Case care mor, la Galaţi

[dcp100168]

Case care mor, la Galaţi

* Mafia imobiliară şi nepăsarea autorităţilor au condus la distrugerea, cărămidă cu cărămidă, a istoriei oraşului * Lăsate în paragină, casele istorice ale Galaţiului pier una câte una, vandalizate de ţigani

În urmă cu puţin timp, un ataşat cultural al Ambasadei Americane ne-a vizitat oraşul, cu prilejul deschiderii unei expoziţii la Galaţi. Deşi, poate, trecuse pentru prima şi ultima oară pe aici, omul respectiv era vizibil îngrijorat de modul deplorabil în care arată centrul istoric al Galaţiului. „Aveţi nişte case vechi extraordinar de frumoase. Sunteţi fericiţi că aveţi o moştenire istorică. Apăraţi-o!”, ne-a cerut imperativ ataşatul cultural.

Adevărul e că ne-am obişnuit să trecem nepăsători pe lângă clădirile monument istoric ale oraşului sau pe lângă cele pur şi simplu vechi şi odată frumoase, fără să auzim plânsul în hohote închis între zidurile decojite sau dărâmate. Oameni iluştri care au trăit odinioară în târgul Galaţilor s-ar întoarce în mormânt, dacă ar vedea în ce hal a ajuns oraşul unde ei au visat, au construit case şi au pus bazele viitorului, peste care noi călcăm acum cu nepăsare.

Masacru început de comunişti, finalizat de noi

Primele intenţii de masacrare făţişă a istoriei urbei au fost ale regimului comunist. Ce nu s-a demolat pentru a face loc strălucitoarelor „realizări socialiste” din beton a fost naţionalizat şi închiriat miilor de persoane care, în cel mai bun caz, au schingiuit casele renovându-le, cârpindu-le după bunul plac. După 1989, Primăria a continuat crima în masă, închiriind zeci de imobile, aflate în patrimoniu sau nu, chiriaşilor ţigani. Degeaba au plâns oamenii luminaţi ai urbei că reprezentanţii etniilor respective au rupt stâlpii din lemn pentru a se încălzi, au scos grinzile din fier şi grilajele pentru a le vinde la fier vechi. Autorităţile au închis ochii cu milă electorală.

Apoi a urmat valul retrocedărilor. Astfel, unele imobile au ajuns la proprietarul lor de drept, altele însă au încăput, chiar cu ajutorul din umbră al autorităţilor (altfel nu se putea!), pe mâna vânătorilor de tunuri imobiliare. Nici proprietarii de drept, nici Primăria şi nici cei care s-au zbătut pe toate căile neortodoxe să pună mâna pe casele respective nu se învrednicesc să le repare sau să ia măsuri minime pentru oprirea degradării lor. Toţi par mai degrabă interesaţi de venitul sigur şi imediat adus de terenul de sub casele care plâng.

Război surd

Inclusiv Primăria, începând cu anul 1994, a tot înaintat adrese către Oficiul Judeţean al Patrimoniului şi apoi Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Galaţi prin care solicita scoaterea Palatului Gheorghiu, cunoscutul imobil din Domnească 24, din Lista Monumentelor Istorice şi eliberarea avizului pentru demolarea clădirii. Noroc că Ministerul Culturii a refuzat să facă o astfel de crimă. Ulterior, fostul primar Dumitru Nicolae a declarat că, de fapt, voia reconstruirea şi mutarea clădirii pentru lărgirea străzii. Dar cine mai are timp să-l creadă?!

Cam acelaşi fenomen se întâmplă şi cu casa de pe Traian nr. 112, care are proprietar care nu deţine sau nu a fost interesat să obţină fonduri pentru renovare. Cum proprietarul n-a primit autorizaţie pentru demolare, recent o parte importantă din clădire s-a prăbuşit, ajutată de demolatorii de ocazie, care ne vând istoria la kilogram.

Cazul Cuza Nr. 43

Simptomatic pentru modul în care stau lucrurile este cazul Hanului din Strada Cuza Nr. 43. Aici s-a dat o bătălie halucinantă pentru obţinerea în instanţă a terenului de sub imobilul făcut ruine. Proprietara acestei clădiri, moartă în 2000, apare în 2007 ca parte într-un proces în care cerea printr-un reprezentant, Manole Relu, să i se acorde lui Tudorache Postelnicu dreptul la proprietate, pe motiv că acesta ar fi locuit foarte mulţi ani acolo. Cu martori falşi şi cu acte false eliberate în numele Primăriei, Postelnicu reuşeşte să devină proprietar, într-un proces orchestrat de nimeni altul decât avocatul şi deputatul Boldea. Postelnicu vinde apoi imobilul unei alte persoane, cu care a rămas să se lupte în prezent Primăria.

De altfel, unul dintre motivele principale pe care le invocă administraţia locală când vine vorba să protejeze sau să conserve clădirile monument este faptul că acestea se află în litigiu. De fapt, e vorba de nesfârşite procese în care, de cele mai multe ori, justiţia stă drept, dar judecă strâmb.

În alte părţi se poate

Oraşul Botoşani nu este una dintre localităţile cheie din economia noastră şi, cu toate acestea, municipalitatea de aici a făcut demersuri, a obţinut fonduri europene şi a renovat nu mai puţin de 18 clădiri din patrimoniu! La Timişoara s-au obţinut, tot din fonduri europene, 5 milioane de euro pentru renovarea clădirilor şi alte 3 milioane de euro ajutor de la Guvernul german. E adevărat că, în ambele oraşe, administraţia s-a învrednicit să cofinanţeze proiectele cu bani de la bugetul local. Or, la noi, altele sunt priorităţile…

Ce e de făcut?

În primul rând să ne pese. E adevărat că istoria nu ne ţine de foame astăzi, dar cu siguranţă ne va ţine de foame mâine şi din perspectiva aceasta trebuie gândite lucrurile. „Viaţa liberă” lansează această campanie prin care vă va prezenta o parte dintre casele distruse în primul rând de nepăsarea noastră. Vom iniţia şi o petiţie prin care vom cere Primăriei să ia măsurile necesare pentru protejarea lor. Dacă ne încurajaţi, putem merge mai departe, să solicităm Parlamentului să voteze o lege care să protejeze cu adevărat monumentele istorice. În ţările europene, acolo unde imobilele monument sunt lăsate de izbelişte, proprietarul pierde dreptul asupra lor. Vă aşteptăm să ne trimiteţi alte sugestii despre ceea ce ar trebui făcut. E suficient să vă imaginaţi strada Domnească plină de blocuri şi clădiri din aluminiu şi beton, ca să vă alăturaţi campaniei noastre...

viata-libera.ro

[dcp100168]

Palatul Gheorghiu, o rană în centrul oraşului

* La adăpostul proceselor interminabile de retrocedare, Primăria nu a luat măsuri să oprească demolarea sistematică a clădirii

Despre frumoasa clădire din Domnească nr. 24, devenită acum o ruină, am scris în repetate rânduri. Grilajele de la balcoane au dispărut în februarie, anul acesta, dar atunci şi primarul Dumitru Nicolae, şi poliţia au ridicat din umeri. Imobilul fiind revendicat în instanţă, aproape toţi cei abilitaţi să ia măsuri s-au dat deoparte. Deşi am tot solicitat de la Primărie atât noi, cât şi reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi, o situaţie a stadiului proceselor de revendicare a imobilului (am aflat că ar fi doi proprietari care s-au adresat instanţei), niciodată nu s-a dat un răspuns clar. Mai mult, în luna martie 2012, Dumitru Nicolae ieşea în presă cu o declaraţie fulminantă: „Mihail Boldea a luat clădirea cu japca în instanţă şi nu se mai poate face nimic”.

Nici de la actuala administraţie nu am reuşit să aflăm ceva mai mult: „Situaţia în cazul Domnească 24 a rămas neschimbată”, ne-a răspuns, pe scurt, purtătorul de cuvânt al instituţiei, Mihai Costache.

Din 1994, s-a tot cerut demolarea

„După anul 1990, Casa Simion Gheorghiu a devenit atractivă, nu pentru ceea ce reprezintă ea în peisajul cultural gălăţean, ci pentru potenţialul imobiliar al terenului pe care se află situată. Din 1994, Primăria Galaţi a tot înaintat adrese, către Oficiul Judeţean al Patrimoniului şi apoi Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi, solicitând scoaterea din Lista Monumentelor Istorice şi eliberarea avizului pentru demolarea clădirii. Solicitările Primăriei Galaţi au fost supuse analizei Comisiei Naţionale care de fiecare dată a spus că acest lucru nu se poate întâmpla, deoarece imobilul marchează începutul rezervaţiei istorice de arhitectură a străzii Domneşti”, povesteşte pentru „Viaţa liberă”, Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei pentru Cultură. Ministerul Culturii a cerut constant să se consolideze clădirea cu păstrarea celor două faţade principale. Ultimul răspuns în acest sens a venit în anul 2003. În afară de faptul că a evacuat chiriaşii şi a comandat o expertiză al cărei rezultat nu i-a fost pe plac (pentru că Proiect SA a răspuns de fiecare dată că imobilul poate fi consolidat, atâta vreme cât clădirea este în picioare) administraţia nu a mai ridicat un deget. În 2008, Direcţia pentru Cultură atrăgea atenţia că există posibilitatea obţinerii unor fonduri europene pentru consolidarea clădirilor monument, dar Primăria nici măcar nu a răspuns, darămite să mai facă demersurile necesare. Motivul invocat a fost faptul că pe rol existau nişte procese nefinalizate. Şi aşa, la umbra acestor procese nesfârşite (însuşi primarul Nicolae a recunoscut că serviciul juridic nu-şi face treaba şi nu se prezintă la termene), clădirea a fost lăsată la voia demolatorilor de ocazie, care n-au nevoie de aprobări pentru a transforma un monument istoric în teren cu potenţial imobiliar, fix în buricul târgului. Că de fapt asta a vrut de la bun început fostul primar. N-am reuşit, deocamdată, să aflăm care sunt intenţiile actualului edil…

viata-libera.ro

[Mikka]

Poate inca sunt "jurnalisti" care traiesc in "iepoca" de aur. Sa dea primaria, sa faca primaria... In loc sa vada ca exista o institutie fix cu domeniul asta de activitate (culmea, mereu citata si intrebata - dar niciodata intrebata cu ce se ocupa) madam Penciu bate apa-n piua cu Nicolae, Primarie, Stan, Primarie, Nicolae, Stan etc. ... Vrei sa faci ceva? Fa o fundatie, strange bani, foloseste-i in scopul propus (repararea casei). Ar fi misto insa sa strangi niste bani si sa te trezesti ca-i refaci casa altuia pe care la basca nu-l doare.

