Alec Năstac - domnul KO din anii '70

[dcp100168]

Alec Năstac - domnul KO din anii '70

Era numit Mister KO pentru cele 200 de meciuri în care şi-a pulverizat adversarul. A stat la masă cu Fidel Castro şi a jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Istoria lui este rememorată azi de ziaristul Octavian Pescaru pentru Gazeta Sporturilor.

Descoperit tîrziu, la 19 ani, Năstac a ajuns în timp record între cei mai buni boxeri din lume. Specialitatea lui: KO-urile reuşite după o schemă proprie.

Alec Năstac este tipul cu cea mai scurtă şi mai fulminantă carieră din boxul amator românesc. S-a apucat de box tîrziu, în 1967, la 19 ani, şi s-a retras în 1978, la doar 29 de ani. N-a boxat nici 10 ani, dar a avut performanţe remarcabile. A fost medaliat european, mondial şi olimpic la categoria mijlocie, pe care în Romania a dominat-o fără drept de apel în anii '70.

A susţinut peste 300 de meciuri la amatori, dintre care peste 200 le-a cîştigat prin KO.

A stat la masă cu Fidel Castro, a fost premiat de Nicolae Ceauşescu, a boxat cu Manea Mănescu şi a jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Înfrîngerile sale au fost atît de puţine, sub 10 în toată cariera, încît îi este mai uşor să-şi amintească numele celor care l-au învins decît pe cele ale celor pe care i-a bătut. Astăzi, la aproape 63 de ani, cel poreclit "Lemnul" pentru forţa loviturilor sale, îşi creşte nepotul, Vlăduţ, în cartierul bucureştean Colentina.

Dar nu e zi în care să nu se gîndească la box.

"Bătrînul" de 19 ani

În 1967, cînd a făcut prima oară cunoştinţă cu pugilismul, Alec Năstac era elev la o şcoală profesională din Galaţi, unde ajunsese la îndemnul mamei: "Du-te, maică, acolo că o să ai casă şi masă şi te alegi şi cu o meserie". Alec era cel mai mic dintre cei trei copii ai familiei Năstac din satul gălăţean Cavadineşti. A încercat mai întîi luptele, dar a renunţat repede.

La box a ajuns împins de prietenul său Mihalis Teodoridis, un grec din Galaţi, care l-a luat de mînă şi l-a dus la Clubul Dunărea. Antrenamentele se ţineau în podul unei clădiri de lîngă gara din Galaţi. Prima întrebare a antrenorului Grigore Jelesneac a fost legată de vîrstă.

- Cîţi ani ai?

- Aproape 19.

- Aaaaa... e tîrziu, tată. Dacă te apucai cînd erai mai tînăr mai mergea, da' acu' e tîrziu, eşti bătrîn.

În ciuda aşa zisei bătrîneţi, Alec a continuat să vină la sală pînă într-o zi cînd unul dintre boxerii cu vechime l-a invitat să facă un sparring. "Nici nu ştiam să leg mănuşile, le puneam pentru prima oară în mîini", îşi aminteşte Năstac. După cîteva minute, antrenorul, surprins de felul în care se mişca şi lovea tînărul, îi opreşte pe cei doi şi-l trage într-un colţ pe "bătrînul" Alec.

- Unde ai mai boxat înainte?!

- Păi, nicăieri... E prima oară cînd pun mănuşile!

- Nu se poate! N-ai mai făcut niciodată sportul ăsta?!

- Nu!

- Bine, dă-i drumul la pregătire că sigur o să iasă ceva din tine!

Alec Năstac era un talent nativ ieşit din comun. Era făcut pentru box. După doar cîteva zile în care i-a privit pe cei mai experimentaţi, a reuşit cu mare uşurinţă să le copieze mişcările şi să se prezinte ca un boxer cu ani de ring în spate. Peste cîteva săptămîni i-a fost opus în primul său meci un sportiv mai vechi din cadrul clubului. Spre surpriza tuturor, Alec a cîştigat prin KO. Era începutul unei cariere de excepţie.

Fuga la Braşov, primul titlu şi devastatoarea directă de dreapta

Ca junior a boxat un singur an, 1967. Prima gală în afara Galaţiului a fost la Braşov, etapă a Campionatului Naţional de juniori. Lotul Dunării a plecat însă sub Tîmpa fără Alec, care, cum-necum, a pierdut trenul. Disperat, văzînd cu ochii cum cariera de abia începută era pe punctul de a se destrăma, a plecat spre Braşov cu următorul tren. Întrebînd în stînga şi-n dreapta, a nimerit la sala Tractorul, care găzduia gala, cu cîteva minute înainte de competiţie. Şi-a făcut iute încălzirea, a urcat în ring şi şi-a tăbăcit adversarul, cîştigînd clar.

Peste cîteva săptămîni a ajuns în finala Campionatului Naţional de juniori. La doar 4 luni de cînd păşea în premieră într-o sală de box! "În finală am întîlnit un sportiv mult mai înalt decît mine. Eu n-am avut înălţime, dar am compensat prin mobilitate, forţă şi tehnică.

