Jump to content

Viaţa pacienţilor cu rinichi "de împrumut"


dcp100168

Recommended Posts

Viaţa pacienţilor cu rinichi "de împrumut"

* Chiar dacă multă lume a auzit, puţini sunt cei care ştiu ce înseamnă a avea nevoie de dializă * În ciuda neajunsurilor şi a chinurilor greu de explicat în cuvinte, pacienţii văd dializa ca pe o şansă la viaţă *

Intrarea nouă în Policlinica Spitalului Judeţean. Cum urci scările spre primul etaj, pe un coridor întunecos, poţi citi pe o uşă cu geamuri mătuite: „Centru de dializă. Intrarea interzisă!”. Trecătorul grăbit sau încovoiat de nevoi nici nu are timp, probabil, să vadă acest anunţ. Pentru cineva cu mai mult simţ al observaţiei, însă, întrebările încep să se perinde cu repeziciune. Ce se întâmplă, de fapt, în spatele acestor uşi? Ce este dializa şi ce înseamnă a face dializă? Cum este viaţa pacienţilor dializaţi?

Lecţie de admiraţie

Nu ştim dacă există un top al pacienţilor cei mai demn de admirat, dar dacă un astfel de clasament ar fi întocmit, cu siguranţă că dializaţii ar ocupa locurile fruntaşe. Practic, viaţa ta depinde de un aparat la care eşti nevoit să stai conectat între patru şi cinci ore, de trei sau patru ori pe săptămână. În tot acest timp, sângele tău iese afară printr-un furtun conectat la un cateter implantat în braţ. Ajuns în aparat, el este purificat de toxine şi retrimis în organism, printr-un furtun conectat la alt cateter. Tot acest mecanism este indispensabil, deoarece rinichii pacienţilor dializaţi nu-şi mai îndeplinesc funcţiile. Cu alte cuvinte, aceste aparate ţin locul rinichilor.

A doua casă

Pentru aceşti bolnavi, centrul de dializă este ca o a doua casă. Ruxandra Bădărău are 64 de ani. Face dializă de aproximativ doi ani. În ciuda suferinţelor şi a complicaţiilor prin care a trecut, ea este optimistă. „La 29 de ani am descoperit că am pietre la rinichi. M-am tratat, însă am făcut şi o infecţie renală, care a dus la insuficienţă renală. După ani de zile de tratament am fost nevoită să apelez la dializă. Primii trei ani şi jumătate am făcut dializă peritoneală, după care am început să fac hemodializă”, povesteşte Ruxandra, cu un zâmbet de împăcare pe faţă. Femeia locuieşte în Micro 19. „De trei ori pe săptămână, dimineaţa, vine Salvarea şi mă ia din faţa blocului. După ce termin şedinţa de dializă, urc din nou în Salvare, care mă lasă tot la scara blocului. Familia s-a obişnuit cu mine. Am noroc de soţul meu care mă ajută, dar mai trebuie să aduc şi o femeie în casă pentru curăţenie, deoarece de multe ori mă simt destul de slăbită”, continuă pacienta.

Întrebată despre speranţele pe care le are pentru viitor, femeia spune că dializa a rămas singura ei posibilitate. „Sufăr şi de o altă afecţiune renală, astfel încât nu pot face o eventuală operaţie de transplant de rinichi”.

„Măcar dializa ne-a dat o şansă la viaţă”

Din cauza numărul foarte mic de donatori de rinichi, pacienţii dializaţi se înscriu pe lungi liste de aşteptare, în speranţa că viitorul le va surâde. Fănică Polodeanu este un nou venit al Centrului. El face dializă „doar” de şase luni. „M-am chinuit cam un an de zile, până să mă hotărăsc să fac dializă. Din cauza diabetului de care sufăr, am ajuns la insuficienţă renală. Acum fac hemodializă de trei ori pe săptămână. Mă ajută familia, care mi-a fost alături tot timpul. Un sprijin important l-am primit şi de la colectivul din Centrul de Dializă. Personalul medical este foarte bine pregătit şi cumsecade, ceea ce contează enorm pentru moralul nostru, al bolnavilor”.

