Gălăţeni care au uimit lumea

[dcp100168]

Lola Schmierer Roth

Foarte apreciată în mediile culturale gălăţene, pictoriţa Dorothea (Lola) Schmierer Roth a rămas întreaga viaţă credincioasă oraşului de la Dunăre, pe care l-a iubit nespus, deşi a avut numeroase şanse de a-şi manifesta talentul în marile capitale ale Europei.

Descendentă a unor bogaţi negustori şi armatori evrei, Lola s-a născut, la Galaţi, pe 16 noiembrie 1893. Crescută în reşedinţa consulatului olandez, viitoarea artistă a beneficiat de o educaţie solidă, inclusiv artistică, determinată şi de statutul social al familiei sale.

A început să deseneze de mică, iar primele lecţii de pictură le-a luat cu veneţianul Antonio Zumino, între 1908 şi 1911, deprinzând de la acesta tehnica acuarelei şi a desenului minuţios după natură.

După 1911 a făcut primele vizite în afara ţării, la Viena şi Berlin, unde se stabilise bunicul ei, reputatul lingvist Haimann Tiktin. Alături de acesta, a făcut un fel de călătorie iniţiatică prin marile centre culturale ale lumii, vizitând, printre altele, Atena, Constantinopolul şi Roma.

Până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, Lola Schmierer Roth a studiat şi a pictat în străinătate, la academii sau în atelierele unor artişti celebri din Paris şi Berlin. Şi-a început participarea la expoziţii în 1913, alături de mai mulţi elevi ai lui Zumino, după care a luat parte la diverse manifestări, la Berlin şi Bucureşti. În 1933 a obţinut Premiul I la Salonul Oficial de Pictură din Capitală, iar în 1935 şi-a deschis, la Bucureşti, prima expoziţie personală, cu lucrări realizate între anii 1924 şi 1935, printre care se află numeroase peisaje ce imortalizează lunca Dunării, gurile Siretului, Movileniul sau Ţiglina.

După război, marginalizată de regimul comunist, activitatea sa a fost aproape exclusiv pedagogică, Lola Schmierer Roth încercând să-şi găsească echilibrul alături de elevii săi, al căror entuziasm îi dădea curajul de a trece peste problemele traiului modest de profesor de desen. De-abia după anii 70 a revenit în prim-planul vieţii culturale a oraşului, participând la două expoziţii retrospective şi devenind membră a Uniunii Artiştilor Plastici. S-a stins din viaţă pe 3 aprilie 1981.

De menţionat faptul că, în 2003, fiica şi ginerele său, Anne-Louise Roth şi Alexandru Cezar Ionescu, stabiliţi în Germania, au donat Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi nu mai puţin de 74 de lucrări ale artistei.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Paul Călinescu

Unul dintre marii regizori români din perioada timpurie a cinematografului, Paul Călinescu s-a născut la Galaţi, pe 21 august 1902. A absolvit Academia Comercială din Bucureşti şi s-a angajat ca funcţionar în Ministerul de Finanţe, însă atracţia pentru cinema a fost mai puternică, aşa că după vârsta de 30 de ani a intrat în lumea filmului, un domeniu încă foarte puţin explorat la vremea aceea.

A debutat cu filme documentare, cărora li s-a dedicat în prima parte a carierei. După „România” (1934), a urmat „Colţuri de România” (1936), care a fost distins cu Premiul I la Expoziţia Universală de la Paris din 1937. A continuat cu „Bucureşti, oraşul contrastelor” (1936) şi „Ţara Moţilor” (1938), acesta din urmă obţinând Premiul pentru film documentar la Festivalul de la Veneţia, un an mai târziu. În 1941, Paul Călinescu, considerat un adevărat promotor al documentarului românesc, a realizat „România în lupta contra bolşevismului”, peliculă pentru care i-a fost decernat pentru a doua oară premiul celebrului festival veneţian.

Încercându-şi talentul şi în filme artistice, s-a bucurat de acelaşi succes, drama „Răsună valea” fiind încununată cu Diploma de onoare a nu mai puţin cunoscutului festival de la Karlovy Vary.

Ultimele două filme realizate în calitate de regizor, drama „Porto Franco” şi comedia „Titanic Vals”, i-au adus, alături de aprecierile specialiştilor, şi consacrarea în rândul publicului larg. Legendara ecranizare a piesei lui Tudor Muşatescu, avându-l în rolul principal pe Grigore Vasiliu Birlic, este considerată, de altfel, una dintre capodoperele cinematografiei româneşti.

Paul Călinescu a semnat în total regia a 18 filme, la cele mai multe fiind, de asemenea, scenarist şi autor al imaginii şi montajului. A fost recompensat şi cu mai multe premii naţionale pentru „merite excepţionale în dezvoltarea cinematografiei naţionale” sau pentru întreaga operă.

S-a stins din viaţă la aproape 98 de ani, pe 25 martie 2000.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Max Auschnitt

Unanim recunoscut drept cel mai mare industriaş român înainte de instaurarea regimului comunist, Max Auschnitt s-a născut la Galaţi, pe 14 februarie 1888. Era fiul lui Osias Auschnitt, care fondase o uzină pe malul Dunării încă din 1875. A absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale din Viena, iar după ce a preluat afacerea tatălui său, a înfiinţat la Galaţi fabrica de cuie şi lanţuri, în 1910. Doi ani mai târziu, în asociere cu o firmă londoneză, a pus bazele fabricii de tablă zincată.

După Primul Război Mondial, Max Auschnitt a constituit grupul Titan-Nădlac-Călan, care avea în componenţă, pe lângă laminorul gălăţean, uzinele de la Oţelu Roşu, Nădrag şi Călan. A devenit vicepreşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România şi senator al Camerei de Comerţ şi Industrie Galaţi. A preluat apoi, ca administrator delegat, Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa, cea mai mare companie interbelică din România, cu peste 22.000 de salariaţi. În acelaşi timp, a făcut parte din conducerea a numeroase firme străine şi româneşti (printre care Societatea Română de Telefoane şi Banca Chrissoveloni).

Jocurile politice din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial l-au sacrificat pe Max Auschnitt, care a fost nevoit să-şi răscumpere libertatea (a fost condamnat la şase ani de închisoare, din care a executat doi) prin cedarea unui pachet important de acţiuni la firmele pe care le agreau germanii.

După război, în 1946, a plecat în SUA, iar în 1948 toate proprietăţile sale au fost confiscate de regimul comunist. S-a stabilit la New York, unde a şi decedat în 1959.

În ultimii ani, fiul său, Steven Auschnitt, în vârstă de 86 de ani, a revenit în România şi a primit, în contul moştenirii industriale a tatălui său, titluri la Fondul Proprietatea estimate la circa 35-40 milioane de dolari, respectiv 2-3 la sută din acţiunile fondului. Zecile de imobile din Oţelul Roşu care i-au fost retrocedate le-a donat chiriaşilor, iar palatul din Bucureşti i l-a vândut lui Gigi Becali. De menţionat şi faptul că Steven Auschnitt are o avere proprie de peste 2 miliarde de dolari, după ce a brevetat în SUA peste 100 de invenţii.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Costache Negri

Considerat primul diplomat autentic al României, după ce a fost principalul trimis în misiunile de peste hotare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri s-a născut pe 14 mai 1812.

