Mănăstirea Vladimireşti şi represiunea comunistă

[dcp100168]

Măicuţele din Vladimireşti, monitorizate de Poliţie întrucât ar putea crea scandal de Sf. Parascheva

Măicuţele de la Vladimireşti, care în luna iulie au perturbat slujba de întronizare a IPS Teofan ca mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, sunt monitorizate de către poliţişti, care vor să afle dacă acestea intenţionează să vină la Iaşi pentru a participa, marţi, la Sfânta Liturghie de la mitropolie. Ofiţeri ai Inspectoratului de Poliţie Judeţean (IPJ) Iaşi au luat legătura cu colegii lor din judeţul Galaţi, iar grupul de măicuţe este în permanenţă monitorizat, pentru a se afla dacă acestea intenţionează să se deplaseze la Iaşi de Sfânta Parascheva, au declarat, luni, surse din Poliţia Judeţeană Iaşi. "Aceste grupuri apar de regulă la Sărbătoarea Cuvioasei Parascheva de la Iaşi sau cu alte ocazii la care participă cei din conducerea Bisericii Ortodoxe. Măicuţele obişnuiesc să vină la Mitropolia din Iaşi pentru a provoca scandal”, au declarat, corespondentului MEDIAFAX, sursele citate. Până luni la prânz, poliţiştii ieşeni nu aveau informaţii că măicuţele vor veni la Iaşi marţi.

În luna iunie a acestui an, un număr de 17 măicuţe de la mănăstirea Vladimireşti (Galaţi) au fost reţinute de poliţiştii ieşeni, după ce au fost implicate într-un incident la Mitropolia Iaşi, în timpul ceremoniei de întronizare a lui IPS Teofan ca mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Femeile, care erau îmbrăcate în negru, au format grupuri de câte patru-cinci persoane, s-au răspândit printre oameni, iar în timpul slujbei au început să se manifeste zgomotos, strigând lozinci împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe. Măicuţele au fost scoase imediat din mulţime de către jandarmi şi duse la Poliţie, unde au fost legitimate şi au fost sancţionate cu avertisment.

Marţi, la Mitropolia Iaşi va avea loc Sfânta Liturghie prilejuită de Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. La slujbă sunt aşteptate să participe câteva zeci de mii de credincioşi din întreaga ţară.

[Mikka]

Mda, au terminat-o cu elevii care chiulesc si acum se apuca de monitorizat maicutze...

La fel de tari ca si colegii lor de la Timisoara - aia cu emo.

[dcp100168]

Represiunea comunistă asupra Mănăstirii Vladimireşti

Poate unul dintre cele mai controversate capitole din istoria românească recentă este cel legat de Mănăstirea Vladimireşti. Construită în urma unor teofanii arătate micuţei din comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Galaţi, cea care avea să devină maica Veronica Gurău, Mănăstirea Vladimireşti ajunsese în 1949 să fie recunoscută de către însuşi patriarhul Justinian drept un important reper spiritual. Însă componenta anticomunistă din manifestarea cultică de la Vladimireşti a devenit poate mai importantă decât cea spirituală, aşa cum trebuie să fie la temelia unui aşezământ monahicesc. De asemenea, prestigiul de care se bucurau tot mai mult Vladimireştii l-a determinat pe duhovnicul Ioan Iovan să fie nevoit să facă faţă valului de pelerini care cercetau această cetate a spiritualităţii, treptat alunecând pe o pantă care afecta respectarea canoanelor şi a tipicului liturgic. Devenise o problemă bisericească, pe care regimul comunist, prea atent la manifestările cu iz politic din Vladimireşti, începuse să le cunoască. Pentru regimul politic, Mănăstirea Vladimireşti devenise o prea mare problemă "legionară", pe care trebuia să o rezolve, însă printr-o aparentă respectare a legii, deoarece în acea vreme România urma să intre în ONU. Astfel, regimul a căutat să închidă Mănăstirea Vladimireşti cu mâinile mai-marilor din Biserică, tocmai pentru a nu fi acuzat de limitare a mani-festării confesionale. Însuşi patriarhul Justinian a încercat să-i salveze pe cei doi "capi ai Vladimireştilor", maica Veronica şi Ioan Iovan, dar regimul dorea chiar condamnarea lor, astfel încât să fie excluşi din tagma monahală. Au fost chemaţi la Patriarhie, dar cei doi au refuzat, gest faţă de care întreaga obşte a Vladimireştilor s-a solidarizat. În schimb, au răspuns printr-un memoriu de condamnare a autorităţilor comuniste şi poate prea agresiv la adresa ierarhiei ortodoxe. Documentul a fost multiplicat şi trimis în ţară. De asemenea, la Mănăstirea Vladimireşti s-a instituit o pază permanentă pentru a preîntâmpina o eventuală intervenţie a forţelor de securitate. Situaţia era extrem de dificilă, atât pentru Mănăstirea Vladimireşti, care devenea ca o cetate asediată în speranţa că vieţuitoarele vor fi lăsate în pace, cât şi pentru patriarhul Justinian, care dorea o mutare a maicii Veronica şi a duhovnicului Ioan Iovan şi o salvare a aşezământului monahal de la desfiinţare şi, implicit, de la confiscarea de către statul comunist. În acest context, Securitatea a trecut la măsura arestării, dar nu a capilor, ci a unor maici şi a preotului din comuna Tudor Vladimirescu, apropiat al Mănăstirii Vladimireşti. Astfel, la 28 martie 1955 sunt arestate maicile Teodosia Laţcu, Fevronia Filip, Gherghina Dima şi Epiharia Constantin, apoi preotul Neculai Chircă. În calitate de membre ale Comitetului de conducere al mănăstirii, aceste maici semnaseră şi multiplicaseră memoriul către Patriarhia Română. Parohul din Tudor Vladimirescu era cel care, practic, făcea legătura dintre Mănăstirea Vladimireşti şi exterior. Despre maica Teodosia am mai publicat într-un număr anterior al "Ziarului Lumina", de această dată încercând să ne oprim asupra atmosferei care a precedat ocuparea Mănăstirii Vladimireşti de către Securitate şi arestarea stareţei Veronica Gurău şi a duhovnicului Ioan Iovan.

