Jump to content

Portul Galaţi, un concurent pentru Rotterdam?


dcp100168

Recommended Posts

Portul Galaţi, un concurent pentru Rotterdam? (I)

Recenta blocare a accesului României în spaţiul Schengen defineşte fizionomia unui nou tip de provocare la adresa securităţii economice a României, pe de o parte, dar defineşte şi cadrul unui lovituri cu impact de imagine, deoarece se trasează astfel o linie de demarcaţie şi divizare la nivel european instituită de Olanda, cu suportul unor state pivot europene - Germania şi Franţa, susţine Ciprian Dediu, directorul executiv al zonei intercomunitare metropolitane Galaţi - Brăila. Acesta a făcut o amplă analiză a motivelor şi mecanismului care s-ar afla în spatele deciziei Olandei de a bloca accesul României în spaţiul Schengen, pe care ne-a pus-o la dispoziţie şi pe care v-o prezentăm în continuare.

„Am văzut că una din problemele care se pun în ultima perioadă este cea legată de ipoteza că Olanda ar fi interesată de preluarea managementului portului Constanţa, acesta fiind unul din motivele pentru care s-ar opune intrării ţării noastre în Schengen. Dacă privatizarea portului Constanţa ar fi în favoarea Olandei, acest lucru ar putea avea efecte şi asupra economiei Galaţiului, şi aici mă refer mai ales la domeniul transporturilor, mai exact transportul mărfurilor cu ajutorul containerelor. Dar acesta nu va fi singurul efect negativ asupra Galaţiului”, ne-a declarat Ciprian Dediu.

De ce Galaţiul ar putea reprezenta un pericol?

Cele trei state se numără printre beneficiarii cheie din structura politică a Uniunii Europene. Germania, Franţa şi Olanda, la care se adaugă Italia, sunt patru dintre cei şase membri fondatori ai UE, ce deţin majoritatea voturilor în Consiliul Europei şi Parlamentul European. Aceleaşi state controlează pieţele de înaltă tehnologie - şi în ultimă instanţă, viaţa - în Europa, totalizând împreună peste 70 la sută din totalul patentelor tuturor celor 27 de ţări ale UE. În ceea ce priveşte viaţa tuturor celor 27 de ţări membre, cele patru ţări nominalizate au cel mai greu cuvânt de spus, iar acum, în urmă cu o lună, au spus un „Nu” categoric României într-o chestiune care nu este deloc simbolică, tema acordului Schengen. Chestiunea actuală se încadrează perfect în cadrele analizei geopolitice, potrivit definiţiei lui Ion Conea, ce plasează obiectul de studiu al geopoliticii în domeniul relaţiilor internaţionale, considerând că „geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul politic dintre state”, şi că „geopolitica va fi ştiinţa relaţiilor sau - şi mai bine - a presiunilor dintre state”. Analiza de faţă încearcă să definească câteva elemente ale unui buletin geopolitic aidoma buletinului meteorologic, în spiritul cercetării geopolitice care trebuie, reluată într-una, aşa cum e refăcut zi de zi buletinul meteorologic.