Fiu de boier înstărit, cu proprietăţi în ţinuturile Tecuci şi Covurlui, Costache Negri a studiat la curtea domnească a vremii, apoi la Chişinău şi Odessa. La 22 de ani a plecat în Franţa şi Italia, tot pentru a-şi desăvârşi studiile, revenind în Moldova în 1841.

Revoluţia de la 1848 l-a prins, însă, tot la Paris, unde s-a înscris în gărzile revoluţionare, sub culorile noului tricolor românesc. Ca urmare, i s-a interzis întoarcerea în ţară. A ajuns, însă, alături de un grup de exilaţi, până la Braşov şi apoi în Bucovina, de unde a coordonat comitetul revoluţionar din Moldova. După revoluţie, noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, l-a numit în diverse funcţii administrative, în 1851 devenind prefect de Covurlui. A militat permanent pentru unire, iar după 1855 a realizat numeroase turnee diplomatice, în încercarea de a face cunoscută în lume dorinţa unionistă a românilor.

A sprijinit dubla alegere a lui Cuza, deşi fusese el însuşi unul dintre cei propuşi să preia tronul de domnitor. A refuzat, însă, să candideze, rămânând în umbra lui Cuza, dar câştigându-şi unanime aprecieri şi fiind catalogat drept omul cu o integritate morală nemaiîntâlnită în politica românească. În context, merită amintită caracterizarea pe care i-a făcut-o Mihai Eminescu: „Unul dintre cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari sâvărşite în istoria modernă a românilor.”

După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri a renunţat la viaţa politică şi s-a retras la Târgu Ocna, unde a şi decedat, pe 18 septembrie 1876.

Galaţiul îl cinsteşte printr-o casă memorială în oraş, o alta în comuna care-i poartă numele, mai multe statui, dar şi cu unul dintre cele mai bune licee din municipiu.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Sebastian Reichmann

Publicat în cele mai importante antologii de poezie suprarealistă din lume, Sebastian Reichmann s-a născut la Galaţi, în 1947. A debutat în 1966, în suplimentul revistei Ramuri, bucurându-se de aprecierile lui Miron Radu Paraschivescu. Primul său volum, Geraldina, apărut în 1969, a fost recenzat elogios de numele mari ale vremii, printre care şi Ov.S.Crohmălniceanu, însă a fost şi ţinta unor atacuri furibunde ale presei comuniste.

Doi ani mai târziu, cel de-al doilea său volum, Acceptarea iniţială, a fost retras din librării şi topit. Drept urmare, „contele Sebastian” (cum îi spunea prietenul său Gellu Naum) a decis să părăsească România. A emigrat şi s-a stabilit în Franţa, iar din 1975 a scris, pentru multă vreme, numai în franceză. În 1977 a debutat la Editura Minuit şi ulterior a publicat cinci cărţi: Pour un complot mystique (1982), Audience captive (1988), Balayeur devant sa porte (2000), Le Pont Charles de l’Apocalypse (2003), Cage centrifuge (2003). În Franţa a beneficiat de mai multe burse literare, ca poet şi traducător.

După decembrie 1989, Sebastian Reichmann a reînceput să publice şi în limba română, printre volumele apărute în ţară numărându-se Umbletul şopârlei (1992) sau Audienţă captivă (1999). În vara lui 2008, şi-a lansat la Bucureşti volumul Mocheta lui Klimt, primul scris în limba română de la plecarea sa din ţară, în urmă cu peste trei decenii. „Prin 1992-93, am început să visez că mă aflam din nou în România, fără să înţeleg cum sau de ce. Astfel, reîntoarcerea poeziei mele la limba română a început cu mult timp înainte de Mocheta lui Klimt”, spunea Reichmann, la lansare. Luna trecută, a fost prezent din nou în România, pentru a-şi lansa, la Bookfest 2012, volumul Opere, care cuprinde cele mai importante creaţii ale sale din perioada franceză.

De-a lungul timpului, poeziile sale au fost traduse şi publicate în numeroase antologii şi reviste din Anglia, Italia, Statele Unite, Grecia, Turcia sau Cehia.

Sebastian Reichmann continuă să scrie bilingv, atât în franceză cât şi în română, urmând, în acelaşi timp, calea suprarealistă pe care a îmbrăţişat-o încă de la debutul său în literatură.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Alec Năstac

I se spunea „mister KO” cu trei decenii înainte de Lucian Bute şi a fost medaliat olimpic, mondial şi european. A susţinut, doar la amatori, peste 300 de meciuri, din care mai bine de 200 le-a câştigat înainte de limită.

Alec Năstac s-a născut la Cavdineşti, pe 2 aprilie 1949, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai familiei. La 18 ani a venit la Galaţi şi s-a înscris la o şcoală profesională, la îndemnul mamei („Du-te, maică, acolo, că o să ai casă şi masă şi te alegi şi cu o meserie”). A ajuns în sala de box de la Dunărea, dar antrenorii l-au refuzat, considerându-l prea bătrân pentru sport. A continuat însă să vină la sală, ca spectator, iar când unul dintre pugilişti a avut nevoie de un partener de antrenament a urcat în ring. Uimiţi de stilul său de a mişca, antrenorii l-au inclus pe loc în lot. Peste două săptămâni, îl bătea deja prin KO pe cel mai experimentat boxer din club, iar după patru luni era campion naţional de juniori. În 1968 a fost luat în armată, la Steaua, de unde peste ani, în 1999, va ieşi la pensie, cu gradul de colonel.

În 1969 a venit primul titlu naţional la seniori, după ce şi-a învins toţi adversarii prin KO. În 1971 a participat la Europene, unde s-a calificat în finală, după ce a realizat patru victorii înainte de limită, deşi era bolnav şi a boxat pe semnătură. A dominat clar şi finala, însă arbitrii au fost singurii care au văzut altceva şi l-au declarat învins, decizia stârnind revolta întregii săli.

Au urmat trei victorii consecutive la Centura de Aur şi altă ediţie a Europenelor, în 1973. Situaţia s-a repetat, adversar în finală fiindu-i tot un boxer sovietic. Năstac şi-a trimis adversarul la podea, dar decizia nu i-a aparţinut nici de această dată, spre stupoarea publicului! Şi anul următor, la Mondialele de la Havana, scenariul fost identic. Gălăţeanul a pierdut finala în faţa unui sovietic pe care l-a trimis la podea. Decizia a fost dezaprobată până şi de Fidel Castro, care l-a invitat pe Năstac, drept consolare, în loja sa şi apoi la un banchet la care a fost singurul sportiv prezent.

Olimpiada de la Montreal a fost ultimul bal al românului, o arcadă zdrobită împiedicându-l să mai urce în ring pentru semifinală, aşa că a trebuit să se mulţumească cu bronzul. Din cauza arcadei a fost nevoit să se şi lase de box, în 1978, încheind o carieră scurtă, dar strălucitoare.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Virgil Madgearu

Născut la Galaţi, pe 14 decembrie 1887, Virgil Madgearu a fost considerat economistul epocii sale, dar şi cel care a fundamentat doctrina curentului politic ţărănism, ce milita pentru bunăstarea societăţii rurale.

Provenit dintr-o familie de negustori româno-armeană, Virgil Traian N. Madgearu a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi (1907) şi apoi a făcut studii economice la Universitatea din Leipzig, unde şi-a luat şi doctoratul în filosofie, în 1911. Revenit în ţară după un scurt stagiu la o bancă londoneză, s-a angajat la o companie de asigurări, iar din 1916 a devenit profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (actualul ASE), păstrându-şi catedra până la moarte.