[dcp100168]

Gării 53 - un proces ameninţă două secole de istorie

Chiar dacă nu atât de cunoscută precum alte clădiri vechi şi deosebite din Galaţi, casa situată pe strada Gării, la numărul 53, are încrustat în ziduri, alături de elementele decorative unice, parfumul a peste două secole de istorie. Faţada care dă spre stradă, deşi deosebită, ne lasă să ghicim doar în mică măsură dimensiunile impresionante ale clădirii, ce se dezvăluie ochiului curios abia odată intraţi în curte.

Casa Ocolului silvic

Elvira Condrea are 80 de ani şi locuieşte de peste 55 de ani într-unul dintre cele şase apartamente ale clădirii. Pentru aproape o oră, într-o după-amiază caldă de început de toamnă, ea a fost ghidul nostru prin peste jumătate de veac de amintiri. "Sunt veterana curţii", ne spune bătrâna, cu un licăr de melancolie uşor perceptibil în privire.

"Când am ajuns aici împreună cu soţul meu, casa aparţinea Direcţiei silvice. Pentru că instituţia şi-a mutat sediul, directorii au hotârăt ca în spaţiul rămas gol să fie mutate familiile salariaţilor. La început, clădirea nu era delimitată pentru locuit. Accesul se făcea pe un hol comun şi toate familiile aveau la dispoziţie doar o toaletă. Nici instalaţie de apă nu aveam, singura sursă fiind un robinet din curte. După câţiva ani, la cererea chiriaşilor, au venit cei de la IGLAC şi au delimitat apartamentele", continuă veterana curţii.

Probleme în paradis

De peste 15 ani, proprietarii pendulează între două extreme. Pe de o parte, fiecare e mândru că locuieşte într-una dintre cele mai vechi case din oraş. Reversul medaliei constă însă în faptul că statutul de monument istoric îi împiedică să aducă modificări apartamentelor. "Iarna bate vântul în casă şi stăm la sub 10 grade Celsius. În restul anului, pânza freatică care se ridică umezeşte podeaua beciurilor, apărând astfel mucegaiul. Înainte de Revoluţie veneau de la Primărie, cam o dată la 20 de ani, şi făceau reparaţii capitale. În ultimii 22 de ani, însă, autorităţile par că ne-au uitat", ne explică resemnată interlocutoarea noastră.

Din 1996, atunci când imobilul a fost revendicat de foştii proprietari, trăim cu frica că putem fi oricând nevoiţi să plecăm de aici. "Primăria se află în litigiu cu vechii proprietari. De ani de zile aşteptăm verdictul. Până la pronunţarea sentinţei, clădirea continuă să se degradeze, deoarece nimeni nu are voie să intervină", se plânge Corina Cojocea, un alt proprietar.

Este necesară o restaurare urgentă

"Dacă faţada dinspre stradă este mai săracă în elemente decorative, cea din curte prezintă o arhitectură deosebită, cu elemente decorative zoomorfe şi vegetale. Acestea se prezintă ca nişte pandantive asupra ferestrelor din lemn. Deasupra uşii de la intrare se află o frumoasă copertină din lemn, acoperită cu tablă. Brâul ce înconjoară faţadele conferă monumentalitate şi parfum de epocă. Din cauza apei care s-a prelins pe pereţi, unele ornamentaţii au căzut, fapt ce necesită reparaţii urgente", ne-a explicat Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi.

viata-libera.ro

[Mikka]

parfumul a peste două secole de istorie

Cand a fost construita, totusi? Mai veche de 1900 nu prea cred. In niciun caz de la 1800 (ca sa se ajunga la DOUA secole), pun pariu pe orice.

[dcp100168]

Pescăriile Statului - istorie şi batjocură

* Din mândria începutului de secol 20, clădirea Pescăriilor Statului a ajuns o ruină

Pe 27 iunie 1912 se punea piatra de temelie a clădirii denumite "Pescăriile Statului". La exact o sută de ani de când s-a început construcţia (finalizată în 1915), locul arată de ca şi cum ar fi trecut prin câteva bombardamente şi o serie de cutremure devastatoare. Cu geamuri lipsă, pereţi degradaţi, uşi ferecate cu lacăte imense, cu un subsol plin de apă şi cu multă mizerie împrejur, aşa "sărbătoreşte" Galaţiul împlinirea centenarului acestei clădiri. Doar plăcuţa specifică monumentelor istorice îi face pe trecători să ridice din umeri şi să se întrebe dacă nu cumva, în spatele acestor ziduri care plâng, se află o clădire care, altădată, zâmbea.

Tehnologie de ultimă oră

Clădirea "Pescăriilor Statului", aflată pe strada Portului, lângă sediul administrativ al Vămii, mai zâmbeşte astăzi doar din cărţile poştale şi din documentele de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Galaţi (DJCPNG). "Proiectul Pescăriilor de la Galaţi îi aparţine inginerului G. Vidraşcu (nu lui Anghel Saligny, aşa cum greşit este trecut pe o plăcuţă de pe clădire), tot el fiind şi coordonatorul lucrărilor. Instalaţiile au fost făcute după ultimele mijloace ale tehnicii din Apus, cu frigorifere şi compartimente de pescărie. Exista o fabrică de gheaţă artificială, care producea zilnic 500 de kilograme. Maşinile erau dublate, ca să nu se înceteze lucrul, dacă se strica vreuna. Hala şi instalaţiile frigorifice ocupau 5.477 mp. Dinamul de 30 kw producea energie electrică pentru iluminat, pentru ozonarea aerului de ventilaţie, pentru elevatorul de cărbuni şi pentru ascensorul de peşte. Există informaţia că acesta ar fi fost primul ascensor de la Galaţi, care, după dezafectare, a ajuns la Muzeul Tehnicii „Dimitrie Leonida” din Bucureşti. Structura de rezistenţă a clădirii era realizată din grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă", se arată într-un document al DJCPNG, semnat de consilierul Marius Mitrof.

Galaţiul era capitala peştelui în România

Proiectul Pescăriilor Statului a prins contur la începutul secolului trecut, fiind iniţiat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin ministrul I. N. Lahovary şi directorul Gr. Antipa. În dorinţa de „(…) a da organizare cât mai practică şi mai sistematică comerţului mare de peşte din ţară, am hotărât construcţiunea mai multor hale mari de pescării, în diferite centre de producţie şi desfacere ale acestui articol. Între aceste, desigur, cea mai principală va fi cea din portul Galaţi, unde, urmând tradiţiunelor de până acum, voim să menţinem şi să dezvoltăm cel mai important centru al comerţului de pescării din ţară (…)", se arată într-un document înaintat de minister către Primăria Galaţi în 1911. Investiţia a prins contur în doar câţiva ani. "Era compusă dintr-un port de pescărie, o hală acoperită pentru vânzarea zilnică en-gros a peştelui prin licitaţie publică, compartimente pentru comercianţii angrosişti şi comisionarii de peşte, o hală de ambalaj şi expediţie, o staţie de încărcare a peştelui în vagoane, un frigorifer central, o piaţă pentru căruţele care cumpărau peşte pentru desfacere la sate, depozite de gheaţă, etc", ne-a declarat Marius Mitrof, care a studiat în profunzime istoria clădirii.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Casa Robescu - O raritate arhitectonică sub zodia neşansei

* Actualul Palat al Copiilor nu a putut fi inclus în Planul Naţional de Restaurare pe 2013, pentru că a fost reabilitat recent

Situată pe strada Mihai Bravu, la nr. 28, Casa Robescu, actualul sediu al Palatului Copiilor, este o raritate arhitectonică în Galaţi: opera lui Ion Mincu (2012 este Anul Arhitect Ion Mincu, întrucât se împlinesc 160 de ani de la naşterea sa şi 100 de la deces), a fost construită între 1896 şi 1897, având strânse filiaţii cu „Casa Lahovary” şi „Bufetul” din Bucureşti, lucrări în care Mincu a făcut primele încercări de realizare a unei arhitecturi inspirate din tradiţia naţională. În anul 1953, edificiul a fost declarat monument de arhitectură, fiind şi astăzi una dintre cele patru clădiri monument de grupă A (de importanţă naţională şi internaţională) pe care le are municipiul nostru.

G. C. Robescu, doctor în drept, a fost primar al Galaţiului în perioada februarie 1891 - august 1892 şi prefect în 1894. Se pare că familia Robescu era înrudită cu cea a arhitectului Ion Mincu, care a realizat această vilă-palat impunătoare, cu 41 de încăperi şi cu o multitudine de ornamente ceramice şi de lemn. Ecaterina Robescu, fiica acestuia, însă, a avut de-a lungul anilor, serioase probleme financiare pentru rezolvarea cărora a ipotecat, în repetate rânduri, imobilul.