Discursul politic manipulator pe tema Schengen la nivel european

Chestiunea Schengen este în mare parte o temă de discurs politic şi, ca orice discurs politic, există în spatele suprafeţei vizibile a argumentării teoretice şi “principiale”, interese mai mult sau mai puţin manifestate. Manipularea discursului public pe tema împotrivirii Olandei la intrarea României în Schengen este un exemplu flagrant a acestei stări de fapt. Ideea iniţială a tratatului Schengen a luat fiinţă în urma dezbaterilor statelor membre în anii '80, când s-a plecat de la conceptul generos al libertăţii de circulaţie a cetăţenilor europeni. Tratatul Schengen poartă numele unui orăşel din Luxembourg, unde a fost semnat prima oară acordul, la data de 14 iunie 1985, de către Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, ulterior, după zece ani alăturându-se şi Grecia, Italia, Islanda, Spania, Norvegia, Portugalia, Suedia, Finlanda, Danemarca şi Austria, iar la data de 27 decembrie 2007 tratatul a mai fost ratificat de către Slovacia, Malta, Polonia, Slovenia, Lituania, Letonia, Cehia, Estonia şi Ungaria. Acordul oferă cetăţenilor statelor membre posibilitatea de a călători oriunde în spaţiul nou creat fără a fi supuşi controlului vamal, având posibilitatea de a se stabili ori de a se angaja pe teritoriul oricărui astfel de stat, cât şi opţiunea de a cere azil în cazul persecutării persoanei în statul de origine pe motive etnice ori religioase. Acordul include măsuri privind un control riguros la graniţele externe ale UE, cooperarea la nivel înalt între organele judiciare şi poliţieneşti ale statelor membre cât şi o uniformizare a politicii de acordare a vizelor şi a controlului vamal la graniţele externe. Pactul asigura un teritoriu de liberă circulaţie în interiorul Uniunii Europene, o libertate mai mare pentru cetăţeni de a-şi muta locul de muncă, oferind posibilitatea migraţiei forţei de muncă dintr-un stat în altul şi, deasemenea, se configurează un spaţiu al justiţiei, libertăţii şi securităţii. România a făcut paşi importanţi în vederea securizării graniţelor investind sume enorme, de miliarde de euro, acordaţi unor companii europene ca EADS, concerne care au profitat de efortul românesc de aderare la Schengen. În mod cu totul ipocrit, Germania şi Franţa, ţări care deţin participaţiile cele mai mari la EADS, la care s-au adăugat şi Olanda, au demarat o adevărată campanie negativă la adresa României sub pretexte dintre cele mai variate. Franţa, Germania şi Olanda s-au opus încă din primăvara anului 2010 integrării României şi Bulgariei în spaţiul Schengen, cerând consolidarea luptei împotriva corupţiei, iar în iunie 2011, ministrul francez de Interne, Claude Gueant, a evocat o aderare în două etape, cu deschiderea în toamna (2011) a frontierelor aeriene apoi, în 2012, a frontierelor terestre, cu prezenţa ofiţerilor şi poliţiştilor de frontieră din alte state.

După care, în septembrie 2011 Elaine de Boer, purtătoarea de cuvânt a ministrului olandez al Imigraţiei, Gerd Leers, a subliniat că "Nu vom aproba nici măcar intrarea parţială". Deşi inclusiv preşedintele Comisiei Europene, Jose Barroso, a spus că, din punctul de vedere al Executivului UE, România şi Bulgaria şi-au făcut temele pe Schengen şi că de fapt Olanda nu respecta tratatul UE. Cazul Olandei reprezintă culmea ipocriziei, deoarece vocalizele la adresa României sunt întemeiate pe cu totul alte motive decât cele pretinse public.

Interesele Olandei, Atlanticul şi Marea Neagră

Una dintre mizele serioase ale împotrivirii acerbe a Olandei faţă de intrarea în Schengen a României este de ordin geoeconomic şi geopolitic, deoarece pleacă de la problema Gurilor Dunării şi a măririi potenţialului căii de acces comercial în următorii ani ca urmare a unui uriaş proiect demarat în principal de Austria. În acest moment, Rotterdam e cel mai important port comercial din Europa, dar partenerii de bază ai Olandei pe această rută sunt vestici. Germania, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite sunt principalii parteneri, atât de import, cât şi de export ai Olandei, ce trec mărfuri prin Rotterdam. Rotterdam şi Anvers sunt principalele porţi de intrare europene pentru mărfurile din afara Uniunii Europene. Importanţa strategică a Rotterdam-ului e subliniată şi de faptul că portul olandez e punctul de plecare al principalei căi de transport rutier europene, Coridorul A, pe direcţia Genova.

„Dunărea ar putea deveni axa comercială majoră e Europei”

Au apărut câteva noi elemente care amplifică importanţa Dunării, transformând-o într-o axă comercială majoră a Europei. În perspectivă, Galaţiul şi Constanţa ar putea concura cu cea mai importantă cale de transport naval european, ce pleacă din Olanda, ca urmare a edificării unui proiect care se discută la nivelul Comisiei Europene încă din 2008, proiect ce vizează realizarea unui canal navigabil Constanţa-Rotterdam. Dunărea e prima cale ce ar urma să fie adusă la nivelul unor cerinţe de transport de peste 10 ori mai mari decât cele din prezent, urmată de o serie de până la 12 râuri şi canale. Este vorba despre o “strategie a Dunării”, “iniţiativa româno-austriacă”, parte a acestui proiect. Studiile de fezabilitate au scos în evidenţă faptul că dezvoltarea acestui proiect european ar scădea cu peste 20 la sută profiturile Rotterdamului - port ce deserveşte de fapt şi Germania, prioritar, şi ar diminua importanţa majoră a ieşirii la oceanul Atlantic a Olandei transferând asupra Mării Negre - respectiv asupra bazinului mediteranean - o parte din importanţa accesului la Atlantic. Diminuarea rolului Atlanticului şi creşterea consecutivă a rolului Bazinului Mediteranean reprezintă o motivaţie serioasă, de ordin geopolitic, ce justifică atitudinea energică a Olandei şi atacul furibund la adresa România din ultima perioadă.

