Jump to content

Gălăţeni care au uimit lumea


 Share

Recommended Posts

Grigore Hagiu

Poet de marcă al generaţiei antiproletcultiste, Grigore Hagiu s-a născut la Târgu Bujor pe 27 septembrie 1933. După ce a absolvit şcoala primară în localitatea natală, a urmat liceul la Bucureşti, iar în 1952 s-a înscris la Institutul de Teatru din Capitală, de unde a fost exmatriculat după doar un an. A urmat apoi, din 1955, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii bucureştene.

A fost redactor la diferite ziare ale vremii, printre care „Drum nou” din Galaţi, „Gazeta literară” şi „Luceafărul” din Bucureşti. A debutat publicistic în revista „Tânărul scriitor” încă din 1950, cu poeme în spiritul epocii, iar primul volum - „Autoportret în august” - i-a apărut în 1962.

Spirit boem, Hagiu a fost timp de trei decenii una dintre figurile pitoreşti ale Bucureştiului artistic. A format un cuplu inedit cu poeta Vera Lungu, care i-a fost şi muză în prima tinereţe, iar ulterior s-a căsătorit cu Ana Mureşan, alături de care a rămas până la moarte, timp de aproape 20 de ani.

S-a detaşat ca lider al generaţiei sale odată cu „Sfera gânditoare”, din 1967, fiind considerat un „boier al literelor româneşti”. Era foarte bun prieten cu Nichita Stănescu, îşi citeau versurile unul altuia şi se „invidiau” reciproc: „Te invidiez, bătrâne! Ai scris un poem îngrozitor de frumos! Mi-ar plăcea să scriu şi eu la fel de bine!”. Din cercul său de prieteni mai făceau parte nume importante ale literaturii române, precum Cezar Baltag, Nicolae Breban şi Matei Călinescu.

A publicat peste 20 de volume de versuri, fiind recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Dragoste de ţară” (1967) şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru „Sonete” (1978). A iubit arta în general şi a scris despre spectacole de teatru, vernisaje, muzee, cronici reunite în volumul „Bucureştiul artistic”, apărut în 1984.

Grigore Hagiu a murit în Bucureşti, pe 13 februarie 1985. Într-o noapte geroasă, poetul se încălzea la aragaz, dar gazele s-au oprit, apoi au pornit din nou, asfixiindu-l.

În amintirea sa, la Galaţi şi Tg.Bujor se organizează anual, în luna septembrie, Festivalul şi Concursul naţional de poezie „Grigore Hagiu”.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Paul Păltănea

Doctor în istorie şi membru al Academiei Internaţionale de Genealogie de la Paris, Paul Păltănea era o veritabilă enciclopedie a Galaţiului, cunoscând practic totul despre familiile, clădirile, străzile sau monumentele oraşului.

Născut la Bucureşti pe 25 iunie 1924, Paul Păltănea şi-a petrecut copilăria la Galaţi, unde familia sa, lipsită de posibilităţi materiale, se mutase. A urmat în oraş cursurile primare (1931-1935) şi apoi pe cele ale Colegiului „Vasile Alecsandri” (1935-1943), deprinzând, alături de cunoştinţele şcolare, respectul pentru trecut şi dragostea de localitatea de adopţie.

În timpul războiului a fost admis la specializarea istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii bucureştene, audiind astfel cursuri ale marilor istorici români ai vremii, printre care Gheorghe Brătianu sau Constantin C. Giurescu. După război, a fost condamnat ca simpatizant legionar şi a petrecut circa un deceniu în închisorile comuniste (1948-1952 şi 1958-1964), alături de nume importante ale culturii româneşti. În ultimii ani ai vieţii, Păltănea a fost preşedintele filialei gălăţene a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

A fost profesor, muncitor, funcţionar, muzeograf, iar o vreme bibliotecar la „V.A.Urechia”, instituţie căreia îi trecerea pragul zilnic şi după pensionare.

Paul Păltănea a publicat, de-a lungul vremii, mai multe volume, dar opera sa de căpătâi rămâne „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, publicată în 1994, lucrare considerată una dintre cele mai bune monografii scrise în România. De altfel, volumul a şi fost recompensat cu premiul „A.D.Xenopol” al Academiei Române. Cu o primă variantă a cărţii a primit, în 1993, titlul de doctor în istorie, deşi îşi susţinuse teza cu 20 de ani mai înainte, când autorităţile regimului comunist i-au refuzat distincţia.

„Patriarhul culturii gălăţene” s-a stins din viaţă în urmă cu cinci ani, pe 25 ianuarie 2008, în oraşul care l-a adoptat şi pe care, la rândul său, l-a adoptat.

Pentru meritele deosebite de a-şi face oraşul cunoscut în ţară şi în lume, Galaţiul l-a recompensat cu titlul de Cetăţean de Onoare, iar Muzeul de Istorie a primit recent numele său.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Adela Leonida-Paul

Medicul oftalmolog Adela Leonida-Paul este primul specialist român care a utilizat curentul electric în tratamentul cataractei.

Adela Leonida s-a născut la Galaţi, pe 7 aprilie 1890, într-o familie de intelectuali, care a dat ţării mai multe personalităţi în diverse domenii. Tatăl său, Anastase Leonida, era ofiţer de carieră, iar mama, Matilda Gill, era fiica unui inginer de origine franceză. Sora sa, Eliza Leonida Zamfirescu, a fost prima femeie inginer din Europa, iar fratele său, Dimitrie Leonida, a fost un apreciat om de ştiinţă, numele său fiind purtat astăzi de Muzeul Tehnic din Capitală.

Călătorind alături de tatăl său din garnizoană în garnizoană, Adela a urmat cursurile Liceului „Regina Maria” şi apoi pe cele ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1916. A început să lucreze încă din anul doi de facultate în clinica profesorului Stănculescu.

A publicat în reviste de specialitate articole despre aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în medicină, devenind astfel primul specialist român care a utilizat curentul electric în tratamentul cataractei.

În timpul Primului Război Mondial a fost repartizată la spitalul din Iaşi, unde l-a secondat pe medicul francez Dantrelle şi s-a remarcat prin devotamentul pentru profesie, fiind unanim recunoscută drept un specialist de excepţie. Tot la Iaşi şi-a susţinut şi doctoratul, cu teza „Complicaţiile tifosului exantematic la ochi”.

După încheierea războiului a revenit la Bucureşti, fiind numită directoare a orfelinatului de orbi „Vatra Luminoasă”. Pentru a-şi ajuta elevii, a înfiinţat în cadrul aşezământului o tipografie cu ajutorul căreia a reprodus în sistem Braille manualele pentru clasele primare şi de liceu. În 1920 se înfiinţează Spitalul de ochi „Vatra Luminoasă”, iar Adela Leonida este primul său director.

Solicitată de Regina Maria pentru o operaţie de catacată, Adela Leonida-Paul a devenit medicul oftalmolog al Casei Regale a României.

A efectuat de-a lungul carierei peste 8.000 de operaţii oftalmice, iar ironia sorţii a făcut să moară în 1928, în Capitală, în urma unei operaţii nereuşite la ficat.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Iorgu Iordan

Vicepreşedinte al Academiei Române şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai importanţi lingvişti români din toate timpurile, Iorgu Iordan s-a născut la Tecuci, pe 29 septembrie / 11 octombrie 1888, dintr-un tată bulgar şi o mamă româncă.