Imobilul a fost reparat prost

Camelia Nenu, directoarea Palatului Copiilor, declară: „În 2008, când am venit aici cădea tavanul, situaţia era destul de gravă. Firma Tancrad, care a efectuat între 2004 şi 2006 reparaţiile clădirii, nu şi-a făcut bine treaba. De altfel, precedenta directoare, doamna Mihai, nu a semnat atunci devizul pentru recepţia lucrărilor. Am trimis o adresă la Inspectoratul Şcolar, prin care am semnalat faptul că imobilul necesită din nou lucrări de reparaţii şi ni s-a spus că ministerul nu alocă fonduri, fiind prea scurt intervalul de la precedentele lucrări. Am trimis o adresă şi firmei Tancrad, la care nu am primit răspuns, aşa că, prin forţe proprii, cu bani de la consiliul părinţilor, am reuşit în 2011 să văruim şi să refacem provizoriu plafonul. Clădirea a fost concesionată pe 99 de ani Inspectoratului Şcolar, fără acte - din ce am văzut eu în documentele de când s-au făcut reparaţiile. Încercăm să întocmim documentaţia pentru Cadastru, pentru că vrem să obţinem finanţare printr-un proiect european pentru renovarea clădirii. Am demarat procedurile din luna august. Am înfiinţat Asociaţia „Casa Robescu”, pentru a putea obţine finanţarea europeană. Am pus interfon, ca să protejăm clădirea, vrem să punem şi camere de filmat, pentru că vecinii noştri ne-au spart deja interfonul. Ne-au furat din curte, ziua în amiaza mare, tot ce se putea: statuete, felinare, flori, pitici, chiar şi covoarele de şters pe picioare. Inspectoratul ne finanţează doar reparaţiile curente şi ni s-a spus clar că soluţia cea mai bună e un proiect european”.

O raritate arhitectonică

„Prin supleţea liniilor arhitectonice şi rafinamentul artistic al decoraţiei sale, cu vădite elemente tradiţionale, preluate din vechea artă românească, Casa Robescu reprezintă o raritate arhitectonică în judeţul Galaţi”, declară Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu, adăugând: „În octombrie 2011, Direcţia a efectuat un control la monumentul istoric Casa Robescu, în urma căruia s-a constatat că sunt infiltraţii pe peretele sud, fisuri în tencuială, în încăperi şi în holuri, desprinderi de tencuială, elemente decorative interioare deteriorate şi un paviment exterior aflat într-o stare rea. Toate acestea ne-au ridicat mari semne de întrebare, în condiţiile în care asupra monumentului istoric se executaseră lucrări de reabilitare relativ recente. Pentru ca situaţia de facto să nu devină mai gravă şi să nu declanşeze o accelerare a deteriorării monumentului istoric, doamna directoare a Palatului Copiilor a spus că se află în căutarea unor surse de finanţare pentru remedierea deficienţelor constatate, într-un timp cât mai scurt. Din păcate, pentru că a fost refăcută în 2004-2006, Casa Robescu a pierdut şansa de a fi inclusă în Planul Naţional de Restaurare de anul viitor”, declară Marius Mitrof, menţionând că în locul ei a fost propus spre restaurare Palatul de Justiţie (azi Universitatea).

Până când se vor găsi soluţii şi fonduri pentru reparaţiile capitale pe care le necesită imobilul ridicat în urmă cu 116 ani de arhitectul Ion Mincu, în Palatul Copiilor intră săptămânal 2.200 de copii şi adolescenţi, care frecventează cercurile şi cluburile acestuia. Directoarea Camelia Nenu ne-a dezvăluit că atât candelabrul care iniţial străjuia în holul de la intrare, cât şi soba originală de teracotă aflată într-una dintre încăperi sunt împachetate şi puse bine la păstrare, aşteptând ziua în care să poată fi din nou admirate.

Scurt istoric: De la unitate militară la Palatul Copiilor

Ridicată între 1896-1897, Casa Robescu a fost deţinută de familia al cărei nume îl poartă până în noiembrie 1945, când a fost vândută Casei Centrale a Asigurărilor Sociale din Bucureşti.

Din anul 1924, imobilul a fost închiriat şi folosit de o serie de instituţii publice ca: Inspectoratul Şcolar, Reşedinţa rezidentului Dunărea de Jos, Comisariatul militar.

Dintr-o adeverinţă datată 16.03.1945, reiese că la acea dată Casa Robescu era ocupată de UMB/ 01437 încă din 15 octombrie 1944, casa fiind la acel moment în stare proastă. A fost refăcută cu mijloacele unităţii, în stare bună de locuit.

Apoi a funcţionat ca sediu al Direcţiei Miliţiei Regionale, iar din 1958 a fost sediul Filialei Arhivelor Statului, până în 1979, când ultimul beneficiar a primit o clădire nouă şi Casei Robescu i se putea da o nouă destinaţie.

Din 1981 a devenit Casa Pionierilor şi apoi, după 1990, Clubul Copiilor şi Elevilor, transformat, în 1994, în Palatul Copiilor, cum se numeşte şi astăzi.

viata-libera.ro

[Mikka]

Rockefeller spunea: nu mă întreba cum am făcut primul milion, că pentru restul pot răspunde.

Altfel, pentru "rezidentul Dunărea de Jos", mai multe informatii aici:

http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_7/28_negru.pdf

[dcp100168]

Fostul consulat rus, ruinat de proprietari

* Deşi au ţinut să aibă camere în buricul târgului, chiriaşii şi proprietarii lasă imobilul de pe Culturii Nr. 7 să se prăbuşească

Scări rupte, pereţi coşcoviţi, crăpături să bagi pumnul prin ele, un acoperiş lăsat de izbelişte, prin care ploaia se infiltrează în voie în fundaţie, afectând structura de rezistenţă a clădirii. Doar statuile impozante, aproape în mărime naturală, care străjuiesc intrarea, mai povestesc astăzi despre glorioasa clădire ridicată de negustori de seamă ai Galaţiului de odinioară. Măcinat de indolenţa proprietarilor, imobilul moare încet, dar sigur.

„Mi-a spus că o lasă să se dărâme!”

Fiind o clădire mare şi spaţioasă, locuiesc aici mai multe familii, care fie au cumpărat spaţiul de la Primărie, fie sunt chiriaşe. Dintre actualii proprietari, am discutat cu familia Truţă, care susţine că, deşi a cumpărat în urmă cu 15 ani, locuieşte aici de 60 de ani. „Este o casă construită de un grec pe nume Sphaelos, care avea fabrica de halva de pe Dogăriei. Pe vremea comuniştilor, m-au pus să fac curat în pod, unde am găsit nişte registre pe care mi-au cerut să le ard. Erau registre de achiziţie de marfă. Casa a fost construită în urmă cu 140 de ani, dar partea de la stradă se pare că este ceva mai nouă”, ne povesteşte Valeriu Truţă, un pensionar de 81 de ani.

Soţia sa, Tudoriţa Truţă, ne-a plâns pe umăr, supărată că imobilul este lăsat de izbelişte de nişte oameni indolenţi: „Vecina care are camerele perete în perete cu noi, Anghelina Frâncu, deşi este proprietară, stă la bloc şi nu vrea să repare acoperişul. De câte ori plouă, apa se infiltrează în fundaţie, dar şi în pereţi. Uitaţi cum se dărâmă, ţi-e şi teamă să treci să nu-ţi cadă ceva în cap. Am fost la ea la uşă să-i spun să facă ceva, că ne-am săturat să ne ude pereţii după fiecare ploaie. Ne-a spus că nu are de gând să facă nimic şi că vrea s-o lase să se dărâme. Am fost la primărie, ne-am plâns peste tot. Ni s-a spus că numai prin tribunal o putem obliga să facă ce trebuie. Anul trecut, ne-am consumat toate economiile ca să reparăm pereţii, din cauza ei”, ne spune femeia. Ea susţine că imobilul e plin de chiriaşi care nu locuiesc aici, dar ţin ocupate degeaba încăperile fără să le pese de starea deplorabilă în care a ajuns casa.

Reparaţii de la primărie doar pentru clientelă

O perioadă, la demisolul clădirii a funcţionat o firmă pentru care Primăria a găsit fonduri să renoveze. S-au pus parchet, termopane, s-a tras apă separat. Ceea ce nu s-a întâmplat şi pentru chiriaşii de la parter. „Când firma s-a mutat de aici, primarul Nicolae ne-a procopsit cu nişte familii de ţigani, care nu plătesc nici utilităţile, vorbesc urât, fac gălăgie, iar vecinii din bloc şi de la casele alăturate se plâng că le-au dispărut lucruri. Am ajuns la bătrâneţe, după 40 de ani de muncă, să mă înjure copiii ţiganilor. Aici trebuiau aduşi? În plin centru? Pe strada Culturii? În loc să le dea locuinţe unor oameni care muncesc şi sunt liniştiţi, le-au dat ăstora! E strigător la cer! Unde să mă duc să ni se facă dreptate?”, se plânge bătrânica.

Doritori să pună mâna pe statui

Soţii Truţă susţin că periodic le bat în poartă oameni care vin să cumpere cele două statui de la intrarea principală. „Ultima dată au venit unii din Brăila. I-am trimis la Primărie. Ţiganii de jos i-au zis că ce să le tot cumpere, oricând pot fi luate pe sus. Noroc că nu e aşa uşor să faci asta. Dar cine ştie?

"Vrem să clasăm clădirea ca monument”

Imobilul de pe Culturii Nr. 7 nu se află deocamdată pe lista monumentelor istorice, dar consilierul Marius Mitrof, din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, ne-a declarat că va solicita clasarea casei ca monument de arhitectură. „Din câte am cercetat, aici s-a aflat pe la 1917 Consulatul rus. În cartea sa „Troica amintirilor sub patru regi”, Gheorghe Jurgea Negrileşti povesteşte că ieşea pe poarta consulatului rus cu trăsura direct în strada Anton Holban, aşa cum se numea pe atunci Culturii. De asemenea, într-o carte poştală veche, în care se află în prim plan Consulatul german, se vede şi imobilul de la numărul 7 având o stemă pe perete, lucru specific consulatelor. Dar alte informaţii nu avem”, spune Marius Mitrof. Consilierul cultural susţine că, după cum arată, casa a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea în stil eclectic, cu elemente de neoclasicism, reprezentate de scara monumentală din marmură şi cele două statui greceşti. „E păcat că se află într-o stare de degradare avansată. Trebuie luate urgent măsuri”, a mai spus Marius Mitrof.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Imobilul de pe Eroilor 28, în prag de dărâmare

* În plin centru istoric, vizavi de Consiliul Judeţului, o clădire veche stă să se dărâme * Trei hrube mari se intersectează pe sub casă, ducând la surpări frecvente ale terenului * Câţi dintre noi ştiu că pe strada Eroilor, la numărul 28, mai dăinuie încă o clădire construită în urmă cu 140 de ani?

