Jump to content

Un dascăl gălăţean milita, acum 100 de ani, pentru alfabetizarea poporului


dcp100168

Recommended Posts

Un dascăl gălăţean milita, acum 100 de ani, pentru alfabetizarea poporului

Cu exact o sută de ani în urmă, un dascăl dintr-un oraş de provincie, muncitor şi modest, începuse o luptă personală pentru luminarea poporului. Era pe vremea când apostolatele învăţătorilor şi-ale dăscăliţelor din Ardeal erau cântate de Octavian Goga. Numai că învăţătorul Constantin Apostoliu (nume predestinat, după cum se vede!) nu trăia în Ardealul închis între graniţele Imperiului Austro-Ungar, ci într-unul dintre oraşele mari ale Regatului României, la Galaţi.

Într-o perioadă în care, scriu ziarele vremii, în România "exista numai o castă” (cea a elitelor financiare, politice şi intelectuale) "şi o gloată” (cea a poporului prea puţin ştiutor de carte, care avea un singur "ideal”: să muncească pentru a-şi câştiga pâinea de fiecare zi), analfabetismul era o plagă socială, care ataca la fel de puternic ca şi holera ce revenea în fiecare primăvară, ori ca tifosul exantematic, sau precum ciuma şi pelagra. Şi bolile trupului, şi lipsa de şcoală (şi, în consecinţă, privarea de şanse) "preferau” acelaşi larg segment de populaţie.

În vreme ce pe tărâm politic prea puţin se vorbea (şi se făcea) pentru luminarea maselor, în timp ce legăturile sociale nu erau cu mult mai strânse decât fuseseră în 1907, bunăoară, cineva trebuia să provoace o analiză temeinică şi, de ce nu?, o schimbare. Iar dacă răscoala din 1907 începuse cu acel strigăt: "Noi vrem pământ!”, de asta era nevoie şi acum. Strigătul acesta a venit, sfâşietor, de la Galaţi, însă nu ca o cerere, ci ca o constatare dureroasă: "Suntem ţara întunericului!”.

85% dintre cei care fuseseră la şcoală uitau să scrie şi să citească

Învăţătorul Apostoliu – apostolul Apostoliu – a înaintat Ministerului de Instrucţie un memoriu, arătând cât de puţin poate propăşi o ţară al cărui popor face uz de alfabet într-o atât de mică măsură. Apostoliu luase ca reper chiar o statistică a Ministerului Instrucţiei, din 1911, în care se arăta că în România doar 31% din populaţia adultă era ştiutoare de carte. Sigur, dacă pui această statistică în balanţă cu alta mai veche, din 1882, când doar 15% din populaţie învăţase buchiile, pare să fie un progres...

Învăţătorul gălăţean nu se mulţumeşte cu această dare de seamă impersonală, care arăta cât la sută din populaţie urmase măcar câteva clase, cel mult cursul primar. El face propria lui analiză, încercând să afle câţi dintre cei care au urmat o formă sau alta de şcolarizare mai ştiu să citească ori să scrie, iar cei care n-au uitat, cât de bine scriu şi citesc... Şi iată care sunt concluziile la care a ajuns: "după tirajul ziarelor şi al publicaţiilor populare, ţinând cont de faptul că un ziar era citit de mai multe persoane care locuiau în aceeaşi casă, cei care citeau curent reprezentau doar 3% dintre cei care au urmat vreo formă de şcolarizare”. Dacă îi adăugai pe cei care citeau ocazional, ca şi pe abonaţii bibliotecilor, ajungeai la un procent maxim de 5%. 5% din cei 31% la sută de români care fuseseră şcolarizaţi, adică aproximativ 1,5% din populaţia adultă se folosea, în mod curent, de ştiinţa de a citi şi a scrie!

Ce se întâmpla cu restul de populaţie care, totuşi, a fost la şcoală măcar vreo câţiva ani? Tot analiza făcută de învăţătorul Apostoliu ne luminează. 10% dintre cei care au învăţat să buchisească scriau sau citeau foarte rar, cel mai adesea atunci când trebuiau să semneze un document (asta înseamnă cam 3% din populaţia adultă a ţării). Ceilalţi – cei mai mulţi! - au uitat cu desăvârşire rostul literelor, continuând să se semneze prin... punerea pe hârtie a degetului înmuiat în cerneală. Adică 26% din populaţia adultă - şi vorbim de cei care au fost măcar şi-un an-doi la şcoală - era tot atât de neştiutoare ca şi restul de 69%, care niciodată n-a călcat într-o sală de clasă. Tragică situaţie!

