Centenari gălăţeni

[dcp100168]

Maica Doroteia de la Mănăstirea Pasărea a împlinit un secol de viaţă

Monahia Doroteia Bărbieru, de la Mănăstirea Pasărea, a împlinit luni, 13 aprilie 100 de ani. Născută în localitatea Matca din judeţul Galaţi, într-o familie care a rodit patru călugări, aşa după cum ne-a mărturisit părintele Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi mare ecleziarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti, această maică s-a remarcat mai ales prin cei 80 de ani de viaţă monahală, iar în timpul celui de al II-lea Război Mondial a ajutat foarte mulţi răniţi de pe front şi bolnavi, în spitalele de campanie pe care le-a patronat Biserica Ortodoxă Română. A fost călugărită în anul 1937 de patriarhul Miron Cristea la Mănăstirea Pasărea, dând dovadă de îndelungată slujire şi statornicie. La împlinirea unui secol de viaţă, PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, i-a transmis maicii Doroteia un mesaj de felicitare.

http://www.ziarullumina.ro/articole;873 ... viata.html

[dcp100168]

A murit centenara din Rugineni

* Arsenia Pecingină s-a „oprit” la 102 ani

Cel mai vârstnic locuitor al Văii Horincei, Arsenia Pecingină nu mai răspunde la telefon, nu mai stă de vorbă cu nimeni, n-o mai interesează cum evoluează criza economică. S-a stins din viaţă înainte de Paşti, la locuinţa sa din Rugineni. I-a fost alături, în ultimele clipe, Doina Paraschiv, fiica sa din Galaţi. A avut parte de lumânare aprinsă. Primul „Dumnezeu s-o ierte!”, rostit la ora 11. N-a zăcut decât câteva zile. Slăbise, era abătută. Dorinţa sa din ultimii ani - „Doamne, îndură-te şi ia-mă la Tine” – i-a fost ascultată. Sărbătorită, la centenar, cu fast, cei care au cunoscut-o bine – comunicativă, sănătoasă – o credeau programată de destin să treacă de 105 ani. Fericită că îi poate contrazice, Arsenia Pecingină, împăcată cu toate cele lumeşti, s-a oprit la 102 ani, cinci luni şi o zi. Înmormântată în Săptămâna Mare. Grăbită, n-a mai avut răbdare să aştepte Paştele…

http://www.viata-libera.ro/articol-Arse ... 2_ani.html

[dcp100168]

Doroteia, călugăriţa centenară

Monahii râvnitori îşi duc viaţa în smerenie, evlavie şi tăcere, căutând cele ale împărăţiei lui Dumnezeu, ferindu-se de laudele oamenilor, adeseori nesincere şi schimbătoare. Fiecare călugăr are ascultarea lui, luptându-se cu pornirile pătimaşe şi cu încercările de tot felul, dar în acelaşi timp, are bucurii negrăite, pe care mulţi dintre oameni nu le înţeleg. Sunt, în genere, bucuriile rugăciunilor de taină, ale participării la Sfânta Liturghie şi la viaţa de obşte a unei mănăstiri. Nu vorbesc niciodată despre virtuţile lor, chiar dacă, într-o zi, le-au dobândit. Îşi aduc mereu aminte de cuvintele Mântuitorului Care îndeamnă la discreţie: „Când te rogi, ori când posteşti sau când faci milostenie, nu trâmbiţa aşa cum fac făţarnicii...“. De aceea, mulţi dintre călugări s-au dus din lumea aceasta fără să trâmbiţeze despre nevoinţele, ispitele şi bucuriile vieţii lor. Pe de-o parte, noi ştim că Dumnezeu cunoaşte cele de taină ale noastre, iar pe de altă parte, despre unii semeni de-ai noştri ştim atât de puţine lucruri. Aşa se face că, în multe mănăstiri şi schituri, nu s-a scris nimic despre călugării din trecute vremuri. Avem certitudinea că nevoinţele lor s-au scris în ceruri, dar vrem să le cunoaştem şi noi, pentru a învăţa din exemplul lor, din „războiul nevăzut“ şi din bucuriile lor.

De 80 de ani în ascultare monahală

Foarte rar se întâmplă ca cineva să participe la propriul centenar şi mai ales starea aceluia să fie lucidă şi benefică aproapelui lor. O călugăriţă venerabilă din Mănăstirea Pasărea a împlinit, la 13 aprilie 2009, o sută de ani. Mulţi într-un fel, puţini dacă ne aducem aminte de cuvintele Scripturii: „O mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii...“. Aşa trec anii, ca un vis înşelător, ca o strajă de noapte, de multe ori ca o amăgire care ne cuprinde în mreaja ei. Într-o vizită făcută la Mănăstirea Pasărea, am aflat de la stareţa Mihaela că o monahie respectată împlineşte 100 de ani. Aproape de biserica cimitirului mănăstirii, într-o casă îngrijită şi primitoare, am găsit o mică obşte, cu şapte călugăriţe, care trudesc în jurul maicii Doroteia. M-am aşezat lângă ea ca lângă o bunică care grăia agale, cu amintiri de demult şi cu vorbă dulce, curgătoare, afectuoasă. Am realizat uşor un dialog cu această vieţuitoare care a petrecut mai mult de 80 de ani în ascultare monahală. Cu toate că s-au adunat zilele, multe la număr, monahia Doroteia glăsuieşte încă cu înţelepciune, aducându-şi aminte de cele mai frumoase momente ale vieţii ei. Au rămas în urmă zilele copilăriei, încercările războaielor, furtunile regimului ateu, nume şi lucruri diferite. Ea trăieşte acum într-o lumină lină, fiindu-i aproape câteva suflete curate pe care le-a povăţuit cu mare grijă în ultimii ani. De la centenara monahie, cât şi de la uceniţele ei am aflat câteva date din îndelungata şi zbuciumata viaţă care a trecut pragul celor 100 de ani.