În ciuda stării deplorabile în care se găseşte acum, un ochi atent poate observa încă o mică parte din măreţia afişată în vremuri de altădată. Până în urmă cu câteva decenii, imobilul era folosit doar pentru locuit. Apoi, sediul de la stradă a fost ocupat de o cooperativă meşteşugărească. A urmat apoi împărţirea curţii. În prezent, accesul spre partea cu locuinţe a clădirii se face pe o poartă aflată la începutul aleii ce duce spre Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Galaţi. După ce cooperativa şi-a mutat sediul, corpul de la stradă a fost ocupat de mai multe cabinete medicale de familie.

Poveşti din tinereţe

Parcă ruşinată de aspectul actual, faţada casei nu se dezvăluie privirii nici după ce am intrat în curte. Ici-colo, în spatele butucilor de viţă-de-vie suspendată şi al câtorva pomi, se ghiceşte câte o fereastră cu tâmplăria scorojită sau o bucată de perete brăzdată de crăpături.

Pe la jumătatea aleii suntem întâmpinaţi de Anicuţa Tănăsescu, unul dintre cei doi chiriraşi. În vârstă de 78 de ani, gazda noastră locuieşte aici de când se ştie. "Era în 1958 şi eu aveam 20 de ani. Eram proaspăt măritată şi ne-a fost dat un apartament aici. Soţul meu a fost militar. Pe atunci, casa arăta încă bine", ne povesteşte bătrâna, cu un glas uşor nostalgic.

Beciul cu ieşire spre necunoscut

Trecutul nu aduce însă doar amintiri, ci şi dovezi cât se poate de palpabile. Deşi masivă, casa şi grădina din faţă se află pe traseul unei hrube cu mai multe ramificaţii. Adevărate galerii subterane, tunelurile sunt indicii ale unei activităţi negustoreşti susţinute ale târgului de altădată. "În 1958, aici locuiau încă moştenitorii generalului care care a construit casa. Beciul are o uşă care duce în hrubă. Din ceea ce am auzit de la foştii proprietari, aici comunică trei hrube mari. Una ducea spre fosta fabrică de biscuiţi din gară, în vreme ce alta avea ieşire în port, acolo unde ieşeau negustorii turci cu căruţele. Cu cât înaintezi, cu atât galeria se adânceşte. Ştiu că soldaţii foloseau măşti cu oxigen pentru a putea pătrunde mai adânc, pentru că exista pericolul de asfixiere", adaugă chiriaşa.

Grădina este o capcană

Încă dinainte de Revoluţie, autorităţile au propus pentru demolare corpul din spate. Apoi, au urmat mai multe etape de consolidare. În urmă cu cinci sau şase ani, terenul de sub casă şi o parte din grădină au început să se surpe. Clădirea s-a aplecat vizibil spre partea de nord-est. "Când s-a mişcat din loc, s-a crăpat şi tavanul. A venit atunci o echipă de la Primărie şi a început să repare. Dar nu şi-au făcut treaba bine. Din pod, văd razele soarelui. Pământul din curte s-a surpat chiar sub o roată a maşinii care a adus materialele de construcţie. Tot ne-au zis că or să ne mute de aici. Mă gândesc cu groază la iarna care stă să vină. Eu sunt bolnavă şi singură. Camerele sunt înalte şi greu de încălzit, la bucătărie nu am horn şi apa la robinet îngheaţă ", ne explică, oarecum resemnată, Anicuţa Tănăsescu.

De la Marius Mitrof, consilier la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Galaţi, am aflat că imobilul face parte din ansamblul urban "Strada Eroilor", situându-se astfel în centrul istoric al oraşului. Din datele pe care am reuşit să le adunăm nu reiese nici numele arhitectului care a proiectat casa şi nici cel al generalului care a comandat lucrarea.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Problemele fostei şcoli a comunităţii bulgare

* Aici a locuit, în 1871-1872, poetul şi revoluţionarul bulgar Hristo Botev

Imobilul situat pe strada Nicolae Bălcescu la numărul 33 este monument istoric clasat în Lista monumentelor istorice sub denumirea de "fosta şcoală bulgară", cu codul GL-IV-m-B-03145. După cum aflăm de la consilierul Marius Mitrof, de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, „clasarea acestui imobil a fost făcută nu pentru arhitectură, ci pentru valoarea lui memorialistică, aici funcţionând fosta Şcoală bulgară. De asemenea, revoluţionarul bulgar Hristo Botev a locuit în această casă, în perioada 1871-1872, când a difuzat texte socialiste prin oraş, alături de alţi bulgari, fiind un participant activ al luptei antiotomane şi muncitoreşti”.

Până în 1954 a funcţionat ca şcoală primară

„În Galaţi a existat o comunitate bulgară, care, ca şi alte comunităţi, şi-a adus contribuţia în conturarea vieţii economice, sociale, culturale, religioase şi politice a oraşului Galaţi în secolul XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Din lucrarea „Cartea Judeţului Covurlui” din 1891, a lui Moise Pacu, reiese că Galaţiul ar fi avut în acea perioadă un număr de 848 de locuitori de naţionalitate bulgară, care formau o comunitate restrânsă ca număr în comparaţie cu altele”, afirmă Marius Mitrof.

Alte date deosebit de importante despre istoria imobilului aflăm de la preotul Eugen Drăgoi, care în articolul intitulat „Şcoala comunităţii bulgare din Galaţi. Mărturii inedite”, publicat în revista „Şcoala gălăţeană”, nr.195, în mai 2012, consemnează: „Comunitatea bulgară, cu sprijinul multor români din Galaţi, va ridica propria biserică, între anii 1861-1887, având hramul Sf. Mc. Pantelimon, existentă şi astăzi, pe str. N. Bălcescu, nr. 35. Pe lângă această biserică va funcţiona mai multe decenii o Şcoală bulgărească, instituţie care îşi încetează activitatea în anul 1954”.

Ultimul locatar bulgar - Dima Jelescu

„Începuturile şcolii bulgăreşti din Galaţi sunt legate însă de anul 1858, când şcoala este autorizată să funcţioneze, sub conducerea arhimandritului Maxim Raicovici. (…) Odată cu moartea arhimandritului-director (februarie 1874), şcoala îşi încetează activitatea. Se va redeschide peste aproape 50 de ani; nefiind autorizată de către Ministerul Instrucţiunii Publice, comunitatea bulgară din Galaţi va iniţia un lung şi îndârjit demers pentru recunoaşterea legalităţii de funcţionare a acesteia. (…) Ultimul bulgar care a locuit în clădirea fostei şcoli a fost Dima Jelescu, împreună cu soţia sa Stela. Ocupa partea dinspre str. Bălcescu, în perioada anilor 1974-1977, când şi semnatarul acestor rânduri, pe atunci diacon la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi, a locuit în corpul de apus al casei, adică în fostele săli de clasă. (…) Clădirea - monument istoric - a rezistat însă până în vremea noastră, deşi se află într-o stare de conservare precară. Ea se află în patrimoniul şi administrarea bisericii parohiale Sf. Pantelimon. O placă memorială bilingvă aşezată pe peretele de răsărit al clădirii (spre str. N. Bălcescu) aminteşte că în această casă a locuit între anii 1871-1872 poetul şi revoluţionarul bulgar Hristo Botev (1848-1876). Afirmaţia că patriotul Hristo Botev a fost profesor la Şcoala bulgară din Galaţi (Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Dosare generale, dosar nr. 2814/1965-1971, f.357r) îşi aşteaptă confirmarea. În fondul de documente de la Societatea Judeţeană a Arhivelor Naţionale din Galaţi nu am găsit nicio referire la aceasta”, scrie preotul Eugen Drăgoi.

În proiect - o grădiniţă pentru copiii cu autism

De la consilierul Marius Mitrof mai aflăm că „asupra acestui imobil monument istoric s-a intervenit prin anii 2003-2004, când Primăria a autorizat lucrări fără avizul de specialitate al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Cultural Galaţi de atunci. Astăzi, casa nu arată tocmai fericit, încercări de a o revitaliza existând din partea unor întreprinzători care doreau să închirieze imobilul de la Parohia Bisericii „Sf.Pantelimon”, pentru diferite activităţi ce ţin de latura educaţională, culturală”.

Preotul paroh Gheorghe Dumitru, de la Biserica „Sf. Pantelimon”, ne-a declarat că „există un proiect pentru reabilitatea imobilului şi transformarea lui, cu ajutorul fondurilor europene, în grădiniţă pentru copiii cu autism. Proiectul este trimis spre aprobare la Arhiepiscopia Dunării de Jos. Biserica Sf.Pantelimon pune la dispoziţie atât clădirea, cât şi terenul”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

„Casa Mantu” - un muzeu greşit

* „Vila cu şobolani” cade şi singură * Aşa-zisa „Casă Mantu” - simbolul ratării memoriei noastre

Există şi case memoriale într-un local cu totul nou, important este să ai exponatele necesare. În cazul „Casei memoriale Mantu”, nu există niciun muzeu, casă sau măcar cameră destinată urmelor acestui pictor de importanţă naţională majoră! Câteva tablouri la Muzeul de Artă Vizuală, un pian cu coadă, care, se pare, supravieţuieşte, poate şi negativele pe sticlă ale fratelui Menelas Mantu, pasionat de arta fotografică la începuturile ei. Doar două plăci de marmură proţăpite pe un perete al ruinei de pe str. Al. I. Cuza, nr. 44. Casa, ce-i drept, a fost a familiei Mantu, destul de numeroasă. Chiar pe peretele dărăpănat al construcţiei din Cuza nr. 44 scrie: „Primăria municipiului Galaţi / Casă Memorială” şi „În această casă (sic!) s-a născut şi a trăit pictorul NICOLAE MANTU 1871-1957, reprezentant de frunte al artelor plastice româneşti”, plus o tablă cu „MONUMENT ISTORIC”. O dărăpănătură, veritabilă casă cu fantome, cotropită de vegetaţie, plină de câini şi şobolani mari cât pisica.