După Primul Război Mondial, Madgearu a fost foarte activ în politică, din această perioadă datând şi teoriile sale doctrinare despre ţărănism, publicate în mai multe cărţi, care au culminat cu volumul „Agrarianism, capitalism, imperialism”, apărut în 1936. A deţinut funcţii importante în mai multe guverne, fiind ministru de Finanţe de patru ori (în perioada 1929-1933), ministru al Industriilor şi Comerţului, dar şi ministru al Agriculturii.

L-a sprijinit pe regele Carol al II-lea la instaurarea dictaturii acestuia şi a fost un adversar înverşunat la Gărzii de Fier, făcându-şi publice deseori ideile antifasciste. După moartea liderului lor, Zelea Codreanu, legionarii au comis un val de asasinate drept represalii, Madgearu fiind una dintre victimele de prim rang, alături de Nicolae Iorga, deşi nu se implicase efectiv în acţiuni antilegionare. Pe 27 noiembrie 1940, el a fost atacat în casa sa din Bucureşti de un comando gardist, răpit şi dus în pădurea de la Snagov, unde a fost împuşcat cu mai multe rafale de pistoale automate.

Economist, sociolog, politician, eseist şi jurnalist cu o mare influenţă internă şi internaţională în perioada interbelică, Virgil Madgearu a fost ales, post-mortem, în 1990, membru al Academiei Române.

Colegiul Economic din Galaţi îi poartă numele, dar „Virgil Madgearu” se cheamă şi alte câteva licee de specialitate din mai multe oraşe mari ale ţării (Bucureşti, Ploieşti, Constanţa, Cluj, etc).

viata-libera.ro

[dcp100168]

Remus Azoiţei

Singurul român angajat vreodată de Academia Regală de Muzică din Londra, violonistul Remus Azoiţei s-a născut la Galaţi, în urmă cu 41 de ani.

A început studiul viorii la 5 ani, iar la numai 8 ani a debutat pe scenă, alături de orchestra simfonică din oraşul natal. A urmat liceul de muzică în Galaţi, iar în 1995 a absolvit cursurile Academiei de Muzică din Bucureşti, la clasa lui Daniel Podlovski. Imediat după aceea, a beneficiat de o bursă la celebra Juilliard School din New York, la finalul căreia a primit tittlul de Master of Music.

Distins cu numeroase premii la mai toate festivalurile importante ale lumii, dintre care le amintim pe cele de la Bucureşti, Milano, Weimar, Tokyo sau Auckland, Remus Azoiţei este invitat permanent pe marile scene de concert de pe mapamond, dintre care nu lipsesc cele din New York, Paris, Londra, Berlin sau Viena. Cu ocazia debutului său la Londra, publicaţia Sunday Express scria: „Un concert de neuitat, în faţa unei săli arhipline. Azoiţei a ridicat publicul în picioare. Iată un muzician excepţional”.

În 2001, la doar 30 de ani, a devenit profesor la celebra academie londoneză, fiind cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de aproape 300 de ani a instituţiei. Remus Azoiţei cântă pe o vioară a academiei din Londra, construită de Niccolo Gagliano în 1753. A mai folosit, în special pentru înregistrări, o vioară Stradivarius, din 1718, tot din colecţia Academiei Regale de Muzică din Londra.

Alături de pianistul Eduard Stan, Azoiţei a înregistrat prima integrală mondială George Enescu pentru vioară şi pian, iar în 2005 a fost decorat de preşedintele României cu titlul de Ofiţer al Ordinului Meritului Cultural.

Gălăţeanul s-a stabilit la Londra în anul 1995, unde locuieşte şi în prezent, alături de soţia sa, Antonia, şi cei doi băieţi, Gabriel (3 ani) şi Lucian (1 an). „Casa mea este Londra, chiar dacă sunt legat sufleteşte de România. S-au schimbat detaliile, dar sâmburele tot românesc rămâne”, spunea Azoiţei, la zece ani de când se stabilise în capitala Marii Britanii.

viata-libera.ro

n. 6 septembrie 1971

[dcp100168]

Ingo Glass

Deşi nu este gălăţean prin naştere, Ingo Glass, unul dintre fondatorii Muzeului de Artă Vizuală din oraş, a rămas în memoria locurilor prin cunoscuta sculptură Septenarius, aflată din 1976 pe Faleza Inferioară a Dunării.

Şvab din Banat, Ingo Glass s-a născut pe 9 aprilie 1941, la Timişoara, iar în 1967, după ce a absolvit Institutul de Arte Plastice din Cluj, a ajuns la Galaţi, unde a pus bazele Muzeului de Artă Contemporană, alături de Ioan Simion Mărculescu, Eugen Holban şi Angela Tomaselli. Din 1972 până în 1978 s-a aflat la Bucureşti, unde a lucrat pentru mai multe instituţii de cultură. În 1979 a dat un interviu ziarului „Financial Times”, cu titlul „Ceauşescu - acolo unde dispare carnea”. Drept urmare, Securitatea i-a pus în vedere ca în două săptămâni să părăsească România şi, astfel, a emigrat în Germania, stabilindu-se la Munchen.

A iubit întotdeauna sculptura în metal, fiind posedat de formele geometrice (cercul, pătratul, triunghiul) şi de culorile primare. „La Galaţi n-am găsit materiale clasice. Piatră nu prea era, nici lut sau lemn, iar într-o plimbare prin oraş am descoperit Şantierul Naval. Am făcut o asociere între macarale şi Turnul Eiffel, iar apoi am aflat că tabla din care se făceau vapoarele se fabrica chiar la Galaţi, la Combinatul Siderurgic. Astfel, tabla laminată a devenit pentru mine materia primă”, spunea Ingo Glass, într-un interviu acordat Luizei Barcan, în noiembrie 2003.

A avut numeroase expoziţii personale, la Cluj, Galaţi (1968), Bucureşti, Koln, Munchen, Paris sau Washington. În afară de Septenarius („Lucrarea mea cea mai serioasă din România, punctul meu de plecare, o lucrare de 13 metri înălţime, cu şapte elemente, în care două turnuri principale, reprezentând Germania şi România, sunt sprijinite pe cinci contraforturi, celelalte cinci ţări prin care trece Dunărea”) şi Piramida Soarelui (aflată lângă restaurantul „Pescarul”), de la Galaţi, mai are sculpturi monumentale expuse în multe oraşe din lume, iar lucrări ale sale se află în custodia muzeelor de pe toate continentele. A fost recompensat cu importante premii în Olanda, Canada, Ungaria, Germania, iar în 2012 a primit diploma de Cetăţean de Onoare al Timişoarei.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Vasile M. Popov

Binecunoscut în SUA, pentru descoperirea unei metode de analiză a stabilităţii sistemelor dinamice neliniare (numită astăzi criteriul Popov), inginerul, profesorul şi academicianul Vasile Mihai Popov s-a născut la Galaţi, pe 7 iulie 1928.

Şi-a obţinut licenţa în electronică la Bucureşti, în 1950, iar apoi a fost, timp de câţiva ani, profesor la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din Capitală. A fost membru al Institutului pentru Energie al Academiei Române de Ştiinţă, for în care, ulterior, a îndeplinit şi funcţii de conducere. În 1963, a devenit membru corespondent al Academiei Române.