Orfani de părinţii, copii ai lui Hristos

Născută în anul 1909, în comuna Matca din judeţul Galaţi, a cunoscut de mică atmosfera de rugăciune specifică familiilor evlavioase. În războiul din 1916, tatăl ei a căzut pe câmpul de luptă. Un an mai târziu, şi mama ei a părăsit, după o îndelungată suferinţă, copiii, care au rămas fără nici un ajutor. A fost primită, fără prea multă dragoste, în casa unei mătuşe, care, în loc s-o trimită la şcoală, o obliga să însoţească vitele la păscut. Din acea perioadă, monahia Doroteia îşi aduce aminte cum a întâlnit pe islazul satului două călugăriţe care purtau o icoană a Sfintei Parascheva. A vrut să plece cu ele, dar a fost împiedicată de mătuşa ei. A rămas să slujească în taină lui Dumnezeu, printre lacrimi şi multe încercări, până în anul 1928, când a intrat în Mănăstirea Pasărea, sfătuită de fraţii ei, care au urmat acelaşi drum al nevoinţelor călugăreşti. Din această familie greu încercată în timpul celui Dintâi Război Mondial, patru din şase fraţi au devenit monahi: arhim. Nifon Bărbieru, fost slujitor la Mănăstirea Pasărea şi stareţ la Cernica (1974-1981), a trecut la Domnul în aprilie 1990; protosinghelul Pimen Bărbieru, fost stareţ la Mănăstirile Cetăţuia-Muscel şi Negru Vodă, a fost arestat într-o noapte şi a făcut 16 ani de detenţie grea († nov. 1982); ieromonahul Dorotei Bărbieru, vieţuitor la Mănăstirea Cetăţuia-Argeş (†1974), şi monahia Doroteia. Cei trei fraţi au îndemnat-o pe sora lor să-I slujească lui Dumnezeu, încredinţând-o stareţei Filofteia Constantinescu şi monahiei Arsenia Demetriade pentru anii de noviciat. A cunoscut toate ascultările mănăstireşti până în anul 1936, când, împreună cu alte surori din câteva mănăstiri, au fost trimise la Şcoala de caritate „Crucea Roşie“. Un an mai târziu, însuşi Patriarhul României, Miron Cristea, a venit la Pasărea şi a săvârşit tunderea în monahism a 27 de vieţuitoare, dându-le în continuare ascultarea de a se specializa pentru îngrijirea bolnavilor, spunând că „nimeni nu este mai potrivit pentru a îngriji suferinzii decât monahiile, pentru că ele văd în omul bolnav pe Hristos şi toate le fac pentru El“. În anul 1938, monahia Doroteia finalizează cursurile Şcolii de caritate şi rămâne să lucreze la Spitalul Militar încă doi ani. În 1940 se reîntoarce în mănăstire pentru a o îngriji pe povăţuitoarea sa Arsenia, bătrână şi foarte bolnavă. A lucrat la atelierele mănăstireşti mulţi ani şi a acordat, cu multă pricepere, asistenţă medicală în mănăstire şi-n satele din jurul acesteia.

Un veac de călătorie pământească

În ultimii 70 de ani a îndrumat multe uceniţe, oferindu-le pilda vieţii ei, între acestea aflându-se monahiile Magdalena, Laurenţia şi Nifona Tudor, surori din Afumaţi, şi altele pe care le-a povăţuit duhovniceşte cu delicateţe sufletească pilduitoare. După cum ne spunea stavrofora Mihaela Costache, stareţa Mănăstirii Pasărea, monahia Doroteia a săvârşit „Liturghia ascultării“, a iubirii şi a renunţării. Este împlinirea cuvântului din Pateric care ne învaţă că toţi cei care fac ascultare cu dragoste Liturghie săvârşesc. La acest popas aniversar, prilejuit de împlinirea unui veac de călătorie pământească, i-am oferit monahiei Doroteia un buchet de flori, la număr câţi ani s-au scurs prin clepsidra vieţii ei. L-a primit cu modestia specifică monahilor râvnitori. A oferit, în schimb, cuvântul de folos şi exemplul unei trăiri exemplare în duhul cuvintelor Evangheliei, pe care le-a împlinit într-un veac rotunjit la 13 aprilie 2009. Ce-aş putea spune decât că viaţa monahiei Doroteia Bărbieru a fost împodobită cu modestie, statornicie, iubire a Bisericii, rugăciunii, a comunităţii monahale şi a uceniţelor ei. Iubire îndreptată spre Dumnezeu şi spre oameni. Aşa mi-a fost dat să cunosc o călugăriţă care păşeşte pragul celui de-al doilea veac cu nădejdea apropiatei întâlniri cu Cel pe Care-L slujeşte încă din pruncie.