Ei, şi nu ştiam ce să-i fac. Cum dădeam stînga, el făcea pasul înapoi şi dădea capul pe spate. Ce-i fac, ce-i fac, mă gîndeam? Şi mi-am zis aşa: Mă fac că-i dau cu stînga, fac eschiva în dreapta mea şi îl pocnesc cu directa de dreapta. Nu mai făcusem niciodată schema asta. Era prima oară cînd o încercam, dar aşa de bine mi-a ieşit că l-am facut KO de n-a mai mişcat! Acest procedeu, inventat atunci, mi-a adus cele mai mari performanţe, a devenit arma mea numărul unu".

Devenit campion de juniori, Alec îşi continua uimitoarea ascensiune. A fost convocat la lotul naţional de antrenorii Teddy Niculescu şi Titi Dumitrescu şi a boxat pentru prima oară sub tricolor în toamna lui 1967, într-o întîlnire interţări Ungaria-România. Ungurii nici nu au vreme să se întrebe cine e personajul cu alură de star de cinema din tabăra românilor. Au căzut ca popicele, unul după altul, sub pumnii puştiului din Cavadineşti. Alec Năstac creştea în lumea boxului precum Făt-Frumos în cea a poveştilor.

Dinamo ratează, Steaua marchează

În 1968, pentru Alec Năstac bătea la uşa milităria, care, pe vremea aceea era obligatorie. Sportivii de valoare erau monitorizaţi de cele două cluburi militare, Dinamo, clubul Internelor, şi Steaua, cel al Armatei. Diferenţa dintre armată ca sportiv şi cea obişnuită era ca de la pămînt la cer. Aveai de ales între a fi prinţ sau cerşetor.

În 1968 pe Alec l-a atacat mai întîi Dinamo. A discutat cu miliţienii, ba chiar a şi dormit cîteva nopţi în Ştefan cel Mare, însă n-a semnat nimic. Dinamo a tergiversat înregimentarea lui Alec şi de nehotărîrea inamicului au profitat rivalii din Ghencea, care au atacat prin antrenorul Marcu Spakow, fratele greului interbelic Motzi Spakow. Marcu l-a săltat pe Năstac din cantonamentul naţionalei de la Snagov şi l-a dus direct la sediul clubului Steaua. Tuns, ras, frezat, fotografiat şi îmbrăcat în uniformă, Năstac a semnat încorporarea la Steaua, unde avea să rămînă pînă în 1999, cînd a ieşit la pensie cu gradul de colonel.

În 1968, cătana fiind, a ajuns în finala campionatului naţional de seniori, unde l-a înfruntat pe Gheorghe Chivăr, legitimat tot la Steaua, medaliat european şi multiplu campion naţional. Chivăr a primit decizia la puncte după un meci foarte strîns. "Nu mi-a picat prea bine, dar m-am liniştit gîndindu-mă că de abia îmi începusem cariera", rememorează Năstac.

Cu 6 luni înainte de încheierea stagiului militar, de teamă să nu-l piardă, Steaua l-a angajat deja ca sergent major cu toate avantajele ce decurgeau de aici. În '69, sergentul major Alec Năstac ajunge din nou în gala finala a categoriei mijlocie, 75 kg. Adversar în primul tur - învingatorul său din anul anterior, Gheorghe Chivăr. "Chivăr era stîngaci şi cum eu legam bine de tot directa de dreapta, treaba asta mi-a venit mănuşă. După un minut, Chivăr era KO. Apoi, ca să nu se supere Chivăr, pînă în finală inclusiv i-am bătut pe toţi ceilalţi tot prin KO".

A fost primul titlu naţional la seniori pentru Năstac. Pînă la retragere avea să cucerească 7 în total, boxînd însă numai în anii în care a fost valid. A cîştigat primele 3 ediţii ale competiţiei Centura de Aur, 1971-1973, după care n-a mai participat.

Un turist urcă pe podiumul european

În mai 1971, floarea boxului românesc se pregătea de Europeanul ce urma să înceapă luna următoare la Madrid. Pentru Alec era prima competiţie de mare anvergură.

Cu o săptămînă înainte de concurs a simţit însă dureri în pulpa stîngă. Diagnosticul a venit rapid şi implacabil: tromboflebită. "În regim de efort susţinut, tromboflebita poate duce chiar la deces, mi-au explicat doctorii", îşi aminteşte astăzi Năstac. Pentru că fusese deja înscris în competiţie şi i se cumpărase bilet de avion, a fost luat la Madrid pe post de turist.