Cercetările sale din această perioadă au vizat modulaţia de frecvenţă şi oscilaţiile parametrice. La începutul anilor 60, a conceput noţiunea de hiperstabilitate, pe care a definit-o ca generalizarea de stabilitate absolută. Şi-a publicat cercetările în mai multe cărţi, începând din 1953, volumul „Hiperstabilitatea sistemelor automate”, apărut în 1966, tradus în engleză şi franceză, fiind cel care l-a făcut cunoscut în întreaga lume.

A plecat din România în 1968, fiind la începuturile sale americane profesor-invitat la univeristăţile Berkeley şi Stanford. Ulterior a obţinut o catedră la Maryland College Park, iar din 1975 s-a alăturat departamentul de matematică din Florida.

Termeni precum „Criteriul frecvenţial de stabilitate absolută al lui Popov”, „Lema Kalman-Popov-Yakubovici-Anderson”, „Criteriul de controlabilitate Popov-Belevitch-Hautus” sau „Sisteme hiperstabile în sens Popov” circulă frecvent în literatura dedicată teoriei matematice a sistemelor, lucru ce demonstrează recunoaşterea contribuţiei remarcabile a savantului gălăţean în acest domeniu.

În 1990, i-a fost redată calitatea de membru corespondent al Academiei, retrasă odată cu plecarea din ţară.

Vasile M. Popov s-a retras din actrivitate în 1993 şi locuieşte în prezent la Gainesville (Florida).

viata-libera.ro

[dcp100168]

Valentin Gheorghiu

Născut la Galaţi, pe 21 martie 1928, Valentin Gheorghiu este considerat unul dintre cei mai mari pianişti români din secolul al XX-lea.

A început să cânte la pian la vârsta de 5 ani şi după doi ani de studiu la Galaţi a ajuns elev al Constanţei Erbiceanu şi al lui Mihail Jora la Conservatorul bucureştean. La doar 9 ani, cu recomandarea lui George Enescu, a primit o bursă în străinătate şi, în perioada 1937-1939, a fost discipol al lui Lazare Levy la Conservatorul din Paris. Din păcate, a fost nevoit să-şi întrerupă studiile din Franţa la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi a revenit în ţară, înscriindu-se din nou la Conservatorul din Bucureşti.

Şi-a început cariera concertistică la numai 15 ani, în 1943, la Ateneul Român, sub bagheta dirijorală a lui George Georgescu, iar în 1950 a devenit solist al Filarmonicii „George Enescu”, orchestră alături de care avea să cânte mai bine de cinci decenii.

În 1958, la prima ediţie a Concursului „Enescu”, şi-a adjudecat premiul I, pentru interpretarea Sonatei a III-a enesciene, alături de fratele său mai mare, violonistul Ştefan Gheorghiu.

Compozitor şi pianist de clasă, Valentin Gheorghiu a susţinut numeroase concerte pe toate marile scene ale lumii, din Japonia până în SUA. A excelat şi în muzica de cameră sau ca partener la pian al fratelui său.

A avut, încă din tinereţe, oferte de a se stabili în Occident, primele datând din anii 50, dar le-a refuzat şi a rămas în România, pentru a nu-şi distruge familia şi cariera fratelui său.

Modest, poate prea modest în opinia criticilor, Valentin Gheorghiu n-a ieşit foarte des în prim-plan, deşi s-a aflat, timp de aproape 50 de ani, printre cei mai mari muzicieni ai lumii. Valoarea sa unanim recunoscută l-a propulsat însă ca membru al juriilor la aproape toate concursurile mondiale importante, având la activ peste 70 de astfel de participări.

Ca apreciere pentru meritele sale incontestabile, Galaţiul i-a acordat în 2011 titlul de Cetăţean de Onoare.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Eliza Leonida Zamfirescu

Unanim recunoscută drept prima femeie inginer din lume, Eliza Leonida s-a născut la Galaţi, pe 10 noiembrie 1887, în familia unui ofiţer cu 11 copii. A făcut şcoala primară în oraşul natal, iar liceul la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, luându-şi bacalaureatul la secţia reală a Liceului „Mihai Viteazul”.

Având un unchi şi un frate ingineri energeticeni, Eliza a vrut să demonstreze că şi femeile pot avea succes într-un domeniu tehnic. A fost respinsă, însă, din cauza prejudecăţilor vremii, la Şcoala de Poduri şi Şosele. A fost acceptată cu greu la Academia Regală Tehnică din Berlin, chiar dacă şi profesorii germanii au încercat să-i pună piedici la înscriere, iar colegii nu au primit-o la balul bobocilor. A absolvit cursurile universitare în 1912, cu specializarea chimie, devenind astfel prima femeie inginer din lume.

A revenit în ţară şi s-a angajat la Institutul Geologic, unde a lucrat până în 1963. În război, a condus mai multe spitale de campanie ale Crucii Roşii, fiind şi decorată la sfârşitul conflagraţiei. În 1918 s-a căsătorit, pe front, la Ghidigeni, cu chimistul Constantin Zamfirescu (fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu), la nuntă participând şi Regina Maria.

La Institutul de Geologie a condus, de-a lungul carierei, 12 laboratoare, efectuând 85.000 de analize şi contribuind la identificarea în România a unor noi resurse de cărbune, şisturi bituminoase, petrol, gaze naturale, roci de construcţie, crom, bauxită sau cupru, despre care a şi scris mai multe cărţi de specialitate.

În paralel cu activitatea de inginer, Eliza Leonida Zamfirescu a predat fizica şi chimia la licee din Capitală. A fost prima femeie membră a AGIR (Asociaţia Generală a Inginerilor din România) şi făcut parte din Asociaţia Internaţională a Femeilor Universitare.

S-a stins din viaţă la 86 de ani, pe 25 noiembrie 1973.

Un premiu cu numele său este decernat anual unei personalităţi feminine pentru merite în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Din 1993, strada din Bucureşti pe care a locuit îi poartă numele. O stradă cu numele Elizei Leonida Zamfirescu există şi la Galaţi, în apropierea Drumului de Centură.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Jeanne Coppel

Născută la Galaţi, pe 16 mai 1896, Jeanne Helder (Coppel, după căsătorie) a fost una dintre reprezentantele importante ale picturii contemporane mondiale.

A luat primele lecţii de desen, alături de prietena sa de-o viaţă, Lola Schmierer-Roth, de la Antonio Zumino, un veneţian stabilit temporar în România. După 1912 a început să călătorească în străinătate, vizitând câteva dintre marile capitale culturale europene. Un an mai târziu, o regăsim, la Berlin, printre elevii lui Lovis Corinth şi Johannes Lippmann, unde s-a integrat rapid grupului artiştilor de avangardă, adepţi ai unui nou stil de pictură.

După război, în 1919, a ajuns la Paris, în atelierele de design de avangardă, unde cubismul era la mare cinste. În capitala Franţei s-a şi căsătorit, în acelaşi an, cu inginerul Theodore Coppel. În paralel, s-a pus la punct şi cu tendinţele artistice ale vremii, fiind nelipsită de la manifestările culturale pariziene. De altfel, din 1934 s-a stabilit definitiv în Franţa, unde trăia efectiv de aproape 15 ani. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost nevoită să se refugieze în sudul Franţei, din cauza originilor sale evreieşti.