După ce a absolvit Gimnaziul Real de băieţi din oraşul natal, a plecat la Iaşi, unde a urmat cursurile liceale (1908), iar apoi pe cele ale universităţii locale (1911), obţinând licenţe în limba şi literatura germană şi în drept. Ulterior s-a specializat în filologie şi lingvistică la universităţile din Bonn, Berlin, Paris, Florenţa şi Roma. În 1919 şi-a susţinut doctoratul în filologia modernă, sub îndrumarea lui Alexandru Philippide.

În 1926 a devenit profesor la universitatea ieşeană, unde a predat timp de 20 de ani. Din 1946 a preluat catedra de romanistică a Universităţii Bucureşti (unde a rămas până la pensionare, în 1962), după ce în anul anterior fusese primit ca membru titular al Academiei Române.

Iorgu Iordan a scris numeroase tratate de lingvistică şi filologie, printre care „Toponimia românească”, „Stilistica limbii române”, „Introducere în studiul limbilor romanice”, „Limba română actuală”. A publicat ample studii de critică literară, despre Cervantes, Dante, Goethe, Petrarca, Arghezi, Creangă, Caragiale, Eminescu, etc.

Pentru meritele ştiinţifice unanim recunoscute a fost recompensat cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Berlin, Montpellier, Gand şi Roma, fiind şi membru al academiilor de ştiinţe din Leipzig, Berlin, Viena şi Munchen.

A întemeiat şi editat la Iaşi Buletinul Institutului de Filologie, a fost responsabil al Dicţionarului limbii române (DLR) şi al mai multor publicaţii de profil, a fost director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, preşedinte al Societăţii Române de Lingvistică, dar şi ambasador al României la Moscova (1945-1947), în perioada în care intelectualii reprezentau candidaţii ideali pentru diplomaţie.

Iorgu Iordan s-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 20 septembrie 1986, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Institutul de Lingvistică al Academiei Române şi Şcoala nr. 11 din Tecuci îi poartă astăzi numele.

viata-libera.ro
 

 

Link to comment
Share on other sites

Alexandru Ioan Cuza

A fost pârcălab de Galaţi şi a ajuns primul domnitor al Românei. Şi chiar dacă nu s-a născut la Galaţi, oraşul îi păstrează amintirea la superlativ - muzeu, statuie, stradă, liceu, campus universitar...

Născut, conform istoriei oficiale, pe 20 martie 1820, la Bârlad, Cuza se trăgea dintr-o familie de mici boieri din zona Fălciu. Şcolit la Paris, alături de numele mari din epocă ale Moldovei, precum Kogălniceanu, Alecsandri sau Matei Millo, viitorul domnitor a revenit în ţară în 1837 şi s-a înrolat în armată, de unde a demisionat trei ani mai târziu.

În 1843 a devenit membru al Judecătoriei Covurlui, iar Revoluţia de la 1848 l-a găsit la Iaşi, unde a fost arestat, pentru a fi extrădat în Turcia. A fost eliberat, însă, la Galaţi, de marinarii greci de pe Dunăre şi s-a refugiat în Transilvania. La sfârşitul anului 1849, a fost instalat peşedinte al Judecătoriei Covurlui, apoi director în Ministerul de Interne, vornic şi în final, pe 7 iunie 1856, pârcălab al Galaţiului. Pentru a-i fi neutralizate opţiunile unioniste, a fost avansat până la gradul de maior în numai câteva zile, iar în 1858 a devenit colonel şi hatman (locţiitor al comandantului armatei). Pe 5 şi 24 ianuarie, adunările elective din cele două ţări româneşti l-au ales domn, găsind astfel formula ideală de a realiza unirea principatelor.

Căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti, Cuza a locuit cu soţia în casa părinţilor săi, din Galaţi, actualul muzeu „Casa Cuza”.

Legat cu foarte multe fire de Galaţi, Cuza a poposit în oraş aproape în fiecare an şi după alegerea sa ca domnitor şi stabilirea la Bucureşti. Ba chiar, conform lui Kogălniceanu, intenţiona să fondeze o capitală a României la gurile Siretului, idee susţinută de mai mulţi politicieni ai vremii, pe care însă nu a mai apucat să o pună în practică. În mai 1865, ultima sa vizită la Galaţi a avut loc la înmormântarea mamei sale, înhumată în curtea bisericii Vovidenia (şi strămutată apoi la Ruginoasa).

În numai câţiva ani de domnie, Cuza a realizat o serie de reforme care au modernizat ţara, dar i-au adus şi numeroase antipatii. Drept urmare, a fost silit să abdice în februarie 1866, iar restul vieţii şi-a trăit-o în exil. A murit la Heidelberg (Germania), pe 15 mai 1873.

viata-libera.ro
 

Link to comment
Share on other sites

Marian Gheorghe

Marian Gheorghe a plecat din Galaţi ca înotător, a câştigat o mulţime de titluri naţionale, a participat la Olimpiada de la Barcelona şi a ajuns antrenor coordonator al lotului de pentatlon modern al Guatemalei.

Marian Viorel Gheorghe s-a născut la Galaţi pe 15 aprilie 1963 şi a început sportul la Liceul cu Program Sportiv, în grupa de nataţie a profesoarei Rodica Hoştiuc. În anii junioratului şi-a trecut în palmares câteva titluri naţionale în probele de ştafetă 4x100 metri liber şi 4x100 metri mixt.

După absolvirea liceului, a plecat la Bucureşti, fiind admis la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, pe care l-a absolvit în 1987. În perioada studenţiei a schimbat nataţia pe pentatlon modern, sport în care avea să cunoască gloria. A practicat cel mai complet dintre sporturi (pentatlonul modern cuprinde probe de călărie, înot, scrimă, tir şi atletism) peste un deceniu (1982-1993), timp în care a câştigat nu mai puţin de 18 titluri naţionale (8 la individual şi 10 pe echipe). Pe plan internaţional, a fost medaliat cu bronz la echipe la Campionatul Mondial de juniori din 1984, unde la individual s-a clasat pe locul 5. La seniori, trebuie remarcată participarea meritorie la Olimpiada de la Barcelona, din 1992, unde s-a clasat în final pe locul 7, după ce a câştigat proba de călărie şi s-a aflat în lupta pentru titlu până la final. A ratat însă tirul, deşi excela de obicei în poligon, şi astfel a spus adio medaliei olimpice.

A primit titlul de maestru internaţional al sportului şi este considerat unul dintre cei mai mari pentatlonişti români, alături de Dumitru Spârlea, antrenorul său.

În timpul Olimpiadei din 1992 i s-a oferit un contract în Guatemala pe care l-a acceptat şi a antrenat acolo până în 1995, când a dat curs unei oferte din Mexic. A revenit câţiva ani mai târziu în Guatemala, iar din anul 2000 s-a stabilit definitiv în această ţară din America Centrală.

Este căsătorit cu fosta campioană de scrimă Maria Gheorghe-Stegărescu, iar fiul său îi calcă pe urme. La 25 de ani, Andrei Dan Gheorghe reprezintă Guatemala în competiţii, este deja vicecampion la Jocurile Panamericane, la Olimpiada de la Londra, de anul trecut, s-a clasat pe locul 31, iar în 2016 promite că va depăşi performanţa tatălui său de la Barcelona.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Paul Bujor

Academicianul Paul Bujor a fost unul dintre cei mai importanţi biologi români şi, în acelaşi timp, un dascăl de excepţie, care a pus formarea studenţilor săi mai presus de cariera sa ştiinţifică, considerând că acesta este singurul mod în care ţara poate progresa.

