Gălăţeni care au uimit lumea

[dcp100168]

Eugen Aburel

Medic renumit, inovator al unor tehnici chirurgicale, recunoscute în întreaga lume, Eugen Aburel s-a născut la Galaţi, pe 23 ianuarie 1899, într-o familie cu origini armeneşti.

După ce a absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi, a rămas aspirant şi asistent în cadrul instituţiei, iar din 1922 a devenit şi medic intern la maternitatea „Grigore Ghica” din capitala Moldovei. În 1923 a obţinut titlul de doctor, cu lucrarea „Contribuţii la tratamentul infecţiei puerperale”. În 1928 a plecat să studieze în Franţa, fiind, în acelaşi timp, asistent la clinica „Tarnier” din Paris, iar mai apoi la maternitatea „Boucicault”.

S-a întors în ţară după doi ani, iar în 1933 a devenit suplinitor al directorului Institutului „Grigore Ghica Vodă”. Tot în 1933 a fost raportor la Congresul de obstetrică de la Bucureşti, iar un an mai târziu a obţinut titlul de doctor docent. În paralel, a început să colaboreze cu publicaţii de specialitate din străinătate, în special din Franţa, şi să activeze în diverse foruri ştiinţifice din ţară sau de peste hotare, printre care se numără Societatea de obstetrică şi ginecologie din Paris, Societatea franceză de ginecologie, Asociaţia mondială pentru prevenirea cancerului uterin sau Academia de medicină din Paris. Între 1935 şi 1946 a fost profesor la clinica ieşeană, iar în perioada 1951-1969 a activat la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

Eugen Bogdan Aburel s-a remarcat prin studiile de anatomie şi fiziologie a inervaţiei senzitive a organelor genitale feminine, de psihoprofilaxie a dure­rilor naşterii, de declanşare arti­ficială a naşterii şi a introdus noi tehnici de chirurgie ginecologică, formulând în acest sens unele principii în anestezia locală continuă, recunoscute în 1945 în literatura mondială de specialitate. De asemenea, datorită importantelor sale contribuţii în cercetare, a fost primul român înscris în Enciclopedia Franceză.

Eugen Aburel a încetat din viaţă la Bucureşti, pe 16 decembrie 1975.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Petru Caraman

Folcloristul şi filologul Petru Caraman, cel al cărui nume îl poartă astăzi Muzeului Satului de la Gârboavele, s-a născut la Vârlezi, pe 14 decembrie 1898.

A urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Iaşi. După absolvire, a fost timp de doi ani, profesor de limba română la un liceu din Cernăuţi. Între 1925 şi 1928 a audiat la Lvov, Cracovia şi Varşovia cursuri ale unor renumiţi etnologi şi etnografi ai vremii. În 1928, la un interval de numai câteva luni, a obţinut, la Cracovia, două titluri de doctor, în slavistică şi în filosofie.

A continuat să predea, la Cernăuţi şi Bucureşti, până în 1934, când a preluat şefia Institutului Român din Sofia. În 1938 a revenit la catedră şi a predat la Universitatea din Iaşi până în 1947, când a fost exclus definitiv din învăţământ, datorită protestelor sale vehemente vizavi de cedarea Basarabiei şi de ingerinţele regimului comunist în autonomia universitară.

Au urmat peste trei decenii de persecuţii asupra sa şi a familiei sale, perioadă în care casa i-a fost supravegheată, iar corespondenţa cenzurată, toate acestea declanşându-i cancerul stomacal care avea să-i aducă sfârşitul.

Autor a numerose studii cu profil etnografic şi lingvistic, Petru Caraman a realizat cele mai complexe clasificări ale colindelor din zona de est şi sud-est a Europei, susţinând întâietatea datinilor populaţiei traco-romanice în faţa celor de origine slavă. Volumul „Colindatul la români, slavi şi alte popoare”, tipărit în limba română de-abia în 1983, la 50 de ani de la apariţie, este şi în prezent un reper fundamental în domeniu.

Poliglot (vorbea curent şapte limbi străine) şi lingvist de prestigiu, Petru Caraman este considerat de specialişti cel mai de seamă etnolog român şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai domeniului din Europa.

A încetat din viaţă pe 9/10 ianuarie 1980, la Iaşi. Un an mai târziu a fost recompensat cu titlul de membru, post-mortem, al Academiei Române.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Constantin Radovici

Unul dintre primii actori români de film, Constantin Radovici, s-a născut la Tecuci, pe data de 15 ianuarie 1877. Copilăria şi-a petrecut-o la Puţeni (astăzi, Valea Mărului), la moşia părinţilor săi. Clasele primare le-a urmat în localitatea natală, după care a învăţat la Liceul Internat din Iaşi.

Între 1897 şi 1899 s-a aflat la Bruxelles, pentru a studia dreptul, însă a renunţat la ştiinţele juridice în favoarea actoriei. Revenit în ţară, a jucat în diverse companii teatrale, unele fondate chiar de el, precum şi pe scena Teatrelor Naţionale din Craiova şi Bucureşti, interpretând cu mare succes roluri din dramaturgia românească şi universală.

