Proiectul lui Fernic reprezenta un avion, pentru liniile civile, care să ofere siguranţă maximă pasagerilor, astfel fiind brevetat FT-9 (Fernic Tandem-9). Cum ţara natală l-a refuzat, „Fernic Aircraft Corporation” a fost înregistrată în SUA.
FT-9 a fost construit de firma lui Fernic şi a efectuat primul zbor pe 9 septembrie 1929, la New York. Succesul de care s-a bucurat prototipul a fost uriaş, iar un an mai târziu a ieşit din fabrică FT-10, un avion ceva mai mic, ideal pentru şcoală şi turism, dar şi pentru fabricarea de serie.
Din păcate, la Chicago, în timpul unei demonstraţii prin care spera să atragă comenzile necesare dezvoltării fabricilor din SUA, motorul avionului pilotat de George Fernic a explodat, iar una dintre piese l-a lovit în cap pe inventator, provocându-i moartea. Era 22 octombrie (29 august, conform altor surse) 1930.
De-abia atunci, România şi-a dat seama de ceea ce pierduse şi a înfiinţat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, pentru recompensarea celor cu merite deosebite în domeniu, iar brevetul cu numărul 1 i-a fost acordat, post-mortem, lui George Fernic.
viata-libera.ro

 

Data morţii este 29 august - nytimes.com

[dcp100168]

Lucian Bute

A plecat din ţară cu dorinţa de a deveni cel mai bun din lume. Şi a reuşit! Este de aproape cinci ani campion mondial şi la sfârşitul acestei luni îşi va apăra pentru a zecea oară centura cu diamante. Este neînvins în ringul profesionist, câştigând toate cele 30 de meciuri disputate până acum.

L-aţi recunoscut, probabil, pe pugilistul Lucian Bute, plecat din Pechea să-şi împlinească visul de a cuceri lumea. S-a născut în comuna gălăţeană pe 28 februarie 1980, fiind singurul băiat din cei cinci copii ai familiei. A început boxul în localitate, la 14 ani, îndrumat de antrenorul Felix Păun, şi a ajuns repede în Centrul Olimpic de la Galaţi, condus de Octavian Tabără. Ca amator a câştigat o medalie de bronz la Mondialele din 1999, iar la 23 de ani a trecut la profesionişti, cu intenţia declarată de a deveni campion mondial.

Şi-a început ascensiunea, sub culorile clubului canadian Interbox, în 2003, iar pe 19 octombrie 2007 a cucerit centura versiunii IBF, categoria supermijlocie, învingându-l la puncte pe columbianul Alejandro Berrio. De atunci, Bute şi-a apărat titlul de nouă ori, următorul său meci fiind programat pe 26 mai, împotriva britanicului Carl Froch. În vara trecută, Lucian şi-a apărat centura la Bucureşti, meciul său cu Jean-Paul Mendy fiind urmărit de 4,5 milioane de telespectatori români. Cunoscut ca „mister KO”, datorită celor 24 de victorii înainte de limită, Bute are acum ca obiectiv unificarea centurilor categoriei supermijlocie.

Este extrem de iubit la Montreal, iar de curând a primit şi cetăţenia canadiană, nerenunţând însă la cea română.

Dincolo de ring, Lucian Bute a rămas legat de locurile natale, revenind la Pechea în fiecare vacanţă, pentru a savura bucatele mamei şi a se relaxa împreună cu prietenii. De altfel, şi-a propus ca după retragerea din activitate să se întoarcă în comuna de baştină.

La Galaţi, unde a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, a fost recompensat cu titlul de „cetăţean de onoare” şi cu un apartament pe faleza Dunării.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Eremia Grigorescu

Considerat erou naţional al României, generalul Eremia Grigorescu a intrat în istorie, împreună cu deviza „Pe aici nu se trece!”, în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Oituz, din Primul Război Mondial, în care a oprit înaintarea armatelor germane.

Eremia Teofil Grigorescu s-a născut la Târgu Bujor, pe 28 noiembrie 1863. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Galaţi, iar liceul la Iaşi. A fost înscris timp de un la Facultatea de Medicină şi Ştiinţe din Iaşi, după care a plecat la Bucureşti, dedicându-se carierei militare.