S-a născut pe 20 iulie 1862, la Bereşti, în familia lui Gavril Bujor, un modest funcţionar comunal. A făcut şcoala primară şi liceul la Bârlad, unde a fost coleg cu prozatorul Alexandru Vlahuţă. Şi-a susţinut bacalaureatul la Bucureşti, unde a urmat apoi Facultatea de Ştiinţe. În 1887 a plecat la Paris, pentru a studia biologia, iar ulterior, la Geneva, s-a specializat în morfologia animală. În Elveţia şi-a obţinut şi doctoratul în ştiinţe naturale, în 1931.

A revenit în ţară ca asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, iar în 1896 a preluat catedra de morfologie animală a Universităţii din Iaşi, unde a predat până la pensionare, în 1936. Cea mai mare parte a activităţii sale din acea perioadă a fost consacrată cursurilor şi lucrărilor practice cu studenţii, precum şi studiilor ştiinţifice, acestea fiind grupate pe trei direcţii principale: morfologie descriptivă, hidrobiologie şi zoologie experimentală. Multe dintre cercetările sale - formele de viaţă din lacurile sărate, formarea nămolului din lacul Techirghiol, etc - sunt considerate premiere mondiale, fiind citate şi astăzi în literatura de specialitate.

A fost, pe parcursul mai multor legislaturi, senator şi deputat PNŢ de Iaşi, de orientare socialistă, fiind chiar preşedinte al Senatului în perioada 1918-1920.

În plan cultural, a fondat sau condus mai multe reviste literare şi ştiinţifice, printre care „Viaţa românească” şi „Analele ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi”. În acelaşi timp, a fost şi un scriitor remarcabil, cele mai importante opere ale sale - nuvele, povestiri, memorialistică - fiind grupate, în 1951, într-un volum de „Scrieri alese”. A fost, de asemenea, un promotor al sportului, fiind fondatorul primei societăţi de sport şi muzică din Iaşi (1901).

Pentru meritele sale ştiinţifice şi didactice a fost ales, pe 12 august 1948, membru de onoare al Academiei Române.

Paul Bujor s-a stins din viaţă pe 17 mai 1952, la locuinţa sa din Bucureşti.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Melchisedec Ştefănescu

Primul episcop al Dunării de Jos, istoric şi academician, Melchisedec Ştefănescu a fost unul dintre cei mai mari cărturari ai epocii sale şi „bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii contemporani”, după cum îl caracteriza B.P.Hasdeu.

Mihai Ştefănescu s-a născut, pe 15 februarie 1823 , în satul Gârcina, din judeţul Neamţ, fiind al treilea din cei 15 copii ai unei familii preoţeşti. A studiat la Seminarul de la Socola între 1834 şi 1843, iar apoi la Academia duhovnicească din Kiev (1848-1851), unde a obţinut titlul de „magistru în teologie şi litere”. A predat la Socola timp de zece ani, după care, cinci ani, a fost profesor şi director la Seminarul din Huşi.

S-a călugărit cu numele de Melchisedec în anul 1843, parcurgând rând pe rând toate treptele ierarhiei bisericeşti. Pe 10 mai 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit episcop al Dunării de Jos. Cea dintâi preocupare a sa în această funcţie a fost să zidească biserici în majoritatea localităţilor eparhiei, în Galaţi fiind sfinţite în perioada respectivă, printre altele, bisericile „Sfinţii Împăraţi” şi „Izvorul Tămăduirii”. A rămas la Dunărea de Jos timp de 15 ani, aceasta fiind cea mai îndelungată perioadă din viaţă petrecută într-un singur loc. În 1879 a fost ales episcop al Romanului, unde a păstorit până la moarte.

Melchisedec Ştefănescu a luptat pentru Unirea Principatelor, iar după înfăptuirea acesteia a sprijinit reformele lui Cuza şi, mai târziu, Războiul de Independenţă. Deşi nu era înregimentat politic, a fost senator şi ministru al Cultelor (1860). A militat pentru recunoaşterea autocefaliei bisericii din România.

A fost unul dintre istoricii de seamă ai epocii sale şi a publicat, pe lângă manuale şi lucrări didactice, însemnări despre bisericile din Moldova, monografii de eparhii sau biografii de ierarhi. A tradus din limbile slavonă, germană şi greacă.

În timpul vieţii, a trimis numeroşi tineri la studii în Rusia, iar prin testament a creat o fundaţie ce acorda burse de studii la Academia din Kiev. Biblioteca de peste 2.500 de volume şi colecţia numismatică le-a donat Academiei române, al cărei membru titular a fost din anul 1870, când a devenit primul cleric academician.

„Cel mai învăţat episcop al românilor” s-a stins din viaţă la Roman, pe 16 mai 1892.

viata-libera.ro

 

Link to comment
Share on other sites

Ioan Neniţescu

Multă lume a auzit probabil versurile poeziilor patriotice „Ţara mea” (Acolo unde-s nalţi stejari /Şi cât stejarii nalţi îmi cresc / Flăcăi cu piepturile tari, / Ce moartea-n faţă o privesc) şi „Pui de lei” (Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi în neamul românesc!...), însă destul de puţini sunt cei care ştiu că Ioan Neniţescu, autorul lor, este gălăţean.

Ioan S. Vasiliu, pe numele său real, s-a născut la Galaţi, pe 11 aprilie 1854, fiind al doilea copil al soţilor Ştefan Vasiliu (negustor de pânzeturi) şi Elisabeta Zaharia. Numele Neniţescu l-a împrumutat de la unchiul său, pentru a fi în pas cu moda vremii, care impunea nume cu reverberaţii latine.

A urmat cursurile Şcolii Comerciale „Alexandru Ioan I” din Galaţi şi apoi liceul la Iaşi, unde şi-a dat şi bacalaureatul. Pasiunea pentru literatură l-a determinat să se înscrie la Facultatea de Litere din Iaşi şi să frecventeze şedinţele societăţii literare „Junimea”. Din această perioadă datează şi primele sale versuri, pe care i le închină lui Vasile Alecsandri, pe care îl considera mentorul său spiritual. Debutul efectiv datează din 1874, când a publicat în ziarul gălăţean „Gardistul civic”. Primul volum, „Flori de primăvară”, i-a apărut în 1880.

În paralel, s-a înrolat voluntar în armată şi a participat la Războiul de Independenţă din 1877. A făcut parte din Regimentul 13 Dorobanţi şi a fost rănit în asaltul asupra redutei Griviţa. Pentru faptele de vitejie de pe câmpul de luptă a fost decorat cu mai multe medalii româneşti şi ruseşti, printre care „Steaua României”, „Virtutea Militară” şi Crucea „Sf.Gheorghe”.

După război, în 1878, Ioan Neniţescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Arte de la Berlin, pe care a finalizat-o cu un doctorat susţinut la Leipzig, în 1887. După revenirea în ţară, a fost profesor la o şcoală din Bucureşti, revizor şcolar şi inspector şcolar al Bucureştiului.

În 1888 a fost ales deputat de Covurlui, fiind şi secretar la Camerei, iar mai apoi prefect de Constanţa şi de Tulcea.

Deşi a scris şi poezii de altă factură, precum şi piese de teatru, fiind un colaborator frecvent al revistelor vremii, Neniţescu a rămas cunoscut datorită poeziilor patriotice. Meritele literare i-au adus în 1896 şi titlul de academician.