În 1907 s-a căsătorit, la Craiova, cu Agatha Bârsescu, un alt nume de legendă al scenei româneşti, alături de care a înfiinţat o trupă care a dat numeroase spectacole în provincie.

În 1909 a ajuns la Berlin pentru a studia actoria, dar a şi jucat în mai multe piese puse în scenă în capitala Germaniei. În plină ascensiune, Radovici a renunţat la contractul pe cinci ani semnat la Berlin şi s-a întors în ţară. În 1912, s-a mutat la Bucureşti, unde a devenit societar al Naţionalului.

Cu un temperament vulcanic, dar minuţios în compoziţia caracterelor, Radovici a fost considerat de contemporani cel mai bun interpret de dramă al perioadei sale. Printre marile sale roluri s-au numărat „Ruy Blas” de Victor Hugo, „Othello” de William Shakespeare, precum şi personaje principale din piese de Schiller, Dumas, Ibsen, Gorki, Caragiale sau Delavrancea.

În 1913, a regizat şi a fost protagonist în multe din primele filme româneşti, dintre care amintim „Dragostea marinarului”, „Detectivul”, „Spionul”, „Urgia cerească”, „Bastad” şi „Viorica”.

Mobilizat în Primul Război Mondial, a făcut pneumonie, într-o noapte de toamnă, în timp ce asigura paza gării din Ploieşti şi a murit pe 16 octombrie 1916, fiind înmormântat în oraşul prahovean.

În semn de omagiu, o stradă din Tecuci îi poartă astăzi numele.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Konrad Bercovici

Filmul „Dictatorul”, al lui Charlie Chaplin, este celebru în toată lumea, însă puţini ştiu că ideea scenariului peliculei îi aparţine unui scriitor născut la Galaţi, Konrad Bercovici.

Venit pe lume la malul Dunării, pe 22 iunie 1882, într-o familie de origine evreiască, Konrad Bercovici s-a bucurat de o copilărie animată, aşa cum singur a descris-o mai târziu, tatăl său fiind geambaş în zona Galaţi - Brăila. Crescut într-o comunitate cosmopolită, viitorul scriitor a învaţat în familie greaca, franceza şi germana, alături de ebraică şi română, iar rusa, turca şi ţigăneasca nu-i erau deloc străine.

Când Konrad avea 11 ani, tatăl său a murit în timpul unor revolte antisemite care au avut loc la Galaţi, iar familia Bercovici s-a mutat la Paris. În timp ce urma cursuri de orgă în capitala Franţei, Konrad a întâlnit-o pe sculptoriţa Naomi Librescu, viitoarea sa soţie. Cei doi au plecat în America, iar după o perioadă petrecută la Montreal s-au stabilit la New York. La începutul aventurii americane, Konrad Bercovici a dat lecţii de pian, a cântat la orgă în cinematografe şi apoi a început să scrie pentru diverse ziare. Reporter fiind, l-a cunoscut în 1915 pe Charlie Chaplin, aflat atunci la începutul carierei, cei doi legând o prietenie care a durat zeci de ani, rezistând chiar şi după ce marele actor şi regizor a devenit un star mondial.

Bercovici a fost apreciat în lumea literară chiar de la prima sa carte, „Crimes of Charity”, însă a cunoscut succesul datorită povestirilor inspirate din lumea ţigănească în care copilărise la Galaţi („Ghitza and Other Romances of Gipsy Blood”). A continuat în paralel să fie jurnalist şi scriitor, publicând sute de articole şi peste 30 de volume de proză, în anii ’30 fiind pentru o bună bucată de vreme şi scenarist la Hollywood.

După premiera filmului „Dictatorul”, Bercovici a susţinut că scenariul acestuia îi aparţine şi a cerut, ca unică recompensă, să-i fie trecut numele pe generic. Cum Chaplin a refuzat acest lucru, deşi a recunoscut că ideea scenariului a fost a lui Bercovici, a urmat un proces de plagiat, încheiat în cele din urmă, în 1947, cu plata de către cineast a unor daune echivalente astăzi cu aproximativ un milion de dolari.

Konrad Bercovici a murit la New York, pe 27 decembrie 1961.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Mihai Berza

Istoric de mare calibru, membru al mai multor academii din străinătate, Mihai Berza s-a născut la Tecuci, pe 23 august 1907, în familia unui moşier licenţiat în Drept.

A urmat cursurile primare şi gimnaziale în localitatea natală, iar din 1926 a devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi. Între 1931 şi 1934 a fost bursier al Şcolii Române din Roma, iar mai apoi a audiat cursurile Şcolii Practice de Înalte Studii din Paris. La finalul acestei perioade de instruire, a devenit doctor în istorie şi doctor docent în filosofie.

Şi-a început cariera didactică în funcţia de suplinitor la Şcoala de Meserii din Iaşi, după care a predat, pe rând, la Bârlad, Fălticeni, Curtea de Argeş şi Bucureşti. În 1941 a devenit secretar al Institutului de Istorie Universală, unde doi ani mai târziu a fost ales director adjunct. După război a fost şef de catedră la Şcoala Superioară de Arhivistică, profesor la Facultatea de Istorie, şef de secţie la Institutul de Istorie, iar din 1963 până în 1978 a ocupat funcţia de director al Institutului de Studii Sud-Est Europene.

