Jump to content

Gălăţeni care au uimit lumea


Recommended Posts

Ioan Brezeanu

Unul dintre întemeietorii învăţământului superior la Dunărea de Jos, prof. univ. dr. Ioan Brezeanu s-a aflat la catedră în diverse şcoli gălăţene timp de peste 70 de ani.

S-a născut pe 27 februarie 1916, la Ludişor (judeţul Braşov), stabilindu-se la Galaţi încă de la începutul carierei didactice. Fost elev al lui Nicolae Iorga, a absolvit „magna cum laude” Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, în 1938, iar apoi şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe filologice la Cluj. A ajuns la Galaţi în 1940, ca profesor la Liceul Pedagogic, a trecut apoi la Liceul „V.Alecsandri”, a fost director al Liceului „Al.I.Cuza” (1948-1959), după care a intrat în învăţământul universitar, fiind pe rând decan al Facultăţii de Filologie (1962-1973), rector al Institutului Pedagogic (1973-1974) şi unul dintre primii prorectori ai Universităţii (1974-1981), la înfiinţarea căreia şi-a adus decisiv contribuţia.

Considerat un adevărat patriarh al culturii gălăţene, Ioan Brezeanu a fost un om dedicat şcolii, punând pe primul plan educarea tinerelor generaţii, pe care le considera „garantul supravieţuirii şi afirmării unui popor”. A activat ca profesor până la vârsta de 92 de ani.

În activitatea sa ştiinţifică, dominante au fost studiile de folclor, reuşind să pună la punct o arhivă impresionantă, care cuprinde 68 de volume de manuscrise (peste 20.000 de pagini) şi mii de metri de benzi magnetice. A publicat 23 de volume, în majoritate din domeniul folclorului şi artei populare de la Dunărea de Jos.

Pentru cele şapte decenii de activitate didactică a primit 45 de decoraţii şi distincţii, printre care mai multe titluri de Doctor Honoris Causa, fiind, în acelaşi timp, şi primul Cetăţean de Onoare al Galaţiului (1995).

În cel de-Al Doilea Război Mondial, între 1941 şi 1945, sublocotenentul Ioan Brezeanu şi-a comandat compania la Cotul Donului, la Oarba de Mureş, dar şi în Munţii Tatra. A fost rănit în Rusia şi mai apoi în Cehoslovacia. A fost distins cu ordinele „Coroana României” şi „Steaua României”, în ultimii ani ai vieţii fiind ridicat la gradul de general.

Ioan Brezeanu a murit pe 26 septembrie 2010, în oraşul căruia i-a dăruit întreaga viaţă.

viata-libera.ro

 

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Costache Conachi

Deţinător al mai multor funcţii importante în prima parte a secolului al XIX-lea, Costache Conachi a fost totodată şi unul dintre cei dintâi scriitori români - „primul poet al Moldovei”, în opinia lui Garabet Ibrăileanu.

S-a născut la Ţigăneşti, pe 14 octombrie 1777, fiind descendent al unei familii fanariote, conform celor mai multe surse ale epocii. Paul Păltănea susţine însă că familia lui Conachi se trăgea dintr-un neam de răzeşi din secolul al XVI-lea.

Tânărul Conachi a fost educat sub îndrumarea unui refugiat francez, studiind ingineria, limbile clasice, greaca, turca şi franceza. Era considerat un erudit al epocii sale, un om care se pricepea la toate, de la politică până la literatură şi… femei.

Şi-a început activitatea cu lucrări de stabilire a proprietăţilor de terenuri, fiind considerat cel mai bun inginer hotarnic al timpului. După anul 1800 a fost numit în diverse funcţii, locale sau centrale, printre care comis, ispravnic, staroste, agă, vornic, mare vornic, mare postelnic, mare logofăt şi epitrop.

În perioada 1829-1830 a participat la redactarea Regulamentului Organic, constituţia acelei perioade, în care anticipa unirea principatelor, fiind decorat pentru reuşita documentului de către guvernatorul rus Pavel Kiselev.

Şi-a dorit să urce şi pe tronul Moldovei, dar înfrângerea în faţa lui Mihail Sturdza, în 1834, l-a determinat să se retragă din viaţa publică.

Opera sa literară n-a fost apreciată aproape deloc până la George Călinescu, mulţi critici considerându-i poeziile drept dulcegării penibile. Versurile sale, care au circulat în mare parte ca populare, unele ajungând adevărate „şlagăre” lăutăreşti, au fost reunite într-un volum de-abia în 1856, la câţiva ani după moartea sa.

A militat pentru cultivarea limbii române şi emanciparea culturală a ţării, pledând pentru „luminarea” poporului şi redactând în acest sens un proiect de reformă a învăţământului în Moldova.

Bolnav de astm, a murit pe 4 februarie 1849, la moşia sa de la Ţigăneşti.

În memoria sa, la Tecuci se organizează anual un festival de poezie care-i poartă numele.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Gabriel Croitoru

Gabriel Croitoru a devenit cunoscut în România după ce a câştigat concursul prin care a intrat în posesia viorii Guarnieri ce i-a aparţinut lui George Enescu. Chiar dacă activitatea sa muzicală era apreciată cu mult timp înainte de către specialişti, concursul din 2008 a reprezentat pentru Gabriel Croitoru ocazia de a deveni cunoscut şi în rândul publicului larg.

Violonistul s-a născut la Galaţi, pe 20 august 1966. Şi-a început pregătirea muzicală în oraşul natal, la Liceul de Artă, iar la 9 ani a urcat pentru prima dată pe scenă, alături de orchestra simfonică gălăţeană. În 1979 a câştigat primul său concurs important, la Lublin (Polonia).

A absolvit Liceul de Muzică „George Enescu” din Capitală în 1983 şi Universitatea Naţională de Muzică în 1987. S-a perfecţionat sub îndrumarea unui alt violonist gălăţean, Ştefan Gheorghiu, iar în 2006 a devenit doctor în muzică, cu o teză despre Pablo Sarasate.

A participat la numeroase competiţii interne şi internaţionale, câştigând o serie de premii de prestigiu, în Austria, Franţa, Elveţia sau Italia, a cântat pe toate marile scene filarmonice ale lumii, având peste 1.000 de apariţii în concerte. A susţinut recitaluri în Europa, Asia şi America.

În 1998, Gabriel Croitoru a câştigat concursul pentru vioara Stradivarius Elder, pe care a cântat Ion Voicu, însă instrumentul nu a mai ajuns la tânărul interpret. Zece ani mai târziu, în 2008, Croitoru şi-a câştigat dreptul de a cânta pe vioara lui Enescu, instrument ce datează din 1731 şi care nu mai fusese folosit din 1955, de la moartea compozitorului. În 2011, Croitoru a susţinut un nou concurs, prin care a rămas în posesia „Catedralei” enesciene pentru încă cinci ani.