A devenit cunoscută datorită colajelor abstracte, gen pe care l-a continuat de-a lungul întregii vieţi, cu excepţia perioadei interbelice, când s-a consacrat picturii figurative. Primele sale opere au fost inspirate de baletul rusesc. A lucrat cu materiale diferite, „jucându-se” în cele mai neaşteptate moduri cu texturile acestora.

Din 1948 şi-a desfăşurat activitatea în grupul Realites Nouvelles. Din anii 50 a expus cu regularitate în marile galerii pariziene, dar de-a lungul timpului şi-a prezentat lucrările pe ambele maluri ale Atlanticului, de la Londra la Sao Paulo. Operele sale se regăsesc cu precădere în muzee din Paris, Nantes, Saint-Etienne, Colmar, Harvard, Londra, Ierusalim, Sao Paulo, Bochum, etc.

A încetat din viaţă pe 1 noiembrie 1971.

viata-libera.ro

[dcp100168]

V.A. Urechia

Istoricul, scriitorul, publicistul şi omul politic Vasile Alexandrescu Urechia este una dintre personalităţile care au marcat decisiv viaţa Galaţiului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

S-a născut la Piatra Neamţ, pe 15 februarie 1834, într-o familie boierească, iar după moartea tatălui său a plecat la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul şi a frecventat grupul exilaţilor români. A debutat literar în 1854, abordând în timp majoritatea genurilor, de la poezie la roman. În capitala Franţei, a militat pentru constituirea unui stat român, condus de un domnitor străin de gintă latină. Apărarea latinităţii a fost, de altfel, unul dintre idealurile pe care le-a promovat de-a lungul întregii vieţi.

A revenit în ţară, iar din 1860 a fost profesor la nou-înfiinţata universitate din Iaşi. Din 1861 a început să publice revista Atheneul Român, în jurul căreia s-a format o mişcare culturală care a determinat fondarea Academiei Române, în 1866.

Din 1864 s-a mutat la Bucureşti, unde a predat la Facultatea de Litere şi a fost şef de departament în Ministerul Educaţiei. Recunoscut ca bibliograf şi colecţionar de cărţi, Urechia nu şi-a întrerupt nici un moment pasiunea pentru literatură, continuând să scrie poezii, teatru sau critică literară.

În 1866 a fost ales deputat de Tutova, Ismail şi Galaţi, iar ulterior a devenit senator de Covurlui, judeţ pe care l-a reprezentat în Parlament timp de 34 de ani. A contribuit, în 1875, la fondarea Partidului Naţional Liberal. După 1880 a fost ministru al Educaţiei în două guverne, nereuşind însă să-şi promoveze reforma sistemului de învăţământ din cauza duratei reduse a mandatelor.

Spre sfârşitul secolului s-a concentrat pe cercetare istorică (a scris o istorie a românilor în 14 volume), militând şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Tot în această perioadă şi-a transformat colecţia proprie de carte în biblioteca publică gălăţeană care-i poartă astăzi numele.

A reprezentat România la numeroase congrese internaţionale, fiind în acelaşi timp membru corespondent al mai multor academii europene de prestigiu, Cavaler al Legiunii de Onoare în Franţa, dar şi consul al Ecuadorului în România. V.A.Urechia a fost şi primul român candidat la Premiul Nobel, propus şi susţinut de o uniune interparlamentară europeană.

Unanim considerat drept o personalitate excepţională a culturii române, V.A.Urechia a murit, la Bucureşti, pe 21 noiembrie 1901.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Camil Ressu

Una dintre personalităţile marcante ale picturii româneşti, Camil Ressu s-a născut la Galaţi, pe 28 ianuarie 1880. Tatăl său, Constantin Ressu, jurist cu studii la Bruxelles şi primar al Galaţiului în mai multe mandate, picta în timpul liber şi şi-a îndrumat fiul spre artele plastice încă din copilărie.

Astfel, la numai şapte ani, Camil Ressu a fost înscris la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. După ce a studiat în Capitală şi ulterior la Iaşi, a plecat în străinătate, unde în 1902 s-a înscris la Academia Julian din Paris, alături de Jean Steriade şi Nicolae Dărăscu. În Franţa, a pictat mai ales în Bretania şi, în acelaşi timp, a frecventat atelierul lui Constantin Brâncuşi.

În 1908 a revenit în ţară şi a început să publice desene satirice cu tematică socială în diverse reviste, iar doi ani mai târziu a participat la prima sa expoziţie colectivă, cu peisaje şi compoziţii rustice. Prima expoziţie personală şi-a vernisat-o în 1914, la Bucureşti. Pe timpul verii se retrăgea la ţară, într-una din aceste perioade realizând compoziţia „Cosaşi odihnindu-se”, una dintre cele mai reprezentative lucrări ale sale.

A înfiinţat în 1917, alături de un grup de sculptori şi pictori importanţi ai vremii, asociaţia „Arta Română”, iar patru ani mai târziu a pus bazele Sindicatului artiştilor plastici din România, al cărui preşedinte a fost în primii doi ani.

Camil Ressu a fost în perioada interbelică profesor şi, din 1930, rector al Academiei de Belle Arte din Bucureşti, funcţie din care a demisionat în 1941, ca semn de protest faţă de fascizarea ţării.

După 1950 a fost ales preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, în 1955 a devenit Artist al Poporului, iar un an mai târziu a fost acceptat ca membru al Academiei Române.

A încetat din viaţă la 1 aprilie 1962, rămând în istoria artei contemporane ca un portretist şi un peisagist desăvârşit şi un maestru al scenelor vieţii de la ţară.

Galaţiul îl omagiază dând numele său unei străzi din Micro 38, iar Liceul de Artă organizează anual concursul internaţional de pictură „Camil Ressu”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Dimitrie Cuclin

Compozitor, muzicolog, filosof, scriitor şi traducător, Dimitrie Cuclin s-a născut la Galaţi, pe 24 martie 1885. Tatăl său, Constantin Cuclin, originar din comuna Cucleni de lângă Ismail, a fost profesor de muzică la Liceul „Vasile Alecsandri” timp de aproape două decenii.

După absolvirea şcolii primare, Dimitrie Cuclin a urmat cursurile LVA-ului între 1896 şi 1903, din această perioadă datând şi primele sale compoziţii. Încercarea de a studia vioara la Bucureşti îi este respinsă, în 1903, pentru depăşirea limitei de vârstă, dar este admis la teorie şi armonie. După trei ani la Şcoala de Muzică din Capitală, obţine o bursă în Franţa, unde a studiat, până în 1914, la şcoala lui Vincent d’Indy.

Întors în ţară, devine în 1919 profesor la Academia Regală de Muzică. Trei ani mai târziu a plecat în America, unde până în 1930 a fost profesor de vioară şi teoria muzicii la două prestigioase instituţii din New York.

Revenit la Conservatorul bucureştean, a predat până în 1948 armonia, contrapunctul şi compoziţia, fiind unul dintre cei mai iubiţi dascăli. A fost şi un prolific autor de manuale şi tratate de teorie muzicală.

La 65 de ani a fost trimis timp de doi ani (1950-1952) la Canal, unde s-a îmbolnăvit de inimă. După executarea pedepsei, s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat creaţiei, compunând un sistem simfonic alcătuit din 20 de simfonii, dintre care unele de proporţii enorme (Simfonia a XII-a, de exemplu, durează 6 ore). A mai compus şase opere, un balet şi numeroase alte lucrări, un catalog complet al pieselor sale nefiind încă realizat. Din păcate, multe dintre creaţiile sale n-au fost interpretate niciodată. Şi opera sa literară cuprinde foarte multe piese de teatru sau poezii, în română, engleză şi franceză, marea majoritate rămase în manuscris.