Specialist în istoria Evului Mediu, Mihai Berza s-a făcut remarcat prin erudiţie şi prin puterea de cuprindere a întregii activităţi istorice, de la istoria economiei la cea a ideilor sau de la genealogie la heraldică. Studiile realizate în peste patru decenii de activitate l-au consacrat drept unul dintre cei mai mari istorici români din a doua jumătate a secolului trecut. Este considerat unul dintre autorii ale căror lucrări istorice au, în acelaşi timp, o mare valoare literară.

În 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, ulterior fiind, printre altele, vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Studii Bizantine (1971), precum şi membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Belgrad (1975) şi al Academiei de Istorie din Lisabona (1978).

Mihai Berza a murit pe 5 octombrie 1978, la Bucureşti.

În semn de omagiu, o stradă din Tecuci îi poartă numele, iar un bust al său se află pe Aleea Personalităţilor din oraşul natal.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ion Paulat

Şef mecanic pe o navă militară cu baza în Portul Galaţi, Ion Paulat a proiectat şi construit primul hidroavion românesc şi a realizat primul zbor cu un astfel de aparat, la Galaţi, în toamna lui 1911.

Ion Paulat s-a născut pe 1 aprilie 1873, în satul Cioara (azi Bărăganul), din judeţul Brăila. A venit de tânăr la Galaţi, unde a urmat cursurile Şcolii Comerciale. Pasionat de tehnică, s-a angajat la Atelierele Navale Fernic (viitorul şantier naval gălăţean). S-a îmbarcat, apoi, ca ofiţer mecanic, realizând mai multe inovaţii care au optimizat funcţionarea turbinelor de pe navele româneşti. Ulterior, s-a înscris la Şcoala Tehnică Navală din Savona (Italia), la absolvirea căreia a fost angajat mecanic-şef pe cargoul „Turnu Severin”.

După ce, în 1908, într-unul din voiaje, a văzut un hidroglisor şi a constatat instabilitatea acestuia la viteze mari, i-a venit ideea de a monta aripi aparatului. A realizat câteva modele, pe care le-a testat într-un tunel aerodinamic simplu. A întocmit mai multe proiecte, însă nu a primit fondurile solicitate Ministerului de Război, astfel că şi-a construit hidroavionul de-abia trei ani mai târziu, cu sprijinul industriaşului Gheorghe Fernic, patronul şantierului naval gălăţean.

Hidroavionul lui Paulat atingea o viteză maximă de 85 km/oră, fiind realizat din lemn de stejar, frasin şi ulm. Din lipsa fondurilor suficiente, Paulat a renunţat la un hidroavion bimotor şi a construit unul monomotor, cu care s-a ridicat în aer într-o demonstraţie desfăşurată pe 6 noiembrie 1911. Un an mai târziu, la un nou zbor, a suferit un accident în care a fost rănit serios, iar hidroavionul a fost distrus. Nereuşind să-şi mai repare aparatul, din cauza lipsei susţinerii financiare, Paulat s-a dedicat popularizării aeronauticii, în publicaţiile vremii.

În 1913, a refuzat să-şi vândă invenţiile Germaniei, susţinând că nu are nimic de dat pentru străini. În acelaşi timp, la Paris a apărut un volum în care invenţiile îi erau elogiate. În ţară, însă, hidroavionul şi tunelul său aerodinamic au rămas multă vreme uitate, fiind recunoscute de Academia Română de-abia pe 20 iunie 1954.

Exact o lună mai târziu, pe 20 iulie 1954, Ion Paulat a murit, la Bucureşti, în urma unui accident vascular cerebral.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Temistocle Popa

Autor a numeroase şlagăre, printre care celebrele „Lalele” sau „Trecea fanfara militară”, compozitorul Temistocle Popa (Mistocli Popa, pe numele real) s-a născut la Galaţi, pe 26 iunie 1921.

A făcut studii muzicale la Conservatorul din Bucureşti şi la Şcoala Militară de Muzică, specializându-se, ca instrumentist, în flaut şi saxofon. A cântat, peste un sfert de veac, alături de orchestrele mai multor teatre de revistă din Capitală, pe scene din ţară şi din URSS, Polonia, Cehoslovacia şi Bulgaria.

Prima piesă pe care a realizat-o a fost „Vântule din zarea albastră”, însă în compoziţie s-a impus destul de târziu, în 1961, prin şlagărul „Lalele”, care i-a deschis calea spre muzica uşoară, de revistă şi de film. Alte piese ale compozitorului gălăţean care au marcat muzica românească în cea de-a doua jumătate a secolului trecut au fost „În rândul patru banca de la geam”, „Astă-seară m-am îndrăgostit”, „Un petec de cer”, „Inimă”, „Cu cine semeni dumneata” sau „Gioconda se mărită”.

„Am compus tot timpul piese simple, fără probleme de intonaţie, care să poată fi interpretate de oricine şi cred că de aceea aproape toate cântecele mele au devenit şlagăre”, spunea, spre finalul carierei, Temistocle Popa.