Dincolo de activitatea concertistică, Gabriel Croitoru este profesor la Universitatea de Muzică din Bucureşti.

De menţionat şi faptul că fiica sa, Simina, născută în 1990, este deja o violonistă cunoscută şi laureată a mai multor premii internaţionale.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Ştefan Petică

Primul poet simbolist român declarat, Ştefan Petică s-a născut la Buceşti, pe 22 ianuarie 1877, fiind fiul unui notar ce se trăgea dintr-o veche familie de răzeşi. Şi-a făcut studiile primare la Lieşti, a urmat apoi gimnaziul la Tecuci şi liceul la Brăila, în această ultimă perioadă începând să-şi manifeste atât talentul literar (a publicat primele articole în revista Munca, în 1894), cât şi orientarea politică social-democrată.

Intelectual autodidact cu o inteligenţă sclipitoare, Ştefan Petică era un veritabil poliglot, realizând traduceri din franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, rusă şi maghiară. Avea, în acelaşi timp, preocupări în filosofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, domenii în care a publicat numeroase comentarii, studii, note sau recenzii.

După ce şi-a satisfăcut stagiul militar la Tecuci, a devenit ziarist acreditat, perioada 1896-1904 fiind caracterizată şi de o activitate publicistică susţinută în revistele bucureştene ale vremii. A sprijinit revendicările ţăranilor şi înfiinţarea cluburilor socialiste la sate. S-a retras din politică în anul 1900, în urma presiunilor autorităţilor.

Apariţia volumului de poeme „Fecioara în alb”, în 1902, l-a consacrat drept primul poet simbolist român şi, totodată, teoretician al acestui curent în ţară, precedându-i pe Macedonski, Minulescu, Bacovia, precum şi pe gălăţenii Alfred Moşoiu şi Eugeniu Ştefănescu-Est.

În 1902 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, ale cărei cursuri le va urma timp de doi ani. Locuia într-o cameră mică şi umedă, unde citea şi scria non-stop, iar în 1903 s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Grav bolnav, a renunţat la postul de bibliotecar pe care-l ocupa şi s-a întors în satul natal, iar pe 17 octombrie 1904 s-a stins din viaţă, fiind înmormântat în curtea bisericii din Buceşti. Avea numai 27 de ani…

Poet, prozator, dramaturg, economist, ziarist, Ştefan Petică a întruchipat în epocă modelul intelectualului vizionar, permanent la curent cu tot ceea ce însemna cultură contemporană în lume.

În Galaţi, numele său este purtat de o stradă, iar în Tecuci de o stradă şi de biblioteca municipală.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Elena Caragiani

Prima femeie aviator din România, Elena Caragiani, s-a născut la Tecuci, pe 13 mai 1887. Fiică a unui medic de origine macedoneană, Elena a studiat Dreptul şi şi-a obţinut licenţa în Ştiinţe Juridice în anul 1913.

Îndrăgostită de avioane, a efectuat primul zbor în 1912, alături de profesorul său de echitaţie. A absolvit şcoala de pilotaj de la Bucureşti, dar cererile de a obţine brevetul i-au fost respinse de autorităţile române. Din acest motiv, a plecat în Franţa, iar doi ani mai târziu, după ce a urmat cursurile şcolii de aviaţie de la Paris, a primit brevetul, eliberat de Federaţia Aeronautică Internaţională, fiind una dintre primele zece femei pilot din lume.

Refuzată din nou în ţară, Elena Caragiani s-a angajat la un cotidian parizian, pentru care a transmis primele reportaje scrise în avion din presa mondială, de pe fronturi din Caraibe, Mexic şi America de Sud. Spiritul de aventură a determinat-o să participe la curse hipice, la vânători de tigri şi elefanţi, dar şi de balene, fiind o excelentă mânuitoare a harponului.

În 1916, după intrarea României în război, a solicitat să participe ca pilot la apărarea ţării, însă a primit încă un refuz, motivat de numărul foarte mic de avioane din ţară. A ajuns, astfel, infirmieră la Crucea Roşie, organizând un spital de campanie chiar în casa părintească din Tecuci.

După încheierea războiului, s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu, stabilindu-se împreună la Paris. A profesat ca ziaristă în Franţa, SUA, Mexic, ţări din Africa şi Asia, fiind nelipsită de la toate evenimentele aeronautice importante. A pus la cale, alături de câţiva aviatori americani, o traversare a Atlanticului, performanţă care se va realiza însă de-abia un deceniu mai târziu.

Bolnavă grav de tuberculoză, a revenit la Bucureşti, unde a murit la numai 42 de ani, pe 29 martie 1929, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu.

Pentru a-i cinsti memoria, Grupul Şcolar Industrial din Tecuci a devenit, în toamna anului 2012, Liceul Tehnologic „Elena Caragiani”.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Georgeta Arămescu-Anderson

O colecţie impresionantă de lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi provine din donaţia pictoriţei Georgeta Florica Arămescu-Anderson.

„Gigi” Arămescu s-a născut la Galaţi, pe 25 iulie 1910, într-o familie de intelectuali care locuia pe strada Lahovary nr. 3 (vizavi de Poştă). Tatăl său era director al Liceului „Vasile Alecsandri” şi membru de vază al Societăţii culturale „V.A.Urechia”, iar mama era sora renumitului economist Virgil Madgearu. La îndemnul familiei, a luat lecţii de pian încă de la 6 ani, iar şcoala primară şi liceul le-a urmat la Galaţi. Din 1930, a studiat Dreptul în Franţa, la Grenoble, luându-şi licenţa în 1934.

Spre sfârşitul războiului, Georgeta Arămescu a plecat în SUA, unde în 1947 s-a căsătorit cu colonelul în rezervă Pierson Anthony Anderson. După o scurtă perioadă petrecută la New York, cei doi soţi s-au stabilit la Miami.

La patru ani de la căsătorie, „Gigi” Arămescu a început să picteze, iar prima sa expoziţie personală s-a bucurat de un mare succes de public şi de critică. Au urmat multe alte expoziţii, de la Miami la New York, dar şi câteva zeci de premii. În 1962, expune, la West Palm Beach, alături de fratele său mai mic, sculptorul Ticu Arămescu, stabilit şi el în SUA, în 1958. Georgeta Arămescu a revenit, expoziţional, în România în 1968, la Galaţi, Iaşi şi Cluj.