ziarullumina.ro

Represiunea comunistă asupra Mănăstirii Vladimireşti (II)

Din acest grup, iniţial, numai maicile Teodosia Laţcu, Epiharia Constantin şi Fevronia Filip au fost arestate în data de 28 martie 1955, în urma asaltului trupelor de securitate asupra Vladimireştilor. Ceilalţi doi, preotul Chircă şi maica Gherghina, au fost arestaţi la 28 iulie, respectiv 9 august 1955, în timpul desfăşurării anchetelor la care erau supuşi capii Mănăstirii Vladimireşti. Interesant este faptul că acest grup al vieţuitoarelor, în frunte cu maica Teodosia Laţcu, a fost separat de lotul capilor de la Vladimireşti. Se poate spune că Securitatea a încercat să o determine pe maica Teodosia a se desolidariza de părintele Ioan Iovan şi maica Veronica Gurău şi astfel să o impună la conducerea Mănăstirii Vladimireşti, în scopul unui control cât mai riguros din partea autorităţilor statului. Probabil că regimul se mulţumea cu arestarea capilor Mănăstirii Vladimireşti şi funcţionarea în continuare a aşezământului, pentru a minimaliza din ecoul negativ care se produsese în urma măsurii luate de Securitate. Numai că obştea Mănăstirii Vladimireşti, rămasă în libertate, era solidară cu cei din închisoare, unde părintele Ioan Iovan şi maicile Veronica Gurău, Mihaela Iordache, Teodosia Laţcu şi toate cele arestate refuzau să cedeze în faţa presiunilor anchetatorilor. Aşa s-a ajuns la măsura trimiterii în justiţie pentru acuzaţii de "agitaţie publică", adică semnarea şi multiplicarea memoriului adresat Patriarhiei Române, şi "omisiune de denunţ", în legătură cu ascunderea şi procurarea unor acte de identitate false unor fugari primiţi în incinta Mănăstirii Vladimireşti. Maica Fevronia Filip, călugăriţă în Vladimireşti încă din 1939, ca iconoamă, primise ascultarea de a se îngriji de paza mănăstirii, în timp ce Epiharia Constantin, vieţuitoare din 1942, i-ar fi ajutat alături de maica Gherghina Dima pe fugarii aflaţi în mănăstire, ca o ascultare primită de la maica Veronica. Preotul Neculai Chircă, ca paroh în comuna Tudor Vladimirescu, fusese permanent un apropiat al Mănăstirii Vladimireşti şi chiar slujise atunci când era solicitat de obşte, fapte pentru care era acuzat de "favorizare la acte de teroare", încadrare ulterior schimbată în "agitaţie publică". Aceştia au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Bucureşti, prin Sentinţa nr. 263 din 5 martie 1956, maicile primind între patru şi cinci ani de "închisoare corecţională", însă toţi inculpaţii beneficiind de amnistiere prin prevederile Decretului 421/1955. După anchete la Securitatea din Galaţi, detenţie la penitenciarul din acelaşi oraş şi la Jilava, la 13 martie 1956 cei patru erau eliberaţi. Maicile nădăjduiau că se vor întoarce în mănăstirea lor scumpă. Între timp, Securitatea asediase încă o dată Mănăstirea Vladimireşti, pentru a obliga maicile solidare cu cei din închisoare să părăsească aşezământul. Mănăstirea Vladimireşti nu mai exista, întreaga incintă fiind confiscată de către stat. Aşa a început al doilea calvar pentru cele care vieţuiseră la Vladimireşti, multe maici încercând să locuiască cât mai aproape de mănăstirea lor de metanie, chiar dacă aveau regim de "domiciliu obligatoriu".