În cinematografie a compus muzica unor pelicule de mare succes, precum „Veronica”, „Cu mâinile curate”, „Eu, tu şi... Ovidiu” sau „Secretul lui Bachus”.

A fost distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor de 12 ori, între 1963 şi 1985, a obţinut şase premii la Festivalul de la Mamaia, dar şi „Lira de aur” la concursul internaţional de la Bratislava, în 1985. A făcut parte de nenumărate ori din juriile unor concursuri de muzică uşoară, atât în ţară, cât şi în străinătate.

A fost căsătorit cu actriţa Cornelia Teodosiu şi au împreună un fiu, rezident în Canada.

În ultimele zile ale vieţii le-a povestit cunoscuţilor că aşteaptă... trenul de Galaţi. A încetat din viaţă pe 26 noiembrie 2013, la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Ghencea.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Gheorghe Leonida

De celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.
Provenit dintr-o familie care a dat numeroase personalităţi (dintre care Eliza Leonida-Zamfirescu şi Adela Leonida-Paul, surorile sale, au apărut şi în cadrul acestei rubrici), Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, în 1892 (1893, după alte surse).
Cum tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să plece din Galaţi, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură. Şi-a făcut debutul în 1915, la un salon naţional. După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi-a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, iar operele sale au fost încununate cu mari premii la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) şi la Paris („Le Diable”).
În 1925, s-a mutat în capitala Franţei, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Cristo Redentor (Cristos Mântuitorul). Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza, Gheorghe Leonida a fost angajat de Landowsky să sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus. Începută în 1926, întreaga lucrare a fost finalizată în 1931 şi a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine. Cu o înălţime totală de 38 de metri (numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1.145 de tone, Cristo Redentor este considerată una dintre minunile lumii moderne.
Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei.
Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată. Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi la alte mari muzee bucureştene.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ioan Cetăţianu

Deşi nu s-a născut la Galaţi, Ioan Cetăţianu a rămas în istoria oraşului ca primul director al Liceului „Vasile Alecsandri”, instituţie pe care a condus-o nu mai puţin de 23 de ani. În acelaşi timp, a pus bazele altor două mari licee gălăţene, aducându-şi astfel o contribuţie extrem de importantă la dezvoltarea învăţământului local.

Ioan Cetăţianu s-a născut pe 16 iulie 1839, în satul Subcetate, din judeţul Hunedoara. A urmat gimnaziul la Blaj, iar apoi a studiat filosofia şi pedagogia la Institutul „Sf.Ana” din Viena, absolvind în 1863.

În prima parte a carierei, a activat ca redactor la Bucureşti şi la un gimnaziu din Ploieşti, după care a ajuns la Galaţi, unde în 1867 a fost numit director al nou-înfiinţatului liceu „Vasile Alecsandri”. Ca profesor, a predat româna, latina, istoria, geografia, retorica şi filosofia. A rămas în fruntea celui mai mare liceu gălăţean până în anul 1890.

În această perioadă a mai fost primul preşedinte al Corpului Didactic din judeţul Covurlui (din 1883), a fondat Şcoala secundară de fete (azi, Liceul „Mihail Kogălniceanu”) şi Institutul „C. Negri” (Liceul „Pedagogic”), pe care l-a şi condus (în perioada 1892-1895), iar după pensionare, în 1895, a predat la Institutul „Notre Dame de Sion”.

A fost unul dintre pionierii legislaţiei şcolare din România, participând la marea reformă a lui Spiru Haret, a obţinut fonduri pentru construcţia localului Gimnaziului teoretic de băieţi, a redactat manuale, a publicat numeroase articole de critică literară şi de gramatică, a colaborat la ziarele locale „Delfinul”, „Vocea Covurluiului”, „Poşta”, „Galaţii”.

Ioan Cetăţianu a încetat din viaţă la Galaţi, pe 30 noiembrie 1898.

Un bust al său este amplasat în faţa Liceului „Vasile Alecsandri”, iar o stradă din cartierul Traian Nord (ultima stradă din oraş, la propriu!) îi poartă numele.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ben Corlaciu

Poet, prozator şi traducător, remarcat prin accentele de revoltă socială şi cu tentă anarhistă pe care le-a imprimat operelor sale, Ben (Benjamin) Corlaciu s-a născut la Galaţi, pe 6 martie 1924.

Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în 1947, a fost redactor sau colaborator la mai multe ziare şi reviste din Capitală, printre care „Timpul”, „Albatros”, „Vremea” şi „Flacăra”, membru al unor grupări literare importante ale vremii, alături de alţi scriitori ai „generaţiei războiului”, printre care şi gălăţeanul Constant Tonegaru.

A debutat în volum foarte tânăr, cu „Tavernale”, apărut în 1941, şi a continuat să publice aproape anual („Pelerinul serilor” în 1942, „Arhipelag” în 1943, „Manifest liric” în 1945). A trecut apoi la proză, făcându-şi debutul cu romanul „Moartea lângă cer”, în 1946, după care au urmat patru volume de nuvele şi povestiri, care au văzut lumina tiparului în perioada 1949-1951. Un al doilea roman („Cazul doctorului Udrea”) i-a apărut în 1959. A revenit la poezie în anii 70, publicând alte trei volume, între anii 1972 şi 1974 (unul dintre acestea, „Starea de urgenţă”, premiat de Uniunea Scriitorilor). În volumul postum „Tout espoir sera puni” („Orice speranță va fi pedepsită”, 1984) a zugrăvit imaginea lumii literare româneşti de după război.