S-a stins din viaţă, la Buzău, la numai 47 de ani, pe 23 februarie 1901.

În Galaţi, numele său este purtat de o stradă şi de o grădiniţă.

viata-libera.ro

 

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Ion Bîrlădeanu
S-a născut în judeţul Galaţi, a cucerit titlul de campion mondial la kaiac în Germania, iar acum este şeful federaţiei din sportul care i-a adus consacrarea.
Ion Bîrlădeanu a văzut lumina zilei la Cosmeşti, pe 1 august 1958. A început kaiacul în capitala de judeţ la o vârstă destul de înaintată pentru sport, 18 ani, fiind legitimat la Clubul Sportiv Şcolar, sub îndrumarea antrenorului Gheorghe Gălăţanu.
A avansat extrem de rapid şi, în 1978, la numai doi ani de la urcarea în barcă, a cucerit două medalii de argint la Campionatele Mondiale de la Belgrad, în probele de kaiac 2 - 500 metri şi kaiac 4 - 1.000 metri. Anul următor, la Mondialele de la Duisburg, făcând pereche cu bucureşteanul Nicuşor Eşanu, Bîrlădeanu a devenit campion mondial, adjudecându-şi medalia de aur la kaiac 2 - 10.000 metri. În proba de kaiac 2 - 1.000 metri, cei doi români au câştigat argintul, completându-şi astfel un palmares care-i plasa printre cei mai redutabili din lume.
În 1980, Mondialele au lipsit, făcând loc Olimpiadei de la Moscova, unde Bîrlădeanu a concurat la simplu şi a intrat în posesia medaliei de bronz la kaiac 1 - 1.000 metri, într-o cursă în care a ratat argintul pentru doar două zecimi de secundă. Performanţele mondiale ale gălăţeanului aveau să continue şi în 1981, la concursul desfăşurat la Nottingham, unde Ion Bîrlădeanu, deşi nu a mai obţinut niciun titlu, a urcat pe podium de trei ori: argint la kaiac 1 - 500 metri şi la kaiac 1 - 1.000 metri, bronz la kaiac 2 - 10.000 metri. În următorii doi ani, Mondialele nu i-au mai adus lauri sportivului din Cosmeşti, deşi la Tampere 1984 a fost la un vârf de barcă de medalia de bronz în două dintre curse.
După retragerea din activitatea competiţională, Ion Bîrlădeanu a rămas alături de sportul în care a făcut performanţă, iar din 2005 este preşedintele Federaţiei Române de Kaiac-Canoe.
Trebuie spus şi faptul că Galaţiul a fost, de-a lungul vremii, un adevărat izvor de performeri la kaiac-canoe, printre medaliaţii mondiali plecaţi de la CSŞ, Dunărea şi Ancora numărânu-se, alături de Bîrlădeanu, Antonel Borşan, Ion Geantă, Maria Nichiforov sau Petrică Dimofte.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Dumitru Moţoc
Unanim recunoscut ca fondator al învăţământului superior modern de industrie alimentară, Dumitru Moţoc a performat la Galaţi în partea a doua a carierei, după ce a preluat funcţia de decan al nou-înfiinţatei Facultăţi de Tehnologia Produselor Alimentare şi Tehnică Piscicolă.
Născut pe 10 martie 1898, la Dăeşti (Vâlcea), Dumitru Moţoc a urmat în judeţul natal atât şcoala primară cât şi liceul. În perioada 1916-1918 s-a aflat la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă de la Piatra Neamţ, iar după terminarea războiului s-a înscris la secţie de chimie a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea Bucureşti. După finalizarea studiilor, a efectuat un stagiu de specializare la Paris, lucrând timp de doi ani la Institutul Pasteur.
Revenit în ţară, a urcat treptele carierei universitare la Institutul de Chimie Agricolă şi Alimentară al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. După cel de-Al Doilea Război Mondial a fost, printre altele, conferenţiar la Facultatea de Agronomie, director la Institutul de Cercetări Piscicole, profesor la Facultatea de Chimie Industrială şi la Facultatea de Horticultură şi director la Institutul de Industrie Alimentară.
În 1955 a devenit primul decan al Facultăţii de Tehnologia Produselor Alimentare şi Tehnică Piscicolă din Galaţi, legându-şi astfel numele de oraşul nostru, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. În oraşul de pe malul Dunării a fost, în perioada 1964-1969, şi preşedinte al Comisiei Teritoriale Galaţi pentru cercetare ştiinţifică.
Reputat om de ştiinţă, Dumitru Moţoc a pus bazele unor domenii de cercetare noi pentru România, precum biochimia şi microbiologia produselor alimentare, pe care le-a dus la nivelul unor ţări cu tradiţie ştiinţifică. Fiind şi un dascăl de mare valoare, a scris numeroase cărţi de specialitate şi a fost coautor şi coordonator al „Manualului inginerului din industria alimentară”, prima lucrare de acest gen elaborată în ţară.
A fost decorat cu Ordinul de Cavaler al Coroanei României (1945) şi cu Diploma de Onoare a Consiliului Mondial al Păcii (1959).
Dumitru Moţoc s-a pensionat în 1968 şi a murit, la Galaţi, pe 6 octombrie 1969.
Astăzi, Colegiul Tehnic de Alimentaţie şi Turism din Galaţi îi poartă numele.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Angela Tomaselli

Rămasă în istoria Galaţiului ca unul dintre cei patru artişti care au pus bazele Muzeului de Artă Contemporană, pictoriţa Angela Tomaselli s-a născut la Brezoi, în judeţul Vâlcea, pe 5 noiembrie 1943, dintr-un tată de origine italiană şi o mamă jumătate nemţoiacă, jumătate româncă.

După ce şi-a făcut studiile primare în capitala judeţului natal, unde a participat şi la cursurile cercului artistic de la Şcoala de Arte, a urmat, în perioada 1961-1967, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia artă monumentală.

După terminarea facultăţii, a ajuns la Galaţi, în prima serie de muzeografi de la nou-înfiinţatul Muzeu de Artă, iar după 1970 a devenit profesoară la Liceul de Artă, unde a predat până în 1992. Din 1993 s-a mutat la Bucureşti.

Şi-a făcut debutul într-o expoziţie organizată la Galaţi, în 1968, cu două peisaje, a participat la prima sa expoziţie naţională în 1969, la Bucureşti, iar doi ani mai târziu a fost primită în Uniunea Artiştilor Plastici.

De-a lungul carierei, Angela Tomaselli a realizat numeroase expoziţii personale, printre oraşele care au avut privilegiul să o admire numărându-se Galaţi, Bucureşti, Iaşi, Bacău, Suceava, Rm.Vâlcea, Sibiu, Braşov, Cluj şi, evident, Brezoi, dar şi Roma, Koblenz, Bruxelles, Madrid, Paris sau Stockholm. De asemenea, a participat la expoziţii de grup, în ţară şi peste hotare, cele mai importante fiind găzduite de Moscova, Budapesta, Atena, Chişinău, Viena, Veneţia, Orleans, Roma, Washington şi New York.

Operele sale se regăsesc pe simezele Ministerului Culturii, Muzeului de Artă Contemporană Galaţi, muzeelor din Bacău şi Botoşani, dar şi în colecţii private din Italia, Franţa, Germania, SUA, Canada, Coreea de Sud, Danemarca sau Australia.

A fost recompensată cu mai multe premii naţionale sau internaţionale (Chişinău 1995 şi 2009, Franţa 2001) şi a fost nominalizată, în1999, la distincţia „Woman of the Year”.