Creaţia Georgetei Arămescu poate fi caracterizată drept o îmbinare originală între tradiţia românească şi arta modernă americană. Picturile sale se găsesc în Muzeul de Artă Modernă din Miami, în numeroase colecţii private din Franţa, Italia, Spania, Austria, dar şi în muzeele româneşti care au beneficiat de donaţiile sale. Numai la Galaţi au ajuns peste 400 de lucrări ale celor doi fraţi Arămescu, din colecţia respectivă fiind realizate, de-a lungul timpului, mai multe expoziţii.

Georgeta Arămescu a murit în vara lui 1994, în SUA. Alături de lucrări, toate lucrurile personale au fost lăsate prin testament Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi.

viata-libera.ro
 

Link to comment
Share on other sites

Moise Pacu

Istoric, profesor, publicist şi politician, Moise Pacu este autorul primelor monografii ale judeţului Covurlui, documente indispensabile astăzi cercetărilor de orice fel despre aceste meleaguri.

Moise N. Pacu s-a născut pe 11 octombrie 1853, în satul Babele, din judeţul Ismail (astăzi, în Ucraina). A făcut cursurile gimnaziale şi Seminarul teologic la Ismail, apoi Seminarul teologic Socola din Iaşi (1870-1872). A studiat ulterior la Bruxelles, unde a obţinut titlul de doctor în Drept (1896).

După ce a predat la Ismail timp de cinci ani, a ajuns şi s-a stabilit la Galaţi în 1878. A fost, de-a lungul vremii, profesor de religie, geografie, istorie, limba română, limba latină, economie politică. Din 1893 a predat doar la Liceul „Vasile Alecsandri” şi la Institutul „Notre Dame de Sion”.

A elaborat şi publicat, în 1892, „Dicţionarul geografic şi statistic al judeţului Covurului”, lucrare pentru care a fost distins cu Premiul Societăţii Geografice Române. Au urmat, în aceeaşi perioadă, cele trei volume din „Cartea judeţului Covurlui”, o altă lucrare de referinţă.

Monografiile lui Moise Pacu au rămas până astăzi cele mai valoroase instrumente de lucru pentru orice persoană interesată de vreo instituţie sau localitate din zona Galaţiului, iar multe dintre datele istorico-geografice ale acestor locuri sunt descrise pentru prima dată în cărţile sale.

A scris destul de mult, fiind colaborator la publicaţiile gălăţene Poşta, Covurluiul, Timpul, Galaţii noi, Acţiunea, Căminul, dar şi la multe periodice naţionale. În plus, la Galaţi a condus ca director o bună parte dintre publicaţiile menţionate.

În plan politic, a fost în mai mult rânduri deputat şi senator de Covurlui.

Moise Pacu a încetat din viaţă pe 23 martie 1941, la Galaţi.

În amintirea sa, una dintre străzile oraşului îi poartă astăzi numele.

viata-libera.ro
 

Link to comment
Share on other sites

Vintilă Dongoroz

Jurist, avocat, profesor universitar, academician şi politician, Vintilă Dongoroz s-a născut la Tecuci, pe 27 martie 1893. A absolvit gimnaziul în localitatea natală, după care a urmat liceul la Focşani, la cele două secţii (reală şi modernă), obţinând, în 1912, ambele diplome. A continuat cu studiul Dreptului la Bucureşti, unde şi-a luat licenţa în 1915 şi doctoratul în 1919, cu o teză despre dreptul penal, căruia i se va consacra de-a lungul întregii cariere.

Din 1915 şi până în 1948 a activat ca avocat în Baroul Ilfov. S-a făcut cunoscut destul de rapid, prin pledoariile sale în procese celebre, precum cele cu fraudele de la Casa Muncii CFR, cu terenuri petroliere sau din închisori.

În 1929 a devenit conferenţiar la Facultatea de Drept a universităţii bucureştene. Din 1936 a fost profesor titular, predând până în 1951, când şi-a început activitatea de cercetător ştiinţific.

Considerat o somitate naţională în domeniul juridic, Vintilă Dongoroz a avut un rol important în alcătuirea Codului penal şi a celui de procedură penală, atât în varianta din 1936, cât şi în cea din 1968 (aflată în vigoare şi astăzi!).

A refuzat sistematic funcţiile publice, deşi i-au fost propuse, printre altele, cele de decan, parlamentar sau ministru al Justiţiei.

În mai 1948 a fost primit ca membru corespondent în Academia Română, însă trei luni mai târziu a fost exclus pe criterii politice, fiind membru al Partidului Naţional Liberal. A fost repus în drepturi post-mortem, în 1994. Tot în 1948 a fost exclus şi din avocatură, consacrându-se cercetării.

A scris şi publicat peste 20 de volume, a fost director al revistei “Jurisprudenţa generală”, a colaborat cu studii şi articole în reviste de specialitate, fiind adeseori citat în articole şi tratate din străinătate.

A murit la Bucureşti, pe 18 martie 1976.

De doi ani, în faţa Facultăţii de Mecanică se află un bust al lui Vintilă Dongoroz, realizat de plasticianul gălăţean Tudor Ioan.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Gheorghe Koslinski

Amiral şi secretar de stat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gheorghe Em. Koslinski a fost cel care a coordonat, în 1930, construcţia primului submarin românesc, “Delfinul”.

Fiul cel mare al lui Emanoil Koslinski, comandant al Marinei Române la începutul secolului XX, Gheorghe Em.Koslinski s-a născut la Galaţi, pe 20 mai 1889, a absolvit Liceul “Vasile Alecsandri” din oraşul natal, după care s-a înscris la Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi.

În 1906, a fost trimis în Franţa, la Şcoala Navală de la Brest, unde a devenit specialist în submarine. Şi-a continuat studiile în Franţa şi Italia, iar în 1910, la revenirea în România, locotenentul Koslinski a fost numit commandant al vedetei fluviale “Walter Mărăcineanu”. În perioada Primului Război Mondial, a fost comandant al portului Cernavodă şi şef al unui detaşament de infanterie marină care a acţionat de-a lungul Dunării.

În perioada 1922-1926 a fost adjutant al regelui Ferdinand, iar în următorii patru ani a supravegheat, la Rijeka (în Italia, în acea perioadă), construcţia primului submarin românesc, “NMS Delfinul”. În 1929 a fost avansat la rangul de comandor şi a preluat comanda escadrilei de distrugătoare, principala forţă a marinei militare româneşti.

În paralel, a fost cel mai apreciat tactician al epocii sale, predând la Şcoala Superioară de Război şi elaborând mai multe lucrări dedicate marinei militare.

Contraamiral din 1938, Gheorghe Em. Koslinski a fost numit secretar de stat pentru Marină în anii de început ai celui de-Al Doilea Război Mondial, în guvernele conduse de mareşalul Ion Antonescu. În 1941, din motive de sănătate, a părăsit cariera militară şi a devenit comisar guvernamental la Şantierul Naval din Galaţi, de unde s-a pensionat în 1946.