Acolo, tînărul Năstac nu avea stare, în ciuda faptului că ar fi trebuit să stea nemişcat în pat şi să bea lichide cu nemiluita. În ziua cîntarului a trecut peste sfaturile tuturor şi a hotărît să facă şi el categoria. Se ivea însă altă belea! Stînd la pat atîtea zile, ajunsese la 77,5 kg, cu 2,5 în plus faţă de categoria sa. "În dimineaţa cîntarului, pe la 7:00, ne-am dus la sauna din incinta stadionului Santiago Bernabeu, unde se ţineau Europenele. Făceam box cu umbra în saună în reprize de cîte 3 minute, iar antrenorul Ion Chiriac mă cronometra printr-o ferestruică. După aproape două ore de saună, am lepădat surplusul de kilograme şi am făcut cîntarul cu cîteva minute înainte de ora de închidere. Ulterior, am semnat o hîrtie în care declaram că sînt conştient de faptul că sufăr de tromboflebită şi că aleg să boxez pe propria răspundere".

Norocul lui Năstac a fost că a intrat în competiţie de abia în a treia zi de concurs şi a avut mai mult timp de refacere. Pînă în finală şi-a executat sumar toţi cei 4 adversari ieşiţi în cale, KO în prima sau a doua repriză, printre victime aflîndu-se inclusiv vicecampionul mondial en titre, finlandezul Reima Virtanen, viitor medaliat cu argint la JO din 1972.

În finală, "turistul" Alec Năstac a dat peste lituanianul Juozas Juocevicius, reprezentantul Uniunii Sovietice. După 3 reprize, arbitrii l-au facut campion european pe sovietic, decizie 3-2. Decizia a stîrnit o adevărată răscoală, spectatorii scandalizaţi au început să arunce spre ring cu scaune, sticle, pachete de ţigări, brichete. "Am cîştigat meciul clar. Cînd eşti acolo, în ring, ştii fără dubii dacă ai pierdut sau ai cîştigat. Simţi! Cu sovieticii însă, mereu am păţit aşa", istoriseşte cu amărăciune Năstac la 41 de ani de la acel meci.

Amintire cu Nadia

Înainte de plecarea către Montréal, gazda JO 1976, toţi sportivii români au fost strînşi la un loc la ordinul partidului. "Mi-aduc aminte că Ilie Verdeţ ne întreba ce-o să facem la Montreal, de parcă eram ghicitoare. Şi vine şi rîndul Nadiei, care era o mînă de om pe vremea aia. Ei, tu, Comăneci Nadia, ce vei face la Jocurile Olimpice? Păi, o să încerc să iau o medalie, vine răspunsul cu voce stinsă. Şi apoi? Apoi, mă întorc la mama. Şi a izbucnit în plîns", istoriseşte amuzat Năstac despre cea al cărei nume avea să se confunde apoi cu cel al Jocurilor Olimpice de la Montréal.

Box cu Manea Mănescu

În 1972 a încrucişat mănuşile cu Manea Manescu, viceprim-ministru la acea vreme. "Eram în cantonament la Snagov şi mai mereu săream gardul şi furam mere din grădina lui Manea Manescu. Într-o zi ne trezim cu el la uşă. Zice: «Ia să văd la box sînteţi la fel de buni ca la furat mere? Şi-a pus mănuşile şi am făcut cîteva reprize cu el. A fost mai mult o joacă", povesteşte Năstac.

CV - Alec Năstac

Născut pe 2 aprilie 1949, la Cavadineşti (Galaţi)

Jocuri Olimpice: bronz la Montréal 1976

Campionate Mondiale: argint la Havana 1974

Campionate Europene: argint la Madrid 1971 şi la Belgrad 1973

Publicat pe gsp.ro de — Octavian Pescaru Joi, 22 Martie 2012.

[dcp100168]

Medaliat cu argint mondial şi bronz olimpic, Alec Năstac s-a retras din cauza accidentărilor

În ciuda talentului său imens, boxerul român nu s-a putut apropia de prima treaptă a podiumului. S-au opus cînd arbitrii, cînd problemele de sănătate.

A început boxul tîrziu, la 19 ani. Şi Dinamo, şi Steaua şi l-au dorit, dar, pînă la urmă, a ajuns înGhencea. La Europenele din 1971, a ajuns în finală, deşi avea tromboflebită. A pierdut mai puţin de 10 meciuri în carieră.

Eşecul de la München

Pentru Jocurile Olimpice de la München 1972,Alec Năstac s-a antrenat zi şi noapte. "Eram convins că mă bat la aur. Îmi ştiam toţi adversarii şi eram în mare formă ", îşi aminteşte el.

Primul semn de întrebare cu privire la forma sa a apărut însă în săptămîna premergătoare începerii turneului, cînd toţi boxerii români au făcut un sparing cu lotul olimpic al Argentinei. Au fost însă amestecaţi! "Eu am făcut sparing cu unul de la 67 de kilograme, care m-a bătut. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, dar nu mi-am dat seama. Îmi aduc aminte că nu-mi ieşea nimic!". Şi nimic nu i-a ieşit!