La 90 de ani i se refuză primirea ca membru corespondent al Academiei, decizie care l-a marcat serios, în condiţiile în care îşi scrisese deja discursul de recepţie.

A murit pe 7 februarie 1978, la cinci ani după soţia sa, pictoriţa Zoe Bucurencu-Damian, alături de care a trăit 53 de ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ana Porgras

Deşi Ana Porgras s-a retras din activitatea competiţională la numai 18 ani, chiar înaintea Jocurilor Olimpice din această vară, medaliile sale mondiale rămân peste timp în tezaurul valorilor gălăţene.

S-a născut pe 18 decembrie 1993, la Galaţi, şi a făcut primii paşi în gimnastică în oraşul natal, sub îndrumarea antrenorilor Agripina şi Paul Gâlea. Chiar dacă i-au furat în mare parte copilăria, antrenamentele din sala de gimnastică aveau să-i aducă Anei, câţiva ani mai târziu, succese pe care puţini sportivi reuşesc să le obţină. Prima medalie a venit la 10 ani, la un concurs intern, desfăşurat la Buzău, iar perspectiva de a ajunge în vârful ierarhiilor mondiale a determinat-o să accepte mutarea la Oneşti şi, apoi, la Deva, unde şcolile de gimnastică ofereau condiţii mult superioare sălii cu saltele rupte de la Galaţi.

Primul mare succes a fost medalia de aur obţinută la bârnă în cadrul Campionatelor Mondiale de juniori din 2008, de la Clermont-Ferrand. Din păcate, finalul junioratului a fost marcat de o accidentare serioasă, pentru care a fost nevoită să suporte o operaţie la genunchi, astfel că a ratat participarea la Europenele de seniori din 2009. La Mondialele de la Londra, din acelaşi an, a repurtat primul succes ca senioară, câştigând medalia de bronz la paralele. Europenele din anul următor au fost şi ele parţial ratate, tot din cauza unei accidentări. Şi-a luat însă revanşa câteva luni mai târziu, când la Mondialele de la Rotterdam s-a clasat prima la bârnă, aducând României primul titlu mondial după nouă ani de pauză.

În 2011 a obţinut al treilea titlu consecutiv de campioană a României, dar participarea la competiţiile internaţionale nu i-a mai adus nicio clasare pe podium. O serie de accidentări şi o atmosferă la lot care se pare că nu prea îi era pe plac au determinat-o în ianuarie 2012 să-şi anunţe retragerea din gimnastică, deşi până la Olimpiadă mai erau doar câteva luni.

În afara titlului mondial şi a celorlalte medalii obţinute, Ana Porgras a fost remarcată şi ca o adevărată regină a eleganţei, care le amintea tuturor de perioada de glorie a gimnasticii, în care nu erau punctate doar execuţiile tehnice... Iar Nadia Comăneci o considera, în 2010, o adevărată urmaşă a sa, anticipând titlul mondial pe care Ana avea să-l cucerească în acel an.

În 2009, Galaţiul a răsplătit-o pe cea mai mare stea a gimnasticii gălăţene cu titlul de Cetăţean de Onoare, iar un an mai târziu cu un apartament.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Trixy Checais

Considerat cel mai mare dansator român din toate timpurile, Dumitru (Trixy) Checais a fost şi cel mai reprezentativ coregraf al Teatrului Muzical gălăţean timp de aproape trei decenii, iar sala de balet a instituţiei gălăţene îi poartă numele.

S-a născut la Piteşti, într-o familie de origine germană, pe 22 decembrie 1914. A început să studieze Dreptul, l-a abandonat şi s-a înscris la Arte Plastice, iar ca balerin s-a format la şcoala Floriei Capsali, după care a urmat cursuri de perfecţionare la Salzburg şi Berlin, cu mari nume ale dansului expresionist german. A făcut cursuri de actorie, a avut expoziţii la Sala Dalles, a fost regizor, scenograf, coregraf şi balerin în spectacole ale Operei Române care au făcut vâlvă în perioada anilor 30-40. A creat un limbaj coregrafic propriu, prin care s-a impus ca precursor al dansului contemporan românesc.

„Era ca un zeu. Nu am văzut la nimeni acea trăire şi acea uşurinţă cu care dansa. Parcă zbura, parcă era în levitaţie. Tot corpul îi vorbea. Fiecare muşchi, fiecare fibră. Făcea minuni, nu dansa...”, spunea despre el balerina şi coregrafa Venera Zavulovici, care i-a fost colegă la Galaţi.

Din păcate, în 1950, la doar 36 de ani, i s-au tăiat aripile, fiind condamnat la muncă silnică, la Canal, pe motiv că ar fi homosexual. A fost eliberat după mai bine de zece ani de detenţie şi s-a retras la Teatrul Muzical, al cărui angajat a fost până la moarte, în mai 1990. Deşi la Galaţi nu avea la dispoziţie balerini profesionişti, a încercat să reînvie arta pentru care ardea şi suferea zile în şir văzând că dansatorii cu care lucra nu se puteau ridica la exigenţele sale.

„Avem o perioadă de strălucire ingrat de scurtă. Muncim mai mult decât sportivii, dar n-avem decât rareori popularitatea lor”, spunea într-un ultim interviu cel pe care Nina Cassian îl consideră „cel mai mare dansator pe care l-a avut România”.

Rafinat şi elegant în tot ceea ce făcea, Trixy Checais a fost, pe tot parcursul vieţii sale la Galaţi, un singuratic, iar toţi banii pe care-i câştiga îi trimitea fostei sale soţii şi fiicei pe care o aveau împreună. Îşi petrecea timpul ascultând muzică şi pictând. A murit la 76 de ani, fiind găsit în casă la mai multe zile după deces.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Agricola Cardaş

Întemeietor al învăţământului zootehnic românesc, Agricola Cardaş s-a născut la Galaţi, pe 3 octombrie 1883. Şi-a petrecut copilăria în oraşul natal, unde şi-a făcut şi studiile, până la liceu inclusiv. În perioada 1904-1908 a urmat cursurile Universităţii din Iaşi, obţinându-şi licenţa în ştiinţe naturale. Şi-a continuat apoi studiile în Germania, la Academia de Agricultură din Bonn, ca bursier al Academiei Române, finalizându-le cu titlul de doctor în ştiinţe agricole.

După ce a revenit în ţară, a condus, pe melegurile natale, Şcoala de Agricultură de la Ţigăneşti, în perioada 1910-1914. Ulterior a fost conferenţiar şi apoi profesor la catedra de zootehnie a Facultăţii de Ştiinţe Agricole de la Universitatea din Iaşi, unde a activat până la sfârşitul vieţii. În 1951, datorită remarcabilei sale activităţi şi a şcolii pe care o crease a determinat înfiinţarea Facultăţii de Zootehnie la universitatea ieşeană.

Remarcabil biolog, agronom şi publicist, Agricola Cardaş a pus bazele învăţământului mediu zootehnic din România şi a fost fondatorul Centrului universitar de zootehnie din Iaşi. A înfiinţat publicaţia „Foaia plugarilor”, care a apărut, cu intermitenţe, timp de aproape două decenii.