Arestat de comunişti în 1948, fiind considerat criminal de război, a fost condamnat la doi ani de detenţie şi a murit (de foame, conform colegilor de celulă) în închisoarea de la Aiud, pe 30 aprilie 1950.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Reuven Rubin

Pictorul Reuven Rubin, unul dintre cei mai bine vânduţi artişti originari din România şi primul ambasador al Israelului la Bucureşti, s-a născut la Galaţi, pe 13 noiembrie 1893.

Fiu al unui cantor de sinagogă, tânărul Rivn Zelicovici (numele real al artistului) era al optulea copil dintre cei 13 ai familiei sale. La 19 ani a plecat la Ierusalim, unde a urmat cursurile Academiei de Artă, iar în 1913 s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. S-a întors în România la începutul războiului şi a rămas în ţară până la sfârşitul acestuia.

În 1923, Reuven Rubin a emigrat în Palestina, iar un an mai târziu şi-a vernisat, la Ierusalim, prima expoziţie personală, care avea să-l aducă în atenţia publicului şi să-i înlesnească alegerea în funcţia de preşedinte al artiştilor din Palestina.

Picturile sale, în care expresionismul se îmbină cu modernismul, sunt extrem de bine cotate pe plan mondial, pânza “Copaci bătrâni de sicomor” fiind vândută acum câţiva ani cu aproape 400.000 de euro, în timp ce “Cântăreţul la flaut” s-a adjudecat cu 420.000 de euro. Rubin este astfel pe locul 4 într-un top al celor mai scumpi artişti din România, peste mult mai cunoscuţii Tonitza, Grigorescu sau Luchian. De altfel, multe dintre tablourile sale au fost vândute, de-a lungul vremii, cu sume de peste 200.000 de euro, nu mai puţin de 12 dintre acestea fiind printre cele mai bine vândute 20, în topul artiştilor originari din România.

În 1948, Reuven Rubin a devenit primul reprezentant diplomatic în România al nou-înfiinţatului stat Israel, funcţie asimilată celei de ambasador. Din această postură, a negociat cu autorităţile române şi sovietice emigrarea în masă a evreilor, contra unor sume cuprinse între 57 şi 120 de dolari de persoană. A rămas la post până în 1950, perioadă în care zeci de mii de evrei au părăsit România.

Destul de puţin cunoscut în România, dar considerat cel mai popular artist israelian al tuturor timpurilor, Reuven Rubin a murit pe 13 octombrie 1974, la Caesarea.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Dimitrie Iuraşcu

Diplomatul Dimitrie Iuraşcu, al cărui “Jurnal politic“ a fost publicat recent de Muzeul de Istorie, s-a născut la Galaţi, pe 29 iunie 1890.

A urmat şcoala primară şi liceul (“Vasile Alecsandri”) în oraşul natal, după care a plecat la Paris, unde a făcut, în paralel, studii juridice şi politice, la Facultatea de Drept şi la Şcoala Superioară de Studii Diplomatice. Şi-a încheiat pregătirea în 1913, cu o teză de licenţă despre influenţa rusă în ţările române.

În acelaşi an, Dimitrie Iuraşcu şi-a început cariera dipomatică, fiind angajat ca ataşat pe lângă Legaţia României din Belgrad. În 1915 a fost transferat la Atena, iar un an mai târziu la Petrograd, unde a activat până în 1918. A revenit în ţară, în funcţia de curier diplomatic special, mai apoi desfăşurându-şi activitatea, rând pe rând, la Istanbul, Praga, Berlin, Bruxelles, Sofia, Roma, Vatican şi Berna. În 1934, a fost promovat ministru plenipotenţiar şi a fost trimis la Oslo, unde a rămas timp de cinci ani. Revenit pentru doi ani la Bucureşti, a ocupat funcţiile de director al Afacerilor Consulare şi al Afacerilor Politice, iar din 1941 a activat ca ambasador la Lisabona.

În mai 1947, a fost chemat în ţară şi epurat de regimul comunist proaspăt instalat, luându-i-se şi cele trei apartamente pe care le avea în Capitală, într-una dintre locaţii fiind instalată chiar Ambasada URSS.

Lăsat şi fără pensia cuvenită pentru cei 34 de ani de activitate diplomatică, Dimitrie Iuraşcu a fost nevoit să se angajeze betonist pe şantierul unei fabrici din Bucureşti, iar mai apoi a confecţionat lumânări la o cooperativă meşteşugărească. N-a mai putut munci în urma unui accident, astfel că a dus o viaţă extrem de retrasă, până la moarte, survenită, la Bucureşti, pe 17 noiembrie 1964.

“Jurnalul politic” publicat la Galaţi în iunie 2013 reprezintă radiografia cotidiană a zilelor pe care Dimitrie Iuraşcu le-a petrecut în marile capitale europene ale vremii, alături de cele mai importante personalităţi politice din acea perioadă. Şi nu putem să nu remarcăm faptul că manuscrisele au fost donate de familia Iuraşcu muzeului gălăţean datorită dragostei pe care diplomatul a purtat-o locurilor natale de-a lungul întregii sale vieţi.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Gheorghe Zane

Unul dintre cei mai mari economişti români, Gheorghe Zane s-a născut la Galaţi, pe 11 aprilie 1897. A absolvit Liceul “Vasile Alecsandri” din oraşul natal în 1916, după care a participat ca voluntar în Primul Război Mondial. Şi-a reluat apoi studiile la Facultatea de Drept din Iaşi, finalizându-le în 1919, iar în 1923 şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe economice la Bucureşti.

Din 1921 a început să predea economie politică la Universitatea din Iaşi, unde a rămas un sfert de veac, până în 1946. După război, s-a transferat la Bucureşti, unde a fost profesor la Institutul Politehnic şi, mai apoi, cercetător în cadrul Academiei Române.

Apropiat al fruntaşilor ţărănişti încă din tinereţe, Gheorghe Zane a fost unul dintre cei care au elaborat doctrina econimică a PNŢ. După instalarea la putere a comuniştilor, a fost închis pentru convingerile sale politice şi a rămas în detenţie până în 1955. După eliberarea din închisoare, nu i s-a mai permis întoarcerea la catedră şi a activat numai în cercetare.

Gheorghe Zane a elaborat numeroase cursuri de economie politică, istorie economică şi finanţe publice. Anticomunist convins, şi-a construit o doctrină social-economică proprie, aflată la intersecţia dintre marxism şi ţărănism.