http://www.ziarullumina.ro/articole;914 ... enara.html

[dcp100168]

Alexandru Dănilă - primul centenar gălăţean din 2010

* Reţetă de viaţă lungă: Să munceşti până la 90 de ani şi să nu bei apă

Cum e la 100 de ani? Foarte bine, dacă ar fi să îl întrebăm pe domnul Alexandru Dănilă, cel care ieri a împlinit 100 de ani şi a fost sărbătorit de urbe la iniţiativa Serviciului de Evidenţă a Persoanei din Primăria Galaţi. A fost o zi mare pentru gălăţeanul care într-o sută de ani a văzut, dar mai ales a trăit multe. "E foarte bine şi mă bucur de această festivitate. Ca să ajungi la 100 de ani trebuie să te abţii de la plăcerile vieţii, să nu fumezi şi ajungi să munceşti până pe la 90 de ani, ca mine. Că e bine să munceşti. Munca înobilează omul, cum spunea şi Ceauşescu. Tinichigiu am fost şi am lucrat la acoperişurile a zeci de şcoli, la Palatul Navigaţiei, la catedrale. Am copii care acum sunt şi ei pensionari şi de acum am nu doar nepoţi, dar şi strănepoţi", a spus Alexandru Dănilă, cel care a găsit reţeta vieţii lungi şi împlinite. "Nu a băut în viaţa lui doar apă, ceaiuri multe a băut şi vin îndoit cu apă, dar s-a ferit de tărie", spunea şi Mihai Buhoci, unul dintre ginerii bătrânului ce a trăit un secol. Bărbatul s-a născut în judeţul Bacău la 19 ianuarie 1910, dar a rămas orfan şi a crescut într-un orfelinat. Nu s-a bătut însă şi încet-încet şi-a făcut o familie, a învăţat o meserie şi a reuşit să îşi clădească o viaţă din care chiar dacă greutăţile nu au lipsit, sunt multe de învăţat. Alexandru Dănilă a făcut şi războiul, a fost marinar îmbarcat pe "Mărăşeşti", dar a scăpat cu viaţă şi din bătăliile acelea. "Îl dau mereu ca exemplu elevilor mei. Nu pot spune că nu reuşesc să facă anumite lucruri. Tatăl meu, de care sunt foarte mândră, a trecut prin atâtea şi a ajuns la 100 de ani, o viaţă împlinită", spunea cu emoţie Jana Oprea, una dintre fiicele lui Alexandru Dănilă. "E o ocazie mai rară. Este prima persoană din Galaţi care împlineşte în 2010 o sută de ani şi ne-am gândit să îi facem surpriza să îi serbeze într-n mod festiv", a spus Mariana Palade, directorul Serviciului Evidenţa Persoanei din Primăria Galaţi. Cum festivitatea în cinstea centenarului Dănilă a fost organizată de Primăria Galaţi, viceprimarul Nicuşor Ciumacenco a fost prezent şi a felicitat sărbătoritul, căruia i-a înmânat şi un cadou în bani din partea urbei, urându-i să îl sărbătorească şi la anul.

http://www.monitoruldegalati.ro/index.php?func=articol&domeniu=Eveniment&articol=2

Omul-centenar

* Veteranul Alexandru Dănilă a împlinit ieri 100 de ani * A prins două războaie, a luptat într-unul… * Şi este, încă, pe picioare! * N-a luat o bulină până la 90 de ani şi s-a urcat pe acoperişuri până la ´93 * Mai meştereşte şi acum * Meseriaş la înălţime, gentleman pe pământ * A acoperit Catedrala şi Gara de Nord * Un veac la locul de muncă *

„Nu mi se pare că am o sută de ani, nu! Nu mi se pare!”, ne spunea ieri veteranul, vioi ca un şcolar. „În viaţa mea n-am luat o bulină, până la 90 de ani!” Iar doi ani mai târziu s-a mai urcat pe-o casă, s-o repare, aşa cum a făcut o viaţă. Atunci clientul l-a întrebat ce vârstă are. „Am 70 de ani, i-am spus. Mi-era ruşine să îi spun că am 92...”. La 93 de ani n-a mai urcat, dar a continuat să facă tinichigerie la sol. Acum, veteranul de război s-a ridicat în picioare să ciocnească un pahar cu noi. Noi, mai că ne-am fi aşezat să ne mai odihnim cele picioare...

Alexandru Dănilă se mai plânge doar de ochelari (s-a operat la ochi, de cataractă, la 91 de ani, şi de hernie, puţin mai târziu), vede încă bine, aude bine şi ţine minte de ne face de ruşine: născut pe 19 ianuarie 1909, îşi aminteşte chiar copilăria, chinuită, de orfan.

Tatăl i-a căzut pe front la Mărăşeşti (numele locului l-a urmărit: a fost şi al vasului de război pe care a servit tânărul în războiul mondial următor!), mama i s-a dus un an mai târziu, de boală…

Când şi-a făcut o familie „…munceam unul pentru cinci persoane!”.

Şi astăzi, la o sută de ani, îşi manageriază singur bugetul. Are grijă de casă şi nu-i place să stea degeaba.