În timp ce două asistente îi verifică parametrii şi îl pregătesc de sfârşitul şedinţei de dializă, bărbatul ne povesteşte regimul de viaţă spartan pe care boala l-a determinat să-l urmeze. „Dimineaţa mă trezesc la 5.30 şi îmi fac tratamentul cu insulină pentru diabet. Mănânc puţin, pentru că la ora 6.00 vine Ambulanţa să mă ia spre Centrul de dializă. La ora 7.00 încep şedinţa, care durează până la ora 11.30 – 12.00. O oră sau două după sunt destul de slăbit, dar apoi îmi revin. Problema e că nu am voie să car greutăţi cu mâinile. Deşi nu este uşor, măcar dializa ne-a dat o şansă la viaţă.”

„Nu vreau să vin cu Ambulanţa pentru că este prea frumos afară”

Ieşim din nou pe hol şi observăm că scaunele sunt ocupate de o altă serie de pacienţi, cei din tura de după masă. Printre ei se află şi Carmen Tofan, în vârstă de 52 de ani. Fost consultant pe proiecte europene şi profesor colaborator la Universitatea "Dunărea de Jos", ea ne povesteşte că cel mai greu lucru a fost trecerea de la o viaţa foarte activă la una destul de pasivă. „Am un an de când fac dializă. Am avut probleme cu rinichii încă din copilărie, însă nu le-am dat importanţă. Apoi am început să am o senzaţie de oboseală nejustificată, însoţită de greaţă. Mi-am făcut analize şi am văzut că mi-a ieşit creatinina foarte mare. Am încercat toate procedeele, însă, până la urmă, am ajuns la dializă”. Carmen povesteşte că, de când cu noua sa viaţă, şi-a redescoperit pasiunile de timp liber. „M-am apucat de pictură şi de fotografie artistică. Locuiesc în Mazepa, dar nu am vrut să vin cu Ambulanţa la spital, pentru că este prea frumos afară. Prefer să vin pe jos o parte din drum, după care iau un mijloc de transport”.

Întrebată despre ce speranţe şi planuri de viitor are, Carmen ne-a spus că nu poate face transplant de rinichi, deoarece are o afecţiune care o împiedică. „În timpul şedinţelor de dializă urmăresc filme documentare la laptop. Televizorul nu mă atrage. Prefer să-mi mai pun la punct engleza, cu toate că nici eu nu ştiu pentru ce. Pentru viitor, speranţele mele se îndreaptă foarte mult către cei care inovează. Tocmai am văzut că un medic român a primit un premiu pentru punerea la punct a unui dispozitiv portabil de dializă. Aceasta ar putea fi o şansă pentru bolnavi de a redeveni activi, fără a mai depinde doar de ceilalţi”, încheie pacienta.

Dializa şi terapia merg mână în mână

Centrul de dializă din cadrul Spitalului Judeţean a fost renovat în urmă cu un an. „Aparatele pe care le aveam înainte au fost înlocuite cu unele noi, de ultimă generaţie. Pacienţii sunt mai mulţumiţi acum, pentru că nu mai apar complicaţiile dinainte şi se simt mult mai bine în timpul şi după dializă. În momentul de faţă, secţia este dotată cu nouă paturi şi tratăm săptămânal un număr de 15 pacienţi. Bolnavii trebuie să respecte aceste şedinţe, pentru a nu interveni alte complicaţii. Dacă un pacient nu poate veni la şedinţă, îl reprogramăm pentru ziua următoare. De asemenea, dacă trebuie să plece din oraş, poate face hemodializă la orice centru din ţară, cu condiţia să anunţe în prealabil. Unii pacienţi sunt mai optimişti în vreme ce alţii văd mai mult partea goală a paharului. Trebuie să ştii să şi vorbeşti cu ei, nu doar să ai grijă de aparate. Pentru că personalul de aici este insuficient, de multe ori suntem nevoiţi să facem mai multe lucruri deodată. Am ajuns să ne cunoaştem foarte bine cu ei, suntem aproape ca o familie”, ne explică asistenta-şefă Liliana Şerban, ghidul nostru în Secţia de dializă.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.