A fost exclus din Uniunea Scriitorilor în 1954 şi reprimit abia în 1965, perioadă în care a fost figurant la un teatru bucureştean. A fost considerat un dizident prin excelenţă, a scris întotdeauna aşa cum a vrut, iar când nu s-a mai putut, a plecat din ţară.

Din 1975, s-a stabilit în Franţa, unde a cerut şi a primit azil politic, iar un an mai târziu a revenit în atenţia publică printr-o grevă a foamei făcută pe Esplanada Trocadero din Paris, în încercarea de a-şi recupera din România soţia şi copilul, cărora autorităţile comuniste le interziseseră plecarea din ţară. A reuşit, în cele din urmă, să obţină permisiunea de a-şi reîntregi familia.

Angajat ca portar la un hotel, a încetat din viaţă pe 16 iunie 1981, în metroul din Paris, în condiţii neelucidate pe deplin.

Din păcate, opera lui Ben Corlaciu a rămas relativ ne(re)cunoscută, deşi au trecut mai bine de trei decenii de la moartea sa.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Vasile Canarache

Primul tur ciclist al României a fost organizat, cu 80 de ani în urmă, de ziaristul şi arheologul gălăţean Vasile Canarache, fondator, în acelaşi timp, al Acvariului din Constanţa, dar şi al mai multor muzee în Dobrogea.

Născut pe 6 februarie 1896, la Galaţi, în familia unui ceferist, Vasile Canarache a început să muncească de la vârsta de 12 ani, fiind, pe rând, vânzător de ziare, băiat de prăvălie, corector şi, ulterior, redactor la mai multe publicaţii ale vremii, printre care „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În 1916, şi-a editat chiar propriile ziare. În această perioadă, a debutat şi ca poet, publicând un volum de versuri.

În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat într-un regiment de artilerie şi a luptat la Mărăşeşti şi la Nămoloasa. După război, şi-a reluat activitatea de jurnalist, fiind redactor la câteva publicaţii şi, apoi, director al ziarului „Tempo”. În 1924, a organizat, la Bucureşti, primul congres şi prima expoziţie mondială de numismatică şi arheologie.

În 1934, s-a ocupat de organizarea primului tur ciclist al României, din postura de preşedinte al Federaţiei Române de Ciclism, funcţie pe care a deţinut-o în perioada 1932-1944.

Din 1949, a fost cercetător la Institutul de Arheologie al Academiei, iar, din 1957, director al Muzeului de Arheologie din Constanţa. În timp, a pus bazele Acvariului, Muzeului de Artă Plastică, Edificiului cu Mozaic Roman şi Parcului Arheologic din Constanţa, precum şi ale Muzeului Callatis din Mangalia.

Şi-a adus aportul la descoperirea şi punerea în valoare a numeroase monumente istorice de pe teritoriul Dobrogei (printre care Băile publice de la Tomis), având, în acelaşi timp, şi o intensă activitate publicistică. A iniţiat şi condus revista de istorie şi arheologie „Pontica”. Dincolo de săpăturile de la Tomis, Histria, Callatis sau Adamclisi, a făcut cercetări arheologice în Egipt, Grecia şi Bulgaria, iar multe din scrierile sale au fost publicate în reviste specializate din străinătate.

Vasile Canarache a murit pe 4 august 1969, la Constanţa, oraş în care o stradă îi poartă astăzi numele.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Dumitru Dămăceanu

Omul care, la 23 august 1944, a întors primul armele împotriva foştilor aliaţi germani a fost gălăţeanul Dumitru Dămăceanu, comandant al garnizoanei Bucureşti, la vremea respectivă.

Născut la Cosmeşti, pe 17 iulie 1896, Dămăceanu a făcut liceul la Iaşi, iar apoi şcoala militară la Târgovişte. A luptat în Primul Război Mondial într-un regiment de roşiori, iar după încheierea conflagraţiei a urmat cursurile şcolilor militare superioare de la Sibiu şi Torino.

După 1930, a fost ofiţer de stat major, comandant de divizie în escorta regelui şi ataşat militar al României în Italia şi Albania.

În 1941-42, la comanda Regimentului 10 roşiori, a luptat pe frontul de răsărit, iar apoi a devenit şef de stat major al Capitalei, funcţie în care l-a prins momentul 23 august 1944, când Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu şi a decis întoarcerea armelor şi continuarea războiului alături de Aliaţi.

După reuşita acţiunii, Dumitru Dămăceanu a fost avansat la gradul de general şi a făcut parte din delegaţia care a negociat, la Moscova, cu Molotov (ministrul de Externe al URSS) şi apoi a semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite. În 1946, a fost membru al delegaţiei participante la Conferinţa de Pace de la Paris, iar un an mai târziu a semnat, din partea României, tratatele de pace cu Aliaţii, reuşind să convingă marile puteri să redea integral României bucata din Ardeal smulsă, în 1940, prin Dictatul de la Viena.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost decorat cu mai multe ordine militare româneşti şi străine. Între 1944 şi 1947, a fost subsecretar de stat în mai multe ministere.