A fost coautoare, alături de Eugen Holban, a volumului „Arta populară din Galaţi”.

Este, din 2009, cetăţean de onoare al oraşului natal.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Calistrat Hogaş

Unul dintre cei mai importanţi prozatori clasici al literaturii române, Calistrat Hogaş s-a născut la Tecuci, pe 19 aprilie 1847, în familia preotului Gheorghe Dimitriu.

A fost înscris în 1854 la Şcoala publică nr. 1 din Tecuci, sub numele de Hogaş, porecla bunicului său dinspre tată. În perioada 1860-1869 a urmat, cu bursă acordată la recomandarea autorităţilor tecucene, Academia Mihăileană din Iaşi, iar apoi Facultatea de filozofie şi litere, avându-i colegi, printre alţii, pe A.D.Xenopol sau Vasile Conta.

Imediat după finalizarea studiilor, a fost profesor la gimnaziul din Piatra Neamţ, unde la scurt timp a fost numit şi director. Un conflict cu autorităţile locale l-a determinat să se mute, în 1878, pentru doi ani, la Gimnaziul real de băieţi din Tecuci, unde a predat istoria şi geografia. A revenit la Piatra Neamţ în 1881, iar cinci ani mai târziu, în urma unei noi dispute cu autorităţile, a plecat, ca profesor şi director, la Alexandria. Din 1891 a ajuns la Roman, apoi la Iaşi, unde a predat până la pensionare (1912), dar şi o vreme după aceea.

Calistrat Hogaş a fost căsătorit, din 1871, cu fiica unui preot din Piatra Neamţ, alături de care a avut opt copii.

Şi-a făcut debutul literar în 1874, cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, într-un ziar din Piatra Neamţ, iar în 1882 a publicat primele fragmente de proză, din ciclul „Amintiri dintr-o călătorie”, într-o revistă locală. În 1907, la insistenţele lui Garabet Ibrăileanu, a început să colaboreze la revista „Viaţa românească”.

În 1912 a încercat editarea primei ediţii a volumului „Pe drumuri de munte”, însă din cauza numeroaselor greşeli de tipar cartea a fost trimisă la topit. Volumul s-a tipărit din nou doi ani mai târziu, însă întregul tiraj a ars într-un incendiu care a mistuit tipografia. „Soarta” a fost înfrântă abia în 1921, când a apărut prima ediţie accesibilă publicului, în două volume („Amintiri dintr-o călătorie” şi „În Munţii Neamţului”), din păcate după moartea scriitorului. În 1922, la propunerea lui Liviu Rebreanu, Hogaş a primit, postum, primul premiu al nou-înfiinţatei Societăţi a Scriitorilor Români.

Calistrat Hogaş s-a stins din viaţă la Roman pe 28 august 1917, din cauza unui emfizem pulmonar, fiind reînhumat o lună mai târziu la Piatra Neamţ, conform dorinţei sale.

În localitatea natală, unul dintre cele mai mari licee din oraş poartă astăzi numele lui Calistrat Hogaş.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Constantin Levaditi

Doctor în medicină şi fondator al virusologiei mondiale, Constantin Levaditi s-a născut la Galaţi, pe 19 iulie 1874. Rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi, a fost crescut de o mătuşă care lucra la un spital bucureştean.

A urmat liceul şi, apoi, facultatea de medicină la Bucureşti, unde l-a avut ca îndrumător pe Victor Babeş. Specializarea şi-a făcut-o la Paris (la Institutul Pasteur şi Laboratorul de Patologie Generală) şi la Frankfurt (la Institutul de Terapie Experimentală). În 1902, a obţinut titlul de doctor în medicină în capitala Franţei, după care a continuat să lucreze la Paris, la Institutul Pasteur şi Institutul Fournier. A revenit în ţară în 1920, pentru a preda la facultăţile de medicină, dar Iaşiul şi Bucureştiul l-au respins, iar Clujul l-a declarat „indezirabil”, după ce savantul a criticat dur sistemul sanitar românesc. În condiţiile date, s-a întors în Franţa şi s-a dedicat cercetării.

Levaditi este considerat unul dintre fondatorii virusologiei, imunologiei şi inframicrobiologiei moderne, studiile sale asupra sifilisului, poliomielitei, encefalitei, rabiei sau chimioterapiei fiind printre cele mai valoroase la nivel mondial. Tratamentul sifilisului cu bismut sau simplificarea reacţiei Wasserman au fost apreciate drept revoluţionare la vremea respectivă. Şi-a consacrat ani buni şi studiului antibioticelor, iar cercetările sale au deschis practic drumul realizării vaccinului antipoliomielitic.

Dotat cu o adevărată vocaţie de cercetător, Levaditi a fost autor a numeroase lucrări de specialitate, multe dintre ele rămânând de referinţă în istoria medicinei mondiale.

Membru al Academiei franceze de medicină, a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1910, al cărei membru de onoare a devenit în 1926. A fost recompensat, de asemenea, cu o mulţime de premii de mare prestigiu, acordate de universităţi şi academii din Franţa, Marea Britanie sau SUA, printre acestea numărându-se mai multe nominalizări la Premiul Nobel.

Constantin Levaditi a murit pe 5 septembrie 1953, la Paris.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Nicolae Mantu

Reprezentant de marcă al artelor plastice româneşti şi ctitor al mişcării artistice gălăţene, pictorul şi graficianul Nicolae Mantu s-a născut pe 24 aprilie 1871, într-o casă situată astăzi pe strada Al.I.Cuza. Provenea dintr-o familie de negustori, tatăl său fiind chiar unul dintre primarii Galaţiului.

A urmat cursurile primare în oraşul natal şi apoi Şcoala Comercială Superioară „Alexandru Ioan I”. Din 1890 a fost student al Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, pe care a absolvit-o, patru ani mai târziu, cu medalia „Honoris causa”. În perioada 1899-1912, în mai multe etape, s-a perfecţionat la Academia de Arte Frumoase din Munchen, unde s-a specializat în pictură animalieră, obţinând numeroase distincţii şi diplome. A revenit în 1913 la Galaţi, oraş unde şi-a petrecut, de altfel, aproape întreaga viaţă.

Desene sale satirice cu tentă socială au apărut, începând cu anul 1894, în majoritarea publicaţiilor importante ale vremii, printre care „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Patriotul”, „Moftul român”, „Moş Teacă” sau „Furnica”. Din 1911 a participat la expoziţiile organizate de „Tinerimea artistică”, unde a fost o prezenţă constantă timp de mai multe decenii. În timpul Primului Război Mondial s-a aflat pe front, desenele sale cu scene de luptă ilustrând ziarul „România”. A fost prezent, de asemenea, cu numeroase expoziţii personale sau de grup la Galaţi sau Bucureşti, până după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Implicat activ în viaţa oraşului Galaţi, Nicolae Mantu a fost membru în Consiliul Municipal, vicepreşedinte al Societăţii Culturale „V.A.Urechia” şi promotor al strângerii de fonduri pentru construirea bibliotecii municipale (clădirea de astăzi a Teatrului Dramatic). În 1951 a fondat Cenaclul Artiştilor Plastici din Galaţi, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală a Uniunii Artiştilor Plastici.

Nicolae Mantu a murit în oraşul natal, pe 8 septembrie 1957.