Nimeni nu-i cointeresează pe proprietari

De fapt, casa unde a trăit pictorul se află alături, la nr. 46, invizibilă însă după gardul înalt, şi se vede că proprietarii nu au fost invitaţi/rugaţi/atenţionaţi/sfătuiţi să pună vreo placă comemorativă pe gard, să se laude astfel cu casa lor într-un oraş fără case memoriale (Casa Costache Negri s-a desfiinţat după ´90, lăsând locul Camerei de Comerţ), în timp ce brăilenii au vreo cinci! Aşa, proprietarii n-au deschis măcar un chioşc comemorativ vizitabil, aducător de bani din bilete. Şi cum proprietatea e sfântă, proprietarii - familia Carmen şi Florentin Bădescu (care au primit casa de la moştenitoarea familiei, Tecla Corvissianu, aflată la vârstă înaintată, pe care au îngrijit-o) - nu sunt deranjaţi de cineva care să le impună păstrarea stilului original la nr. 46, iar la 44 probabil că nu va mai fi nevoie, dacă vine, Doamne-fereşte, un cutremur…

După lupte „seculare”

Un act de dinainte de Revoluţie, invocat ca donaţie de la moştenitoarea averii Mantu, Tecla Corvissianu, către filiala Uniunii Artiştilor Plastici, entitate care a avut o vreme, până în 1990, o secţie a Fondului Plastic, cu ateliere pentru plasticieni, în imobilul de la nr. 44, nu a fost legalizat însă cum trebuie şi un proces foarte lung cu ultimul reprezentant al proprietăţii comuniste, Primăria, i-a dat câştig de cauză familiei Bădescu. Fostul preşedinte al Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, a invocat şi posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubiri, dar chestiunea era de resortul Primăriei, care a pierdut procesele cu actualii proprietari, apoi nu a căzut de acord asupra sumei mari pentru cumpărarea ruinei unei case memoriale, care nici n-a fost casa personajului memorial, cu 400.000 de euro, ceruţi de proprietari.

Clădire veche de un veac

Profesorul Valentin Bodea scrie în „Monumente istorice şi de arhitectură din oraşul Galaţi”: "în 1910, Anna Corvesseano se adresa Serviciului Tehnic al Primăriei cerând eliberarea unei autorizaţii pentru ridicarea, la nr. 44 de acum, a unui nou imobil în locul altuia vechi, cu două etaje, vecin spre centru cu un Templu Evreiesc".

Fundaţia culturală „Nicolae Mantu”, al cărui preşedinte a fost regretatul pictor Nicolae Spirescu, a reuşit să adune ceva fonduri din subscripţie publică (doi la sută din impozit, plus sponsorizări, la care ar fi trebuit să adauge, mai generos, Consiliul Local, dar şi Guvernul), total insuficiente pentru achiziţia casei! Motiv pentru care atenţia fundaţiei s-a îndreptat măcar spre amenajarea unui spaţiu expoziţional cu numele pictorului, la Facultatea de Mecanică.

Nicolae Mantu a fost unul dintre puţinii pictori animalieri din lume, absolvent al Conservatorul de pictură de la Munchen, pictor de front în Primul Război Mondial, caricaturist şi ilustrator în presa centrală. Nicolae Spuirescu, care a pictat de multe ori cu maestrul, îşi amintea cum bătrânul pictor i-a cerut nepoţelei, Tecla Corvissianu, să se ducă să mai cumpere lumânări - să fie mai multă lumină. Şi maestrul a murit aşteptând lumina. Mantu şi-a dorit să lase casa deschisă pictorilor, artiştilor în general. Nu i s-a împlinit acest vis. Casa de la nr. 46 nu poate fi văzută, iar cea de la 44 îşi dă duhul.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Casa în care s-a născut pictorul Nicolae Einhorn, vandalizată sistematic de huligani

* Prin aspect, casa, construită în anul 1890, aminteşte de satul Vadul Ungurului de altădată

De la rondoul din faţa Parcului CFR, cum vii înspre Grădina publică, pe partea stângă a străzii, dăinuie şi astăzi o casă care iese cu totul din atmofera clădirilor, a spaţiilor comerciale şi a vilelor din jur. La o privire mai atentă, după aspectul general şi după prezenţa pridvorului, ai impresia că aici şi-au dat întâlnire ruralul cu urbanul. Odată doar o casă ţărănească printre multe altele de acelaşi tip, construite în această zonă, „bojdeuca” a rămas acum singura mărturie a unor vremuri acum uitate.

Pereţi crăpaţi şi ferestre baricadate

Trecând, însă, peste pitorescul ei, nu putem să nu observăm starea deplorabilă în care se găseşte de ani buni de zile. După înclinarea spre partea din spate te întrebi cât va mai dura până când căsuţa se va da bătută şi se va întoarce la materialul din care este construită. Peretele dinspre stradă este crăpat, iar ferestrele sunt acoperite cu tablă, de parcă cineva ar încerca să ţină la distanţă o mare primejdie care vine din afară. După o privire indiscretă în curte, bănuiala că nimeni nu mai locuieşte aici ne este lesne confirmată. Totuşi, ne atrage atenţia o mică plăcuţă neagră, agăţată la streaşina casei, pe care scrie: „Aici s-a născut pictorul Nicolae Einhorn”.

"Mă doare să văd în ce hal a ajuns!"

Curioşi să aflăm mai multe despre casă, l-am contactat pe pictorul şi graficianul Nicolae Einhorn, care locuieşte acum într-o casă de pe strada Tecuci. Într-o după-amiază rece şi ploioasă am bătut la poarta artistului. Intraţi în casă, pictorul începe să ne povestească: „Este, într-adevăr, casa în care m-am născut. De când eram copil, însă, m-am mutat cu tatăl meu în casa în care locuiesc şi astăzi. Mă doare să văd în ce hal a ajuns locul meu de naştere. Am reparat-o cât am putut. Însă din anul 2006, atunci când mătuşa mea care locuia acolo a decedat, bande de huligani de prin zonă au intrat înăuntru şi au început să fure. Nu s-au mulţumit doar să ia lucrurile, ci au şi devastat şi vandalizat totul prin jur. Au spart ferestrele şi tot ce era de fier sau metal a fost luat. Nu doar eu am avut astfel de probleme. Şi vecinii din jur au neplăceri de pe urma acestor golani. Primăria mi-a propus să dărâme casa şi să o reconstruiască respectând întocmai forma şi detaliile originale. Condiţia a fost, însă, ca să am grijă de ea şi să nu aduc nicio modificare. Dar eu am atelierul aici şi nu mă pot muta. Ce garanţie am că odată refăcută, huliganii nu o vor distruge din nou? Să angajez un paznic acolo? Nu am destui bani”, ne explică Nicolae Einhorn.

Poveşti din alte vremuri

Casa a fost contruită în anul 1890, de nişte localnici din Vadul ungurului. Peretele dinspre stradă este din cărămidă, iar restul casei este făcut din chirpici. Tavanul este din lemn. Spaţiul interior este împărţit în două camere, cu un mic hol în mijloc. În trecut, exista în curte şi o cameră pentru alimente. "Bunicul meu, Ghiţă Mitache, a fost cel care a dat comandat construirea casei. El era un mic negustor, având o băcănie pe partea cealaltă a străzii, dar mai aproape de Grădina Publică. În casă a locuit pentru prima dată băiatul de prăvălie. Apoi, după ce afacerea nu a mai mers şi angajatul a plecat, acolo s-a mutat o mătuşă de-a mea, Mitache Maria. Apoi, s-a mutat şi mama", a mai adaugă pictorul.

Stil ţărănesc

"Casa este tipic ţărănească. Ea aminteşte de satul de odinioară, prin micii stâlpi de lemn şi prin parapetul aşezate pe prispa generoasă. Şi ferestrele duc cu gândul de casele ţărăneşti. Din păcate, starea de conservare lasă de dorit. Prin ineditul aşezării, ar merita fără discuţii înscrisă în pe lista monumentelor istorice", ne explică Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Clădirea care a scăpat de buldozerele comuniste

Cândva unul dintre cele mai importante puncte de legătură care făcea legătura între cele două părţi ale oraşului, strada care urcă astăzi dinpre restaurantul Panoramic către fosta clădire a Institutului de Cercetări Piscicole abia dacă mai este străbătută zilnic de câteva zeci de gălăţeni. Asfaltul crăpat, gunoaiele şi ici-colo câte un perete de cărămidă rămas dintr-o clădire de epocă creează un peisaj dezolant. Abia când ne uităm la clădirile aflate de o parte şi de alta a străzii Portului (acesta este numele pe care îl poartă astăzi), putem întrevedea frânturi din măreţia şi opulenţa afişate altădată. Case construite acum peste un secol şi care au scăpat prin anumite împrejurări fericite furiei demolatoare a comuniştilor.

La o ceaşcă de cafea

Am ajuns pe strada Portului într-o după-amiază destul de rece şi înnorată. Astfel, nu e de mirare că trotuarele erau şi mai pustii decât de obicei. După câteva poze şi priviri, observăm o femeie în faţa porţii de la numărul trei. În scurt timp, aflăm că este chiar unul dintre proprietarii care locuiesc aici. Aflând că vrem să ştim mai multe despre trecutul casei, doamna Viorica Ranghilof ne invită înăuntru. O ceaşcă de cafea aburindă apărută ca de nicăieri ne ajută deja să intrăm în atmosfera favorabilă povestirilor cu parfum de epocă. „Casa a fost construită în urmă cu 125 de ani. Proprietară era o familie înstărită de evrei, numită Roth. El era consul, în vreme ce soţia sa, Dorothea (Lola Schmierer Roth), era profesoară de desen şi pictoriţă. Tablouri de-ale ei se regăsesc astăzi expuse la Muzeul de Artă Contemporană. Am cunoscut-o chiar şi pe mama doamnei. Era de-acum o bătrână oarbă. Ea a fost cea care a construit şi a donat actuala Şcoală generală „Nicolae Bălcescu”, nr. 16. Iniţial, a fost o şcoală de fete, aflându-se sub tutela Sinagogii din Galaţi”, explică Viorica Ranghilof, fostă profesoară de muzică la aceeaşi şcoală.