Olanda a strâns din dinţi, la vedere, s-a făcut că sprijină iniţial proiectul, doar este unul de interes european, însă în realitate nu doreşte cu niciun chip realizarea canalului care ar oferi ţărilor din Europa Centrală acces direct la Marea Neagră şi de aici la Canalul Suez.

Ar urma să apară o nouă ruta comercială: Canalul Suez - Europa Centrală via Constanţa, care, faţă de cea veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană şi ocoleşte Peninsula Iberică) prezintă avantajul că scurtează drumul cu opt zile, inclusiv costurile aferente.

Evident, decurge de aici şi un alt avantaj major: porturile Mării Negre şi cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă poziţie faţă de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian şi ale Extremului Orient. Canalul, aşadar, ar mări şi importanţa poziţiei României la Marea Neagră. Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte oricum în prezent, în primul rând prin creşterea importanţei comerciale a Dunării, şi, în al doilea rând, prin descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspică, care vor trebui transportate spre Europa şi spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră.

monitoruldegalati.ro

Link to comment
Share on other sites

Portul Galaţi, un concurent serios pentru portul Rotterdam? (II)

Nu degeaba Simion Mehedinţi sublinia în lucrarea sa, legăturile noastre cu Dunărea şi marea, importanţa Mării Negre pentru România: „Þărmul mării reprezintă cea mai favorabilă faţadă pentru orice stat”. Un alt autor român, Gheorghe I. Brătianu, susţinea chiar că apariţia provinciei istorice româneşti, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza “drumul către mare”: “Drumul către mare a cerut aici o ordine de stat şi aceasta a înfăptuit-o poporul român” (Gh. I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre. Curs 1941-1942).

Prin poziţia sa geografică, Zona Liberă Galaţi continuă tradiţia statutului de Porto Franco pe care Galaţiul l-a obţinut în perioada 1837 - 1883, având acces la Dunăre. Zona Liberă Galaţi este un punct strategic în zona de est a oraşului, pe teritoriul acesteia întâlnindu-se toate căile de comunicaţie: rutier, feroviar mixt ruso-european şi naval. Galaţiul este al doilea port al României, cu posibilitate de conectare la Marea Neagră, de la Galaţi Dunărea fiind maritimă. Prin porturile sale (un port pentru transportul de persoane şi trei pentru transportul de mărfuri) se realizează cea mai importantă parte a exportului de cherestea a României. Poziţia Galaţiului este peninsulară deoarece este înconjurat de ape din 3 părţi. Toate aceste artere hidrografice, prin caracteristicile lor, au contribuit la dezvoltarea portului care a fost într-o anumită etapă istorică cel mai mare port al României. Dunărea, al doilea mare fluviu al Europei, primul fiind Volga, a constituit unul dintre cele mai circulate drumuri ale Europei încă din antichitate.

Nu întâmplător, ani de-a rândul diplomaţia moscovită a încercat cu insistenţă să determine România să sprijine Rusia pentru a deveni membru plin al Comisiei Dunării, operaţiune reuşită până la urmă cu sprijinul Germaniei. În 1948, tot Moscova smulgea Galaţiului dreptul avut dintotdeauna de a găzdui Comisia Dunării şi-l transfera Budapestei. Oraşul Galaţi, al doilea oraş al Moldovei, ce a cunoscut o remarcabilă dezvoltare după 1829, când a fost desfiinţat monopolul turcesc, a fost sediul Comisiei Europene a Dunării din 1856 până în 1948. Reglementarea Dunării a avut loc după conferinţă de pace de la Paris din 1856, când s-a hotărât libertatea navigaţiei pe Dunăre, înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării (cu sediul la Galaţi) şi neutralitatea Mării Negre. Astfel a fost moderat şi micşorat considerabil controlul Mării Negre de către două Imperii, oferindu-se României o poziţie importantă, până atunci accesul la Marea Neagră fiind controlat exclusiv de Imperiul Otoman şi Imperiul Rus. În 1941, în articolul intitulat “Hotarul românesc dunărean”, geograful Al. Rădulescu arăta că Dunărea îndeplineşte un rol întreit:

1. În primul rând, rolul de arteră de navigaţie, cunoscută încă din Antichitate şi reluată cu intensitate la începutul epocii moderne.