A ocupat de-a lungul timpului şi diverse funcţii de conducere în instituţii de profil, printre care cea de secretar general în Ministerul Domeniilor sau cea de director general al agriculturii în Basarabia, unde este considerat şi fondator al Facultăţii de Zootehnie din Chişinău.

În cei peste 40 de ani de carieră didactică, Agricola Cardaş s-a făcut cunoscut drept promotorul învăţământului zootehnic românesc, abordând toate marile probleme specifice agriculturii şi desfăşurând o laborioasă activitate ştiinţifică, concretizată în peste 70 de lucrări. Printre acestea se remarcă primul curs de „Zootehnie generală şi specială” din România, dar şi o serie de manuale de specialitate.

S-a stins din viaţă la 30 octombrie 1955, la Iaşi.

Atât la Galaţi cât şi la Tecuci, precum şi în Iaşi, există câte o stradă care-i poartă numele.

viata-libera.ro

[dcp100168]

George Purcaru

Apropierea datei „fatidice” de 22.12.2012 a reaprins discuţiile despre catastrofele care ar putea lovi Terra luna viitoare. În context, ne-am propus să-l prezentăm astăzi pe unul dintre cei mai importanţi seismologi ai lumii, care a preconizat şi el un cataclism în această perioadă.

Tecuceanul George Purcaru s-a născut pe 22 martie 1939, în judeţul Argeş, dar copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o la Tecuci, unde a frecventat Şcoala Nr.1 şi Liceul „D.A.Sturdza” (actualul „Hogaş”). „Tecuciul este oraşul în care am fost cel mai fericit şi, de aceea, păstrez o strânsă legătură cu oamenii de acolo şi vin cât de des pot”, spunea George Purcaru, într-un interviu acordat „Vieţii libere”. De altfel, seismologul a şi fost recompensat, nu foarte demult, cu titlul de Cetăţean de Onoare al Tecuciului.

În perioada 1955 – 1960, Purcaru a urmat cursurile Facultăţii de Matematică a Universităţii din Bucureşti. A lucrat la Centrul de Cercetări Geofizice al Academiei din 1961 până în 1974, când a plecat în Norvegia. În acelaşi an, în faţa marilor seismologi ai lumii, a anunţat un cutremur major care va avea loc în România în... 1977, aceasta fiind prima predicţie din Europa a unui seism important. Deşi a vrut să se întoarcă în România, la finalul contractului din Norvegia, nu i-a fost permis acest lucru, astfel că a rămas în Germania, unde lucrează şi astăzi, la Universitatea din Frankfurt.

George Purcaru a elaborat o scară de magnitudini care-i poartă numele şi a publicat peste 170 de lucrări ştiinţifice în toate marile publicaţii de profil ale lumii. Este membru al Comisiei Europene de Seismologie şi preşedintele secţiei de predicţie a acestui organism. Este, în acelaşi timp, membru a numeroase academii de ştiinţe şi societăţi de geofizică din întreaga lume.

Tecuceanul are la activ patru mari seisme prezise (România 1977, Italia 1981, Aleutine 1994 şi Insulele Solomon 2007), iar pentru începutul acestui secol a calculat că în Vrancea va avea loc un cutremur major, cu o magnitudine de 6,7-7,1 pe scara Richter, în perioada 2012-2013.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Hortensia Papadat-Bengescu

Una dintre cele mai mari prozatoare din epoca interbelică, Hortensia Papadat-Bengescu s-a născut la Iveşti, pe 8 decembrie 1876.

Fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe Ştefănescu, Hortensia a studiat la Bucureşti, iar la 20 de ani s-a măritat cu magistratul Nicolae Papadat. Din cauza numeroaselor transferuri ale soţului, precum şi a celor patru copii pe care i-a crescut singură, cariera sa literară a început relativ târziu, debutul fiind consemnat în 1912, cu articole şi poezii în limba franceză, apărute în presa culturală a vremii. În timpul Primului Război Mondial a lucrat ca infirmieră voluntară pentru Crucea Roşie.

A debutat editorial de-abia în 1919, cu volumul „Ape adânci”, care s-a bucurat de aprecierea lui Garabet Ibrăileanu. Ulterior a început să colaboreze cu Eugen Lovinescu şi să publice în revista acestuia, Sburătorul. Datorită meritelor sale în modernizarea romanului românesc şi sincronizării sale cu cel european, a fost supranumită „Marea Europeană”. A evoluat apoi spre „proza obiectivă”, aşa cum se poate vedea în ciclul familiei Hallipa („Fecioarele despletite”, Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini”). În 1946 a fost recompensată cu Premiul Naţional pentru proză.

După război, a fost interzisă de regimul comunist, iar celelalte proiecte literare ale sale au rămas nefinalizate. Rămasă fără mijloace de subzistenţă, a murit uitată de colegi şi de critici, pe 5 martie 1955, la vârsta de 79 de ani.

Romanele sale, considerate primele realizări de marcă ale prozei psohologice româneşti, au fost reintegrate în circuitul literar, treptat, după anul 1965. A rămas în istroria literarurii române drept singura femeie care a reuşit să se impună în perioada interbelică, într-o lume a bărbaţilor în care reprezentantele sexului frumos au avut foarte puţin succes. Operele sale au fost traduse în toate limbile de circulaţie internaţională, de la germană la engleză şi spaniolă.

La Iveşti, liceul din localitate îi poartă numele, iar casa în care s-a născut a fost transformată în muzeu.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Florian Doru Crihană

Unul dintre cei mai importanţi caricaturişti români contemporani, Florian Doru Crihană este abonat la premii pe toate meridianele globului, fiind în acelaşi timp membru în numeroase jurii de profil.

S-a născut la Galaţi, pe 7 aprilie 1958. A studiat la Şcoala Nr. 7, unde şi-a descoperit şi talentul pentru desen, iar mai apoi la Liceul de Marină. A absolvit în 1984 Facultatea de Nave, însă n-a profesat prea mult în domeniul proiectării vapoarelor, ci a ales artele plastice, excelând mai ales în caricatură. A debutat, în perioada 1985-1986, cu lucrări satirice în revista „Flacăra Rebus” şi, pe simeze, la un salon umoristic organizat la Brăila.

Lucrările sale, care îmbină fericit pictura şi caricatura, au devenit repede un reper printre profesioniştii domeniului, astfel că premiile au început să curgă unul după celălalt. În 1989 a primit o menţiune la un concurs desfăşurat la Ankara, iar imediat după aceea a fost laureat la Novi Sad. Un an mai târziu a fost laureat în Spania şi în Polonia, la acest din urmă concurs cunoscându-l pe Dieter Burkamp, de care avea să-l lege o lungă prietenie şi o colaborare care i-a facilitat accesul în Occident. Din 1992, a demarat o campanie de participare la concursuri, cucerind trofeu după trofeu. A strâns astfel aproape 100 de distincţii interne şi internaţionale, dintre care le mai putem menţiona pe cele de la Hokkaido 1993, Boechout-Belgia 1998, Bucureşti 2000 sau Hanovra 2000.

Are în palmares peste 30 de expoziţii personale, dar şi participări la sute de expoziţii colective, în special în cadrul concursurilor la care a participat. De asemenea, a făcut parte din numeroase jurii la concursurile pe care anterior le câştigase. Din 2007 este şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

Lucrează zilnic între 12 şi 16 ore, începând de la 4.30 dimineaţa, alocându-şi timp atât pentru lucrări, cât şi pentru expoziţiile pe care le organizează. A „construit” mai multe saloane de caricatură în oraş, unul dintre acestea - Galeria „Umor la etaj” - aflându-se chiar în sediul „Vieţii libere”.