A pierdut în primul tur în faţa cubanezului Alejandro Montoya prin KO în prima repriză. "Ne-am contrat, am căzut, la 8 eram demult cu pumnii sus, dar arbitrul m-a trimis la colţ. Pesemne a văzut că mi se plimbau ochii. Mai tîrziu, dînd timpul înapoi, mi-am dat seama că probabil am fost supraantrenat. Dorinţa mea de a mă bate la medalie a fost imensă, dar pregătirea a fost dozată greşit astfel încît la JO, deşi mă antrenasem din greu, eram obosit!"

Argintul de la Belgrad şi "prietenul" Wolf

În 1973, fără rival în ţară la categoria mijlocie, Năstac împuşca încă un titlu naţional, după care merge la Europenele de la Belgrad. După două decizii de 5-0 şi un KO, în finală dădea peste sovieticul Viaceslav Lemeşev, campionul olimpic en titre.

Arbitru de ring a fost germanul Wolf, o veche cunostinţă a lui Năstac. "În prima repriză rusul mă pune jos. Mă ridic repede şi-l iau la tocat mărunt. În a doua îl trimit eu pe el la somn cu directa de dreapta. Arbitrul, în loc să-l numere, se repede către mine!! Ăla zăcea pe jos într-un colţ, iar arbitrul îmi aranja mie maioul şi mă ştergea pe faţă de sudoare! După secunde bune a catadicsit să-l numere, dar era mult prea tîrziu, îşi revenise bine. Deşi am fost pe el pînă la final, i-au dat decizia lui cu 3-2, ca şi la Madrid în '71".

Ruşii se dovedeau a fi iarăşi intangibili, iar Năstac descoperea în arbitrul Wolf un "prieten" de nădejde. "La Belgrad, Wolf m-a furat cu neruşinare şi atunci mi-am dat seama că de fapt se răzbuna pe mine. În 1968, participam la o competiţie de tineret. Cum eram la început nu stăpîneam foarte bine tehnica, iar la un meci în care mă arbitra acest Wolf, l-am lovit fără să vreau. S-a băgat între mine şi adversar şi i-am dat una fără intenţie. După finala de la Belgrad, aveam să-mi dau seama că omul ăla mă vîna ca să se răzbune."

Singura consolare a lui Năstac a fost reacţia publicului. Spectatorii de la Belgrad au reacţionat precum cei de la Madrid, taxînd vehement furtul la care asistaseră.

La masă cu Fidel Castro

În august 1974, Havana, a găzduit prima ediţie a Mondialelor debox pentru amatori. Fidel Castro, pe atunci prim-ministru al Cubei, a fost nelipsit de la gale.

Marcat şi în ziua de azi de cele văzute în urmă cu 36 de ani, Alecpovesteşte: "În Havana am dat peste o sărăcie pe care nu ţi-o poţi imagina dacă n-o vezi cu ochii tăi. Părea un oraş aflat aproape în totalitate în paragină. Case cu pereţii coşcoviţi, fără ferestre, maşini fără portiere. Nu erau gunoaie căci n-aveau din ce să facă gunoi! Nu existau magazine! Totul se dădea pe cartelă, pînă şi îngheţata la cornet. Noi aveam, să zicem, 100 de dolari diurnă bani declaraţi la intrarea în ţară. Pentru ei am primit un soi de tabel. Făceam cumpăraturi numai de pe la shopuri. Valoarea fiecărui obiect cumpărat era trecută pe tabelul ală pînă se epuiza suma. Dacă îl pierdeai sau dacă epuizai suma trecută iniţial pe tabel, puteai să ai dumneata şi un milion de dolari în geantă că n-aveai ce face cu ei".

Drumul lui Năstac pînă în finala Mondialelor de box de la Havana a fost presărat cu 3 victime: jamaicanul Brown - KO r2, kenyanul Dula şi iugoslavul Vujkovici, ambii învinşi la puncte. În meciul cu Peter Dula a suferit însă o accidentare care mai tîrziu avea să-l determine să-şi încheie cariera. "Am primit repetate lovituri în arcade. Pe lîngă loviturile de pumn, Dula m-a lovit repetat cu capul şi mi-a deschis arcada stîngă. Am cîştigat la puncte după ce l-am pus în fund o dată".

După meci a venit coşmarul. Pe vremea aceea în boxul românesc nu exista nici un cutman.

Bere cu gheaţă

De "avariile" suferite de boxer se ocupau antrenorul şi medicul lotului. "Îmi puneau pe arcadă o soluţie care mă ustura ingrozitor, alternativ cu gheaţă. Gheaţa însă s-a terminat repede pentru că, din cauza căldurii, toţi cei din delegaţie beau bere cu gheaţă".

În finală a dat peste alt pugilist sovietic, Rufat Riskiev, "Tigrul din Taşkent". "La finală arătam ca Frankenstein. Îmi era teamă să mă privesc în oglindă. Am dat în Rufat cît am putut. L-am pus la podea, arbitrul canadian Tummon l-a numărat, dar tot pe el l-au dat învingător. Tummon a încercat permanent să mă scoată din ritm. Fragmenta lupta din te miri ce. Am pierdut cu aceeaşi clasică decizie: 3-2!".

