O poetă gălăţeancă refuză să vorbească de 16 ani!

[dcp100168]

O poetă gălăţeancă refuză să vorbească de 16 ani!

* Născută la Galaţi şi stabilită în Germania, Nicoleta Crăiţă Ten'o este poetă şi comunică doar în scris

Nicoleta Crăiţa Ten’o este o poetă româncă stabilită de 11 ani în Germania. Ea s-a născut la Galaţi la 16 martie 1983. Nimic deosebit până aici. Povestea capătă însă accente dramatice în 1996, când, la vârsta de doar 13 ani, Nicoleta decide să nu mai vorbească. Se retrage din viaţă şi nu mai scoate nici un cuvânt. Disperaţi, părinţii fetei sunt nevoiţi să o retragă de la şcoala generală din Galaţi. Zeci de medici o consultă pe tânăra din Galaţi şi ajung la concluzia că suferă de schizofrenie şi de o formă rară de autism. Practic, pregătirea ei şcolară rămâne la nivelul celor şapte clase primare.

Nicoleta începe să scrie şi să compună poezii, iar în anul 2000, în ciuda tratamentului medical la care este supusă, starea sănătăţii ei rămâne neschimbată. Însă Nicoletei îi este publicat primul volum de poezii: ”Durerea în durere piere”. Pentru a-i asigura o viaţă mai bună şi un tratament adecvat, familia decide să se mute în anul 2001 în Germania, la Bremen, însă starea medicală a Nicoletei nu se îmbunătăţeşte nici acolo.

În Germania, Nicoleta continuă să compună în limba română şi reuşeşte să publice în anul 2002 primul ei roman: ”Pe urmele Fefelegei”, urmat, un an mai târziu, de un nou volum de poezii intitulat "Cântece la moara timpului”.

Romanul "Rebel”, apărut în 2003, îi aduce Nicoletei Crăiţa premiul "Prima Verba” oferit de Uniunea Scriitorilor din România. După o pauză de câţiva ani, românca dă lovitura pe piaţa germană cu volumul liric "Haruka”, redactat în limba germană. Un an mai târziu, în august 2011, continuă seria operelor în limba germană prin volumul de poezii "Drei Kopfe”.

"Sunt un om foarte comic”

Deşi refuză să vorbească de aproape 16 ani, Nicoleta acceptă primul interviu din cariera ei.. "La vârsta de 13 ani, Nicoleta s-a decis de pe o lună pe alta să nu mai scoată nici un cuvânt. Era cea mai bună din clasă, o elevă eminentă, cu un viitor strălucit. Degeaba au încercat părinţii şi profesorii să o convingă să mai vorbească. În final, au luat decizia de a o retrage din şcoala de la Galaţi. În locul vorbitului, ea a ales să scrie şi să compună poezii. De parcă nu ar fi fost destul, a reuşit să îşi însuşească şi cinci limbi străine. Între timp ea a publicat mai multe romane şi poezii”, notează jurnaliştii germani de la Weser Kurier.

"O femeie tânără, cu păr negru, tuns scurt, faţă rotundă şi o vestimentaţie care te duce cu gândul la o altă epocă. Se observă cu uşurinţă că încearcă să îşi facă curaj şi să nu o ia la fugă la vederea unui străin în propria-i casă”, descriu jurnaliştii primul contact vizual cu poeta, în locuinţa ei din localitatea Burgdamm. "Sunt un om foarte comic. Cine vrea să vorbească cu mine, trebuie să îmi scrie”, a punctat Nicoleta în e-mailul în care a acceptat primul interviu din viaţa ei. Ea este conştientă de starea ei medicală şi foloseşte o tablă pentru a comunica. Pe contul ei de Facebook ea se caracterizează drept "o scriitoare care merită atenţia celorlalţi”.