Galeriile de Artă din Galaţi îi poartă numele, ca şi o stradă din Micro 13 şi Şcoala Gimnazială Nr.1 din Micro 19. De asemenea, în organizarea Centrului Cultural, se desfăşoară anual concursul naţional de arte vizuale „Nicolae Mantu”.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Dionisie Germani

Considerat unul dintre cei mai importanţi specialişti români în hidraulică şi hidrotehnică, inginerul şi profesorul Dionisie Germani s-a născut la Galaţi, pe 17 martie 1877.

Dionisie Menelas Germani provenea dintr-o familie de origine elenă şi îşi păstrase cetăţenia greacă, ca şi tatăl său, născut tot în România. Şi-a făcut studiile primare şi secundare în oraşul natal, iar apoi a urmat ingineria la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1900. Până în 1904 s-a specializat, în Belgia, Germania şi Anglia, în lucrări edilitare şi hidraulică.

Angajat la Primăria Bucureştiului, a preluat comanda lucrărilor de alimentare cu apă potabilă a oraşului şi a întocmit studiul şi proiectul general de canalizare a Capitalei. După finalizarea acestor lucrări a realizat proiectele pentru canalizare şi alimentare cu apă a oraşelor Brăila, Piteşti, Galaţi, Curtea de Argeş, Ploieşti, Turnu Măgurele, Târgovişte, Satu Mare şi Tulcea.

Din 1908 a fost asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar după transformarea instituţiei în Şcoala Politehnică, în 1920, a fost confirmat profesor titular la catedra de hidraulică şi instalaţii hidrotehnice. Între timp, obţinuse, în 1919, şi diploma Şcolii Superioare de Electricitate din Paris.

Dionisie Germani şi-a adus contribuţia, prin lucrări experimentale inovatoare şi construcţii originale, la progresul şcolii româneşti de hidraulică şi mecanica fluidelor. Studiile sale, prezentate la un congres internaţional desfăşurat la Stockholm în 1930, au fost preluate în multe dintre marile centre de inginerie ale lumii.

Din 1945 a devenit membru de onoare al Academiei Române. A fost, de asemenea, membru al unor societăţi tehnice şi inginereşti din Franţa şi Portugalia. A fost doctor în ştiinţe la Sorbona şi vorbea perfect nu mai puţin de 12 limbi.

A încetat din viaţă la Bucureşti, pe 1 septembrie 1948, în urma unei congestii cerebrale, pe care mulţi au pus-o pe seama îndepărtării sale de la catedră şi confiscării întregii averi de către regimul comunist.

A fost repus în drepturi ca academician în 1990, dar din păcate Galaţiul nu l-a onorat (încă) cu nimic.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Tudor Pamfile

Scriitor, etnolog şi folclorist de mare valoare, Tudor Pamfile s-a născut la Ţepu, pe 11 iunie 1883.

Şi-a început şcoala în comuna natală, a urmat la Tecuci cursurile ultimelor două clase primare şi gimnaziul, după care a făcut Liceul Militar la Iaşi şi Şcoala de ofiţeri de cavalerie şi infanterie din Bucureşti.

În 1906, după finalizarea studiilor, a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul 3 Roşiori din Bârlad, oraş în care a editat primele reviste - „Ion Creangă” şi „Miron Costin”, iar ulterior a publicat la Tecuci şi Bârlad revista „Freamătul”. În 1915, alături de câţiva intelectuali din Bârlad, a pus bazele societăţii culturale „Academia Bârlădeană”. Din anul 1918, Tudor Pamfile s-a stabilit, ca şef al Serviciului de Propagandă Naţională, la Chişinău, unde a condus, timp ce câţiva ani, publicaţia „Cuvântul Moldovei”.

A scris sau a colaborat la peste 40 volume despre mitologia şi credinţele poporului român, despre arta şi tehnica populară, unul dintre acestea („Industria casnică la români. Trecutul și starea ei de astăzi. Contribuțiuni de artă și tehnică populară) primind, în 1909, un prestigios premiu al Academiei. Culegerile şi studiile sale apărute timp de 15 ani în diverse publicaţii, sub egida Academiei Române, însumează peste 4.200 de pagini.

A murit, la Chişinău, pe 31 octombrie 1921, la doar 38 de ani, în urma unei boli pe care o contractase în războiul din Bulgaria, din 1913. Rămăşiţele sale pământeşti au fost strămutate la Tecuci în 1923.

La Tecuci există un monument care îi este dedicat, o casă memorială (în care a locuit în perioada 1910-1919) şi o stradă care îi poartă numele, la fel ca şcoala din Ţepu şi un festival folcloric organizat anual la Galaţi, înainte de Crăciun. De asemenea, la Bârlad există o stradă şi o şcoală „Tudor Pamfile”.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Alfonso Castaldi

Deşi italian de origine, compozitorul şi dirijorul Alfonso Castaldi a ajuns în România la 20 de ani, stabilindu-se la Galaţi, de unde şi-a început ascensiunea în lumea muzicală românească.

S-a născut la Maddalone (în apropiere de Napoli), pe 23 aprilie 1874, localitate unde şi-a început şi studiile muzicale. A continuat cu solfegiu, armonie şi compoziţie la Conservatorul din Napoli, între 1883 şi 1889.

A ajuns la Galaţi când avea doar 20 de ani şi a fost profesor particular de mandolină, chitară, vioară şi teorie muzicală în oraşul de pe malul Dunării până în 1901. Ulterior, a plecat la Bucureşti, unde a predat la Conservator, până în preajma celui de-Al Doilea Război Monidal.

A dirijat concerte simonice alături de orchestra Filarmonicii atât în ţară, cât şi în străinătate (Italia şi Rusia). De-a lungul carierei muzicale a compus două simfonii, poeme simfonice, muzică de cameră, muzică de teatru, coruri, schiţe simfonice, toate cu influenţe impresioniste.

De maximă importanţă este însă activitatea pedagogică a lui Alfonso Castaldi, sub îndrumarea sa pregătindu-se aproape toţi marii compozitori şi dirijori români de mai târziu, printre care George Georgescu sau Dimitrie Cuclin.

În 1914, a fondat orchestra Tinerimea simfonică, iar în perioada 1925-1929 a ocupat funcţia de inspector de muzică în cadrul Ministerului Artelor. Castaldi era, în acelaşi timp, un talentat pictor, excelând în portrete şi peisaje, şi frecventa cercul de artişti plastici ai vremii, printre care Ştefan Luchian sau gălăţeanul Camil Ressu. A scris şi poezii, având un volum publicat la Napoli.

A fost distins cu Premiul de muzică al Ministerului Culturii şi Artelor (în 1925) şi cu Premiul Naţional de Muzică (în 1929).

A murit pe 6 august 1942, la Bucureşti.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Ovid S. Crohmălniceanu

Criticul şi istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu s-a născut la Galaţi, pe 16 august 1921, într-o familie de origine evreiască. Fiul lui Lazăr Cohn şi al Esterei Leibovici, Moise Cohn (numele său real) a urmat şcoala primară şi liceul („Vasile Alecsandri”) în oraşul natal. Şi-a întrerupt studiile în timpul războiului, dar le-a reluat în 1944, la Politehnica din Bucureşti, unde a obţinut în 1947 diploma de inginer constructor.

Debutul literar şi l-a făcut în 1944, sub pseudonimul Crohmălniceanu, considerat de contemporani ca derivat din moldovenescul crohmală (scrobeală). A avut, într-o primă fază, o abordare marxistă, criticând curentele de avangardă, pe care le considera potrivnice realismului socialist. Ulterior, însă, operele sale, printre care „Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale”, l-au plasat în rândul celor mai importanţi istorici literari români.