ziarullumina.ro

[gelu]

Din cate stiu, poate gresesc, maicutele au fost in clinciuri mari si cu Teoctist. Si-au furat bataie buna si dupa revolutie pentru ca nu erau la sufletul "preafericitului". Nu stiu cum e in zilele noastre cu noul "preafericit" si cu "preafericitul local". Mai ales ca astia doi acum au alte prioritati care n-au legatura cu doctrina ci cu inmultitul argintilor.

[dcp100168]

Mânăstirea Vladimirești

Mănăstirea Vladimireşti, situată în apropierea comunei Tudor Vladimirescu, a fost înfiinţată din iniţiativa sorei Vasilica Gurău, devenită monahia şi stareţa Veronica. Lucrările de construcţie au început în anul 1939, un an mai târziu sfinţindu-se deja paraclisul mănăstirii. Înfiinţarea noului locaş de închinare a fost aprobată în anul 1941.

Ca urmare a presiunilor exercitate de regimul comunist totalitar, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act, în 1956, de autodesfiinţarea mănăstirii.

După 1990 mânăstirea a fost reînfiinţată şi refăcută, stareţa Veronica Gurău, Maica Veronica, după cum îi spuneau localnicii şi multe dintre fostele maici reîntorcându-se în mânăstire. Au fost rectitorite biserica mare şi paraclisul de iarnă, corpurile de chilii, anexele mânăstireşti şi au reînceput să funcţioneze atelierele de pictură, sculptură, croitorie, broderie, etc.

După  trecerea la cele veşnice a întemeietoarei mănăstirii, în toamna anului 2005, monahia Daniela Nedelcu a fost numită stareţă a aşezământului monahal, fiind instalată în această funcţie la 16 aprilie 2006.

presadegalati.ro

 

[dcp100168]

Cum a fost arestat în biserică fiul duhovnicesc al lui Arsenie Boca

Arsenie Boca l-a pregătit pe părintele Ioan Iovan, unul dintre marii teologi ai României, pentru a fi, în tinereţe, duhovnicul celei mai prigonite mănăstiri din timpul stăpânirii comuniste: Tudor Vladimirescu din Galaţi. Considerat duşman al poporului, părintele Ioan a fost arestat, împreună cu stareţa Veronica şi cu alte maici, în urma unei operaţiuni militare în forţă la care au participat sute de soldaţi.

Deşi există obişnuinţa ca numele părintelui Arsenie Boca să fie legat în special de Prislop, există numeroase dovezi că acesta a avut o influenţă importantă, inclusiv prin prezenţa sa fizică, în mai multe locuri din România. Un astfel de exemplu este Tudor Vladimirescu din judeţul Galaţi, cea mai cunoscută mănăstire din sudul Moldovei, în ciuda faptului că este o aşezare monahală relativ „tânără”, de nici opt decenii. La amintita mănăstire, Arsenie Boca, „sfântul Ardealului“, a avut un rol extrem de important în definirea conştiinţei teologice a părintelui Ioan Iovan (duhovnicul aşezării monahale, devenit apoi unul dintre cei mai importanţi eologi români) şi a măicuţei Veronica, una dintre cele mai cunoscute stareţe de pe teritoriul românesc.

Arsenie Boca a fost l-a pregătit personal pe duhovnicul de la Vladimireşti

Părintele Ioan Iovan a fost considerat fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acesta l-a pregătit special pentru a fi duhovnicul mănăstirii de la Tudor Vladimirescu, faţă de care avea sentimente speciale.