Secretul veşniciei

Ca să trăieşti, trebuie să aplici nişte reguli, spune omul centenar: să te abţii de la ţigară, de la alcool şi trebuie să mănânci regulat. A muncit ca un artist de circ, cocoţat pe acoperişuri înalte, în poziţii imposibile. Când ajungea acasă, bea un (singur!) pahar de vin şi mânca.

Un orfan sub bombardamente

Şi-a început copilăria orfan, la Bacău, în orfelinatul „General Averescu”. A prins foametea Primului Război Mondial. Îşi aminteşte: copiii ca el erau mai mult curioşi decât înfricoşaţi - scormoneau în locurile unde căzuseră bombe, după „jucării”, bucăţi de metal. La 14 ani, statul şi-a luat mâna de pe el, l-a lăsat singur în lume. Se făceau case CFR, una lângă alta: s-a oferit să le învelească în tablă şi asta i-a fost de atunci meseria! A absolvit în 1930 Şcoala de Arte şi Meserii, tot la Bacău.

Copil cu nume de biserică

Îl întrebi ce a lucrat în viaţă? Catedrala episcopală din Galaţi a învelit-o de două ori cu tablă: prima dată prin ‘50, a doua oară la cutremurul din ´77, la reparaţii, când a trebuit reaşezată tabla. A învelit şi Palatul Navigaţiei, sediul Facultăţii de Chimie Alimentară de pe strada Carnabel, case peste case… Dar şi marea catedrala din Bolgrad, oraş aflat acum în Ucraina, în ţinutul Bugeacului.

Preoţii au vrut atunci să-i dea numele catedralei – „Soborul” – uneia dintre fetele meşterului, care tocmai trebuia botezată. „Soborul era atât de mare, că intrau patru regimente înăuntru!” – îşi aminteşte meşterul, care a avut mereu astfel de slujbe… sus-puse!

Marinar cu rău de mare!

A făcut trei ani de armată apoi, în anii ´30, ani de criză, s-a îmbarcat în marina românească civilă. „Pera, Galata, Izmir, Istambul – cunosc toate porturile!” A făcut voiaje şi la Haifa sau Cairo. Şi acum îi e dor de mare („Ei, ha! Cum să nu?!”) şi-ar mai pleca, deşi a avut şi de tras în urma răului de mare. E drept, numai la ruliu… Doctorul i-a spus: „Dacă ţii la viaţă, te debarci!” Şi s-a apucat iar să urce pe case, lucru mai puţin primejdios. Ghinion: al doilea război l-a trimis iar pe mare!

Iadul din cală

Recrutul a lucrat în pântecele navei, unde nu se vede soarele şi este cald ca în Iad, ca fochist: alimenta cu cărbune cazanele. De acolo era aproape imposibil să scapi dacă nava se scufunda! Răzbătea doar bubuitul tunurilor de deasupra. Nava sa apăra strâmtoarea Bosfor. A avut noroc: nici submarinele, nici torpiloarele şi nici avioanele nu au nimerit-o…

„Vreţi să vă serviţi cu mine?”

Ca meseriaş în tinichigerie, câştiga mai mult decât colegii – după pricepere! Meşterul îl plătea mai bine, dar îl şi încărca de comenzi: jgheaburi, burlane, învelitori pentru acoperiş. El câştiga pe zi 120 de lei. Dar cum erau preţurile? „Era doi lei o pâine şi era trei lei o franzelă”. La birt se mânca ieftin, cu doi lei, o ciorbă de fasole cu costiţă. Patru lei costa o sticlă de vin… Doar şampania făcea vreo 30 de lei. Trăsura te aştepta în faţa birtului pentru 20 de lei.

Nepotul, jurnalist, îl întreabă mereu cum era în perioada interbelică la Constanţa, la „Crucea de Piatră”, la „fete”. „Nu mă întreba!”, face parcă pudic, parcă în părere de rău, centenarul de azi. Costa un pol să intri. În salon, fetele stăteau la masă, să alegi pe care-ţi cădea cu tronc. Numai că nu, nu erau dezbrăcate, ci purtau halate frumoase. Îi spuneai alesei: „Vreţi să vă serviţi cu mine?” Şi moravurile aveau… morală pe atunci!

Se îmbrăca elegant, la costum, cu guler înalt, separat de cămaşă (avea zece gulere!), şi „cu Take Ionescu la gât” – adică cu o cravată specială, care se prindea cu un aparat cu nume nemţesc. Nu prea mergea la dans: „Că am lucrat mult la viaţa mea, mult-mult! Vara nu mai puteam de căldură, pe acoperiş: aşa se jupuia pielea de pe mine!

Meseriaşul misterios

Nemaipomenit: când s-a însurat, soţia n-a ştiut ce lucra! Se temea că fură, că prea câştiga bine. Bine îmbrăcat, bărbat bine, putea fi orice, numai meseriaş, nu! Până când s-a dus într-o zi în piaţă şi l-a văzut la lucru pe un acoperiş de brutărie… „Şi se uită ea: uite-l pe bărbatul meu! Şi eu credeam că e vreun apaş, vreun hoţ de buzunare!”