O mare parte a activităţii sale de cercetare a fost dedicată lui Nicolae Bălcescu, studiile şi articolele despre marele revoluţionar fiind reunite într-un volum apărut în anul 1975. S-a îngrijit, în acelaşi timp, de editarea operelor lui Bălcescu.

A publicat peste 180 de volume, articole şi studii de specialitate, multe dintre acestea fiind traduse şi în limba franceză, Gheorghe Zane fiind foarte apreciat în capitala Franţei, unde activa în cadrul a două prestigioase instituţii.

În 1974, Gheorghe Zane a fost ales membru al Academiei Române, al cărei membru corespondent era din 1965.

A încetat din viaţă pe 22 mai 1978, la Bucureşti.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Mihai Caraman

În anii ’90, mai toată lumea auzise de generalul Caraman şi de celebra lui reţea de spionaj, însă puţini sunt cei care ştiu că omul care îngrozise Occidentul este gălăţean. Mihai Caraman s-a născut în comuna Oancea, pe 11 noiembrie 1928, ca fiu al grefierului Nicolae şi al Sevastei. În 1950, a absolvit Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne şi a fost angajat în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, făcându-şi specializarea la Moscova.

În perioada 1958-1968, din postura de funcţionar al Ministerului Comerţului Exterior, a organizat şi condus, la Paris, aşa-numita “reţea Caraman”, care a reuşit să sustragă o mulţime de documente ultrasecrete din sediul Cartierului General al NATO, provocând alianţei pierderi strategice imense. Cu fizic de atlet, cu un chip seducător şi cunoştinţe generale extrem de solide, Mihai Caraman a fost asemuit de multe ori cu marii aşi ai spionajului mondial. Gruparea lui Caraman se bucură încă de misterul care planează de regulă asupra spionajului, unele voci susţinând că lucra şi pentru francezi, şi pentru sovietici, în condiţiile în care Caraman a fost singurul ofiţer roman decorat de KGB.

În 1968, o parte dintre cei 13 agenţi au fost deconspiraţi, iar Caraman a fost retras în ţară, unde a îndeplinit mai multe funcţii, printre care şi pe cea de şef al Direcţiei de Informaţii Externe. După fuga lui Ion Mihai Pacepa în SUA, în 1978, Mihai Caraman a fost marginalizat şi, în scurt timp, trecut în rezervă.

A fost reactivat imediat după Revoluţie, în ianuarie 1990 fiind numit şef al Serviciului de Informaţii Externe (SIE). În momentul în care România a făcut primele demersuri de aderare la NATO, oficialii alianţei nord-atlantice, care îi păstrau amintiri deloc plăcute din anii ’60, au cerut imperativ plecarea lui Caraman din fruntea SIE. Ba chiar Manfred Worner, şeful de atunci al NATO, a anunţat că nici măcar nu va vizita Bucureştiul cât timp Caraman va fi în funcţie. În aceste condiţii, pe 22 aprilie 1992, Mihai Caraman a fost înaintat la gradul de general-locotenent, iar “cererea” de ieşire la pensie i-a fost aprobată.

În prezent, generalul Caraman trăieşte foarte retras, la Cheia, unde are o casă de vacanţă.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Isaac Jacob Schoenberg

Matematicianul Isaac Jacob Schoenberg, cunoscut în întreaga lume pentru descoperirile sale legate de funcţiile “spline” (care au făcut posibile calcularea traiectoriilor navelor cosmice şi proiectarea asistată de calculator), s-a născut la Galaţi, pe 21 aprilie 1903, în familia unui doctor. Pe lângă medicină, tatăl său era fascinat de jocurile matematice, iar această pasiune i-a transmis-o şi fiului său.

Iso, aşa cum era cunoscut matematicianul în cercul său de prieteni, şi-a făcut studiile universitare la Iaşi, obţinând licenţa în 1922. În următorii trei ani a urmat cursuri la Berlin şi Gottingen, iar lucrarea sa din Germania i-a adus, în 1926, titlul de doctor, precum şi un post de asistent, apoi de lector, la Universitatea din Iaşi.

În 1930 a obţinut o bursă Rockfeller în SUA, care i-a permis să ia un prim contact cu universităţile Chicago, Harvard şi Princeton. A continuat să studieze la câteva renumite colegii americane, iar în 1941 a fost angajat la Universitatea Pennsylvania.

Era considerat în cercul său de cunoştinţe un om de mare cultură, “dependent” de artă, muzică şi literatură, vorbea fluent în şase limbi (română, engleză, germană, franceză, rusă şi olandeză) şi colecţiona toate felurile de obiecte de epocă.

Între anii 1943 şi 1945, a fost detaşat la un laborator de cercetări balistice al armatei americane. În această perioadă, a început să lucreze la “teoria splinelor” (“splinele” reprezintă un set de instrumente ce permit trasarea unei curbe netede printr-o serie de puncte date), cea care avea să-i aducă celebritatea. Studiile şi calculele sale pe acest subiect s-au întins până spre anul 1960, când computerele au permis dezvoltarea explozivă a domeniului.

În 1966, Schoenberg s-a transferat la Universitatea din Michigan, unde a rămas până la ieşirea la pensie, în 1973. A continuat să lucreze şi după retragerea oficială din activitate, circa 50 din cele peste 170 de lucrări ale sale fiind publicate în această perioadă.

A murit pe 21 februarie 1990.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Sophia Karp

Considerată prima actriţă profesionistă de limbă idiş din lume, Sophia Karp s-a născut la Galaţi, în 1861, cu numele de Sara Segal. De-a lungul carierei, a mai fost cunoscută ca Sofia Carp, Sophie Goldstein şi Sophie Karp.

Sara avea 16 ani când trupa Goldfaden, singura din lume care juca piese în limba idiş, a ajuns în Galaţi. Respectiva trupă era formată din trei actori, astfel că rolul jucat de Sara în piesa “Bunica şi nepoata”, care a avut premiera la Galaţi, a fost primul interpretat în limba idiş de o femeie.

Cum mama sa se opunea vehement carierei de actriţă a fiicei sale, pentru a-şi putea urma visul artistic, Sara s-a măritat cu unul dintre membrii trupei, Sokher Goldstein, singurul dintre cei trei actori care nu era căsătorit. Acesta a fost şi momentul în care Sara Segal s-a “transformat” în Sophie Goldstein.

A jucat alături de trupa Goldfaden la Bucureşti, la Odessa, în Rusia, la Berlin şi în multe alte oraşe germane. După moartea de tuberculoză a soţului său, a revenit în ţară, la Iaşi, unde a rămas câţiva ani, devenind una dintre primadonele timpului. Trebuie menţionat faptul că, pe lângă talentul actoricesc, Sophia era şi o soprană foarte valoroasă.