După abdicarea Regelui Mihai, în 1947, a fost exclus din armată, iar în 1949 a fost degradat şi i s-a intentat un proces, în urma căruia a fost închis. A fost eliberat din închisoare de-abia în 1959, când a fost reabilitat şi i s-au redat gradele militare în rezervă.

Generalul de armată Dumitru Dămăceanu a murit la 27 septembrie 1978. În semn de omagiu, şcoala gimnazială din Cosmeşti îi poartă numele.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ovid Caledoniu

Poet remarcat în perioada interbelică şi, apoi, dascăl la Tecuci timp de peste trei decenii, Jean Florea Georgescu s-a născut pe 22 martie 1914, la Bucureşti, în familia unor funcţionari. A absolvit, în Capitală, liceul şi facultăţile de Teologie (1939) şi de Litere (1944).

A debutat în poezie, sub pseudonimul Ovid Caledoniu, în 1933, publicând în anii următori în majoritatea revistelor literare ale epocii (printre care „Convorbiri literare”, „Gândirea” sau „România literară”). Era considerat un poet rafinat şi sesibil, în versurile sale putându-se remarca influenţe din Blaga şi lirica romantică germană.

Primul volum de versuri, „Endymion”, i-a apărut în 1937, iar cel de-al doilea, „Vrăjitorul apelor”, a văzut lumina tiparului în 1942. În 1943, a realizat antologia „13 poeţi - 13 poezii de dragoste”, dovedindu-se receptiv şi la producţiile lirice ale confraţilor săi.

S-a numărat printre fondatorii revistei „Meşterul Manole” (1939-1942), care a militat pentru integrarea europană a culturii româneşti. În 1943, a publicat „România - hotar de răsărit al Europei”, iar în urma acestei apariţii s-a simţit „indexat” şi a renunţat la lumea scriitoricească.

S-a retras la Tecuci, unde a devenit profesorul de limba şi literatura română Ion Georgescu. În această perioadă, singurele sale tangenţe cu viaţa scriitoricească au fost şedinţele cenaclului literar tecucean „Calistrat Hogaş”, pe care-l frecventa.

În 1973, Ovid Caledoniu a publicat un nou volum de versuri, „Pasărea de foc”, însă n-a mai reuşit să pătrundă într-o lume literară de care se izolase în urmă cu aproape trei decenii.

A încetat din viaţă la Tecuci, pe 15 ianuarie 1974. În memoria sa, fosta Şcoală Nr. 8 din Tecuci, unde a predat o mare parte a carierei sale didactice, se numeşte astăzi Liceul Tehnologic „Ovid Caledoniu”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

George Maksay

Cel mai important nume al artei fotografice gălăţene de la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, care a imortalizat viaţa de pe malul Dunării timp de peste şase decenii, a fost George (Gheorghe) Maksay.

George Maksay s-a născut la Târgu Secuiesc, pe 20 aprilie 1864. La 16 ani, a trecut munţii şi a venit la mătuşa sa, căsătorită cu un fotograf parizian stabilit la Galaţi, pentru a învăţa meserie în atelierul acestuia. Decis să rămână în oraşul de pe malul Dunării, Maksay a cerut şi a obţinut, în 1880, cetăţenia română. Până aproape de 30 ani, George Maksay a lucrat în mai multe ateliere fotografice locale.

În 1895 şi-a fondat propriul studio fotografic, „Foto Glob”, situat pe strada Lahovary nr. 12 bis, unde generaţii întregi de gălăţeni şi-au imortalizat evenimentele majore ale vieţii. În acelaşi timp, numeroasele imagini ale oraşului din acea perioadă, realizate de Maksay, reprezintă o comoară istorică de mare valoare. O parte dintre acestea se află la Casa Colecţiilor, unde Muzeul de Istorie a amenajat expoziţia permanentă „Restituiri Maksay”.

În anul 1900, George Maksay a participat la Expoziţia Universală de la Paris, de unde s-a întors cu medalia de bronz şi diploma de onoare, iar ulterior a devenit fotograf oficial al Curţii Regale. A participat la Războiul Balcanic din 1913, ca fotograf al armatei, la finalul conflictului fiind decorat cu nu mai puţin de patru ordine şi medalii, printre care „Steaua României” în grad de cavaler şi „Coroana României”.

În 1894, George Maksay s-a căsătorit cu Cecilia, fiica unui brutar gălăţean. Dintre cei patru copii ai lor, unul singur, Jean, i-a călcat pe urme tatălui său, preluând şi ducând mai departe arta fotografică a întemeietorului celebrului „Foto Glob”.

Din 1926, Jean a fost acceptat în firmă, însă a preluat-o de-abia în 1946, când tatăl său a decis să se retragă din activitate, la nu mai puţin de 82 de ani.

George Maksay a încetat din viaţă în oraşul (pe) care l-a făcut cunoscut lumii pe 8 septembrie 1958, la venerabila vârstă de 94 de ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Vasile Pârvan

Considerat părintele şcolii româneşti de arheologie, istoricul Vasile Pârvan s-a născut pe 28 septembrie 1882, în satul Perchiu, din fostul judeţ Tecuci (azi, în Bacău).