Ispitele

A avut, în lunga sa carieră, şi multe cliente-femei. Una, nevastă de medic veterinar, stătea într-o casă naţionalizată. El i-a reparat trei zile acoperişul şi la urmă femeia a avut pretenţie să verifice: s-a urcat pe casă. Cum era numai în halat – cu nimic pe dedesupt! – omul a avut de înfruntat ispita. Ştia că, dacă se lasă cucerit, cade înţelegerea iniţială şi femeia nu-i va mai da banii pe cât se înţeleseseră. Iar acasă el avea familie grea! „Păi, dacă mă atingeam de ea, pierdeam banii!”

Sus pe Gara de Nord

După război, când, zice el, „nu era tren la Galaţi decât o dată pe săptămână”, nu găsea acoperişuri de reparat – oamenii erau săraci. A aflat că pe Gara de Nord căzuseră vreo trei bombe. S-a dus la Bucureşti: l-au luat, că era bun. Nu a băut niciodată la muncă! A avut şi colegi care au căzut de pe acoperiş, chiar şi fără să bea. Îşi aminteşte cum tovarăşul său a făcut o greşeală: a călcat cu talpa goală pe locul unde stătuse, pe tablă, sobiţa de mangal pentru topit cositorul. S-a fript şi s-a dezechilibrat. A căzut de pe clădirea Facultăţii de Chimie... Acolo, sus, mişcările trebuie bine măsurate! Aşa face şi Dumnezeu, umblă cu binişorul…Cum a umblat cu Alexandru Dănilă vreme de un secol întreg.

De trei ori sărbătorit

De trei ori sărbătorit: păi, în fiecare zi faci o sută de ani?! Mai întâi, a ciocnit cu familia: cele trei fete (una venită special de la Piteşti), un ginere şi-un nepot. Apoi i-a deschis uşa contraamiralul Traian Anderson, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război, cu o diplomă de excelenţă de la asociaţia naţională, semnată de generalul de armată Marin Badea Dragnea şi un dar în bani de la filială: o sută de lei. De la Dumnezeu, a primit mai mult: o sută de ani şi perspectiva altora, frumoşi… De fapt, contraamiralul şi plutonierul adjutant în retragere Alexandru Dănilă au servit ţara în aceeaşi flotă de război, pe distrugătorul „Mărăşeşti”. „Îţi dorim multă sănătate!” – i-a urat contraamiralul, înmânându-i o medalie: Crucea Comemorativă. „Şi mai daţi-mi zile, să trăiesc!” – a mai cerut sărbătoritul. Îi dorim nu zile, ci ani buni! „Să ne întâlnim şi peste cinci ani!”, i-a mai urat contraamiralul. A treia serbare de ieri, la Centrul de Asistenţă Socială al Primăriei „Ne-am dorit să facem ceva deosebit, să marcăm într-un mod special împlinirea vârstei de 100 de ani pentru gălăţeanul nostru. În cadru festiv, domnul Alexandru Dănilă a primit o primă de 500 de lei din partea Primăriei Galaţi şi a ciocnit o cupă de şampanie cu ceilalţi vârstnici veniţi să onoreze această aniversare alături de noi, la Centrul de Asistenţă Socială”.

http://www.viata-libera.ro/articol-Omul_centenar.html

[dcp100168]

Femeia care a împlinit 100 de ani chiar de Crăciun

* Cum e să ajungi la vârsta la care ai toţi copiii plus patru dintre nepoţi pensionari * Cu nu mai puţin de 68 de descendenţi, Alimia Caraivan putea să îşi întemeieze un sat, nu doar o familie

Pe 25 decembrie, chiar în ziua de Crăciun, Alimia Caraivan a împlinit 100 de ani. Şi dacă această cifră nu vi se pare impunătoare, iată alte câteva repere din viaţa uneia dintre cele mai longevive gălăţence. A născut opt copii, dintre care şase sunt încă în viaţă, are 21 de nepoţi, nu mai puţin de 27 de strănepoţi şi 12 stră-strănepoţi. Şi, ca să realizaţi vârsta la care a ajuns Alimia, vă mai spunem că toţi copiii ei sunt pensionari, la fel ca şi patru dintre nepoţi.

Vioaie şi sprintenă

Vitalitatea şi luciditatea surprind cel mai mult la Alimia Caraivan. Deşi s-a născut pe vremea regelui Carol I, femeia vorbeşte coerent, are amintiri vii chiar de la începutul secolului trecut, e plină de vervă şi e într-o formă fizică de invidiat pentru vârsta ei. "Nu am fost bolnavă niciodată. Ba da, mi-am scos fierea odată, dar atât. Când am mai fost la câte un control, doctorul se crucea. Zicea că nu se poate să am vârsta asta, că mi-au greşit data în buletin. Uitaţi-vă la mine, sunt sănătoasă tun, nu am nimic bolnav în mine", îşi începe femeia povestea. De faptul că e născută în 1912 e sigură, dar data exactă a naşterii nu e cea din buletin. S-a născut undeva pe 10-12 decembrie, însă, aşa cum se întâmpla pe atunci, a fost declarată câteva zile mai târziu. "Eu sărbătoresc pe 25 decembrie, că atunci e şi Crăciunul şi aşa scrie în buletin. Anul acesta, copiii, nepoţii, strănepoţii şi stră-strănepoţii m-au sărbătorit în vară, pentru că iarna nu aveau cum să încapă toţi în casă. Am făcut aici în curte, că e mai mult loc", povesteşte Alimia.