În ciuda palmaresului impresionant de până acum, Florian Doru Crihană n-are decât 54 de ani, aşa că putem spune, fără teama de a greşi, că are timp să-şi mai construiască încă o carieră...

viata-libera.ro

[dcp100168]

Iosif Ivanovici

Legat aproape întreaga viaţă de Galaţi, Iosif Ivanovici este creatorul celebrului vals „Valurile Dunării”, lucrare care s-a bucurat pe plan mondial de un atât de mare succes încât a fost atribuită unor monştri sacri ai muzicii, precum Johan Strauss-fiul.

Deşi s-a născut la Timişoara, în anul 1845, Iosif Ivanovici a ajuns, în 1858, copil de trupă în Regimentul 6 Infanterie Galaţi. Învăţase deja să cânte la un flaut pe care-l primise în copilărie, aşa că trecerea spre clarinet a fost relativ uşoară, iar talentul său i-a determinat pe superiorii săi să-l îndrume să studieze muzica. Şcoala a făcut-o la Iaşi, iar ulterior a fost numit dirijor al mai multor formaţii de muzică militară. Întors la Galaţi, a urcat în grad, ajungând ofiţer în cadrul regimentului.

Cariera desfăşurată în ansamblurile militare i-a încurajat şi interesul pentru compoziţie, Ivanovici abordând genuri diverse, de la muzică militară (marşuri, piese pentru fanfară) la muzică uşoară (dansuri, precum vals, cadril sau polcă). Clarinetist, dirijor şi compozitor, Iosif Ivanovici a scris peste 350 de piese, unele dintre acestea figurând şi astăzi în repertoriul fanfarelor româneşti.

În anul 1900 a fost numit inspector general al muzicilor militare din România, astfel că a fost nevoit să părăsească Galaţiul şi să se mute la Bucureşti. A murit pe 16/28 septembrie 1902, în Capitală.

În lume, Iosif Ivanovici a fost cunoscut în special datorită valsului „Valurile Dunării”, compus în 1880 şi interpretat pentru prima dată la Expoziţia Mondială de la Paris, în 1889, unde s-a bucurat de un succes fulminant. Versurile originale îi aparţin poetului Carol Scrob, dar în timp acestea au fost modificate, cea mai folostă variantă aparţinându-i textierului Aurel Felea. În SUA, piesa este cunoscută sub titlul „The Anniversary Song”, după adaptarea semnată de Al Jolson. Valsul „Valurile Dunării” a fost interpretat în filmul "Dezonorata", de personajul jucat de Marlene Dietrich, dar este prezent şi în pelicula omonimă a lui Liviu Ciulei, precum şi în alte câteva filme mai recente, din anii '80-'90. Piesa este foarte cunoscută până în Extremul Orient, fiind popularizată până în China şi Coreea.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Alexandru Cernat

Generalul Alexandru Cernat, comandantul oştilor române în Războiul de Independenţă, s-a născut la Vârlezi, pe 17 ianuarie 1828.

Şi-a început de timpuriu cariera militară, la 24 de ani fiind sublocotenent în Regimentul 4 Infanterie. A avansat în ierarhie treaptă cu treaptă, iar în 1873 a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi a primit comanda Diviziei 3 Infanterie.

În preajma izbucnirii Războiului de Independenţă, pe 2 aprilie 1877, generalul Cernat a fost numit ministru de război. Câteva zile mai târziu, pe 6 aprilie, noul ministru a decretat mobilizarea armatei şi a decis apărarea frontierei de sud a ţării de atacurile otomane. Pe 26 aprilie, primele salve de tun trase la Calafat vesteau confruntarea ce stătea să înceapă.

Numit comandant de operaţiuni al armatei pe 19 august, Alexandru Cernat decide patru zile mai târziu trecerea Dunării şi pregătirea luptelor pentru cucerirea redutelor din jurul Plevnei. La 29 august, sub conducerea lui Cernat, armata română cucereşte Griviţa 1, iar apoi una câte una toate fortificaţiile care protejau trupele turceşti, astfel că la 28 noiembrie armata lui Osman-paşa a fost nevoită să capituleze. În urma acestui succes de răsunet, Cernat este înaintat la gradul de divizie şi decorat cu mai multe ordine şi medalii româneşti şi ruseşti, în cadrul unei ceremonii desfăşurate chiar pe câmpul de luptă.

După încheierea Războiului de Independenţă, generalul Cernat a fost şef al Statului Major General (1881-1882) şi, din nou, ministru de război (1878). A trecut în rezervă în 1891, din funcţia de comandant al Corpului 2 de Armată.

În plan politic, Alexandru Cernat a activat în cadrul Partidului Liberal, fiind ales deputat şi senator în perioada 1864-1888. A fost şi vicepreşedinte al Senatului în mai multe sesiuni.

Luptele din Războiul de Independenţă l-au determinat să scrie lucrarea „Memorii. Campania 1877-1878”.

A murit pe 8 decembrie 1893, la Nisa (Franţa), fiind înmormântat în Cimitirul Bellu, din Bucureşti.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Gheorghe Petraşcu

Pictor de valoare europeană, fondator al unui curent artistic, Gheorghe Petraşcu s-a născut la Tecuci, pe 20 noiembrie 1872, într-o familie cu tradiţii culturale. Şi-a manifestat din copilărie înclinaţiile artistice, astfel că după ce a absolvit gimnaziul în localitatea natală a fost trimis să studieze la Academia de Belle-Arte din Bucureşti. La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, tânărul Petraşcu a primit o bursă de specializare în străinătate. După o scurtă perioadă petrecută la Munchen, a ajuns la Paris, unde s-a înscris la celebra Academie Julian, unde a studiat între 1898 şi 1902.

În anul 1900 a deschis, la Ateneul Român, prima sa expoziţie personală, prilej pentru pentru scriitorii Barbu Ştefănescu Delavrancea (primar al Bucureştiului, la acea vreme) şi Alexandru Vlahuţă să-l remarce şi să-i cumpere câte o lucrare. A pus bazele societăţii „Tinerimea artistică”, alături de alţi câţiva români cu studii la Paris.

A continuat să picteze cu pasiune, atât în ţară (adesea pe malul Siretului, la Coasta Lupei, comuna Nicoreşti, unde avea un atelier de vară), cât şi în străinătate (Franţa, Spania şi Italia), peisajele sale veneţiene fiind extrem de apreciate şi reuşind să-l impună în galeria marilor pictori europeni din perioada interbelică.

A avut numerose expoziţii personale, în special în Capială, de referinţă fiind cele două retrospective găzduite de Sala Dalles în 1936 şi 1940. A participat de mai multe ori la Bienala de la Veneţia şi a fost recompensat cu marele premiu al Expoziţiilor Internaţionale de la Barcelona (1929) şi Paris (1938).

În 1936 a fost ales membru al Academiei Române, fiind primul pictor devenit academician. În 1940 s-a pensionat din funcţia de director al Pinacotecii Statului, pe care o ocupa din 1929, după ce din 1914 fusese custode.

În 1942 s-a îmbolnăvit şi nu a mai reuşit să picteze, participând la diverse expoziţii doar cu lucrări mai vechi. A murit la Bucureşti, pe 1 mai 1949.

viata-libera.ro