Înainte de finală, Alec se intersectase cu Fidel Castro. "Ştiam unde stă şi cînd m-am dus către ring m-am oprit în faţa lui, l-am salutat din cap şi am plecat mai departe".

După meci, impresionat de felul în care se bătuse românul şi de decizia care îi răpise aurul mondial, Fidel Castro l-a invitat pe Năstac în propria-i lojă. "Mă îndreptam către vestiar cînd m-a oprit un individ şi cu gesturi largi m-a invitat către loja lui Castro. Cînd am ajuns acolo, Fidel, îmbrăcat militar, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: «Tu eşti adevăratul campion mondial. A fost o decizie greşită!»".

Au urmărit împreună ultimele doua finale după care s-au revăzut seara, la banchet. "Petrecerea de final s-a ţinut într-un restaurant de dimensiuni uriaşe, Tropicana. Luxul de acolo contrasta incredibil cu sărăcia de pe străzi. La un moment dat, am fost chemat la masa lui Fidel Castro. M-a invitat să stau jos, am băut cîteva beri împreună, iar la final mi-a strîns mîna şi mi-a urat noroc. Am fost singurul sportiv străin cu care Fidel Castro s-a întreţinut la banchet".

Montreal, ultimul bal

Accidentarea netrată corect de la Havana avea să se dovedească a fi una deosebit de gravă. Medicii l-au diagnosticat cu periostită agravantă. În cele din urmă, Alec a ajuns la cuţit şi n-a boxat deloc în decursul lui 1975. Deja îl batea gîndul să se retragă. Pînă la urmă l-a ţinut dorinţa de revanşă pentru eşecul din '72.

Pe pămînt canadian, Năstac a trecut de primul tur fără a da piept cu cineva, graţie sorţilor. În optimi a întîlnit un australian, Philip McElwaine, pe care l-a învins la puncte.

Preţul victoriei a fost însă unul mare. Arcada stîngă, puternic sensibilizată după momentul Havana, era din nou deschisă. "Am boxat în continuare. La Comisia Medicală, deşi mă dureau rănile de-mi venea să mă urc pe pereţi, n-am zis nici pîs. Medicii au clătinat din cap, dar m-au lăsat să urc în ring. Cine crezi că era arbitru? Amicul Wolf! Cînd l-am văzut, m-a luat cu călduri. Putea opri meciul încă înainte de a începe. A venit însă la colţul meu şi mi-a spus printre dinţi: «Te-am năpăstuit atîţia ani, dar acum vreau să te ajut ca să mă spăl de păcate. Indiferent de ce se întîmplă, termini meciul!»".

Tumefiat îngrozitor, acuzînd dureri mari, Năstac şi-a văzut de treabă şi a ieşit biruitor. L-a învins la puncte pe brazilianul Fernando Martins. Calificarea în semifinale însemna automat şi dobîndirea medaliei olimpice de bronz. După meciul cu sud-americanul însă, arăta atît de zdrobit încît nici cel mai înţelegător medic nu i-ar fi dat acceptul pentru a mai boxa.

Nu i-a mai rămas decît să vadă restul turneului la televizor. Şi l-a văzut pe americanul Michael Spinks, cel pe care trebuia să-l întîlnească în semifinale, devenind campion olimpic în dauna rusului Rufat Riskiev. În toamna lui 1976 a fost invitat să boxeze în Brazilia contra lui Fernando Martins într-un meci revanşă. Brazilienii suportau toate cheltuielile din dorinţa de a-l vedea la lucru pe cel care îi impresionase la Montréal, însă partidul s-a opus şi meciul a rămas la stadiul de deziderat.

A mai urcat de cîteva ori în ring în 1977, iar în 1978 a abandonat boxul. Arcada zdrobită nu-i dădea pace şi îl supără şi în ziua de astăzi. Pînă la începutul anilor 2000 a antrenat, după care a pus definitiv mănuşile în cui. O valiză plină cu fotografii şi decupaje din ziare îi alină dorul de box.

Actor de film

Alec Năstac a jucat în două dintre filmele luiSergiu Nicolaescu. În "Noi cei din linia întîi" a avut un rol de soldat, iar în "Ringul" a fost boxer. Regizorul Sergiu Nicolaescu îşi aminteşte despre colaborarea cu Năstac: "Era un tip foarte conştiincios şi extrem de atent la ce avea de făcut. Parcă făcea actorie de cînd lumea! Şi filmările au fost dificile, cu mulţi oameni implicaţi".

Bătaie cu Monea pentru casă

În 1969, Alec şi-a dobîndit locuinţa boxînd contra lui Ion Monea, dublu medaliat olimpic la Roma '60 şi Mexico '68. "Mă făcuseră sergent major, dar nu-mi dăduseră casă, iar eu aveam nevoie urgentă de locuinţă, soţia mea era însărcinată. Nu-i puteam convinge decît dacă făceam ceva deosebit. Şi am făcut! Am urcat în categorie, de la mijlocie la semigrea ca să pot boxa cu Ion Monea, nume mare la vremea aceea. Am făcut un meci mare pe Stadionul Republicii cu o grămadă de oameni în tribune. L-am pus jos pe Monea, dar pînă la urmă i-au dat meciul la puncte. După gală, generalii roiau în jurul meu, nemaicontenind cu laudele, ce să-ţi facem, ce să-ţi dregem, ai probleme? Zic: da, îmi trebuie o locuinţă. A doua zi primeam cheile casei".