"Măcar o mahala tot făceam, dacă nu un sat"

Tot atunci, familia i-a făcut un grafic cu arborele genealogic, pe care au fost trecuţi toţi cei 68 de descendenţi ai săi. Ei bine, femeia îi ştie pe toţi pe nume, ştie care e băiatul cui, cine şi câţi copii şi nepoţi are şi aşa mai departe. "Îi ştiu pe toţi, cum să nu-i ştiu? Doar sunt toţi ai mei", spune Alimia, în timp ce ne face o demonstraţie. Cu 68 de copii, nepoţi, strănepoţi şi stră-strănepoţi, Alimia Caraivan putea să întemeieze un sat, nu doar o familie. "Măcar o mahala tot făceam, dacă nu un sat", spune femeia, după care îşi aminteşte că membrii familiei ei au plecate în toate cele patru zări.

"Nu îmi încep ziua fără cafeluţa de dimineaţă"

Secretul longevităţii? Nu îl ştie cu exactitate, dar ne spune câte ceva despre ritmul ei de viaţă, despre felul în care a trăit. "Muncă multă. Am fost tare chinuită. Ţin minte când aveam copil de ţâţă şi bărbatul era în război că mergeam la deal cu sapa în spate şi cu sacoşa de mâncare agăţată şi cu fata în braţe. Şi mergeam aşa kilometri, iar cel mai bucuroasă eram când ajungeam la munca câmpului. Când dădeam cu sapa nu mi se părea greu, doar drumul era greu", îşi aminteşte femeia. Apoi, hrana sănătoasă şi faptul că nu a băut decât un păhărel de vin natural la masă au contribuit la longevitate. Şi încă ceva: o cafeluţă dimineaţa. "Cum mă dau jos din pat mă duc să îmi fac cafeluţa. Fără cafeluţă nu îmi încep ziua. Am muncit o viaţă întreagă şi acum sunt şi eu cucoană, beau o cafeluţă dimineaţa. Nu ştiu dacă e sănătoasă sau nu, dar uitaţi-vă cât am trăit", spune Alimia Caraivan. Sintetizând, secretul vârstei pare a fi antrenamentul fizic (sub formă de muncă) şi lipsa exceselor de orice fel.

Primul copil l-a făcut la 18 ani

A ajuns la o familie atât de numeroasă datorită faptului că s-a măritat foarte devreme. "Eu am fost o femeie foarte frumoasă şi m-am dus după bărbat la 17 ani. M-am măritat în 1930 şi, până să se facă anul am şi făcut primul copil. Apoi au venit unul câte unul. După aceea, copiii au crescut şi au început să apară nepoţii, apoi strănepoţii, iar acum nu trece anul şi mai apare câte un membru în familie. Unii au mai murit înaintea mea, doar şase dintre copiii mei mai sunt în viaţă, şi tare m-am mai mâhnit când s-a întâmplat să mai moară câte unul. Parcă nu e bine să trăieşti atât când ajungi să îţi vezi copiii murind. Nu ştiu, pe mine parcă m-a uitat Dumnezeu pe pământul ăsta. Dar o să vină o vreme când o să mă caute. El şi doamna aia cu coasă. O să vină cândva. Când o fi, nu ştiu, dar eu mă simt bine şi cred că mai trăiesc cel puţin zece ani", spune Alimia, amintindu-şi că şi soţul ei, Ghiţă, s-a dus recent. "Mare noroc am avut de bărbat bun, mi-a fost uşoară viaţa cu el. Dar s-a dus, a murit în '96 când avea 89 de ani", îşi evocă femeia soţul.

Copiii se aşteaptă să trăiască mult

Pentru că antecedentele în familie sunt numeroase, membrii familiei se aşteaptă să prindă şi ei suta de ani. "Acum am 60 de ani şi dacă şi tata a trăit aproape 90 cred că o să trăim şi noi mult. E o chestie de genă, dar şi de educaţie, pentru că şi noi suntem la fel, echilibraţi", spune Emil Caraivan, unul dintre copiii Alimiei.

A muncit 40 de ani, a luat pensie 40 de ani

Alimia Caraivan este o adevărată "pacoste" pentru sistemul de pensii. A muncit 40 de ani, dar în ultimii 40 de ani a luat pensie. "De-acuma sunt pe plus. Deja am luat pensie mai mulţi ani decât am muncit", spune Alimia cu mult umor.

Premiu din partea primăriei Băneasa

Primăria comunei Băneasa i-a oferit Alimiei Caraivan un cadou la centenar. Astfel, primarul Grigore Gociu i-a oferit o plachetă aniversară, un buchet de flori şi 500 de lei din partea comunităţii. "E un lucru extraordinar să ajungi la această vârstă. Şi nu doar să ajungi, pentru că vedeţi cât e de vioaie. Sper să mai trăiască mulţi ani de-acum încolo", a spus primarul din Băneasa.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Centenarul din Frumuşiţa care a trăit sub patru regi