În perioada 1883-1888, s-a aflat la Londra, unde s-a căsătorit cu un alt actor, Max Karp, astfel că în continuare a jucat sub numele de Sophia Karp. După perioada britanică, familia Karp a ajuns la New York, unde Sophie, împreună cu Jacob Fischel şi dramaturgul Joseph Lateiner, a fondat, în 1903, Grand Theatre, prima instituţie evreiască de cultură din marele oraş american.

La puţin timp după inaugurare, Sophia Karp s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit, la New York, pe 31 martie 1904, la numai 43 de ani.

Fiica sa, Rosa, i-a călcat pe urme, alegând tot cariera de actriţă.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Victor Papilian

Medicul şi scriitorul Victor Papilian, personalitate plurivalentă care a excelat în domenii distincte, s-a născut la Galaţi, în familia unui medic militar, pe 17 iunie 1888.

Şi-a început şcoala primară în localitatea natală şi a încheiat-o la Turnu Severin, iar liceul început la Craiova l-a finalizat la colegiul bucureştean “Sf. Sava”. A urmat Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, secţia vioară, fiind angajat în orchestra filarmonică dirijată de Grigoraş Dinicu.

Tatăl său s-a opus carierei muzicale, insistând să ducă mai departe tradiţia familiei, astfel că Victor Papilian s-a înscris la Facultatea de Medicină, pe care a absolvit-o în 1916. A luat parte ca medic la Primul Război Mondial, iar după încheierea ostilităţilor a devenit profesor la catedra de anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Din 1919 s-a transferat la Cluj, unde în 1930 a fost ales decan. A publicat, în 1923, primul tratat de anatomie din România.

Pasiunea pentru muzică a continuat, astfel că a activat cu succes de-a lungul întregii vieţi atât în medicină, cât şi în artă. În 1920, a pus bazele Filarmonicii din Cluj, iar în anii ’30 a fost director al Operei şi al Teatrul Naţional din localitatea transilvăneană. Tot la Cluj a editat mai multe reviste, a fost mentor al unui cenaclu literar, a înfiinţat Asociaţia Scriitorilor Români din Ardeal. Din 1941, a condus revista “Luceafărul” din Sibiu.

În 1947, după venirea la putere a comuniştilor, a fost pensionat forţat şi înlăturat de la catedră, iar în 1950 a fost condamnat la zece ani de închisoare, ca “adept al ideologiei burgheze”.

Meritele sale în domeniul medical au fost recunoscute şi peste hotare, fiind membru al societăţilor de biologie şi antropologie din Paris.

Ca scriitor, a publicat, sub pseudonimul Sylvius Rolando, romane, piese de teatru, nuvele, fiind recompensat cu Premiul Academiei pentru romanul “Ne leagă pământul”, în 1927. O parte însemnată din opera sa nepublicată, confiscată de securitate la momentul arestării, aşteaptă încă să vadă lumina tiparului.

Victor Papilian a murit pe 14 august 1956, la Cluj.

În semn de omagiu, o stradă din cartierul gălăţean Micro 40 şi Facultatea de Medicină din Sibiu îi poartă astăzi numele.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Dumitru Solomon

Dramaturgul şi criticul de teatru Dumitru Solomon, cunoscut publicului gălăţean pentru piesa „Zăpezile de altădată”, jucată în anii din urmă la Dramatic, a fost unul dintre puţinii oameni de teatru despre care toată lumea avea o impresie favorabilă, fiind unanim considerat drept întruchiparea rafinamentului.

„Dolfi” Solomon s-a născut pe 14 decembrie 1932, la Galaţi. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Universităţii din Bucureşti, unde în 1955 a obţinut licenţa în filologie română, cu o teză despre teatrul lui Camil Petrescu. După finalizarea studiilor, a fost angajat redactor la revista „Gazeta literară”, ulterior a ajuns la „Luceafărul”, iar mai apoi la revista „Teatrul”, unde a fost director până la desfiinţarea publicaţiei, în 1998. A condus apoi, timp de trei ani, revista „Scena” şi a colaborat la „Dilema”. În paralel, a fost unul dintre cei mai apreciaţi conferenţiari universitari de la Academia de Teatru şi Film, precum şi director al unei case de filme.

Ca scriitor, a debutat în 1953, în „Viaţa românească”, primele sale piese fiind puternic marcate de teatrul de idei. A scris, în acelaşi timp, schiţe şi scheciuri umoristice pentru televiziune. După 1990, a fost influenţat de teatrul de avangardă, piesele sale din această perioadă tinzând spre postmodernism.

A publicat circa 20 de volume, cu piese de teatru, schiţe, proză, eseuri şi cronici teatrale. Piesele lui Dumitru Solomon sunt traduse în toate limbile de circulaţie internaţională şi se joacă pe scenele din întreaga Europă. Cele mai cunoscute sunt: „Repetabila scenă a balconului” (laureată a Premiului UNITER în 1995), „Zăpezile de altădată”, „Ţara lui Abuliu”, „Arma secretă a lui Arhimede”, „Fata morgana”, „Noţiunea de fericire”, „Transfer de personalitate”. A mai fost premiat, de-a lungul carierei, de Academia Română, Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii.

Dumitru Solomon a încetat din viaţă pe 10 februarie 2003, la Bucureşti.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Eugen Bădărău

Considerat fondator al şcolii româneşti de fizica plasmei, Eugen Bădărău s-a născut la Folteşti, pe 19 septembrie 1887.

A urmat şcoala primară la Galaţi, iar liceul l-a absolvit la Ismail, în 1905. Atras de inginerie, a plecat în Austria, unde s-a înscris la Colegiul Tehnic din Graz. După doi ani, s-a decis să se specializeze în fizică şi şi-a continuat studiile la Universitatea din Pisa, unde şi-a obţinut licenţa în 1911, iar doctoratul un an mai târziu. În următorii doi ani, a lucrat ca asistent la Pisa, iar în 1914 a plecat în Rusia, unde a întreprins cercetări în domeniul opticii. Rezultatele obţinute la Petrograd i-au adus, în 1918, titlul de doctor docent.

A revenit în ţară în 1921, la Universitatea din Cernăuţi, unde a predat fizică teoretică şi experimentală. În perioada petrecută în Bucovina a studiat fizica descărcărilor în gaze, cercetări pentru care este considerat fondator al şcolii româneşti de fizica plasmei. Din 1934 s-a transferat la Bucureşti, unde a predat fizică moleculară până în anul 1956. În continuare, până în 1970, a fost director al Institutului de Fizică din Bucureşti.

Cercetările sale au acoperit o gamă foarte largă de domenii ale fizicii, de la descărcările electrice în gaze şi fizica plasmei la acustică, spectroscopie, controlul materialelor de construcţie sau stimularea germinaţiei plantelor cu ajutorul ultrasunetelor. Inedite şi spectaculoase sunt aplicaţiile descărcărilor în gaze pentru obţinerea de parfumuri, pornind de la metan amestecat cu brom.