A absolvit Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie în 1884, iar apoi Şcoala de artilerie şi geniu. Rezultatele excepţionale i-au adus şi un stagiu la Paris, unde a urmat cursuri de matematică la Sorbona. Revenit în ţară, a predat algebră superioară la şcolile militare din ţară, avansând destul de rapid şi în carieră, în 1915 obţinând gradul de general de brigadă.

Intrarea României în război l-a găsit în funcţia de comandant al Diviziei 15 Infanterie. Obţine două victorii în Dobrogea, fiind trimis de urgenţă la Oituz, unde a câştigat trei bătălii decisive, reuşind să stabilizeze frontul. În 1917 a devenit comandant al trupelor de la Marăşeşti, unde acţionau Armata I Română şi Armata a IV-a Rusă, câştigând mai multe lupte împotriva celebrului feldmareşal german Mackensen.

Viziunea modernă a tacticilor şi strategiilor în condiţii reale de luptă l-au ajutat să obţină victorii pe aproape toate fronturile. A fost distins cu numeroase ordine şi medalii româneşti, dar şi cu Legiunea de onoare franceză sau Sabia de onoare a împăratului Japoniei.

După încheierea conflagraţiei mondiale a fost ministru de Război (1918) şi inspector general de armată, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, pe 21 iulie 1919. A fost înmormântat, cu funeralii naţionale, la Mărăşeşti, osemintele fiindu-i mutate ulterior în mausoleul ridicat în localitate.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Negoiţă Dănăilă

Membru de onoare al Academiei Române şi al unor prestigioase comunităţi ştiinţifice din Paris, Berlin, Londra şi New York, chimistul Negoiţă Dănăilă s-a născut în satul Buceşti, comuna Iveşti, pe 17 aprilie 1878.

Fiu de ţărani plugari, urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan cel Mare, viitorul savant a făcut şcoala primară în satul natal, după care a absolvit liceul şi universitatea la Iaşi. A urmat, cu o bursă publică, Şcoala Politehnică din Charlottenburg (Berlin), obţinând în 1909 şi titlul de doctor al instituţiei.

A revenit în ţară, iar între 1904 şi 1910 a fost profesor la Galaţi, la Şcoala Normală „C.Negri”, Şcoala Superioară de Comerţ şi Liceul „Vasile Alecsandri”. S-a mutat ulterior la Bucureşti, unde în 1919 a înfiinţat Institutul de Chimie Industrială, prima instituţie de învăţământ superior de chimie tehnologică din România. De-a lungul timpului a fost primul decan al Facultăţii de Chimie Industrială (din 1938 până la pensionare, în 1945), profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi preşedinte al Institutului Naţional de Cercetări Tehnologice.

Şi-a adus o contribuţie esenţială la organizarea industriei petrolului în România, semnalând potenţialul economic al acestei ramuri încă din anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. S-a implicat şi în politică, fiind ales în 1931 senator de Tecuci.

După venirea la putere a comuniştilor, savantul gălăţean a fost eliminat din rândul membrilor Academiei, fiind repus în drepturi abia în 1990.

Considerat unul dintre marii dascăli ai României, Negoiţă Dănăilă a murit pe 5 februarie 1953, după ce fusese arestat şi anchetat de Securitate timp de peste patru luni.

În 1998 a fost declarat cetăţean de onoare al comunie Iveşti. O şcoală şi o stradă din satul natal îi poartă numele, iar în 2010 şi o stradă gălăţeană din cartierul Traian Nord a primit numele savantului.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Nae Leonard

A plecat din Bădălan şi a devenit „prinţul operetei”, cântând cu mare succes în ţară şi în străinătate, mai ales în Franţa, pe parcursul unei cariere nedrept de scurte.

Viitorul tenor s-a născut pe 13 decembrie 1886, în casa mecanicului de locomotivă Constantin Nae (Naia). După moartea mamei sale, Carolina Schaffer, s-a mutat la Buzău, unde tatăl său s-a recăsătorit. Urmează şcoala primară în localitate, iar la 14 ani a ajuns la Bucureşti, împreună cu tatăl său.

La 16 ani a început să cânte ca tenor într-un cor din Focşani, alături de care face turnee în zonă. Succesele sale din provincie atrag atenţia Bucureştiului, care îl solicită să facă parte din prima companie permanentă de operetă din ţară.