Un bărbat din comuna Frumuşiţa şi-a serbat aniversarea, duminica trecută. Nimic deosebit, până aici. Ieşită din comun este vârsta lui moş Mihai Andrei, care a împlinit nu mai puţin de 100 de ani. Şi-a dorit mult să ajungă la vârsta asta, spune moştenitoarea bătrânului care acum a devenit decanul de vârstă al comunei. Cu experienţa sa de viaţă nu poate concura nimeni. Avea abia două luni bătute pe muchie când a izbucnit Primul Război Mondial. A trăit sub patru regi, pe vremea când nu era o ruşine, nicăieri în lume, să spui că vii din Regatul României. A făcut Al Doilea Război Mondial, a ajuns până la Odessa, a luptat şi a reuşit să se întoarcă acasă viu şi nevătămat.
"Când am plecat, tata mi-a dat calul. Era un cal înalt, puternic, iar eu eram tânăr, aveam 20 de ani şi eram şi mic de statură. De asta am scăpat din război! Calul era mare, eu mic, de nici nu mă vedeam din şa şi nici nu mai trăgea nimeni spre mine, ziceau că e un cal fără călăreţ”, spune, zâmbind, Mihai Andrei.
Întors în sat, în 1945, a prins secetă grea, dar până la urmă s-a făcut şi pâinea. A trăit în comunism şi a fost coleg cu cei mai mulţi dintre localnicii care au lucrat în agricultură, pe plan local. Viceprimarul Stoica Paraschiv, om în floarea vârstei, îşi aminteşte că l-a avut brigadier la CAP.
Cu două lucruri se mândreşte moş Andrei Mihai. Prima şi cea mai mare bucurie îi este faptul că tot sacrificiul pe care l-a făcut pentru ţară, pe front, i-a fost răsplătit cu distincţia Crucea Comemorativă şi cu brevetul aferent, semnat de Ion Iliescu, pe vremea când acesta era şef de stat. A doua este faptul că nu există om în Frumuşiţa care să nu-l cunoască. „Până şi copii mă ştiu. Am vorbit cu toată lumea din comună, la viaţa mea, sunt sigur de asta. De acum încolo, voi avea atâtea zile câte o să îmi dea Dumnezeu…”, spune Mihai Andrei.
Potrivit primăriei din Frumuşiţa, cel mai vârstnic bărbat din istoria localităţii a trăit 104 ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Gălăţeanul Irimia Gurău a primit diploma de centenar din partea primarului

Veteranul de război Irimia Gurău este al treilea gălăţean care depăşeşte suta de ani în 2015 şi al şaptelea din ultimii doi ani.

Primarul municipiului Galaţi, Marius Stan, a decernat încă o diplomă jubiliară unui gălăţean care a împlinit vârsta de 100 de ani. Diploma de centenar i-a fost înmânată personal veteranului de război Irimia Gurău, care şi-a serbat ziua de naştere pe 14 octombrie. Pe lângă diplomă şi flori, gălăţeanul ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani a primit din partea Consiliului local suma de 500 de lei.

În anul 2014, primarul Marius Stan a propus Consiliului local Galaţi să aprobe premierea tuturor gălăţenilor care împlinesc vârsta de 100 de ani. De la apariţia respectivei hotărâri a Consiliului Local, în septembrie anul trecut, şi până în prezent, au fost premiaţi şapte centenari, patru în 2014 şi trei în 2015.
adevarul.ro

 

[dcp100168]

O văduvă de război a împlinit 100 de ani

O cheamă Rusanda Munteanu, şi-a pierdut primul soţ în Al Doilea Război Mondial şi anul acesta a împlinit venerabila vârstă de 100 de ani. În ciuda anilor, bătrâna se ţine bine şi se bucură de fiecare dată când cineva îi calcă pragul casei. "Bolile nu m-au afectat niciodată. Acuma, doar cu bătrâneţea mă lupt, că nu mă mai mişc ca pe vremuri, dar am ajuns, totuşi, la 100 de ani. În afară de faptul că mă dor oasele, nu am nimic altceva. Mănânc orice, dinţii încă mă ajută să rod şi dulciuri, să mănânc şi carne, şi peşte, orice", ne-a explicat femeia.

"Ne-am luat în '37, am rămas gravidă şi în '40 a plecat la război, pe frontul de la Bârlad. Nu s-a mai întors şi, din ce mi-a povestit un coleg de-al lui de unitate, a murit pentru că a vrut să îşi aprindă o ţigară. A scos capul din tranşee ca să fumeze şi a fost împuşcat în gât. O moarte prostească! A apucat, totuşi, să îşi vadă fata, care acum are şi ea o vârstă înaintată", ne-a mai spus bătrâna.

Singura dată când a fost aproape de moarte a fost înainte de Revoluţia din '89, când a fost lovită de o răceală puternică. "Două zile nu am ieşit din casă şi am crezut că mor. Am sunat repede o cunoştinţă să îmi facă un sicriu, că sigur mă duc pe lumea cealaltă. Mi l-a adus şi acasă şi... m-am însănătoşit. Aşa că de atunci stau cu sicriul în casă, îl am şi acum. Mi-a dat Dumnezeu viaţă lungă", ne spune, zâmbind, Rusanda Munteanu.

Acum, la bătrâneţe, femeia este ajutată de lumea din sat, când vine vorba de mâncare. "Mai vin femeile de pe aici, din jur, dar am şi un nepot care vine să mă vadă la câteva săptămâni. Îmi aduce mâncare şi ce mai am eu nevoie. Cine ştie cât oi mai duce, că deja e mult la 100 de ani. Am avut noroc că m-au ocolit bolile, dar sunt oameni care suferă şi îi fac şi pe alţii să sufere din urma lor...", ne-a mai spus vârstnica.