Tânărul profesor de religie Silviu Iovan (devenit Ioan prin tundere la mohahism) l-a cunoscut pe Arsenie Boca la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, loc în care a cunoscut-o, de altfel, în 1948, şi pe maica Veronica, stareţa Mănăstirii Vladimireşti. În acel timp, era absolvent al facultăţii de teologie din Cluj şi era doctorand sub bagheta marelui teolog ortodox Dumitru Stăniloaie.

Stareţa era venită acolo în căutarea unui duhovnic pentru mănăstire, iar părintele Arsenie, care fusese câteva luni duhovnicul mănăstirii Vladimireşti, i-a spus măicuţei nişte vorbe vizionare: „Ţi-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!”

Pe 26 mai 1948, Silviu Iovan a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari - singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc şi în prezenţa episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimireşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către Preasfinţitul Antim Nica, episcopul Galaţiului, la mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de Ioan. Între 1948 şi 1955, părintele Ioan a slujit la mănăstirea Vladimireşti, loc în care a fost admirat până la veneraţie de credincioşii ortodocşi, spre disperarea regimului comunist. De altfel, după cum vom arăta în continuare, presiunile comuniştilor asupra mai-marilor bisericii au jucat un rol determinant în întreaga poveste.

Trădarea mai-marilor Bisericii faţă de părintele Ioan

Chiar dacă în perioada războiului mănăstirea Tudor Vladimirescu s-a aflat în calea tuturor armatelor, nici germanii şi nici ruşii n-au îndrăznit să se atingă de aşezarea monahală, pe care au tratat-o cu profund respect.

Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre stăpânirea bolşevică din România, care a încercat să folosească uriaşa admiraţie a populaţiei faţă de părintele Ioan şi faţă de maicaVeronica pentru a-şi amplifica propaganda în favoarea colectivizării. Comuniştii mizau pe faptul că la marile sărbători creştine la mănăstire ajungeau între 10.000 şi 30.000 de oameni. Cum părintele Ioan şi maica Veronica au refuzat să fie activişti bolşevici, autorităţile acomuniste au pornit o prigoană fără seamăn împotriva acestora, iar mai-marii Bisericii au fost, din păcate, parte a acestui scenariu diabolic. Totul a pornit de la un pretext cumva banal. La sugestia măicuţei Veronica, părintele Ioan a adus inovaţia desei împărtăşiri cu Hristos Euharistic, aşa cum făceau primii creştini. Fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioşi veniţi la locul sfânt şi sfinţitor, pentru a-i ajuta pe toţi, părintele Ioan a trecut - cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici - la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare). Ideea a atras însă nemulţumirea unor înalţi prelaţi, care deja erau presaţi de autorităţi să pună Biserica în slujba stăpânirii bolşevice. La acuzaţiile că spovedeşte în bloc, părintele răspundea, însă, cu înţelepciune: “Şi diavolul fură sufletele tot în bloc!” A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic şi la ordinul organelor statului, încep presiunile asupra părintelui Ioan şi a mănăstirii Vladimireşti. Este somat să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în Bucureşti, iar în ultimul rând să-şi ia concediu medical. Aceste somaţii, după cum au recunoscut ulterior cei din conducerea Bisericii, erau „din raţiuni de stat”.

Arestarea din mănăstire, după un desant ca la război

În 27 ianuarie 1955 avea să se declanşeze una dintre cele mai urâte operaţiuni în care a fost parte BOR. În acea zi a avut loc, la Consistoriul eparhial monahal din Bucureşti, procesul de caterisire al părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai uşor pe mâna autorităţilor. Pe 21 februarie 1955, părintelui i s-a înmânat sentinţa de caterisire şi excludere din monahism, pe care acesta o considera, însă, ca netemeinică în faţa Lui Dumnezeu. Ca urmare, continuă să slujească şi să-l mărturisească pe Hristos cu aceeaşi dăruire ca şi până atunci.

Acest „afront” nu rămâne însă nepedepsit. Pe 29 martie 1955, sute de soldaţi înarmaţi au invadat în forţă mănăstirea şi l-au arestat pe părintele Ioan, dar şi pe măicuţa Veronica şi pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu maica Teodosia şi maica Mihaila Nicoară, secretara mănăstirii. Toţi aveau să ajungă la închisoare, pentru pricini închipuite. De altfel, un an mai târziu mănăstirea Vladimireşti a fost desfiinţată, iar maicile împrăştiate. Vreme de câteva decenii, aşezământul monahal ridica de maici din banii lor şi ai credincioşilor a fost transformat în cămin pentru copiii cu handicap sever, sfânta biserică fiind magazia instituţiei.