Camionul cu bijuterii s-a evaporat

Familia ei s-a mutat în casă în anii 1950. „Pe atunci, casa avea forma unui U. Astăzi, a mai rămas doar o latură. Restul a fost dărâmat de comunişti, atunci când au construit blocul din spate. Asta s-a întâmplat prin anii 1970. La dărâmare, au ieşit la iveală sute de cutii cu obiecte valoroase. Fiind consul, Roth primea mereu astfel de cadouri în delegaţiile în care se ducea. Le depozita în casă, însă niciodată nu le deschidea. Astfel, comuniştii au dat peste multe cutii sigilate. Au chemat un camion, pe care l-au umplut ochi cu acele obiecte. Au spus că le duc la Bucureşti, pentru vânzare. Camionul s-a pierdut, însă, pe drum şi nu a mai ajuns niciodată în Capitală”, adaugă doamna Ranghilof.

Familia Ranghilof ocupă parterul şi demisolul clădirii. Etajul este deţinut de o altă familie, care are acces în casă printr-un alt coridor. Cu ani în urmă, perete în perete cu acest coridor, pe faţada nordică a casei, se găsea o clădire părăsită, fostul sediu al unei poligrafii. Pentru că aici se adunau diverse grupuri gălăgioase de tineri, proprietarul a hotărât să dărâme clădirea. De atunci, peretele dinspre nord al casei de la numărul 3 a rămas destul de afectat.

Beciul de sub demisol

Am fost uimiţi să aflăm că sub demisol se află un beci foarte încăpător, care trece practic pe sub stradă şi ajunge sub casa aflată vizavi. „Sunt de coborât peste 20 de trepte, pentru a ajunge în beci. Pereţii sunt fixaţi cu cărămidă şi totul este conservat foarte bine. Totuşi, ajuns sub casa de alături, beciul se înfundă”, mai spune gazda noastră.

Nu doar beciul este conservat bine, ci şi restul casei. Pereţii sunt făcuţi din cărămidă şi au, pe alocuri, peste 80 de centimetri în grosime. Tavanele sunt susţinute cu grinzi masive de oţel. În urma unui incendiu izbucnit în urmă cu patru ani, pereţii au fost serios afectaţi din cauza apei aruncate înăuntru de pompieri. Din acest motiv a fost nevoie de reparaţii generale, care nu au dăunat însă specificului casei.

Obiecte autentice cu peste un secol vechime

În ciuda celor 125 de ani trecuţi de la construcţie, a buldozerelor dialectice şi a incendiului din urmă cu patru ani, în apartamentul familiei Ranghilof putem găsi, încă, multe obiecte autentice. Ne-a atras atenţia o sobă de peste doi metri înălţime, construită din teracotă, foarte frumos ornamentată, aşazată într-unul din colţurile sufrageriei. Deşi doar o piesă de decor acum, soba poate deveni funcţională oricând. Pe un alt perete al aceleiaşi camere găsim o piesă de mobilier autentică, ale cărei formă şi modele ne ajută să ne facem o idee despre moda în materie de mobilier interior de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Este vorba despre un şifonier cu două uşi construit doar din lemn masiv. Furaţi de imaginea sobei şi a şifonierului, la intrare în cameră am trecut nepăsători pe lângă clanţa uşii, făcută din metal şi cu mânerul acoperit cu piatră albă, perfect şlefuită. Tot o piesă autentică, ne asigură gazda noastră, Viorica Ranghilof.

De la uliţa Covacilor la strada Speranţei

Actuala stradă a Portului s-a numit până în anul 1918, strada Speranţei. Apoi, a primit numele de strada Colonel Boyle. Înainte, însă, de a trece prin toate aceste schimbări, locul s-a numit Uliţa Covacilor. Cuvântul "covaci" este o variantă moldovenească pentru meseria de fierar. "Era strada pe care se aşezaseră meşteşugarii care lucrau fierul necesar carelor care veneau sau plecau din port. Totodată, fierul era necesar şi reparaţiilor navale. Poate din acest motiv este şi sugestivă statuia lui Hefaistos, de pe faţada uneia dintre case. În anul 1864, un german a înaintat Primăriei o cerere de autorizaţie pentru deschiderea unei fabrici metalurgice. Nu se ştie, însă, dacă s-a construit sau nu acea fabrică. În 1869, uliţa Covacilor era pavată cu piatră şi era unul dintre vadurile care făceau legătura între oraşul de pe platou şi oraşul portuar. Cele mai multe proprietăţi îi aparţineau lui A. P. Papadopol, care avea aici şi o fabrică de băuturi spirtoase exclusiviste. Aici construise şi teatrul care îi purta numele, unul dintre cele două teatre ale oraşului, la acea vreme. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe această stradă se găseau consulate, sedii de bănci, case de asigurări şi hoteluri. Casa de la numărul 3 este o locuinţă tipic negustorească. Uşa de la faţă, cu grilaj din fier forjat, scările construite din marmură şi balconul susţinut de trei pereţi frumos ornamentaţi cu modele făcute tot din fier forjat păstrează, încă, amintirea acelor vremuri", explică Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Portului nr. 5 - han, casă de toleranţă sau consulat

Stada Portului, pe porţiunea cuprinsă între fostul Institut de Cercetări Piscicole şi restaurantul Panoramic, reuşeşte să cuprindă unele dintre cele mai interesante clădiri vechi ale oraşului. Farmecul caselor de aici este unul oarecum mai discret, care nu atrage atenţie neaparat prin impozanţa construcţiilor sau prin multitudinea de elemente arhitecturale şi decorative caracteristice pentru alte clădiri vechi ale oraşului. Poate tocmai de aceea ele au fost trecute mai uşor cu vederea de cei care s-au ocupat sau se ocupă în continuare de patrimoniul arhitectonic al oraşului.

Soartă favorabilă

Dacă în episodul trecut al campaniei "Case care mor" v-am prezentat istoria şi poveştile ascunse între zidurile clădirii de pe Portului, la numărul trei, revenim astăzi cu o casă aşezată în apropierea primei, la numărul 5. Spre deosebire de prima, care a scăpat doar parţial din calea buldozerelor comuniste, casa de la numărul 5 a avut norocul să nu fie inclusă pe harta reconstrucţiei de factură proletară. Astfel, clădirea a păstrat atât forma originară a literei U, cât şi aspectul antebelic al curţii interioare.

Origine incertă

Anul exact al construcţiei casei nu pare să mai fie astăzi cunoscut de nimeni, deşi doi dintre proprietari locuiesc aici de peste 50 de ani. Nici în ceea ce-l priveşte pe primul proprietar sau pe arhitectul care a întocmit planul casei nu par să existe mai multe amănunte. În timp ce unii dintre locatari indică originea greacă a primului proprietar, alţii spun, tot din auzite, că acesta ar fi fost evreu. Indiferent de originea sa, însă, un lucru este cert: proprietarul iniţial era un om cu stare.

"După aspect şi după zona în care este situată, casa a fost construită între anii 1885 şi 1900. Deşi nu este absolut sigur, probabil că ea a aparţinut unui negustor, înscriindu-se în tendinţele specifice construirii de locuinţe cu dublă funcţiune din acea perioadă: demisolul este înalt, fiind folosit iniţial, cel mai probabil, pentru depozitarea mărfurilor. Camerele de la etaj, în schimb, erau spaţii de locuit. Accesul în curte se făcea de pe actuala stradă a Portului (fostă Speranţei sau col. Boyle), însă una dintre faţadele locuinţei este martora existenţei unei străzi care astăzi nu mai există, strada Braşoveni", explică Marius Mitrof, consilier în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Galaţi.

Ultima casă care mai spune povestea vadurilor de altădată

Similar casei de la numărul 3, şi cea de la numărul 5 are, pe lângă demisolul înalt, un beci destul de spaţios. Intrarea în clădire se făcea nu numai prin curtea interioară de pe strada Portului, ci şi de pe fosta stradă Braşoveni. Atunci când comerţul în această zonă era deosebit de intens, casa a fost folosită, probabil, ca han. Atât curtea spaţioasă, pavată cu dale de granit, cât şi demisolul înalt trimit cu gândul la această utilizare a clădirii. Aşa cum aflăm de la Marius Mitrof, pe această porţiune a străzii Portului existau la început de secol XX două hanuri. Pe lângă faptul că ofereau cazare şi mâncare negustorilor, hanurile de atunci erau şi case de toleranţă. Având în vedere forfota neîntreruptă a portului, ne putem lesne închipui utilitatea şi oportunitatea caselor de toleranţă.

După o hartă care datează din perioada interbelică, pe locul aproximativ în care se află casa astăzi, se afla atunci consulatul belgian. În prezent, nu mai puţin de 12 familii, proprietari sau chiriaşi ai Primăriei, locuiesc în clădire.

Legătură între Ardeal şi portul din Galaţi

Până la jumătatea secolului trecut, actuala stradă a Navelor nu exista încă. Accesul în port se făcea şi pe o stradă care acum nu mai există, numită Braşoveni. Vechea cale de circulaţie era situată oarecum mai la vest de strada Navelor. Accesul în clădirea care acum se află pe strada Portului, la nr. 5, se făcea atât pe strada Braşoveni, cât şi pe Portului. Numele de Braşoveni vine, cel mai probabil, de la negustorii care veneau de pe tot cuprinsul Ardealului pentru a face schimb de mărfuri în portul din Galaţi. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului următor, pe această stradă se aflau numeroase hoteluri, hanuri şi prăvălii ale negustorilor autohtoni.

Ca dovadă a importanţei pe care o avea pentru negoţul gălăţean fosta stradă, stau şi balcoanele din fier forjat dispuse simetric pe faţada din spate a casei despre care am scris mai sus. Acestea prezintă un frumos model, conservat deosebit de bine pe parcursul a peste 100 de ani. Sub balcoane, situate oarecum lateral, pot fi uşor observate intrările deosebit de spaţioase în clădire. Deşi deosebit de masivi, pereţii casei nu se află, însă, în cea mai bună stare. Bombarea destul de accentuată spre exterior te trimite inevitabil cu gândul la momentul în care clădirea nu va mai putea rămâne în picioare.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Istorie furată cărămidă cu cărămidă. Cum se demolează identitatea culturală a unui oraş

Zeci de clădiri monument din Galaţi sunt dărâmate de ţigani cu complicitatea proprietarilor. În foarte multe cazuri, se bănuieşte că la mijloc este şi mâna mafiei imobiliare, dat fiind că restaurarea imobilelor de patrimoniu ar costa mai mult decât o construcţie nouă.