Publicat pe gsp.ro de — Octavian Pescaru Vineri, 23 Martie 2012

[dcp100168]

Alec Năstac: În perioada mea pregătirea era gratis, acum fără susținere nu faci nimic

I se spune Mister KO pentru că și-a construit întreaga carieră pe un procedeu pe cât de simplu pe atât de anevoios în box, să-și dărâme adversarul la podea. Și la 77 de ani, Alec Năstac a rămas la fel de direct. Nu se ferește să țintească adevăratul motiv pentru care sportul pe care îl iubește a decăzut: 'Programul nostru era antrenament, masă, odihnă, antrenament, masă, odihnă, nimic altceva. Și eram puși la punct în orice secundă. Acum le cade telefonul din buzunar când lovesc sacul de box'. În plus, în acea perioadă, antrenamentele erau gratis, pe când acum pugiliștii au nevoie de susținere financiară.

La 100 de ani de box în România, Năstac, medaliat cu bronz la JO din 1976, vicecampion mondial și european și membru al unei generații de excepție a boxului românesc, spune că momentul de aur al acestui sport în România a fost fără doar și poate titlul olimpic câștigat de Nicolae Linca.
'Noi avem o tradiție în box, începând cu primul și singurul nostru campion olimpic Nicolae Linca, după care am avut o sumedenie de campioni mondiali, medaliați olimpici, deci am avut o continuitate foarte bună. Acum, dacă vorbim de prezent, am cam făcut pasul înapoi, dar sperăm să revenim acolo unde am fost cu mulți ani în urmă. Clar, cel mai important moment din boxul românesc a fost titlul olimpic cucerit de Nicolae Linca, dar și celelalte titluri continentale și mondiale. E un sport de tradiție în România și de aia spun că în ultimii ani am cam făcut pasul înapoi', a declarat Alec Năstac pentru AGERPRES.

A câștigat în 10 ani de box cât nu au făcut-o alții în cariere de peste 2-3 decenii și nu uită că a început sportul târziu, la 19 ani, atunci când primul lui antrenor îl considera prea bătrân.
'Nu am cum să uit începutul, primii pași pe care i-am făcut în box. S-a întâmplat în '˜67 la Galați și prima discuție pe care am avut-o cu antrenorul a fost legată de câți ani am. Eu aveam deja 19 ani, foarte târziu. Antrenorul nici nu a vrut să mă primească în sală. Pe mine m-a luat un coleg grec de la școală când eram la Galați: '˜Hai mă să faci și tu box'. Și făceam antrenament într-un pod lângă gara din Galați. Aveam niște condiții foarte precare, dar aveam dorința asta de a face performanță. Ãsta a fost începutul meu în boxul de performanță', rememorează tehnicianul.

În mai puțin de patru luni a câștigat primul său titlu național, la tineret, apoi Mister KO și-a dus la perfecțiune un procedeu care i-a adus glorie și i-a pus la pământ pe adversari.
'Eu am început în ianuarie 1967 și în aprilie era Campionatul Național de tineret și culmea am ieșit campion. Asta a fost povestea mea, după care m-a luat Steaua, apoi am ajuns la lotul olimpic și am continuat pregătirea. Performanța am cunoscut-o destul de rapid. Eu am făcut 10 ani de box de performanță. În nouă ani am ajuns să câștig medalia de la Montreal, dar până atunci aveam o finală de Campionat European, o finală de Campionat Mondial', povestește fostul boxer.

Cum a descoperit că își poate învinge adversarii? Simplu, în timpul unui meci, când a stat să se gândească ce lovitură îi poate aplica celui din fața sa pentru a câștiga meciul.
'Eu din primele trei luni de pregătire, de când am început boxul, luptam cu colegi de-ai mei care erau mai avansați și cum dădeam o stângă, ăla para și primeam și eu o stângă. Cum dădeam o stângă, iar primeam o directă de stânga. Și am stat și m-am gândit și doar m-am prefăcut că dau o directă de stânga, știam că el va da tot cu stânga, eu am făcut eschivă în dreapta, el a venit cu stânga pe lângă mine, după care, cu dreapta, l-am făcut knockout. Deci din secundă aia eu mi-am însușit acest procedeu și l-am consolidat, l-am dus până la perfecțiune. Era foarte greu pentru un sportiv să scape de această lovitură. Și eu cu această execuție vă spun sincer am făcut performanță. La directa lui de stânga făceam o eschivă cu scădere de nivel în dreapta mea și cu dreapta peste umărul lui, pentru că el era cu mâna întinsă către mine, nu mai avea nicio șansă să se apere. Și asta a fost o execuție care m-a dus la performanță. Dar îi loveam bine, că nici nu se mai sculau, erau cu părul în sus, drept, îi ținea de braț să coboare din ring, de aia mi se și spune Mister KO', a explicat fostul boxer.