"A scrie este conţinutul vieţii mele”

Chiar dacă a încetat să mai vorbească, Nicoleta a continuat să comunice cu cei din jurul ei. "Scria ca o obsedată povestiri, romane, poezii. Nu trecea o zi fără să scrie ceva. La acea vreme, ea stătea cu părinţii, doi ingineri specializaţi în construcţia navelor maritime. În 2001, familia s-a mutat la Bremen, acolo unde locuia de doi ani sora Nicoletei, Andra. Acum, Nicoleta stă singură”, notează jurnaliştii germani. Mutarea în Germania a reprezentat o provocare pentru tânăra româncă. Deşi mediul ei se schimbase total, ea decide să înveţe limba germana. Şi nu cu vreo meditatoare sau doar aşa la nivel de începător, ci singură şi atât de bine încât să compună în limba germană. "Până la mici greşeli de ortografie, Nicoleta stăpâneşte limba germană”, este concluzia jurnaliştilor germani. "A scrie este conţinutul vieţii mele”, susţine Nicoleta.

După "Haruka” şi "Drei Kopfe”, care s-au bucurat de aprecierea criticilor germani, în vara acestui an, Nicoleta va lansa un nou roman: "Das Schweigen und die zwei Frauen” (Tăcerea şi cele două femei).

Scrie în şase limbi

Limba germană nu e singura pe care şi-a însuşit-o tânăra de 29 ani. Au urmat spaniola, italiana, engleza şi franceza. Nu i-a explicat nimeni regulile gramaticale şi nici nu a întrebat-o nimeni care este conjugarea corectă a verbelor. Secretul din spatelor acestor competenţe lingvistice neobişnuite este unul cât se poate de simplu, susţine Nicoleta: ”Mă uitam ore în şir la televizor, asta dacă nu aveam de compus poezii. Îmi plăceau în special posturile străine. Am început cu limba franceză, deoarece zilnic erau desene animate în limba franceză cu subtitrare în română. Am devenit un fan înrăit al acestora şi am început să trimit scrisoare după scrisoare celor care au produs această serie de desene animate, până când două colaboratoare au acceptat să îmi răspundă. Am devenit bune prietene şi săptămânal ne scriem sute de e-mailuri”, notează Nicoleta pe tabla ei, arătând spre două poze de pe masă, unde apar prietenele ei Reika şi Michiru, care între timp lucrează la Universitatea de Artă din Hamburg.

"Refuz să mă maturizez”

De ziua ei, Nicoleta a fost vizitată la Bremen de prietena ei Michiru. Au decis să meargă împreună într-un mall. Una dintre putinele ocazii când Nicoleta decide să îşi părăsească locuinţa. Întrebată cum de a acceptat să meargă într-un loc cu atât de mulţi oameni, poeta zâmbeşte şi notează repede pe tabla ei: ”Fiindcă acolo sunt atâtea păpuşi frumoase”. De altfel, fiecare colţ al locuinţei sale este decorat cu păpuşi. "Păpuşile mă însoţesc mereu, ele mă protejează şi îmi asigură existenţa. Refuz să mă maturizez”, scrie Nicoleta. Vorbitoare a cinci limbi străine, Nicoleta ar putea comunica cu uşurinţă cu aproape toată Europa, însă ea preferă să trăiască izolată în locuinţa ei. Pentru ea, uşa spre lumea exterioară este Intenetul. Nicoleta încheie interviul, nu înainte de a transmite un motto, preluat din refrenul unei cântăreţe din România: ”Vreau să las lumii un semn al existenţei mele”.

jurnalul.ro

[dcp100168]

Nicoleta Crăiţă Ten’o - un miracol care trăieşte prin scris

* La 13 ani a încetat să vorbească, la 16 ani i se publica primul volum de versuri, în România, iar la 18 ani, primul roman * „Pot trasa conturul României din amintire pe orice hârtie. Îmi lipseşte uneori să scriu o carte în româneşte”, ne-a mărturisit, în scris, scriitoarea Nicoleta Crăiţă Ten’o, stabilită de 11 ani la Bremen, în Germania

