Teodor Parapiru, unul dintre cei mai interesanţi autori români de „mystery”

[dcp100168]

Teodor Parapiru, unul dintre cei mai interesanţi autori români de „mystery”

De curând, având mai mult răgaz, m-am încumetat totuşi s-o parcurg, supunându-mi ochii la cazne teribile. Efortul, însă, mi-a fost răsplătit pe deplin. Am descoperit un scriitor în toată puterea cuvântului, cultivat, cu o remarcabilă cunoaş­tere a ri­gorilor statuate de romanul poliţist clasic.

Nu cred să fi existat până acum în literatura română un prozator atât de bine familia­rizat cu genul de scrieri în maniera lui Sir Arthur Conan-Doyle şi a Agathei Christie. Teodor Parapiru şi-a însuşit la perfecţie reţeta faimoşilor scriitori şi a pus-o magistral în aplicare în cele patru naraţiuni cuprinse în „Detectivul orb”.

În primele trei dintre ele – „Me­da­lionul”, „Suspiciune” şi „Mistificare” – protagonistul este un psiholog, Marsias Deluşor, care îşi desfăşoară anchetele aidoma lui Sherlock Holmes şi Hercule Poirot, ca pe nişte jocuri de societate în care perspicacitatea joacă rolul principal. El pune cu abilitate faptele într-o relaţie imprevizibilă, ce scapă unei analize superficiale, reconstituie, din detalii insignifiante, evenimente cu final tragic, îşi utilizează bagajul de cunoştinţe şi competenţa profesională pentru a descoperi înţelesuri profunde ale acţiunilor întreprinse de către diverşi indivizi, îşi solicită la turaţie maximă „micile celule cenuşii”. Un anchetator de tip special, care ajunge să priceapă ce se petrece dincolo de aparenţe.

Dar nu numai capacitatea sa deductivă, cu ajutorul căreia oferă logică unui lanţ de întâmplări haotice este uimitoare. Marsias Deluşor gândeşte mai rapid decât ceilalţi, posedând o inteligenţă ieşită din comun. Nu ştiu dacă revelaţiile lui sunt întotdeauna corecte – după cum arăta Raymond Chandler în încântătorul său eseu „Simpla artă a crimei”, nici Conan-Doyle şi Agatha Christie nu erau scutiţi de erori în descrierea modului în care vestiţii lor eroi dezlegau enigme.

Spre deosebire, însă, de Sherlock Holmes şi Hercule Poirot, personajul lui Teo­dor Parapiru, fiind specialist în psihologie, are şi ştiinţa de a pă­trunde în su­fle­tele oamenilor şi de a le cerceta cu luare aminte, până în cele mai tainice ascunzişuri. şi, deşi suferind de miopie progresivă, la un moment dat chiar orbind, lumea înconjurătoare i se dezvăluie cu o mai mare limpezime decât celor care nu suferă de boala lui. Iar celelalte simţuri capătă o acuitate excepţională – recunoaşte după paşi cine îi trece prin faţa uşii, sesizează mirosuri care pe alţii îi lasă indiferenţi, o simplă strângere de mână îi dezvăluie nervozitatea interlocutorului, papilele lui gustative percep cu mai multă fineţe savoarea mâncărurilor.

Cu ajutorul înzestrărilor pe care le posedă el descoperă un asasinat mascat într-un accident de alpinism („Me­da­lionul”), o crimă fără voie care părea un accident de automobilism („Suspiciune”) şi salvează un inocent bănuit pe nedrept de a fi un ucigaş („Mistificarea”). Însă, în toate cazurile pe care le elucidează nu face paradă de priceperile sale, aşa cum proce­dează trufaşii Holmes şi Poirot, rămânând în permanenţă simpatic şi plin de haz. Nu ne rămâne decât să regretăm că în ultima povestire din carte, „Martorul şi ispita”, nu apare tot agreabilul Marsias Deluşor.

Teodor Parapiru este un profesor tobă de carte care trăieşte la Galaţi şi care, ca şi eroul său, nu iubeşte zarva, deşi critici importanţi ca Laurenţiu Ulici şi Al. Dobrescu i-au remarcat entuziaşti demersul literar, de o originalitate greu de tăgăduit. Din păcate, modestia l-a îm­piedicat să fie în centrul atenţiei tuturor, aşa cum merită pe deplin, fiind unul dintre cei mai interesanţi autori de „mystery” pe care îi avem, dacă nu cumva cel mai interesant.

GEORGE ARION

jurnalul.ro