Procesul părintelui Ioan Iovan a fost, cum era de aşteptat, un simulacru. Sentinţa dată a fost condamnarea la moarte, comutată apoi în muncă silnică pe viaţă. Executarea sentinţei a început la Penitenciarul Semicerc din Galaţi, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiţii de exterminare.

A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei şi frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomeneşti, ca să se roage de fiecare dată în poziţia de rugăciune, în picioare. A fost transferat la spitalul închisorii Văcăreşti. A urmat apoi să slujească în principalele închisori politice ale ţării: Jilava, Gherla, Aiud. Refuzând reeducarea, a fost totuşi eliberat de la Aiud, în urma unui decret de amnistiere, la 1 august 1964.

Judecat de comunişti după legea Bisericii

În 1966, continuându-şi misiunea de preot, aşa cum a făcut şi în închisoare de altfel, i s-a înscenat un nou proces, fiind judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcţie”, respectiv oficierea Sfintelor Taine - spovedanie şi împărtăşanie - deşi era caterisit. A fost din nou condamnat şi obligat să execute pedeapsa prin muncă.

După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, dar era ţinut sub aceeaşi minuţioasă supraveghere de catre Securitate.

În august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credinţa soborului risipit al mănăstirii Vadimireşti, a fost arestat a treia oară şi dus la închisoarea din oraş. În acelaşi an, în octombrie, a fost condamnat la un an închisoare, pentru tulburarea liniştii publice.

În august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ţinta unor calomnii şi scenarii compromiţătoare. În această atmosferă tensionată, a început sa se preocupe de revenirea în cler, însă a fost refuzat sistematic, fiind plimbat, ca de la Ana la Caiafa, între conducerea BOR şi instituţiile statului.

Redevine preot după un sfert de secol de alungare

În sfârşit, pe 26 iunie 1979 (chiar de ziua de naştere) după 24 de ani de caterisire, a obţinut aprobarea de a sluji oficial. A fost trimis la mănăstirea Cernica, unde i s-a permis să slujească o dată pe săptămână, iar în 1980 i se dă voie să oficieze Sfânta Liturghie la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti. În 1991 a fost transferat la mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureş. Ajunge să fie considerat cel mai mare duhovnic al Ardealului şi chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganţei” - al lui Hristos - pe pământ. A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. Moare pe 17 mai 2008, la mănăstirea Recea.

adevarul.ro

[dcp100168]

Mănăstirea Vladimireşti, oaza de credinţă renăscută după prigoana comunismului

• zăvorâtă de comunişti în anii '50, redeschisă după anul 1989, Mănăstirea Vladimireşti din judeţul Galaţi şi-a sărbătorit, zilele acestea, hramul • este a treia ca mărime din România, după Agapia şi Văratec, şi deţine adevărate comori de artă bisericească • este vorba de peste 100 de icoane vechi de câteva secole şi opt potire din argint masiv, găsite în biserica mare a mănăstirii, ascunse pe vremea prigoanei comuniste 

Nu departe de Brăila, în inima judeţului Galaţi, fost Covurlui, se află Mănăstirea Vladimireşti - mănăstire de maici fondată de Maica Veronica - lăcaş de închinăciune crucificat în urmă cu 65 de ani şi redeschis după căderea comunismului. Peste 300 de maici originare din Brăila, Galaţi şi din toată România au fost, atunci, alungate de la mănăstire. Iar dacă au refuzat să lepede veştmântul cernit, de călugăriţe, au fost aruncate în închisori, bătute şi prigonite pentru tot restul vieţii. Dar Dumnezeu nu a îngăduit la nesfârşit fărădelegea. Le-a adus mângâiere maicilor care au supravieţuit prigoanei, iar după '89 mănăstirea şi-a redeschis porţile. Mii de pelerini i-au trecut, de atunci, pragul.

Situată la 4 kilometri depărtare de comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Galaţi, Mănăstirea Vladimireşti este loc de pelerinaj pentru toţi cei care-i cunosc istoria, inclusiv pentru brăileni. Potrivit părintelui consilier Rareş Bucur, de la Arhiepiscopia Dunării de Jos, mănăstirea are un sobor de 110 monahii, situîndu-se pe locul trei în ţară ca număr de călugăriţe, după Mănăstirile Agapia şi Văratec, din Moldova, şi pe primul loc între mănăstirile cu vieţuire de obşte.