„La 13 ani, Nicoleta Crăiţă Ten’o s-a hotărât de la o lună la alta să nu mai vorbească cu nimeni. În zadar au încercat părinţii şi profesorii să o convingă. În loc să vorbească, fata scrie şi compune poezii ca obsedata şi învaţă singură cinci limbi. Între timp, tăcuta autoare publică mai multe romane şi povestiri”, aşa o descrie ziarul german „Weser Kurier” pe gălăţeanca Nicoleta Crăiţă Ten’o. Dacă la 13 ani a încetat să vorbească, la 16 ani i se publica primul volum de versuri, în România, iar la 18 următorul volum de poezie şi primul roman. „Miracolul Nicoleta Crăiţă”, aşa a numit-o prof. dr. Tudor Opriş, declarând-o „un caz unic în istoria literară. Lovită de o maladie incurabilă, autismul, care o rupe aproape total de semeni şi de funcţia comunicării, şi o închide aproape ermetic în cochilia interioară, se luptă mai mult decât eroic şi continuă să se manifeste, demonstrând talent excepţional şi voinţă de fier. Ambiţia de a supravieţui spiritual răstoarnă toate prognosticurile medicale şi infirmă pesimismul tratatelor de specialitate”, o descrie reputatul profesor pe coperta cărţilor publicate în România. De 16 ani, Nicoleta Crăiţă Ten’o trăieşte prin scris. Şi tot în scris, a acceptat să ne acorde un interviu.

„Vreau să las un semn din anii mei”

„Aveam cinci ani când ascultam plăcile Angelei Similea. „Voi cânta pentru mileniul trei, vreau să las un semn din anii mei” - m-a preocupat gândul, ideea. Deschideam manualul de limba româna şi erau cu toţii reuniţi pe paginile subţiri: Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Agârbiceanu... Aşa am înţeles cum pot lăsa şi eu un semn al existentei mele. Prima poezie am scris-o în clasa a doua, la opt ani, şi încă îi ştiu versurile pe de rost. În anul 1996, după ce m-am retras din societate şi am încetat să vorbesc, am început să compun zilnic. O febră m-a cuprins şi nu m-a mai lăsat. În ultimii 16 ani nu a existat vreo zi în care să nu compun, fie versuri, fie proză. Şi nici vreo zi în care să-mi fi dorit să fac altceva decât să scriu”, ne-a mărturisit Nicoleta. Fără ştirea ei, pentru că în acel moment, anul 1998, nu şi-ar fi dat consimţământul, mama ei a trimis versurile prof. dr. Tudor Opriş. „Răspunsul m-a uluit, căci îşi exprima dorinţa publicării lor. Erau versurile pe care le aşternusem zi de zi pe hârtie. Din a scrie s-a născut dorinţa de a scrie spre a fi citită”, povesteşte Nicoleta despre volumul „Durerea în durere piere”.

„Dragoste fără graniţe”

Pe 8 aprilie 2001, Nicoleta s-a mutat în Germania, la Bremen, dar harul său literar pornise „Pe urmele Fefelegei”, primul roman. A fost atât de mult impresionată de eroina lui Agârbiceanu încât a încetat să o mai privească doar ca pe un personaj dintr-o carte. „Cred că am încercat să o integrez în lumea mea. Spre a nu o mai şti atât de singură. Poate mi-am dorit să îl substitui pe Bator, calul orb. Am vrut s-o ştiu aproape - acum stă lângă numele ei, numele meu”, ne-a mărturisit Nicoleta. Pentru următorul roman, „Rebel”, publicat în 2003, a primit premiul „Prima Verba” oferit de Uniunea Scriitorilor din România. La 18 ani, Nicoleta nu mai vorbea, dar cânta „Cântece la moara timpului” inspirată de dragoste: „Dragostea nu are, după mine, graniţe. Nici atunci când cei ce se îndrăgostesc se aseamănă, nici atunci când fetele iubesc fete ori băieţii băieţi. Cum ar putea cineva interzice iubirea? Oare nu e ea cea ce ne ţine în viaţă?”, mărturiseşte Nicoleta. Şi tot dragostea, în temă controversată - dragostea dintre două femei - avea să inspire şi primul volum liric în limba germană, „Haruka…” (îndepărtare, distanţă), un simbol pentru autoare. Au urmat „Drei Köpfe” (Trei capete), dar şi zeci de versuri publicate on-line.

„Cuvintele mă fascinează, m-au fascinat dintotdeauna”

Aşa ne-a mărturisit poeta. În Germania, viaţa i s-a schimbat: „Sunt mândră şi măgulită să am cetăţenie germană. E o ţară frumoasă, cu oameni buni şi cu un lucru foarte de preţ mie, o enigmă pe care îmi place să o descopăr: limba. A-ţi însuşi o limbă străina este, după părerea mea, o mare onoare, un dar. Cu recunoştinţă mă închin cuvintelor încă străine mie şi le implor să mă ajute, să mă aline, să îmi cânte, spre a le înţelege, spre a le face averea mea. Prin limbă am descoperit Germania şi cum îi iubesc limba, îmi place şi ţara. Viaţa mea s-a schimbat în bine abia în clipa în care am cunoscut cele doua fiinţe care mă inspiră, cărora le dedic cărţile mele, despre care am scris în limba mea maternă şi despre care nu încetez sa scriu nici în germană, cele doua minunate suflete şi prietenele mele, Reika şi Michiru”.