În ultimii doi ani la Galaţi s-au demolat complet opt clădiri istorice. Este mai puţin relevant dacă imobilele cu pricina erau sau nu înscrise în registrul de patrimoniu. Ceea ce contează este că, prin vechimea lor (unele aveau peste 200 de ani), însemnau ceva pentru istoria unui oraş care-şi pierde, cu zi ce trece, identitatea.

Pe strada Mihai Bravu, istoria s-a aplecat într-o rână

Strada Mihai Bravu este una dintre puţinele artere din Galaţi unde parfumul istoric încă mai dăinuie, prin câteva imobile cu valoare arhitecturală deosebită. Am putea aminti aici Biblioteca „V.A. Urechia” (clădire în care a funcţionat în perioda interbelică o instituţie fabuloasă: Comisia Europeană a Dunării), casa Robescu (actualul Palat al Copiilor), casa Costache Negri (actual sediu al Camerei de Comerţ) sau minunatele clădiri în stil românesc din administrarea Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

Din păcate, însă, farmecul străzii se năruie cu fiecare zi care trece. Un exemplu este la numerele 18 şi 20 ale arterei, în imediata vecinătate a Bibliotecii „V.A.Urechia”, acolo unde două clădiri retrocedate sunt deja pe jumătate demolate de hoţii de materiale de construcţie. Casele au aparţinut celebrului avocat G.H. Macri, care în perioada interbelică stăpânea la Galaţi peste o duzină de imobile, însă moştenitorii acestuia au vândut proprietăţile către două firme cu sediul în Bucureşti. Acestea au fost deja notificate de Primăria Galaţi să-şi păzească imobilele, însă demolarea a continuat, întărind impresia că noii proprietari sunt interesaţi de fapt de terenurile ultracentrale, nu de clădiri.

De altfel, restaurarea acestora pare să fie deja o utopie. „Nu cred că îi va conveni, pentru că stilul acesta este destul de costisitor. Nu mai sunt meşteri. Aţi văzut, sunt cărămizi turnate , din perioada primei jumătăţi al secolului a 19-lea”, este de părere Marius Mitrof, consilier la Direcţia de Cultură Galaţi.

Alte clădiri în mare suferinţă, pe aceeaşi stradă, sunt fosta şcoală catolică (imobil despre care se tot spune că va fi renovat, dar se ruineaza cu zi ce trece), fostul sediu al Romgaz, precum şi imobilele de la numere 5 şi 7.

Străzile Eroilor şi Traian au pierdut şase imobile pe mâna hoţilor

Nu mai puţin de şase clădiri foarte vechi au fost furate cărămidă cu cărămidă în ultimii ani pe străzile Eroilor şi Traian. Toate au fost „operate” după un scenariu identic. Retrocedate moştenitorilor, ele au fost atacate, ca din senin, de hoardele de hoţi de etnie rromă, care le-au dezmembrat până la stadiul de teren viran. Întreaga lucrare a fost făcută atât de curat încât nu pare să fie o întâmplare, căci hoţii nu s-au mulţumit să fure materialele valoroase, ci au evacuat chiar şi molozul. Ce hoţ ar pierde tipul cu molozul fără valoare? Răspunsul ni-l dau chiar chiar iubitorii de istorie din Galaţi.

„I-am urmărit cum lucrează. Au un şef, care îi organizează. Fac totul planificat şi este clar că sunt plătiţi să facă asta, după grija cu care curăţă terenul. Aici e mâna mafiei imobiliare, nu este ceva întâmplător”, posta recent pe site-ul „Adevărul” un pasionat de istoria veche a Galaţiului.

Materialele - la vânzare, terenul - liber la construit

Materialele scoase din demolarările ilegale sunt vândute, mai ales cărămizile, la preţuri de 4-5 ori mai mici decât preţul pieţei, aşa că amatori se găsesc mereu.

Terenul, devenit peste noapte liber, intră în circuitul imobiliar cu o valoare mult mai bună decât dacă pe el s-ar afla o ruină care nu poate fi demolată legal şi a cărei restaurare costă sume ameţitoare. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că imobilele vechi au o structură care nu se potriveşte funcţionalităţii moderne.

Singurul demers pe care trebuie să-l mai facă proprietarul după ce scapă de ruină este să facă o reclamaţie către autorităţi pentru a se constata că i-a dispărut clădirea. Iar autorităţile n-au altă soluţie decât să-l pună în legalitate.

„Lucrările de restaurare a unui imobil sunt foarte costisitoare. În unele cazuri pot să depăşească valoarea unei construcţii noi. În aceste condiţii, ne confruntăm cu tot felul de tertipuri prin care proprietarii - în marea lor majoritate investitori imobiliari - vor să ocolească legea”, ne-a declarat lect.univ. dr. Cătălin Negoiţă, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Galaţi.

Şeful Direcţiei de Cultură: „Este o luptă inegală”

Cătălin Negoiţă, şeful Direcţiei de Cultură, ne-a mărturisit că lupta care se dă între cei care apără şi cei care distrug patrimoniul arhitectural este inegală. „Din păcate, atunci când s-a făcut clasarea clădirilor istorice din Galaţi, prin 1992, s-a acţionat după o logică pe care n-o înţeleg. Au fost introduse în patrimoniu imobile banale, dar au fost lăsate pe dinafară case deosebite, cum ar fi cele de strada Culturii”, ne-a spus Negoiţă. Acesta ne-a informat că face demersuri insistente pentru ca lista să fie extinsă, însă în acest moment nu mai este deloc aşa de simplu ca acum 20 de ani, căci este nevoie de acordul proprietarului pentru ca un imobil să devină monument.

„Este greu să convingi pe cineva să accepte nişte restricţii legate de proprietate, atâta vreme cât avantajele pe care le obţine sunt ingnifiante. Doar oamenii foarte pasionaţi - dar aceştia sunt foarte rari - pot accepta să cheltuie zeci de mii de lei pentru a întreţine o clădire istorică şi să primească la schimb scutiri de impozite de câteva zeci de lei”, adaugă şeful Direcţiei de Cultură.

Sute de clădiri cu probleme, zeci de sesizări cu NUP

Din păcate, în prag de demolare sunt în acest moment sute de clădiri vechi din Galaţi (Palatul Gheorghiu este cel mai notoriu exemplu), iar autorităţile nu pot face mare lucru câtă vreme unele trag „hăis”, iar altele „cea”.

Potrivit conducerii Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Galaţi, în ultimii ani au fost formulate zeci de plângeri penale legate de demolarea abuzivă a unor imobile, însă toate s-au soldat cu neînceperea urmăririi penale (NUP). Nici măcar amenzile nu-s o soluţie. Dintr-un motiv bizar, 99,99% dintre amenzile contestate în instanţă sunt anulate de judecători, iar Direcţia se alege cu plata cheltuielilor de judecată, care îi afectează bugetul şi aşa pauper.

Ce-i de făcut? „Trebuie schimbată legea. Trebuie schimbată atitudinea oamenilor. Dacă nu trezim la vreme, vom pierde curând bruma de istorie care ne-a mai rămas”, ne-a mai spus Cătălin Negoiţă.

adevarul.ro

[dcp100168]

Clădiri care ne mor. Case care au însemnat ceva pentru Galaţi, părăsite

Fostul "Grand Hotel" şi apoi fost sediu al Primăriei, fostul liceu "Al.I. Cuza", fostul Teatru de Păpuşi "Gulliver", fostul restaurant "Bulevard"... Sunt toate clădiri aflate în centrul istoric al Galaţiului şi care au însemnat ceva pentru Galaţi şi locuitorii săi. Toate sunt "foste", au aparţinut unor autorităţi sau instituţii locale, după care au fost retrocedate proprietarilor de drept. Toate sunt acum în conservare, pentru că actualii lor proprietari nu au bani sau idei ca să le readucă la viaţă. Din păcate, însă, starea de conservare se traduce la noi prin degradare ireversibilă, iar aceste clădiri mor, încet, în picioare.

"Cuziştii", mutaţi într-o şcoală de cartier

Din februarie 2016, elevii celui mai veche colegiu din Galaţi, "Cuza", s-au mutat cu arme şi bagaje la Şcoala Nr. 8, din Ţiglina I. Mutarea s-a vrut a fi una temporară, până la finalizarea lucrărilor la campusul de la Şcoala Nr. 7, începute în 2009. Sunt zece ani de atunci şi campusul "cuziştilor" tot nu e gata. S-a finalizat doar un corp de clădire, în care se vor muta, la începutul anului viitor, clasele din ciclul primar.

În vechiul sediu, cel din "str. Brăilei, Fundătura Mavromol" (aşa cum scrie în certificatul său de naştere), nu se mai putea învăţa. Clădirea este veche de aproape 160 de ani şi ameninţa să cadă la orice cutremur mai zdravăn. Tavanul începuse să se fisureze şi bucăţi de tencuială puteau cădea oricând. În plus, clădirea a fost retrocedată în 2005 comunităţii israelite, Primăria plătea o chirie lunară de 6.000 de euro, aşa că problema investiţiilor în clădire nici nu s-a mai pus. Clădirea fostului colegiu "Cuza" zace acum goală, părăsită, în conservare. Au mai rămas sigla colegiului, la intrare, şi lacătele de pe uşă. Din faţă, clădirea arată încă acceptabil, dar dacă o priveşti din spate, dinspre Prelungirea Traian, imaginea este dezolantă. 