Dacă ţinem cont de faptul că Regatul României, conform recensământului din 1912, avea 7,2 milioane de locuitori, din care aproximativ 4,5 milioane adulte, şi dacă acceptăm calculul lui Apostoliu, care arată că 4,5% dinte românii majori erau în stare să scrie şi să citească, în mod curent sau ocazional, rezultă că, de fapt, doar cu puţin peste 200.000 de români – dintr-un milion şi patru sute de mii care fuseseră şcolarizaţi – mai ştiau să scrie şi să citească.

Mai puţin de 1% dintre locuitorii satelor erau ştiutori de carte

Mergând prin sate şi făcându-şi propria-i cercetare, învăţătorul Constantin Apostoliu a mai ajuns la o concluzie: în mediul rural, ştiutori de carte (de-adevăratelea!) erau mai puţin de 1% dintre locuitori.

Pornind de la premiza că aproape o treime dintre cei neştiutori de carte a ştiut cândva alfabetul, apostolul gălăţean scrie în memoriul său, adresat ministrului Instrucţiei, C.C. Arion, că o soluţie pentru a îmbunătăţi această stare de lucruri este a se păstra viu alfabetul în rândurile celor care l-au cunoscut cândva. Să-l păstreze viu în rândul absolvenţilor şcolilor primare din mediul rural, astfel încât aceştia să se numere în continuare printre cititori (ocazionali sau permanenţi) şi nu să îngroaşe rândurile analfabeţilor.

Cum se poate face asta? Mai întâi prin insuflarea dragostei de lectură, în rândul elevilor din clasele mici. Apoi, prin înfiinţarea şi dotarea de biblioteci, la sate. Asta ar face elevul de şcoală primară să prindă drag de carte, să o deschidă chiar şi într-ascuns, nu "să o lege de gard”. El credea că statul, ministerul Instrucţiei ar trebui să sprijne iniţiativa unei colecţii de legende, balade, povestiri, elemente de folclor şi de istorie şi alte scrieri de mici întinderi, uşor de citit, care să fie tipărite în cărţi nu mai mari de 64 de pagini, ieftine, şi care să apară sub o titulatură lejeră - de exemplu: Mica bibliotecă sau Biblioteca şcolarului. Seria să aibă apariţii periodice – săptămânale - şi să poată fi achiziţionată de fiece şcoală, pe baza unui abonament. Pentru a arăta cum trebuie făcut, Apostoliu a ataşat memoriului său şi macheta primului volum din "Mica bibliotecă”.

Proiectul avea să prindă, însă nu la anvegura pe care o clama Constantin Apostoliu. De altfel, politica seriilor şi colecţiilor populare era deja promovată de vreo trei decenii, de editori, care văzuseră în asta o afacere. Dar se pare că nu era suficient să vinzi ieftini, trebuia şi să insufli dragostea de carte.

Apoi... au urmat anii de război (al doilea război balcanic, primul război mondial, cu refugiul la Iaşi) şi multe nu s-au putut împlini. Dar ideea avea să reîncolţească, sub o altă formă, în perioada interbelică, când apar alte câteva serii de "ediţii populare”.

În ce priveşte luminarea satelor şi alfabetizarea adulţilor, să spunem că au existat eforturi şi din partea statului, cum au fost de exemplu cele de înfiinţare de clase de alfabetizare în cazărmi şi în închisori. Se profita, pe de o parte, de faptul că acestea erau locuri în care persoanele adulte erau adunate la un loc şi urmau un regim de viaţă strict, iar pe de altă parte se considera că un soldat şcolit luptă mai bine, iar un ocnaş şcolit se îndreaptă mai uşor. Însă acolo, în cazărmi şi închisori, erau puţini dintre cei mulţi, care nu (mai) ştiau nici măcar să-şi caligrafieze numele.

jurnalul.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.