După ce i-a impus în literatură pe Nina Cassian, Marin Preda şi Petru Dumitriu, în anii ‚50, a avut o perioadă în care n-a mai avut voie să semneze, din cauza contradicţiilor cu ideologia noului regim. A fost mai apoi reabilitat, i-a readus în prim-plan pe marginalizaţii Arghezi şi Blaga, dar a continuat să facă diverse compromisuri impuse de politica oficială, pentru care încă îi sunt contestate meritele literare.

În perioada 1947-1951 a fost editor al revistei „Contemporanul”, iar apoi a lucrat la „Viaţa Românească” şi Gazeta literară”, până în 1966, când a devenit profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde a predat până la pensionare, în 1991. În acelaşi timp, a condus cenaclul „Junimea” şi a lansat o serie de tineri prozatori postmodernişti.

În 1992, a emigrat în Germania, unde a predat la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Munchen şi a continuat să scrie, în limba română, despre literatura română.

Pe 27 aprilie 2000, a încetat din viaţă din cauza unui cancer, într-un spital din Berlin, în acelaşi timp cu soţia sa, Ruth, internată într-un alt spital.

viata-libera.ro


 

Link to comment
Share on other sites

Fani Tardini

Femeia care dă numele Teatrului Dramatic din Galaţi a avut o influenţă covârşitoare asupra vieţii artistice din oraşul de pe malul Dunării în cea de-a doua jumătate a secolulul al XIX-lea.

Cu origini italiene, Fani Tardini s-a născut, cel mai probabil, în 1823, la Iaşi, fiind fiica lui Pietro Tardini şi a actriţei Emma Lacratelolo. La începutul carierei de actriţă, în anii 1844-1857, a făcut parte din mai multe trupe bucureştene. La 6 octombrie 1859, Fani Tardini şi-a înfiinţat o trupă proprie (din care a făcut parte o vreme şi Mihai Eminescu), alături de care a cutreierat toate teritoriile locuite de români.

Succesul de care s-a bucurat de fiecare dată la Galaţi a determinat-o, în 1864, să solicite municipalităţii o sumă de bani pentru înfiinţarea unui teatru profesionist în localitate. Refuzată, s-a întors în Capitală, însă a revenit pe malul Dunării aproape an de an, cu spectacole şi noi cereri de finanţare. În cele din urmă, actriţa s-a stabilit la Galaţi în anul 1872 şi a locuit într-o casă de pe strada Cuza, care astăzi nu mai există.

În 1877, Fani o descoperă într-o cafenea gălăţeană pe marea actriţă de mai târziu Aristizza Romanescu. Această o va ţine minte toată viaţa, având numeroase aprecieri despre Fani Tardini („impunătoare, inteligentă, cultă”) şi ajutând-o la bătrâneţe să primească o pensie.

Timp de aproape trei decenii, Fani Tardini a ţinut Galaţiul pe harta teatrului românesc, reuşind să organizeze stagiuni în fiecare an, uneori şi cu subvenţii de la Primărie sau de la diverşi negustori bogaţi ai urbei. Fani Tardini era înzestrată cu un simţ artistic deosebit, cunoştea 5-6 limbi străine şi făcea traduceri ale pieselor străine celebre, îmbogăţind astfel repertoriul propriei trupe, considerată mereu cu un pas în faţa celorlalte teatre ale perioadei. Datorită ei, teatrul gălăţean a devenit cunoscut în lume, în oraş susţinând spectacole toţi marii artişti români ai vremii, dar şi celebrităţi mondiale, precum Sarah Bernhardt.

Fani Tardini s-a retras de pe scenă în anul 1900, ultima reprezentaţie având-o la Teatrul Papadopol, din Galaţi. A murit pe 23 aprilie 1908.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Ludovic Feldman

Violonist şi compozitor care a transpus într-o manieră modernă lucrări de inspiraţie folclorică, Ludovic Feldman s-a născut la Galaţi pe 25 mai 1893.

A început să studieze vioara în localitatea natală, între 1903 şi 1909, apoi a continuat la Conservatorul din Bucureşti, precum şi în cadrul unui curs de specializare la Viena (1911-1913).

Şi-a început cariera profesională în 1925, la orchestra Operei din Zagreb, în calitate de concert-maestru, anul următor găsindu-l la Opera Română din Bucureşti, unde a fost prim-violonist până în 1940. În paralel, a activat ca violonist şi concert-maestru la Filarmonica „George Enescu”, până în 1953, când a ieşit la pensie. În următorii zece ani a fost conducător al biroului pentru muzică simfonică şi de cameră al Uniunii Compozitorilor.

De-a lungul carierei, a fost sfătuit şi încurajat să compună de o serie de mari nume ale muzicii româneşti, printre care Mihail Jora sau George Enescu, cel din urmă sprijinindu-l pe Feldman şi în momentele dificile prin care a trecut din cauza originii sale evreieşti.

Cariera sa componistică a început relativ târziu, în jurul vârstei de 50 de ani, când s-a decis să dea curs celor care-l vedeau foarte dotat pentru acest lucru. Compoziţiile sale au acoperit mai multe genuri muzicale - muzică simfonică, de cameră, concertantă, corală sau pentru pian. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: Poem tragic, Şase schiţe simfonice, Cinci piese pentru orchestră, In memoriam Anne Franck, Simfonie concertantă pentru orchestră de coarde.

În afara concertelor şi a activităţii componistice, a susţinut emisiuni la radio şi televiziune, a publicat articole şi cronici muzicale. A primit numeroase distincţii şi premii, din partea Uniunii Compozitorilor, Academiei Române sau la festivalurile „George Enescu”.

Ludovic Feldman a murit pe 11 septembrie 1987, la Bucureşti.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Victor Vâlcovici

Considerat creatorul hidrodinamicii şi aerodinamicii teoretice româneşti, Victor Vâlcovici s-a născut la Galaţi, pe 9/21 septembrie 1885.

În şcoala primară era un „abonat” al revistei „Gazeta matematică”, unde a ajuns să colaboreze cu probleme deşi era încă elev. Şi-a finalizat liceul la Brăila, iar apoi a urmat Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Spiru Haret şi Gheorghe Ţiţeica. Rezultatele foarte bune obţinute la absolvirea din 1907 (primul în generaţia sa) i-au deschis calea către o bursă la Universitatea din Gottingen. Teza sa de doctorat din 1913, susţinută în Germania, a atras atenţia multor specialişti, fiind citată adesea în lucrări din întreaga lume.

Revenit în ţară, Vâlcovici a predat întâi la Iaşi, iar din 1921 la Timişoara, unde a fost ales şi rector al nou-înfiinţatei Şcoli Politehnice. Din 1930 s-a mutat la Universitatea Bucureşti, ca profesor de mecanică, unde a activat până în 1962, când a ieşit la pensie.

Este considerat primul mecanician de anvergură pe care l-a dat România, opera sa cuprinzând peste 150 de lucrări în acest domeniu. A întreprins, de asemenea, cercetări fundamentale în multe domenii înrudite, de la elasticitate şi mecanica fluidelor la astronomie şi cosmogonie.

Una dintre teoriile sale, cu aplicaţii încă actuale în propulsia rachetelor, este cunoscută şi astăzi drept schema Vâlcovici-Birkhoff, iar cercetările asupra teoremelor mecanicii au dus la apariţia în literatura de specialitate a „suprafeţelor Bernoulli-Vâlcovici”.