În afara preocupărilor ştiinţifice, a cântat la vioară într-un cvartet, iar între 1940 şi 1944 a fost director tehnic al Radiodifuziunii.

S-a bucurat de multe dovezi de recunoaştere, fiind fondator al Academiei de Ştiinţe (1935) şi membru titular al Academiei Române (1948).

A încetat din viaţă pe 11 martie 1975, la Bucureşti.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Constant Tonegaru

Poet din al doilea val al avangardei româneşti, Constant Tonegaru este, în opinia criticilor, cel care a făcut trecerea de la poezia interbelică la cea postbelică.

S-a născut la Galaţi, pe 26 februarie 1919, într-o familie de condiţie bună, începându-şi educaţia călătorind alături de tatăl său, căpitan de vas, la Atena, Alexandria şi Istanbul. Şcoala primară a început-o la Galaţi şi a terminat-o la Brăila. Rămas fără sprijinul familiei, în urma unei crime pasionale a tatălui său, tânărul Constantin îşi întrerupe studiile liceale, pe care nu le va mai relua niciodată, şi se angajează, încercând să-şi ajute mama.

A început să scrie versuri şi să fie atras de boema literară a anilor ‚30. S-a făcut cunoscut în cenaclul lui Lovinescu şi a fost publicat de mai multe reviste literare ale vremii. Deşi recunoscut ca poet, şi-a continuat viaţa boemă, câştigându-şi existenţa ca vânzător, dactilograf sau angajat al Poştei. Candoarea, umorul şi onestitatea sa l-au făcut îndrăgit de majoritatea intelectualilor generaţiei sale.

A publicat o singură carte de versuri în timpul vieţii, „Plantaţii”, apărută în 1945 (recompensat cu Premiul Editurii Fundaţiilor Regale), cel de-al doilea volum, „Steaua Venerii”, rămânând în manuscris şi fiind tipărit postum, în 1969.

În 1946, a fondat, alături de alţi câţiva literaţi, o asociaţie pentru ajutorarea intelectualilor persecutaţi de nou-instalatul regim comunist. Cum donaţiile au ajuns şi la membrii mişcărilor de rezistenţă, Tonegaru a fost arestat în 1949 şi condamnat la doi ani de închisoare, pentru „uneltire contra securităţii poporului”. Deşi a fost torturat în închisoarea de la Aiud, n-a dezvăluit numele celorlalţi membrii ai asociaţiei, astfel că aceştia n-au ajuns după gratii. A fost eliberat spre sfârşitul anului 1951, după aproape trei ani de temniţă, bolnav de plămâni şi cu oasele zdrobite din cauza bătăilor primite.

A murit trei luni mai târziu, pe 10 februarie 1952, când o aşchie de os care-i rămăsese în corp i-a înţepat inima. Corpul său a fost găsit aproape descompus, după cinci zile de la deces, şi a fost incinerat la Cimitirul „Sf. Vineri” din Bucureşti.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Barbu Nemţeanu

„Galaţi, oraş cumplit de negustori” este versul care a rămas peste timp drept una dintre cele mai realiste descrieri ale celui mai mare port dunărean de la începutul secolului al XX-lea. Poetul care şi-a caracterizat astfel oraşul natal este Barbu Nemţeanu, născut la Galaţi, pe 1 octombrie 1887.

Pe numele adevărat Benjamin Deutsch, Barbu Nemţeanu a venit pe lume într-o familie de origine evreiască, fiind fiul unui institutor la şcoala izraelită din Galaţi. La numai 10 ani, a rămas orfan de tată şi a început să muncească, pentru a-şi întreţine familia.

În 1904 şi-a făcut debutul publicistic, cu o poezie, în ziarul local „Înainte”. A publicat apoi în numeroase ziare şi reviste locale şi naţionale ale vremii. A editat, la Galaţi, săptămânalul literar-artistic „Pagini libere”, de orientare socialistă, apărut timp de câteva luni, iulie - noiembrie, în anul 1908.

În 1915, i-a apărut volumul de versuri „Stropi de soare”, din care face parte şi poezia „Galaţii” (Galaţi, oraş cumplit de negustori / La tine stă poetul ca-n Sodoma / El seamănă cu trudă mândre flori / Tu nu le poţi simţi însă aroma // Copiii tăi ţin ochii-n jos mereu / Ei nu cunosc nici cerul urbei tale / Spre altă cale-i cheamă cântul meu / Dar gândul lor le-arată altă cale), care avea să-i aducă, peste ani, celebritatea.

A mai publicat alte două volume cu versuri proprii (primul, „Poezii alese”, în 1910) şi unul de traduceri din lirica universală, ce cuprindea poezie franceză, germană, engleză, italiană, daneză şi rusă. Adept al simbolismului, dar prefaţând în acelaşi timp modernismul interbelic, Barbu Nemţeanu intenţiona să-şi publice întreaga operă sub titlul „În ritmul vieţii”, însă moartea timpurie i-a zădărnicit planurile.

În 1913, bolnav de tuberculoză, a plecat la tratament la Lausanne, în Elveţia, însă starea de sănătate a continuat să i se înrăutăţească, astfel că ultimii ani ai vieţii şi i-a petrecut într-un sanatoriu. A murit la nici 32 de ani, pe 29 mai 1919, la Bucureşti.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Sebastian Costin

Poet, prozator, cronicar dramatic şi traducător apreciat în două ţări, Sebastian Costin s-a născut pe 11 septembrie 1939, la Galaţi.

A absolvit liceul în localitatea natală, iar apoi s-a înscris la Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1960, după ce şi-a obţinut licenţa, s-a întors la Galaţi, unde a fost, pe rând, bibliotecar, metodist la Casa Creaţiei Populare şi, din 1963 până în 1968, secretar literar la Teatrul Dramatic.

Începând din 1967 s-a făcut remarcat la „Scânteia Tineretului”, unde a semnat cronică de teatru. În paralel, a continuat să publice versuri (primul volum, „Femios”, i-a apărut în 1969) şi romane poliţiste (în colaborare cu Ion Maximilian). A fost considerat de criticii literari unul dintre cei importanţi poeţi ai generaţiei sale. Ulterior s-a transferat ca redactor la Studioul Cinematografic Bucureşti.

În 1973 a plecat în Israel, unde s-a afirmat în presa de limbă română. De-a lungul timpului, a scris şi, de multe ori, a condus revistele „Viaţa noastră”, „Revista mea”, „Tribuna Magazin” şi „Minimum”. A susţinut întotdeauna că scriitorii din Israel născuţi în România aparţin în totalitate culturii româneşti. A fost ales în două rânduri vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, iar între 1991 şi 1994 a fost chiar preşedintele acestei organizaţii.