Dar adversitatea se oprea întotdeauna în momentul în care cobora treptele ringului: 'Milă nu am avut niciodată, nu se punea problema. Chiar am mai discutat cu sportivii mei chestiunea asta. Eu boxam cu colegii de-ai mei de echipă olimpică, cu colegi din club, cu campionul național, Gheorghe Chivăr, care se antrena cu mine în sală și l-am făcut knockout. Dar după aia ne-am dus la masă, am stat împreună, am băut un pahar de vin și am stat de vorbă. Nu era nicio problemă. Adversitatea se oprea în momentul în care coboram din ring'.

Cu 50 de ani în urmă, la Montreal, la Jocurile Olimpice din 1976, a fost coleg de lot cu Nadia Comăneci, 'o copilă firavă' care ajunsese să fie identificată de canadieni cu România, după performanța inegalabilă de a atinge perfecțiunea pentru prima dată cu nota 10 obținută la paralele.

'Olimpiada din '76 de la Montreal nu am cum să o uit, în primul rând pentru că am luat medalie. Dar am fost într-adevăr alături de o generație de excepție. Îmi amintesc că mergeam cu Nadia Comăneci la masa, era o copilă, firavă și drăguță. Nu ne gândeam noi că o să facă ea o asemenea performanță. Apoi, după ce a luat prima notă de 10 din istorie, când mergeam prin oraș să ne plimbăm, toți vorbeau numai de Nadia. Canadienii nu știau de România, dar știau de Nadia. Atunci România se confunda cu Nadia. Peste tot pe unde mergeam numai despre ea să vorbea. Dacă spuneai Nadia, spuneai România', își amintește Alec Năstac.

În scurta dar remarcabila carieră de boxer a făcut o singură greșeală pe care și-o reproșează, prea multă muncă la antrenament.
'Îmi știu foarte bine cariera și mă gândesc de multe ori la ceea ce am făcut. O singură dată am făcut un pas greșit, în '˜72 la Olimpiada de la Munchen, când din dorința de a câștiga o medalie neapărat, m-am antrenat enorm, am depășit orice limită. Și am făcut greșeala de a nu discuta cu medicul lotului, cu antrenorul coordonator, pentru că la un moment dat nu mai puteam, nu mai aveam viață, nu mai aveam nerv în mine. Era vorba de suprasolicitare, dar eu mă gândeam că merg la Olimpiadă și că voi câștiga o medalie cât mai strălucitoare. Și la competiție, la Munchen, nu aveam nerv, nu aveam forță, nu aveam nimic. Târziu mi-am dat seama ce s-a întâmplat. A fost singurul turneu din viața mea la care eu am pierdut la început. În rest, pe unde am participat, la cele mai mari turnee, că erau campionate mondiale, europene sau olimpice, eu am ajuns pe podium. Din prea multă dorință s-a întâmplat asta. Eram și mai tânăr și îmi doream enorm o medalie', spune cel care patru ani mai târziu și-a învățat lecția și a reușit să cucerească bronzul la Montreal '˜76.

E conștient de valoarea generației de boxeri din care a făcut parte, una de excepție, și are puterea să facă o comparație cu ceea ce se întâmplă astăzi în boxul românesc. Și lovește cu adevărul năucitor, așa cum făcea în ring cu dreapta.
'În anii '˜70, lotul olimpic de box a fost cel mai valoros din toate timpurile. Aveam la toate categoriile, de la cea mai mică până la grea, toți erau medaliați olimpici, campioni europeni, campion mondiali. În perioada aia i-am bătut pe americani acasă, a fost o generație extraordinară. Revenind la situația de astăzi, cred că sunt mai multe probleme, poate ar trebui creată o echipă de antrenori foarte buni, care să știe meserie și care vor să facă performanță. Noi am fost peste tot în lume în turnee, aproape lunar plecam. Te și mirai de condițiile pe care le aveam. Asta a făcut Ceaușescu pentru noi, pentru mișcarea sportivă, era interes ca noi să facem performanță. Aveam totul pus la dispoziție, aveam săli, echipamente, alimentație, salarii și așa mai departe. Acum este mai greu cu situația materială, dar și de valoarea antrenorilor și de interes, pentru că trebuie să iubești această meserie și să te gândești la viitorul copiilor. În plus, și de partea sportivilor au apărut multe minunății între timp, multe atracții. Și vă mai spun o treabă, în perioada mea noi puteam să mergem oriunde în orice sală să ne antrenăm și nu costa nimic. Acum dacă vrei să faci un antrenament, trebuie să plătești. Înainte sala era deschisă, nu era nicio problemă. Acum, dacă nu ești susținut financiar, nu ai nicio șansă. În plus noi am făcut-o și din pasiune, exista multă pasiune', explică Năstac.