În afara carierei didactice şi a cercetărilor ştiinţifice, Victor Vâlcovici a fost deputat şi pentru scurt timp chiar ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Nicolae Iorga (1931-1932), elaborând o lege a drumurilor, care a deschis asfaltarea şoselelor româneşti.

În 1965 a devenit membru titular al Academiei Române, al cărei membru corespondent era din 1936.

Victor Vâlcovici a murit la Bucureşti, pe 21 iunie 1970.

La Galaţi, există o stradă care poartă numele savantului, iar Brăila îl onorează cu un concurs interjudeţean de matematică.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Ion Petrovici

Filosof, scriitor şi om politic, academician şi ministru, Ion Petrovici s-a născut la Tecuci, pe 14 iunie 1882. A urmat şcoala primară în oraşul natal, iar studiile medii la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, după care s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, unde i-a avut ca profesori pe Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. În 1904 a obţinut licenţa în filosofie, iar un an mai târziu a devenit primul doctor în filosofie al unei universităţi româneşti.

Din 1905, a frecventat cursuri la universităţile din Leipzig şi Berlin, iar în noiembrie 1906 a devenit conferenţiar la Universitatea din Iaşi, unde a fost numit profesor în 1912 şi a predat timp de 34 de ani. În 1923 a fost ales decan al Facultăţii de Litere, în 1932 a fost invitat să conferenţieze la Sorbona, iar în 1935 a fost ales membru al Academiei Române.

Cel mai cunoscut filosof român în străinătate din perioada interbelică, Ion Petrovici a avut contribuţii originale prin cercetările sale de logică şi prin concepţia metafizică ce aşeza la un loc credinţa şi raţiunea. A fost colaborator constant, decenii de-a rândul, al celor mai prestigioase reviste de specialitate din Franţa şi Germania, fiind invitat în acelaşi timp să conducă lucrările mai multor congrese internaţionale.

A fost ministru al Lucrărilor Publice şi Instrucţiunii Publice în guvernele conduse de Alexandru Averescu (1921, 1926-1927), ministru al Educaţiei sub Octavian Goga (1937-1938), funcţie din care a înfiinţat la Cluj o catedră de filosofie pentru Lucian Blaga, iar ulterior a devenit ministru al Culturii sub Ion Antonescu (1941-1944), înfiinţând, în 1943, Rotonda scriitorilor din Cişmigiu.

Din păcate, în plină forţă creatoare, Ion Petrovici a căzut victimă epurărilor politice ale regimului comunist şi a stat în închisoare până în 1958, fiind apoi deportat în Bărăgan până în 1964, când vârsta nu-i mai permitea revenirea în prim-plan. A murit pe 17 februarie 1972, la Bucureşti.

O stradă şi o şcoală gimnazială din Tecuci îi poartă astăzi numele.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Ionel Fernic

E puţin probabil să existe cineva care să nu fi auzit „La umbra nucului bătrân” sau „Îţi mai aduci aminte, doamnă”, însă puţini ştiu cine este autorul lor. Practic, piesele lui Ionel Fernic au intrat în folclor şi au fost cântate de zeci de interpreţi în cei 70-80 de ani de când au fost compuse.

Născut la Târgovişte, pe 19 mai 1901, Ionel Fernic a ajuns cu familia la Galaţi câteva luni mai târziu, petrecându-şi copilăria şi adolescenţa pe malul Dunării. A urmat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri”, unde l-a întâlnit pe profesorul de muzică Theodor Fuchs, de la care a luat primele lecţii de chitară, pian, armonie şi compoziţie.

Pasionat de muzică şi de avioane, Ionel Fernic este sfătuit de familie să urmeze o carieră tehnică, însă alege Conservatorul din Bucureşti, unde a intrat cu cea mai bună medie la secţia de artă dramatică. După finalizarea studiilor, a ajuns la Teatrul Naţional, dar a renunţat repede la cariera de actor în favoarea celei muzicale.

Prima sa piesă, compusă în anii liceului pe strada Roşiori din Galaţi, unde locuia dascălul său, a fost „Cruce albă de mesteacăn”, repertoriul ulterior fiind caracterizat prin romanţe şi tangouri, foarte la modă în epocă. În numai câţiva ani, Ionel Fernic a scris peste 400 de piese, cea mai mare parte a lor devenind rapid şlagăre, iar unele fiind cântate şi astăzi. Amintim, dintre ele, „Pe boltă când apare luna”, „Iubesc femeia”, „Adio, doamnă”, „Cea din urmă seară”, „Aprinde o ţigară”, „Dă-mi mâinile să le sărut”.

Şi-a încercat şi talentul scriitoricesc, publicând un volum de schiţe, unul de poezii şi câteva cărţi pentru copii.

La începutul anilor '30 s-a mutat la Bucureşti şi a revenit la vechea dragoste pentru zbor, luându-şi brevetul de pilot în 1935, iar apoi dedicându-se paraşutismului.

A murit la numai 37 de ani, pe 22 iulie 1938, într-un accident de avion, în care - culmea - era pasager.

La Galaţi, Ionel Fernic dă astăzi numele unei străzi din Micro 39.

viata-libera.ro

 

Link to comment
Share on other sites

Aristide Serfioti

Medicul Aristide Serfioti nu s-a născut la Galaţi, însă a rămas în istoria oraşului de pe malul Dunării, iar astăzi Spitalul Militar îi poartă numele.

A venit pe lume pe 20 iulie în 1828, la Hydra (Grecia), ca fiu al Mariei şi al lui Chiriac Serphiotis. A urmat şcoala şi liceul în ţara natală, iar apoi a plecat în Germania, la Munchen, unde a absolvit Medicina, în 1851.

A profesat mai întâi la Viena, iar ulterior a ajuns în Moldova, din mai 1853 stabilindu-se la Galaţi. În 1857 a fost numit şef al Spitalului Militar, cu grad de colonel, după ce, din 1854, fusese medic de batalion, cu grad de locotenent, la Garnizoana Galaţi. A lucrat şi ca medic în spitalele civile, până în 1901.

Aristide Serfioti este cel care i-a organizat, pentru prima dată, după un model bucureştean, pe medicii gălăţeni în Societatea Medicală, fiind şi preşedintele acesteia între 1868 şi 1881.

S-a implicat, de asemenea, în activitatea de Cruce Roşie, având o contribuţie importantă în timpul Războiului de Independenţă. În urma activităţii de pe front a fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de comandor, cu „Steaua României”, cu ordinul rus „Sf.Stanislav” şi cu cel prusac „Coroana Prusiei”.

A locuit într-un imobil aflat pe strada Domnească la numărul 52, acum într-o stare avansată de degradare.

Imediat după război, a cumpărat de la familia Ghica moşia Calica (actualul cartier Fileşti), unde a restaurat biserica „Sf.Treime”.

Aristide Serfioti a murit pe 24 iulie 1905, în oraşul căruia i-a dedicat aproape întreaga viaţă. Este înmormântat în cavoul pe care familia sa îl are la Fileşti, monument de patrimoniu aflat astăzi în paragină.

A lăsat prin testament bani pentru îngrijirea bisericii, pentru acordarea unor burse studenţilor medicinişti, pentru înzestrarea mai multor familii tinere din Fileşti şi pentru azilul de copii, iar moşia Calica a revenit Spitalului „Elisabeta Doamna”. Cărţile sale au fost donate bibliotecii Liceului „Vasile Alecsandri” şi Societăţii Medicale din Galaţi.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.