Şi-a dat seama că talentul nativ nu-i este suficient şi a plecat la Paris, să ia lecţii de canto cu celebrul profesor Jean de la Reszke, unde se întâlneau Carusso, Şaliapin, Adelina Patti sau compozitorii Puccini şi Mascagni.

Primul triumf real apare de-abia în 1916, în opera „Werther”. Face în continuare parte din diverse trupe, cu existenţe mai mult sau mai puţin efemere. În 1924 i se oferă un angajament în Franţa şi cântă pe scenele din Paris, Lyon şi Marsillia. Succesul este fulminant, Leonard făcând săli pline la fiecare spectacol, timp de aproape doi ani. Afişele din Franţa îl anunţau drept „Le plus grand artiste d’operette du monde”.

Din păcate, în aceeaşi perioadă se îmbolnăveşte. Viaţa boemă pe care a dus-o permanent şi petrecerile până în zori de zi de-a lungul anilor tinereţii i-au măcinat serios sănătatea şi i-au determinat, în final, moartea prematură, la numai 42 de ani (24 decembrie 1928).

A avut parte de o înmormântare fastuoasă, mii de admiratori, corul operei, artiştii filarmoncii şi toate tarafurile de lăutari din Capitală ţinând să-l conducă pe ultimul drum.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Călin Popovici

Astronom, astrofizician şi geodez de renume, Călin Popovici este cel care a iniţiat primele colaborări internaţionale ale Observatorului Bucureşti şi a fundamentat cercetările de fizică solară, de fotometrie a stelelor şi de geodezie spaţială din România.

S-a născut la Galaţi, pe 4 octombrie 1910, şi s-a îndrăgostit de astronomie încă din copilărie. Când tatăl său i-a cumpărat o lunetă performantă pentru vremea aceea, a început să studieze petele solare şi stelele variabile, iar observaţiile sale au fost apreciate în Franţa şi SUA, fiind şi publicate în buletinul observatorului din Lyon. Împreună cu doi amici a fondat la Galaţi o asociaţie a astronomilor români şi a publicat un buletin al acesteia.

Deşi familia dorea să-l vadă inginer sau bancher, Călin Popovici a rămas fidel pasiunii din copilărie şi a urmat studii de astronomie. A participat la câteva cursuri ale Universităţii din Lyon, dar nu s-a adaptat în Franţa şi s-a întors în ţară, înscriindu-se la Universitatea din Bucureşti.

Şi-a început cariera de astronom profesionist în 1930, la Observatorul din Bucureşti, când era încă student. A parcurs toate treptele didactice, a predat la mai multe facultăţi şi instituţii de învăţământ superior, iar în 1949 şi-a obţinut şi doctoratul.

După 1960, a reuşit să determine achiziţia unui telescop performant pentrui Observator, punând bazele secţiei de astrofizică, proiect la care visa încă din tinereţe. Şi-a adus contribuţii recunoscute pe plan mondial în studiul sateliţilor, metodele sale fiind aplicate cu succes în Franţa, Germania şi Rusia. Ultimul său vis, construirea unui observator naţional de astrofizică, a rămas în stadiul de proiect, deoarece autorităţile vremii nu au aprobat investiţia.

Profesor erudit şi creator de şcoală, membru post-mortem al Academiei Române, Călin Popovici a încetat din viaţă pe 16 ianuarie 1977. În memoria sa, astroclubul gălăţean, înfiinţat în 2005, îi poartă numele.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Edward Granville Theodore