O altă problemă a boxului românesc actual identificată de Năstac este lipsa meciurilor de pregătire ale sportivilor, singura modalitate de a ști cu adevărat nivelul acestora în perspectiva participării la competițiile internaționale importante.
'Nu aș putea să dau un răspuns clar pe ce poziție ne-am situa acum în boxul mondial, dar pot să vă spun că în perioada mea, cam 10 ani, eram cam pe locurile 2-3, cam așa. Pe primul loc era Cuba și apoi era Rusia, America și România, dar noi oricum eram printre primele locuri. Acum trebuie să găsim o formulă neapărat, dar asta este treaba federației și a ministerului. În perioada mea erau loturi de juniori, de tineret și de seniori, și toate erau puse la punct, plus centrele olimpice de pregătire. Selecția era foarte bine pusă la punct și sportivii aveau condiții de pregătire extraordinare. Era totul aranjat de Federația Română de Box, cazare masă și pregătire, plus medicamentație și antrenori de excepție. Noi le ducem dorul antrenorilor din perioada noastră, pentru că au fost niște oameni minunați, o pleiadă de antrenori excepționali. El era și părintele și antrenorul tău, era lângă tine tot timpul. Poate ar trebui pus la punct și un sistem de testare a antrenorilor din țară, nu știu ce să vă spun... Dar e și o diferență de mentalitate, pentru că acum m-au înnebunit, vin la antrenament cu telefonul în buzunar. Nu mai spun că unora le cade telefonul din buzunar când lovesc în sac. Și peste tot întâlnești problema asta. Eu în perioada mea de 10 ani, cât am făcut box, că eu am stat în cantonament din '˜67 până în '77, nu aveam decât antrenament, masa, odihnă, antrenament, masa, odihnă. Ãsta era programul nostru, nimic altceva. Noi eram bine puși la punct în orice secundă. Pe când acum, dacă vine o invitație de afară, să facem o întâlnire bilaterală, să zicem Ungaria sau Bulgaria cu România, păi ia foc federația, încep oamenii să dea din coate, să vedem pe cine avem, pe unde sunt, dacă sunt antrenați, nu sunt antrenați... E greu, e greu, fără meciuri e greu. Pentru că meciurile îți spun valoarea. Dacă nu ai meci, nu ai valoare', a concluzionat Mister KO.

Dar peste toate, pentru a reuși în box ai nevoie de ambiție și dorință de victorie, consideră Alec Năstac: 'La mine la sală, dacă vin tineri și vor să facă box, eu le pun o primă întrebare: 'De ce vrei să faci box?' Pentru că cel mai important este să își dorească victoria, să aibă ambiție. Așa, dacă vin să facă mișcare un an sau un an și ceva, degeaba fac'.

Născut la Cavadinești, județul Galați, la 2 aprilie 1949, Alec Năstac a început să practice boxul la clubul Constructorul din Galați, în 1967, iar un an mai târziu a fost legitimat la Clubul Steaua din București.
Este medaliat cu argint la Campionatele Europene de la Madrid (1971) și Belgrad (1973), apoi au urmat argintul obținut la Campionatele Mondiale de la Havana (1974) și bronzul de la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976).
Din 1978 a devenit antrenor la secția de box a CSA Steaua, elevii săi cucerind numeroase titluri naționale și medalii la Europene.
Năstac a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului, iar în 2000 i-a fost conferită Crucea națională 'Serviciul credincios' clasa a III-a.

Boxul românesc sărbătorește în acest an centenarul, la 26 martie 1926 fiind înființată Federația Română de Box.
Reprezentanții boxului profesionist din România au înființat în anul 1925 'Federațiunea profesionistă de box', dar aceasta a fost oficializată abia la 26 martie 1926, sub denumirea de 'Federația Română de box - profesionist', sub președinția lui Nicolae Niculescu-Ianca. Prima Adunare Generală a FR Box s-a desfășurat la 2 aprilie 1926, iar în același an federația s-a afiliat la International Boxing Union (IBU).
De-a lungul timpului boxul românesc a cucerit 25 de medalii olimpice, una de aur, prin Nicolae Linca (1956), nouă de argint, prin Vasile Tiță (1952), Gheorghe Negrea și Mircea Dobrescu (1956), Ion Monea (1968), Ion Alexe (1972), Simion Cuțov și Mircea Simon (1976), Daniel Dumitrescu (1988), Marian Simion (2000), și 15 de bronz, prin Gheorghe Fiat (1952), Constantin Dumitrescu (1956), Ion Monea (1960), Calistrat Cuțov (1968), Victor Zilberman, Alec Năstac și Costică Dafinoiu (1976), Valentin Silaghi și Dumitru Cipere (1980), Mircea Fulger (1984), Leonard Doroftei (1992), Marian Simion și Leonard Doroftei (1996), Dorel Simion (2000) și Ionuț Gheorghe (2004).

agerpres.ro