2. Rolul de hotar: Dunărea desparte aici Europa Balcanică de Europa centro-orientală, căreia îi aparţine şi România. “Toate sunt în contrast între cele două mari diviziuni: relieful mai mult muntos, predominarea terţiarului, procentul redus al loess-ului, climatul premediteranean, ca şi flora şi fauna sunt caracterele principale ale Peninsulei Balcanice, în timp ce în Europa centrală avem forme de relief variate, cu un procent mare de şes, predominarea cuaternarului, bogate paturi de loess, climat continental de tip danubian şi polonez” .

3. Dunărea a avut rol de „polarizare politică a statului românesc”. Libera navigaţie la gurile Dunării poate fi asigurată de o Românie puternică, singura interesată ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.

Concluziile studiului lui Al Rădulescu sunt, pe de o parte, că navigaţia pe Dunăre s-a putut face în libertate numai când ruşii au fost îndepărtaţi de la Gurile Dunării, iar pe de altă parte, aceea că de Dunăre se leagă însăşi existenţa statului românesc, „a cărui misiune de santinelă europeană a dovedit de-a lungul istoriei că o poate îndeplini. Din aceste raţiuni geopolitice, Europa are nevoie în această poziţie de un stat românesc puternic, întreg, având un ţărm la Marea Neagră suficient de întins încât să devină apt pentru paza gurilor Dunării”.

Această concluzie era susţinută şi de Simion Mehedinţi, care consideră că Dunărea a jucat în istoria românilor rolul de a fi determinat, în cea mai mare parte, întregirea teritorială a statului român în secolul al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. Astfel, în încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea “când începe Unirea?”, Mehedinţi stabilea următoarele etape:

1. în 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialele stăpânite de turci pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, generozitatea marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând, de dorinţa Marii Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.

2. În 1865 Basarabia este restituită, deoarece Anglia şi Franţa deveneau din ce în ce mai preocupate de “chestia Orientului” şi de înaintarea ruşilor către Bosfor.

3. Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară deoarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un domn legat prin recunoştinţă de Franţa.

Problema Dunării şi a importanţei strategice a ei şi a gurilor sale nu poate fi separată de cea a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Un diplomat român al perioadei interbelice, C. Diamandy, susţinea că “dacă geograficeşte Dunărea sfârşeşte la gurile ei, economiceşte ea se varsă în Marea Mediterană: în Deltă îşi vărsa apele, în Mediterană îşi duce navele. Fără ieşire liberă la răspântia Mediteranei, Dunărea nu-şi poate îndeplini rolul în comerţul mondial”.

Importanţa Dunării pentru întreaga Europă la aceea vreme era accentuată şi de faptul că din Comisia Dunării făceau parte şi ţări non-dunărene, de pildă Marea Britanie. Succesul susţinerii internaţionale a României în aceea perioadă istorică, când a primit cheile Dunării prin bunăvoinţa marilor puteri occidentale, s-a datorat în mare parte domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cel care a demarat un proiect major pentru acele timpuri, cu reverberaţie geopolitică evidentă. Cuza a proiectat construirea unei căi ferate şi a unui pod peste Dunăre care să lege portul Galaţi de teritoriile retrocedate şi un viitor port la Marea Neagră, ba chiar a propus şi construirea unui canal navigabil care să lege braţul Chilia de mare. Costurile foarte mari ale proiectului, deşi aprobat de parlamentul României în 1868, l-au făcut pe domnitorul Carol I să nu promulge legea dar proiectul său, chiar în formă declarativă, a stârnit entuziasm la nivelul cancelariilor europene şi a avut însă darul să deblocheze mari fonduri băneşti din partea marilor puteri occidentale şi să asigure succesul Comisiei Europene a Dunării, care a activat cu un succes deosebit timp de 82 de ani, în beneficiul României.

Rusia şi Comisia Dunării

Rusia a fost împinsă de la Dunăre cam cu 20 de kilometri şi ca urmare ţinuturile Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei (cele trei judeţe au fost răpite din nou de Rusia în 1877). România a devenit membru cu drepturi depline a Comisiei în 1877, după proclamarea independenţei. După terminarea primului război mondial Comisia îşi reia activitatea, sub numele de Comisia Internaţională a Dunării.