Fiu de învăţător, şi-a dorit să-i urmeze la catedră tatălui său, astfel că, după ce a absolvit şcoala elementară la Bereşti şi Bârlad, s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. În 1905, a plecat în Germania, unde a studiat la Jena, Berlin şi Breslau, optând pentru o specializare în istorie antică şi susţinându-şi doctoratul.

În 1909, după revenirea în ţară, a fost o vreme profesor la Iaşi, după care a devenit suplinitor la catedra de istorie veche a universităţii bucureştene, poziţie din care şi-a început studiile aprofundate asupra istoriei şi limbii române.

A realizat primul plan de cercetare arheologică la nivel naţional, fiind considerat astfel întemeietorul şcolii româneşti de arheologie. A organizat numeroase şantiere, a descoperit cetatea Histria (în 1913) şi a coordonat activitatea la Callatis, Adamclisi, în munţii Orăştiei şi în multe alte aşezări neolitice sau dacice, printre care şi cele de la Poiana sau Tirighina-Barboşi. Castrului de la Poiana i-a dedicat chiar o lucrare, publicată în 1913, în care sunt amintite şi descoperirile de la Şendreni, Barboşi şi de pe valea Siretului.

În urma săpăturilor efectuate timp de peste un deceniu, Vasile Pârvan a elaborat „Getica”, lucrare monumentală apărută în 1926, care aduce în prim-plan rolul politic şi cultural pe care l-au jucat geto-dacii în lumea antică.

În 1913 a fost ales membru al Academiei Române, din 1921 fiind vicepreşedinte şi secretar general al instituţiei. A fondat sau condus Institutul de studii sud-est europene, Muzeul Naţional de Antichităţi şi Şcoala română din Roma, a fost membru al mai multor organisme ştiinţifice internaţionale, la Berlin şi Roma.

Pasionat de munca pe şantier, Pârvan a neglijat apendicita de care suferea şi a ajuns pe masa de operaţie mult prea târziu, medicii nemaiputându-l salva. A încetat din viaţă la Bucureşti, pe 26 iunie 1927, la numai 45 de ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Radu Preda

Recent numit şef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, teologul Radu Preda s-a născut la Galaţi, pe 23 octombrie 1972. A urmat şcoala generală şi primele clase de liceu în localitatea natală, iar apoi s-a transferat în Capitală. A studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1995, după care a urmat cursuri doctorale la Heidelberg, Paris şi Roma. Şi-a susţinut doctoratul la Cluj, la numai 30 de ani, urmând apoi o specializare la Salonic. A urmat cursuri de jurnalism, la Frankfurt şi Sttutgart.

Din 1999 şi-a început cariera didactică la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, urcând treaptă cu treaptă, până la titlul de conferenţiar, obţinut în 2012. A mai predat ocazional la Paris, Florenţa şi Mainz, fiind, de-a lungul timpului, profesor-invitat la Hanovra şi Viena. A fost colaborator la Radio Europa Liberă, redactor-şef al revistei Renaşterea, director al Radio Renaşterea şi editor la mai multe publicaţii teologice. Este director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) şi membru în prestigioase institute şi asociaţii din Viena, Bruxelles sau Leipzig. Vorbeşte curent nu mai puţin de şapte limbi străine (germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă şi neogreacă).

Discipol al lui Petre Ţuţea şi al mitropolitului Bartolomeu Anania, Radu Preda a debutat editorial, în 1992, cu „Jurnal cu Petre Ţuţea”, după care a mai publicat nouă volume de autor, trei volume în colaborare, zeci de studii, sute de eseuri, numeroase traduceri şi recenzii.

La sfârşitul lunii martie a fost numit preşedinte executiv al IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc).

La numai 41 de ani, Radu Preda este fără îndoială unul dintre intelectualii de marcă ai generaţiei sale, iar amprenta sa asupra vieţii publice româneşti este, în ciuda unui CV deja impresionant, abia la început.

viata-libera.ro

[riaji]

Nu stiam ca Radu Preda e galatean!

[dcp100168]

Dumitru Dediu

Comandorul în rezervă Dumitru (Mitică) Dediu, unul dintre cei doi aviatori selectaţi pentru primul zbor românesc în cosmos, s-a născut pe 12 mai 1942, la Galaţi.

Pasionat de avioane încă din copilărie, Mitică Dediu mergea foarte des „la aerodromul din Galaţi, la mitingurile de aviaţie, care mă fascinau, de-a dreptul”. A studiat la Liceul „Vasile Alecsandri”, după care a urmat cursurile Şcolii de ofiţeri de aviaţie şi pe cele ale Academiei Tehnice Militare. După absolvire, a devenit ofiţer de aviaţie.

