Jump to content

Povestea gălăţeanului ajuns bodyguard în Irak


dcp100168

Recommended Posts

Povestea gălăţeanului ajuns bodyguard în Irak

* În Irak, mai sigur decât… acasă * Fără barbă, tatuaje şi… blugi!

Îi vom spune Dan. Nu-mi poate oferi date despre el, fără să-şi rişte slujba. Este un gălăţean de vreo 40 de ani, robust, cu muşchi zdraveni, însă jovial, nu fioros. Care a ales să-şi pună pielea la bătaie într-o ţară „fierbinte”: Irak. Când, în 2004, angajaţii firmelor de pază private luau locul militarilor, el a fost printre primii acolo, în „Security”, cum îi place să spună. Nu-mi poate da numele firmei americane pentru care lucrează acum, însă sigur nu este Blackwater… Vă spun de la început: nu a ucis terorişti, nu i-a explodat vreo mină în faţă, dar a rezistat izolării în tabără, tensiunii, temperaturilor extraordinar de ridicate şi tentaţiilor care te fac să te joci cu focul. A fost un martor al altei spiritualităţi, al unei alte lumi… „Bodyguard”, „mercenar” - sunt denumiri care desemnează o slujbă riscantă pentru cei vreo 15.000 de astfel de angajaţi din Irak, plătită nu excelent, dar mult mai bine decât o slujbă în ţară… „Sincer, uneori mi se pare că eşti mai în siguranţă acolo”, îmi declară, neaşteptat, Dan.

„Şi în timpul serviciului, şi după, e o anumită conduită, ai un nivel ridicat de securitate, pe când aici, pe stradă, ţi se poate întâmpla oricând ceva. Lucrezi la o firmă de pază şi protecţie în România, te cheamă că se încaieră cineva - trebuie să te duci, să-i desparţi. Şi sparge unul o sticlă şi ţi-a luat gâtul! Pentru ce?!” Acolo, „protecţia muncii” te ţine cu degetul pe trăgaci: „În Irak eşti pregătit pentru aşa ceva, aici nu eşti!” În 2004, când a sosit acolo, i s-a cerut să nu poarte blugi sau tricouri cu inscripţii în engleză - să nu pară american! Era mai… sigur! „După ce au apărut probleme pe la alte firme, compania noastră a impus printre standarde respect pentru cei cu care interacţionam: nu aveam voie să purtăm barbă, ci doar cioc şi nu mare. Dacă aveai tatuaje pe mâini, trebuia să porţi numai bluză cu mânecă lungă! Trebuia să arăţi decent, să nu pari killer, mercenar, oamenii cu tatuaje fiind văzuţi ca nişte duri. Iar partea irakiană ne-a impus o anumită uniformă, ca să ne deosebim de armatele lor. Cu toţii aveam uniforme kaki deschis.”

Un provizorat… permanent!

„Niciodată nu m-am gândit c-am să stau câţiva ani! Mi-am zis: stau un an, maxim doi, apoi vin acasă. Dar când am văzut că mi-e bine… Îmi place să râd, să glumesc, iar asta m-a ajutat foarte mult.”

Întâi a lucrat la Şantierul Naval, abia terminase şcoala de lăcătuş mecanic. „După un an şi ceva în Şantierul Naval, am lucrat numai în Security, în privat. Am fost printre primii care au lucrat ca detectiv particular. O perioadă chiar ne iubeau poliţiştii, până am făcut ceva care nu le-a convenit şi a cam trebuit să ne ascundem. Când îi fotografiezi că încarcă maşina poliţiei cu saci de pui, nu prea le convine… În uniforme, în maşină cu însemne! Şi, neavând tehnologia de acum, a trebuit să ne ducem mai aproape ca să putem să-i fotografiem. Ne ocupam şi atunci cu ceea ce se face acum în firmele de pază, în Security: ne angaja o anumită companie - pe atunci majoritatea erau de stat - să le prezentăm cam ce sistem de pază ar fi bun şi mai ales pe unde se fură, cine fură. Pe urmă am intrat în serviciu de pază şi protecţie privat. Am lucrat în Brăila, pe Litoral, la munte, în Galaţi... Prin ´95-´96, având ceva experienţă, au început să se deschidă firme de pază şi m-am angajat.” Se făceau angajări şi la Corpul Gardienilor Publici, „dar când am intrat în curte şi am văzut ce mici şi pricăjiţi erau acolo… Când au ieşit şi ne-au văzut pe noi, cinci-şase inşi, mai mari, ne-au spus: A, voi urmaţi! Am întrebat: Ce bani se dau? Câştigau jumătate din ceea ce câştigam noi - nu ne interesa! Mergeam la interviu şi prima întrebare era: Ce salariu este?”

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Un gălăţean, bodyguard în Irak (2). „Navetist” la Kirkuk

Dan, aşa cum am convenit să-i spunem gălăţeanului angajat la o firmă americană de pază din Irak, a lucrat în diferite locuri, printre care Zona Verde din Bagdad, zonă rezidenţială extrem de bine păzită. Ultima sa misiune a fost însă în nord, la Erbil, un oraş cu peste un milion de locuitori şi o istorie urbană de 6.000 de ani.

„În opt ani, nu am avut necazuri cu atentate. Şi de asta au şi vrut să lucreze cu noi. Prin pregătirea pe care am făcut-o cu irakienii, am mers pe contrainformaţii şi pe acea supraveghere permanentă a împrejurimilor. Aş putea spune că, atât timp cât am fost în Kirkuk, în urma informaţiilor pe care le-am dat noi, au fost arestaţi o grămadă de insurgenţi. Cred că au fost 18-20 de arestări în anii respectivi. Secţia de poliţie irakiană era aproape şi, dacă ni se părea ceva suspect, ne anunţam colegii şi imediat apărea poliţia. Şi din cauza asta n-am avut evenimente", povesteşte omul nostru.

Ca în închisoare

„Noi nu ieşeam de acolo - n-am fost niciodată expuşi. Dacă ar fi avut cineva vreo treabă cu mine, trebuia să sară un gard de patru metri jumătate. Noi eram plătiţi pentru 24 de ore din 24! Dacă se dădea alarma, în două-trei minute erai echipat din cap până-n picioare, să ajuţi unde e nevoie.” Cu toate acestea, viaţa acolo nu i s-a părut o puşcărie la 58 de grade: „Când ai contract de trei luni cu o lună - 84 de zile de lucru cu 28 de concediu - nu prea mai te plângi, dar intri într-un automatism. Cred că numai doi sau trei dintre colegi s-au căsătorit în perioada asta - restul erau deja căsătoriţi dinainte, cu copii. La mine n-a ţinut.”

Perspective? „Habar n-am… Mama mai face mişto de mine, îmi zice: "Navetist! Adică nici în România, nici în Irak. Dacă aş fi putut avea însă o viaţă normală acolo, mă mutam în Irak, dar nu mi-ar fi plăcut vecinii, ha-ha… Şi nu sunt rasist! Altfel, vorbim de o zonă normală, cu oameni scuturaţi, cu şcoli...” Ţine să schimbe opinia că irakienii nu ne-ar semăna: ca şi noi, după ´90, sunt invadaţi de produse pe care le văd prima oară, atractive - nişte fleacuri! Dar mulţi dintre ei sunt oameni serioşi: „Băieţii irakieni cu chef de muncă aveau şi câte două-trei slujbe. Erau profesori, erau asistenţi pe ambulanţă, până şi un doctor venise să mai câştige un ban din opt ore de muncă în alt domeniu.”

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.