Fără cursuri sau meditator, a învăţat germana, franceza, italiana şi spaniola. Cum a reuşit o asemenea performanţă? „... de una singură... La început am avut nevoie de cel puţin opt ore pentru o singură poezie în limba germană. Am căutat fiecare cuvânt în dicţionarul român-german, fiecare traducere în germană în dicţionarul german-german, iar în dicţionarul de sinonime am căutat cuvinte noi în care să pot exprima mai multe nuanţe ale aceluiaşi gând. Gramatica limbii germane am învăţat-o din cărţile româneşti. Am descoperit şi pagini de gramatică pe internet, de care nu mă pot lipsi. Sper să îmi îmbunătăţesc cu timpul cunoştinţele. Îmi dau toată silinţa. Franceză am învăţat la şcoală. La fel şi engleză. Italiana şi spaniola, de la televizor”.

"Dor de bătrâna limbă română”

Am fost curioşi dacă, în Germania, Nicoletei îi e dor de România şi ce anume îi lipseşte. „Cred că am luat mai totul cu mine: muzica Angelei Similea, cărţile lui Eminescu, pot trasa conturul României din amintire pe orice hârtie. Îmi lipseşte uneori să scriu o carte în româneşte. Din păcate, nu am găsit o editură în România care să publice un manuscris actual fără a fi nevoie să preiau costurile publicării, pentru că nu mi le permit”. În această vară, în Germania, vor apărea un volum de nuvele, primul meu roman în limba germană şi un al treilea volum de versuri. Voi încerca să găsesc şi o editură adecvată în România. În ultimele luni am strâns un întreg manuscris de versuri româneşti, scrise cu dor de bătrâna limbă română”, ne-a mărturisit Nicoleta Crăiţă Ten’o.

Ce înseamnă scrisul pentru ea?

„Nu am descoperit nimic, dar nimic care să mă inunde, să mă scufunde, să mă lovească, să mă dorească, să mă înnoade ca un fir de aţă, să mă despice ca pe o pâine aburindă cu mâinile goale, să mă arunce într-un colţ ca mai apoi să îmi vorbească, să mă rănească şi să mă unească, de parcă mi-ar roade unghiile cu care vreau să mă zgârii şi mi-ar toci dorinţa de moarte, de parca mi-ar citi rugăciuni la căpătâi şi m-ar lăsa să dorm până ce îmi găsesc odihna - cum o face scrisul”, ne-a mărturisit autoarea. Şi la final, am rugat-o să transmită un mesaj pentru cei care o citesc şi se regăsesc în literatura ei: „Promit să îmi dau pe mai departe silinţa, să încerc să nu dezamăgesc. Cu o adâncă plecăciune vă mulţumesc tuturor!”.

Amintiri de preţ din Galaţi

Când nu scrie, Nicoletei Crăiţă Ten’o îi place să asculte muzică – Angela Similea şi Celine Dion. Îi plac şi păpuşile, care o însoţesc oriunde, mereu. Îi place să citească. În Germania, împarte apartamentul cu pisicuţa ei, născută în Galaţi, în bucătăria ultimei locuinţe, pisicuţă care a însoţit-o în toţi aceşti ani. „E sănătoasă şi activă ca o copilă”, spune cu tandreţe stăpâna. Cele mai frumoase amintiri ale Nicoletei Crăiţă Ten’o? „Şcoala numărul 10 „Petre Ţuţea”, întregul meu univers. Am iubit şcoala ca pe o biserică. Mi-am iubit din suflet profesorii. Tot ce ştiu e rodul muncii lor şi le sunt pe vecie recunoscătoare. Şi mâna bunicii mele îmi lipseşte. Parfumul ei îl inhalez la desfacerea pachetelor trimise. Şi vocea ei blândă. Bunica mea ştie să cânte ca o pasăre”.

viata-libera.ro