Biserica mare - ridicată pe locul primei apariţii Dumnezeieşti (vedenii), în formă de cruce, conform tradiţiei ortodoxe, are hramul Adormirea Maicii Domnului. La est de biserica mare, este situat paraclisul (biserica mică), iar la sud micul altar de vară al mănăstirii. “Poarta de la intrarea pe domeniul Mănăstirii Vladimireşti este tipic maramureşeană şi a fost lucrată cu multă măiestrie în anul 1992. De aici, porneşte drumul spre livadă, vie şi iaz. Intrarea în incintă se face pe o alee străjuită de tei, trecând pe sub clopotniţă. De o parte şi de alta, se află stăreţia şi căminul preoţesc”, este descrierea pe care ne-a trimis-o părintele Rareş Bucur.

Mai mult, Muzeul Mănăstirii Vladimireşti deţine 106 icoane vechi din secolele XVIII-XIX. Aici se păstrează crucea de lemn sau “crucea din porumb” cu care s-a însemnat locul Sfântului Altar, la arătarea semnului dumnezeiesc (vedenie). Tot aici, se află o icoană cu Maica Domnului, lăsată maicii stareţe Veronica - fondatoarea mănăstirii - de mama sa, pe patul de moarte. Iar în stăreţia mănăstirii se păstrează, la loc de cinste, opt potire de argint masiv din cele 12 găsite în faţa sfintei proscomidii, în biserica mare. Potirele au fost ascunse de o persoană necunoscută, la închiderea abuzivă a mănăstirii, în anii '50. Aşa au fost salvate de la dispariţie. Tot aici, se găsesc şi alte icoane şi obiecte bisericeşti de valoare.

La sud de biserica mare, este mormântul părintelui arhimandrit Visarion Nicolau, ctitorul paraclisului, iar la nord mormântul maicii stareţe Veronica, trecută la cele veşnice la data de 15 septembrie 2005.

Mai trebuie precizat faptul că Mănăstirea Vladimireşti deţine ateliere de pictură bisericească, sculptură (rame şi mobilier bisericesc), de înrămat icoane, croitorie, broderie, tricotaje, flori artificiale şi covoare. Gospodăria aşezământului monahal are 80 de hectare de pământ arabil - zestrea maicilor - vie, livadă, păsări şi animale de curte, o brutărie proprie, o bolniţă, ba chiar şi o mică pădure de salcâmi.

Ca de fiecare dată, la mijlocul lunii august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Vladimireşti şi-a cinstit ocrotitoarea. Cu acest prilej, la Altarul de vară al mănăstirii, înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a oficiat Sfânta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa monahiilor mănăstirii, a pelerinilor şi a credincioşilor sosiţi din parohiile învecinate. Au fost prezenţi la slujbă şi mulţi brăileni, inclusiv dintre cei plecaţi la muncă în străinătate.

obiectivbr.ro

[dcp100168]

In memoriam stavrofora Daniela Nedelcu. S-a stins din viaţă stareţa Mănăstirii Vladimireşti

Pe 1 februarie s-a stins din viaţă, la Mănăstirea Vladimireşti, maica stareţă a acestui frumos aşezământ, stavrofora Daniela Nedelcu. Ultima dintre întemeietoarele mănăstirii de la Tudor Vladimirescu, cu Hramul Acoperământul Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirilor, maica Daniela era, potrivit celor care au cunoscut-o în lunga şi încercata sa viaţă de peste 90 de ani, curată, blândă, discretă, rugătoare, evlavioasă, de o discreție duhovnicească greu de imitat. 

Viața maicii starețe stavrofora Daniela Nedelcu a fost o viață dedicată lui Hristos şi greu încercată, ea făcând peste patru ani de închisoare la Mislea împreună cu maica Mihaela, care s-a stins în temnițele comuniste, și cu poeta monahia Zorica Lațcu, trecând prin torturi inumane, alături de toate măicuțele arestate în 1959, sub legea comunistă a Decretului 410. Monahia Daniela Nedelcu a condus obştea monahală de la Vladimireşti din toamna anului 2005, când a plecat la Domnul întemeietoarea aşezământului, stareţa Veronica. Monahia Daniela Nedelcu a fost instalată oficial în funcţia de stareţă la 16 aprilie 2006, îndeplinindu-şi cu prisosinţă misiunea până la sfârşitul vieţii.

Dumnezeu să o ierte.

viata-libera.ro