În iunie-august 1948 conferinţa organizată de Rusia sovietică la Belgrad a creat o nouă Comisie a Dunării, care a mutat sediul noii organizaţii de la Galaţi la Budapesta, iar din Comisie făceau parte doar statele comuniste riverane: Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, URSS şi RSS Ucraineană. Statele neriverane au fost excluse, Austria s-a alăturat Comisiei în 1960, iar Republica Federală Germană nu a dorit să participe. După 1990 Comisia Dunării a ajuns să aibă 11 membri: Republica Federală Germană, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina şi Federaţia Rusă. Statele membre sunt reprezentate în Comisie prin ambasadorii acreditaţi în Ungaria.

„Interesul manifest al României de revizuire a Convenţiei de la Belgrad din 1948 şi de readucere la Galaţi a Comisiei Dunării deranjează enorm, evident în primul rând Rusia, statul care a avut rolul primordial în îndepărtarea României de dreptul utilizării resursei sale naturale, Dunărea, cu implicaţiile geopolitice de rigoare”. Este declaraţia lui Ciprian Dediu, directorul executiv al comitetului director al zonei intercomunitare metropolitane Galaţi - Brăila. În analiza făcută de Ciprian Dediu se mai arată următoarele: „Nu întâmplător, urmărind mai departe discursul Olandei descoperim o inflexiune rusească clară în vocea premierului olandez care, culmea, invocă primejdia KGB-ului pentru a cere blocarea acordării cetăţeniei basarabenilor de către statul român, basarabeni cărora le-a fost smuls prin forţă de către şeful suprem al NKVD-KGB, Stalin, acest drept (cu suportul entuziast al Germaniei, adică al cancelarului Hitler, la acea vreme. Cancelarul de astăzi, o perfectă vorbitoare de rusă, ce provine dintr-o familie care a ales libertatea fugind din RFG în... RDG-ul sovietic, nu diferă în reacţiile de prietenie faţă de Rusia de Hitler în perioada de amor cu Stalin)”.

Radiografia discursului mincinos al Olandei la adresa României

Pentru a acutiza discursul său public la adresa României, Olanda a scos de la naftalină retorica Războiului Rece, pretinzând că România ar fi poarta de intrare a KGB-ului în UE! Premierul Mark Rutte a reînviat retorica anti-KGB, susţinând că sistemul de securitate olandez nu poate verifica ce hram poartă noii cetăţeni europeni veniţi din Republica Moldova prin România şi Bulgaria.

În realitate Olanda nu poate să pună problema acordării cetăţeniei române pentru basarabeni câtă vreme ea însăşi acordă în medie câte 40.000 de cetăţenii pe an. Actualul guvern condus de Mark Rutte (VVD – Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie) se bazează pe sprijinul parlamentar al PVV (Partidul Libertăţii) condus de Geert Wilders care are un program naţionalist olandez şi anti-islamic. Printre prevederile din programul politic al lui Geert Wilders se numără înregistrarea etniei pentru cetăţenii olandezi, deportarea infractorilor cu cetăţenie străină sau cu dublă cetăţenie (inclusiv olandeză), închiderea şcolilor islamice, interzicerea accesului pe piaţa muncii a originarilor din ţări islamice. Evident, guvernul olandez nu poate să adopte la vedere aceste măsuri anti-islamice, însă pentru a da o cât de mică satisfacţie programului anti-imigraţionist al lui Geert Wilders merge pe blocarea politicilor migraţioniste dinspre estul Europei, iar ţapii ispăşitori ar fi România şi Bulgaria.

Discursul olandez şi nu numai al ei pe tema cetăţeniei basarabenilor, care vezi Doamne ar inunda statele Schengen cu mână de lucru ieftină, este un discurs mai mult decât convenabil Rusiei, care a vituperat ofensiv la adresa României – alături de Vladimir Voronin, fostul preşedinte comunist, pentru îndrăzneala Bucureştiului de a uşura acordarea cetăţeniei către basarabeni după evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău, evenimente care au dus la căderea, deocamdată, a regimului comunist, filorus. Nu mai puţin decât comuniştii lui Voronin sunt filoruşi şi “europenii” olandezi.

„Pe scurt, întreaga discuţie ce se poartă în aşa zisele «medii europene» pe tema cetăţeniei acordate de România basarabenilor este una falsificatoare în conţinut, iar în spatele discursului public ipocrit se simte bagheta unui dirijor implicat dintotodeauna în orice temă ce priveşte Basarabia, basarabenii şi România. Dirijorul moscovit, cu găleata cu petrol la picior”, se mai arată în finalul analizei făcute de Ciprian Dediu.

monitoruldegalati.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.