Puţin cunoscut în Galaţi şi în România, fiul unui emigrant gălăţean este considerat unul dintre fondatorii Australiei moderne. Chiar dacă nu s-a născut în Galaţi, Edward Granville Theodore şi-a recunoscut întotdeauna originile danubiene, iar la prima vizită în Europa, în calitate de politician, a venit la Galaţi să-şi caute rudele.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Vasile, fiul preotului gălăţean Gheorghe Teodorescu, a emigrat în Australia, unde şi-a schimbat numele în Basile Theodore. Cel de-al doilea fiu al său, Edward, s-a născut pe 29 decembrie 1884, la Adelaide. Red Ted, aşa cum s-a făcut cunoscut, a lucrat în tinereţe ca miner, iar la 30 de ani a fost ales şef al sindicatelor din Queensland. Devenit politician al Partidului Laburist, Theodore a fost ales în 1919, la nici 35 de ani, prim-ministru al statului Queensland, al doilea ca mărime din Australia, iniţiind o serie de reforme, prin care a devenit cunoscut în întreaga ţară. Ascensiunea sa politică a culminat, în 1929, cu funcţiile de trezorier federal şi vicepremier al Australiei. Din această poziţie, a gestionat problemele economice ale ţării, făcându-i chiar pe adversarii săi politici să-l recunoască drept „omul cu cea mai bună minte financiară din emisfera sudică”. A fost adeptul politicii „fără doctrine”, considerând că singurul scop al aleşilor unei comunităţi este să lupte pentru binele oamenilor simpli. De altfel, prin sistemul creat de Theodore, oamenii de rând au putut să devină proprietari de pământ şi de mine, iar muncitorii australieni au fost cel mai bine plătiţi din lume timp de zeci de ani. În 1931, după ce mai multe din soluţiile sale economice au fost respinse de parlament, s-a retras din politică şi s-a dedicat afacerilor.

În 1921 (1924, după alte surse), când era premier în Queensland, Theodore a profitat de o călătorie de afaceri la Londra şi a vizitat Galaţiul, în căutarea rudelor paterne.

Edward Granville Theodore a murit pe 9 februarie 1951, la Sydney, având parte de onoruri de stat. Australienii au şi astăzi un adevărat cult pentru Red Ted, românul care le-a modernizat ţara, un cartier al capitalei Canberra şi un oraş din Queensland purtând numele Theodore.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Viorica Susanu

Are în palmares cinci titluri olimpice şi se pregăteşte să ia startul la o nouă ediţie, cea de la Londra, care va începe la sfârşitul lunii viitoare, fiind una din cele două reprezentante ale Galaţiului la cea mai importantă competiţie din lume.

Viorica Susanu, protagonista de astăzi a acestei rubrici, s-a născut la Galaţi, pe 29 octombrie 1975. A cochetat cu sportul încă din anii de şcoală (Liceul Economic din Galaţi), practicând baschet, handbal şi volei, iar la canotaj a ajuns la 16 ani, în timpul unei selecţii efectuate de antrenorul Nicolae Gioca. Au fost alese atunci circa 30 de fete, însă după primele antrenamente de la Snagov au rămas doar câteva. Suzi, aşa cum o alintă colegele de lot, a făcut cunoştinţă cu barca într-un cantonament la Năvodari. A scos timpi foarte buni încă de la primele curse, deşi avea probleme cu... direcţia. A strâns din dinţi şi a mers mai departe.

Au urmat primele selecţii la loturile de junioare şi senioare şi, inevitabil, primele succese. De-a lungul unei cariere impresionante, Viorica Susanu şi-a trecut în palmares cinci medalii olimpice de aur (Atlanta 1996, Sydney 2000, Atena 2004 - două şi Beijing 2008) şi 11 titluri mondiale, în bărcile de 2 rame fără cârmaci (alături de Georgeta Andrunache) şi de 8+1 (în diverse componenţe).

În anul 2000, după titlul olimpic câştigat la Sydney, a primit titlul de cetăţean de onoare al Galaţiului.

Deţine încă, din 2002, recordul mondial la 2 rame fără cârmaci, barca româncelor parcurgând atunci distanţa de 2.000 de metri în 6:53.80.

Considerat de către specialişti sportul care necesită cel mai mare efort fizic, canotajul înseamnă pentru Viorica Susanu muncă şi iar muncă: „Succesul meu a fost determinat de cei 40 de kilometri parcurşi zilnic, timp de 11 luni pe ani”.

Deşi după Olimpiada de la Beijing s-a căsătorit, a născut şi şi-a anunţat retragerea din activitatea competiţională, Viorica Susanu nu a putut sta prea mult departe de barcă. A revenit în lotul naţional şi va concura la Londra în cele două probe care au consacrat-o. Şi suntem convinşi că îşi va îmbogăţi palmaresul!

viata-libera.ro