Aşa cum spuneam, "Cuza" este cel mai vechi colegiu din Galaţi şi unul dintre cele mai prestigioase. "Comunitatea israelită din Galaţi a contractat un împrumut de la Societatea "Ica" în anul 1905, pentru ca, tot în acest an, să achiziţioneze terenul din str. Brăilei, fundătura Mavromol, fiind constituit un Comitet de construcţie a şcolilor Comunităţii. Din acest comitet făceau parte: Emil Sulzer, dr. Feldmann, dr. L. Goldberg, J. Ornstein, M.L. Rosenberg, J. Schachter şi dr. Wexler. La 29 aprilie 1908, în prezenţa autorităţilor locale, delegaţiilor societăţii evreieşti, a Comitetelor Epitropiei, a fost pusă piatra de temelie la clădirea Gimnaziului Comercial. În luna septembrie 1910, a fost inaugurat noul local al Gimnaziului Comercial din str. Brăilei, Fundătura Mavromol. În aripa stângă a fost instalat Gimnaziul Comercial, iar în aripa dreaptă, şcoala primară israelită nr. 2.

După anul 1990, odată cu schimbarea regimului politic, a devenit Liceul Teoretic "Alexandru Ioan Cuza" şi, mai târziu, Colegiul Naţional "Alexandru Ioan Cuza". Tot după 1990, clădirea a fost revendicată de către fundaţia care întruneşte comunităţile israelite. Astăzi, clădirea se află în conservare, Liceul "Al. Ioan Cuza" fiind mutat într-un alt local", spune Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.

Fostul "Grand Hotel", degradare continuă

La doar câteva sute de metri distanţă de fostul Colegiu "Cuza", pe str. Domnească, vizavi de Universitate, o altă clădire zace în conservare. A fost sediul Primăriei Galaţi şi, în 2010, a fost retrocedată moştenitorilor fostului proprietar, cărora municipalitatea le-a plătit o chirie care a ajuns la 16.000 de euro lunar, timp de mai mulţi ani, până când municipalitatea s-a mutat în sediul cel nou, din beton şi sticlă, de lângă Palatul Administrativ. Sediul de vizavi de Universitate a rămas părăsit şi în el nu se mai întâmplă nimic de ani buni.

Marius Mitrof ne-a povestit istoria acestei clădiri: "A fost construită la începutul secolului al XX-lea, odată cu noul impuls al vieţii comerciale în oraşul Galaţi. A făcut parte din grupul de 18 construcţii de hoteluri realizate, având denumirea de "Grand Hotel". Din documentele aflate în Arhivele Statului/ Fond Primăria Galați, Dosar 167/1910, reiese că, la 8 iulie 1910, Ilie Climis a solicitat Primăriei autorizația de a construi o împrejmuire a locului pe care îl deținea pe str. Domnească din orașul Galați, intenționând ca în anul următor (1911) să realizeze o construcție nouă cu destinația de hotel. La parter au funcționat, în timp, spații comerciale sau spații cu alte destinații, printre care redacția ziarului "Galați seara", Sindicatul ziariștilor, Concesiunea firmei "Fiat", Bomboneria şi patiseria "Regina Maria". Arhitectul edificiului a fost G.Loisso. După a doua conflagraţie mondială, clădirea a adăpostit administraţia Partidului Comunist, iar după 1990, aceasta a devenit sediul Primăriei municipiului Galaţi. A fost reevendicată de către moştenitorii familiei Macri, iar imobilul a fost retrocedat. Asăzi, imobilul se află în proprietatea a două persoane fizice, una dintre acestea dorind, la un anumit moment, să îi redea destinaţia originară, cu lucrările aferente. Deşi aflat încă în stare bună, neutilizarea imobilului va avea ca rezultat degradarea continuă şi înrăutăţirea stării fizice de conservare".

Gulliver, în ţara nimănui

Timp de aproape 50 de ani, clădirea Teatrului de Păpuşi de pe actuala stradă a Eroilor a fost raiul celor mici. Zi de zi, săptămână de săptămână, noi şi, acum, copiii noştri am mers să ne întâlnim cu eroii noştri preferaţi, să râdem şi să ne bucurăm alături de ei. Din 2010, însă, liniştea s-a aşternut asupra clădirii vechi de peste un secol, care se degradează de la an la an. "Clădirea datează din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Imediat după construcţie, în documentele epocii figura pe strada Codreanu, la numărul 12. Primele date despre casă apar în anul Marii Uniri, 1918. Atunci, magistratul Mihail Beştelei îi vindea imobilul comerciantului Alecu Dumitriu. Proprietatea era alcătuită dintr-o casă de locuit, o plantaţie şi diverse îmbunătăţiri. La momentul vânzării, Beştelei îi înmâna lui Dumitriu actele care stabileau dreptul de proprietate. Printre documente se număra şi "Actul de veşnică vânzare, întărit prin hrisovul domnesc al domnitorului Mihail Sturza al Moldovei din 10 iunie 1837". Astfel, înaintaşii lui Beştelei au fost cei care au deţinut, pentru prima oară, imobilul. În 1952, la doi ani după aplicarea Decretului de naţionalizare, clădirea devine primul teatru de stat din Galaţi. Ea a fost concepută şi construită în mai multe etape, neavând astfel o concepţie unitară în ceea ce priveşte compartimentarea. Această situaţie este cauzată şi de funcţiile pe care le-a avut imobilul în timp. Iniţial a fost casă de locuit. Apoi, se pare, a găzduit Consulatul Turciei la Galaţi, prin 1897. A fost din nou casă de locuit în prima jumătate a secolului al XX-lea, apoi Teatru de Păpuşi, după naţionalizare. Între 1952 şi 2010, în clădire a funcţionat Teatrul de Păpuşi. Sala de spectacole a instituţiei a fost adaptată din holul de primire a oaspeţilor.

Imobilul a fost revendicat şi, în cele din urmă, retrocedat. După retrocedare, proprietarii au vândut imobilul unei firme gălăţene, care plănuieşte să amenajeze aici un spaţiu administrativ. Deşi nu este un monument istoric, pentru că face parte din Ansamblul Urban Strada Eroilor, proprietarii au aceleaşi obligaţii ca deţinătorii de clădiri monumente istorice. Între timp, în aşteptarea amenajării ca spaţiu de birouri, construcţia este tot mai afectată de la an la an", spune Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.

"Bulevard", fostul restaurant al protipendadei

Pe strada Domnească, la nr. 67, peste drum de sediul "Vieţii libere", poate fi admirată, astăzi, o construcţie cu o arhitectură a faţadelor care o desprinde de restul imobilelor din perioada interbelică din Galaţi. Cărămida aparentă, mulurile din piatră, frontoanele, dar şi o stea în şapte colţuri atrage privirile oricărui pieton de pe această stradă. Casa Balş a fost elegantul restaurant "Bulevard" în timpul comuniştilor, păstrându-şi funcţia, în administrarea Camerei de Comerţ, şi după Revoluţie, până la retrocedare. VIP-urile urbei puteau fi văzute aici adesea, în câte un separeu, la ceas de seară, la întâlniri departe de ochii şi urechile "nepoftite" ale plebei.

Edificiul a fost construit între anii 1913 şi 1915, cu puţin înainte de intrarea în Primul Război Mondial. "Inginerul Popovici, director al Portului, cumpără această casă, pe care o va folosi până la naţionalizare. Între 1950 şi 2000, a avut diverse destinaţii ca folosinţă, până când moştenitorii inginerului au revendicat-o. Imediat după retrocedare, proprietarii au vândut imobilul unei persoane fizice, care, după obţinerea avizelor necesare, a început renovarea clădirii. Criza de după 2008 a determinat încetarea lucrărilor, imobilul fiind în stare de conservare până la momentul în care proprietarul va relua renovarea clădirii, reînnoindu-şi avizele în vederea reautorizării", mai spune Marius Mitrof.

Fostul "Cuza", actor activ în războaiele mondiale

Conform lui Marius Mitrof, "în perioada Primului Război Mondial, localul fostului colegiu "Cuza" a fost transformat în spital militar, pentru ca, în august 1918, un grup de profesori - G.Fumagalli, Gr.Forţu, Filip, Metaxa - să deschidă un liceu cu numele "Alecu Russo". În anul 1919, Comunitatea Israelită a preluat liceul, sub numele de Liceul Comunităţii Israelite. Din 19 august 1940 şi până în octombrie 1940, în localul liceului condus de directorul D.Herşcovici s-a instalat Comandamentul Marelui Stat Major. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, localul liceului a servit ca lagăr de internaţi evrei, apoi ca spital militar. Transformările politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial s-au repercutat şi asupra acestui local care, până în 1963, a servit ca şcoală profesională a Şantierului Naval, după care a găzduit un liceu teoretic cu profil mecanic până prin anul 1977, devenind ulterior liceu industrial. După anul 1990, odată cu schimbarea regimului politic, a devenit Liceul Teoretic "Alexandru Ioan Cuza" şi, mai târziu, Colegiul Naţional "Alexandru Ioan Cuza". Mai apoi, clădirea a fost revendicată de către fundaţia care întruneşte comunităţile Israelite".

Liber la proiecte şi pentru monumentele "private"

Din luna septembrie 2019, prin Hotărârea de Guvern nr. 691/2019, şi proprietarii persoane fizice sau juridice de drept public sau privat pot participa cu proiecte care au ca obiect monumente istorice aflate în proprietatea acestora. Aceştia trebuie să urmărească deschiderea sesiunii de finanţare de către Institutul Naţional al Patrimoniului şi să aibă pregătită documentaţia necesară. Atenţie, însă, finanţarea se acordă numai în condiţiile existenţei unor surse de finanţare proprii sau atrase ale beneficiarului finanţării, în numerar, într-un cuantum care nu poate fi mai mic de 10 la sută din valoarea totală a finanţării solicitate. "Aşadar, după o perioadă destul de lungă, statul a înţeles să deschidă uşa finanţărilor pentru salvarea monumentelor istorice şi proprietarilor persoane fizice şi juridice de drept privat, creând posibilitatea unei competiţii principiale, deschise, în care beneficiile ar fi atâtâ pentru monumental istoric şi, prin acesta, patrimonial cultural, cât şi proprietarul, care, într-un final, îşi poate renova proprietatea aşa cum sunt cerinţele legale de protejare a patrimoniului cultural construit", a concluzionat Marius Mitrof.

viata-libera.ro