A publicat traduceri din lirica ebraică, pentru care a primit un important premiu naţional israelian. „Sunete ebraice” (1975) şi „La marginea cerului” (1981) sunt cele două volume care cuprind majoritatea tălmăcirilor sale din ebraică în română.

În 1997 i-a apărut, la Bucureşti, antologia de autor „Pădurea de aer”, iar în 2002, post-mortem, i-a fost publicat volumul „Poemele de-o zi”.

Sebastian Costin a murit pe 30 noiembrie 1997, la Tel Aviv, la numai 58 de ani. În memoria sa, Cercul cultural din Ierusalim oferă anual, din 1998, Premiul „Sebastian Costin” celor mai bune scrieri în limba română din Israel.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Iordan Chimet

Marginalizat de regimul comunist, care l-a catalogat drept autor de literatură pentru copii, Iordan Chimet s-a bucurat de un real succes în Occident, unde operele sale au circulat xeroxate. Aprecierile au fost încununate de faptul că un personaj al său (Elli, din „Închide ochii şi vei vedea Oraşul”) a fost „împrumutat” de cunoscutul scriitor german Michael Ende în celebra sa „Povestea fără sfârşit”.

Poet, prozator, eseist şi scenarist, Iordan Chimet s-a născut la Galaţi, pe 18 noiembrie 1924. A urmat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri”, pe care le-a finalizat în 1944, după care a absolvit, la Bucureşti, facultăţile de Litere şi de Drept. A revenit în Galaţi, pentru scurt timp, ca profesor de română la LVA.

Şi-a început cariera publicistică în 1947, la ziarul de opoziţie „Dreptatea”, fapt ce i-a atras interdicţia de semnătură până în 1964, când a devenit redactor la „Gazeta literară” şi scenarist la Televiziunea Română. Dizident al regimului comunist, Iordan Chimet a dezvăluit realităţile vremurilor în parabolele unor povestiri pentru copii şi în literatura sa suprarealistă. În viaţa reală, s-a numărat printre fondatorii unei asociaţii de ajutorare a intelectualilor arestaţi. În 1973, a fost din nou interzis, după ce le-a cerut colegilor săi să refuze funcţiile oferite de comunişti. Demersul nu i-a fost urmat însă de nimeni, dar relaţiile şi aprecierile de care se bucura peste hotare nu au permis Securităţii decât să-l ţină sub supraveghere. A continuat, rar, să publice, volume care în subtext conţineau critici virulente la adresa regimului ("... un laborator suprapopulat de cobai umanoizi fără reflexe, fără identitate, fără destin, supuşi unei uniformizări totale... Idealul lor - omul fără sentimente, fără decizie, omul instrument, omul obiect." - text apărut în 1984).

Eseurile sale pentru televiziune au fost difuzate în Marea Britanie, Japonia şi Noua Zeelandă. A scris scenarii pentru filme de animaţie, fiind premiat la festivalurile de la Barcelona şi Veneţia. Şi volumele sale au fost răsplătite cu numeroase premii, atât interne cât şi internaţionale (Los Angeles, Praga, Ierusalim). A fost prieten cu nume mari ale literaturii europene, printre care Michael Ende sau Odysseas Elytis, acesta din urmă laureat al Premiului Nobel.

După Revoluţia din 1989, Iordan Chimet a considerat proritară educaţia democratică a românilor şi s-a consacrat acestui lucru. A iniţiat colecţia „Ieşirea din labirint”, publicând o serie de volume în care a pus în opoziţie democraţia şi regimul totalitar.

S-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 23 mai 2006.

La Galaţi, o alee din zona Arcaşilor poartă, de doi ani, numele lui Iordan Chimet.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Natalia Negru

Poetă, prozatoare şi traducătoare care nu lipseşte din nicio istorie a literaturii române, Natalia Negru este mult mai cunoscută publicului prin relaţiile amoroase tragice pe care le-a avut cu doi mari scriitori, Şt.O.Iosif şi Dimitrie Anghel.

Natalia s-a născut la Buciumeni, pe 5 decembrie 1882, în casa unui învăţător cu rădăcini răzeşeşti. A urmat gimnaziul la Galaţi, iar studiile liceale şi le-a făcut în Capitală. În 1907 şi-a obţinut licenţa în Litere (secţia franceză - germană) la Universitatea din Bucureşti.

În timpul studenţiei, l-a cunoscut pe Şt.O.Iosif, care i-a publicat poezia de debut în revista „Semănătorul”. Cei doi s-au căsătorit la Galaţi, pe 25 iulie 1904. Nunta a avut loc la Tecucel, printre invitaţi aflându-se Iorga, Sadoveanu şi Victor Ion Popa. În vara anului următor, s-a născut Corina, fiica celor doi poeţi.

Primul volum de versuri al Nataliei Negru, „O primăvară”, a apărut în 1909, în toamna aceluiaşi an poeta aflându-se printre membrii fondatori ai Societăţii Scriitorilor Români.

În 1910, Natalia Negru şi Şt.O.Iosif s-au despărţit, iar un an mai târziu Natalia s-a căsătorit cu poetul Dimitrie Anghel, cel mai bun prieten al lui Şt.O.Iosif. Acesta din urmă a murit în vara lui 1913, în urma unei congestii cerebrale determinate de şocul emoţional al pierderii iubitei în favoarea celui mai bun amic.

Căsătoria cu Anghel n-a fost deloc comodă pentru Natalia, din cauza geloziei extreme a poetului, care o ţinea încuiată în casă. Într-o astfel de criză de gelozie, pe 27 octombrie 1914, Anghel a tras cu pistolul spre soţia sa, a rănit-o uşor şi a făcut-o să leşine, iar apoi, cuprins de remuşcări, crezând că a ucis-o, s-a împuşcat în piept. Dimitrie Anghel a murit două săptămâni mai târziu, din cauza rănii pe care şi-o provocase.

Tragediile din viaţa Nataliei Negru nu s-au oprit, însă, aici. În toamna lui 1916, a murit şi Corina, lovită de o schijă, în bombardamentul german asupra Bucureştiului.

După piederea tuturor celor dragi, Natalia Negru s-a retras definitiv la Tecucel şi a contiuat să publice, în reviste sau în volume, poezii, memorii şi traduceri. A încetat din viaţă pe 2 septembrie 1962, la Tecuci, urmărită încă de faima de „femeie fatală a literaturii române”.

În semn de omagiu, şcoala gimnazială din Buciumeni poartă astăzi numele poetei.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.