În mai 1977, când a început în ţările socialiste programul de selecţie pentru zborurile cosmice, România a avut 150 de candidaţi. Dintre aceştia, au rămas iniţial 17, iar după alte câteva teste numărul pretendenţilor s-a redus la cinci. În 1978, doar trei dintre ei au plecat la Moscova, pentru o nouă serie de teste, unul dintre aceştia fiind Mitică Dediu. După selecţia din Rusia au rămas în cursă Dediu şi Dumitru Prunariu. Mai în vârstă cu zece ani, excelând la toate capitolele fizice şi medicale, gălăţeanul era considerat de toată lumea favorit la ocuparea locului de cosmonaut rezervat României. A urmat un an de pregătire în România, apoi încă aproape trei ani, până în mai 1981, în Oraşul Stelar, din apropierea Moscovei. În această perioadă, lui Dediu i s-a schimbat şi numele de Mitică, primit la naştere, în Dumitru.

În 1981, chiar de ziua lui, Dediu a fost anunţat că nu el este cel ales, iar două zile mai târziu, pe 14 mai 1981, naveta Soiuz-40, cu Prunariu la bord, ajungea în cosmos.

Revenit în ţară, maiorul Dumitru Dediu a mai pilotat câţiva ani, după care a lucrat la comandamentul Aviaţiei Militare. În 1984 a făcut parte din colectivul care a redactat volumul „Istoria aviaţiei române”. După 1989, a fost inginer de zbor, pensionându-se în 1997, cu gradul de comandor.

După retragere, cu „microbul” în sânge, a continuat să participe la toate manifestările aviatice, fie ele mitinguri sau conferinţe. Ultima oară s-a aflat la Galaţi în februarie, la o întâlnire a filialei locale a Asociaţiei Române pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Mircea Olteanu

Medic oftalmolog de renume internaţional, academicianul Mircea Olteanu s-a născut la Galaţi, pe 15 decembrie 1926. A urmat studiile liceale la Tg.Mureş şi Timişoara, iar apoi pe cele universitare la Bucureşti.

A devenit doctor în medicină în 1968, după care şi-a continuat specializarea la Paris, Lyon, Odessa, Barcelona, Boston şi Baltimore.

Ctitor de şcoală medicală, Mircea Olteanu a fost profesor de oftalmologie şi şef de catedră la Institutul de Medicină şi Farmacie, precum şi şef al Clinicii de Oftalmologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti. A predat ca profesor invitat la Londra, Paris, Cordoba şi Tokyo. În perioada 1970-1987 a fost şef de secţie la Spitalul Militar Central, trecând în rezervă cu gradul de general.

Şi-a câştigat consacrarea în chirurgie plastică, reparatorie şi estetică. A introdus în România tehnica protezării ochiului cu "cornee" şi "cristalin" din plastic şi a creat primul centru naţional de transplant de cornee, unde s-au realizat peste 3.500 de astfel de operaţii.

A scris 16 cărţi de specialitate (un atlas de oftalmochirurgie fiind distins cu Premiul Academiei) şi peste 140 de lucrări ştiinţifice (tratate, monografii, studii), a brevetat cinci invenţii şi a realizat 50 de filme ştiinţifice.

În 1981, la Roma, a primit Premiul pentru chirurgie, alături de reputatul medic sud-african Christian Barnard.

Mircea Olteanu a fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, al Academiei de Ştiinţe din New York şi al altor prestigioase foruri ştiinţifice din întreaga lume. În 1992, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

A murit pe 4 octombrie 2011, la Spitalul Elias din Bucureşti.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Grigore Patrichi-Smulţi

Sculptor ale cărui lucrări se află în colecţii muzeale sau particulare din Austria, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia sau Olanda, Grigore Patrichi s-a născut în comuna gălăţeană Smulţi, pe 3 august 1937.

În semn de dragoste şi respect pentru localitatea natală şi-a adăugat la patronimul său toponimul Smulţi.

A absolvit Liceul de Artă din Iaşi şi, apoi, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia sculptură, în 1966, la clasa lui Constantin Baraschi.

A debutat, în anul absolvirii, într-o bienală de sculptură-pictură. Din 1968 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici, iar în 1970 şi-a vernisat prima expoziţie personală.

Considerat unul dintre cei mai importanţi sculptori români contemporani, Grigore Patrichi-Smulţi a avut o lungă carieră didactică, dublată de o activitate expoziţională prolifică. A expus la Bucureşti, Brăila, Galaţi (2001 şi 2005), Ploieşti, Tecuci (2003, 2010 şi 2011), Piteşti, Craiova, dar şi în Germania sau fosta URSS. A participat la numeroase tabere de creaţie, printre care cele de la Măgura, Arcuş, Hobiţa, Oarba de Mureş sau Valea Doftanei. În 1970, a primit un premiu al Uniunii Artiştilor Plastici, în urma participării la tabăra de la Măgura.

Registrul tematic al lucrărilor sale este extrem de bogat, de la mitologie şi motive biblice la reprezentarea spaţială a zborului sau de la maternitate la transpunerea metaforică în piatră, marmură sau lemn a unor idei şi sentimente.

A donat peste 200 de lucrări de sculptură şi grafică unor muzee din ţară, cele care au ajuns la Tecuci fiind expuse pe holurile Colegiului „Calistrat Hogaş”.

În 2010, a primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Tecuci.

Grigore Patrichi-Smulţi a încetat din viaţă pe 14 decembrie 2012, la Bucureşti, la vârsta de 75 de ani.

viata-libera.ro