La 100 de ani, Rusanda Munteanu este cea mai bătrână gohoreancă, iar casa ei este martora anilor de dinainte de Al Doilea Război Mondial. "Locuiesc aici de când m-am măritat şi nu am vrut să plec. Am prins rădăcini odată cu casa asta din lut şi lemn şi odată cu ea am să şi mor", a conchis bătrâna.

viata-libera.ro

[dcp100168]

O femeie din Tuluceşti a împlinit 100 de ani

S-a bucurat şi a râs Victoria Panait, astăzi, 27 aprilie, când şi-a văzut toţi cei patru copii care îi mai trăiesc adunaţi în bătătură, să îi ureze „La mulţi ani!”. Cel mai tânăr fiu al femeii din satul Tătarca are 66 de ani, iar cea mai vârstnică fiică, 75 de ani. Şi nu doar ei au venit să-şi serbeze mama. La ziua Victoriei Panait au venit şi primarul, dar şi preotul din comună, împreună cu o mulţime de rude şi de vecini. Bine, n-au ajuns chiar toţi cei 14 nepoţi şi toţi strănepoţii, că s-ar fi umplut curtea sau poate că nici măcar n-ar fi încăput atâta lume. Dar, oricum, n-avea cum să treacă neobservată a o suta zi de naştere a Victoriei Panait, mai ales că de organizarea evenimentului s-a ocupat primarul Petrică Bratu, care a venit cu tort, flori şi o diplomă pentru sărbătorită.

La vârsta ei, Victoria Panait merge mai greu, sprijinită de fiice. Aude cu oarecare dificultate, dar în rest… toate-s bune. Spune că „a fost măsurată” de când se ştie şi poate că de asta a apucat secolul de viaţă. A muncit mult şi îşi aminteşte că a avut un scop: să-şi crească cei cinci copii, dintre care unul a plecat de pe lumea asta înaintea ei. I-a murit şi bărbatul. Când şi-l aminteşte, spune că ar fi putut foarte bine s-o iubească puţin mai mult şi s-o ia cu el, acolo unde a plecat. Dar chiar cu atâta tristeţe în suflet, tot se bucură când îşi vede copiii, când îşi aminteşte de nepoţi şi când vede că nu-i mai ajung degetele de la mână să-şi numere strănepoţii.

Astăzi, la exact 100 de ani, Victoria Panait a suflat în lumânarea de pe tortul aniversar, adus de primarul Bratu, în numele Consiliului Local al comunei Tuluceşti. Ba, a reuşit chiar să îşi taie o felie din prăjitura cea mare. Şi s-a bucurat un pic în sufletul care a strâns, într-un veac, mai multe bucurii şi tristeţi decât ne putea noi imagina că există pe lume.

viata-libera.ro

[dcp100168]

O gălăţeancă mai bătrână decât Unirea trăieşte la Lieşti

Pe când Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul se uneau cu România, pe 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, Ileana Trandafir din comuna gălăţeană Lieşti abia împlinise opt ani. Copilă fiind, trăia în casa părinţilor ei. De atunci s-a scurs aproape un secol, iar femeia trăieşte şi astăzi tot în apropiere de locul în care a venit pe lume. Are acum 106 ani şi, după o viaţă grea, în care a adus pe lume zece copii, a rămas în grija unei fiice, Niculina Stanciu. „Fata” Ilenei are şi ea 75 de ani.

Când ne vede intrând, Ileana Trandafir se ridică de pe pat. O salutăm, aşa că înalţă şi ea mâinile spre noi, parcă în semn de binecuvântare. Poate şi în semn că, dacă tot am venit s-o felicităm, mai bine ne-am aşeza pe scaune, decât să stăm în picioare. E o femeie slabă, foarte slabă, dar care are încă vioiciune în mişcări. Nu vede bine, dar e curioasă, caută să afle cine i-a intrat în casă. Nu pare bănuitoare. Pe faţă i se citesc liniştea şi bucuria. Toate grijile vieţii, a celor zece copii pe care i-a crescut şi a caselor pe care le-a ridicat, au părăsit-o. Aude, ascultă şi, când vede oameni pe care-i iubeşte, le spune „Băiat bun!” şi „Fată bună!”. Şi ridică mâinile spre ei, să-i mângâie. Ce-i drept, pentru ea, indiferent ce vârstă ar avea oamenii, tot „băieţi” şi „fete” se numesc. Ba, uneori, bătrâna mai spune şi proverbe ca „Cine-i harnic şi munceşte are tot ce îşi doreşte!”. Aşa, când simte vreun puturos că se apropie de casa ei…

Niculina Stanciu ne pofteşte să luăm loc şi se miră, amintindu-şi: „Zece copii a avut mama, vă daţi seama? Zece! De fapt, doisprezece, dar numai zece au trăit! Şi nu se năştea ca acum, la maternitate, la spital… Pe vreo câţiva dintre noi ne-a născut pe câmp. Aşa erau vremurile. Părinţii mei n-au fost bogaţi. Aveau trei hectare de pământ. Plecau la câmp luni dimineaţa şi veneau sâmbătă seara. Şi atunci mama ne lua pe toţi la spălat şi la pregătit pentru duminică. Ea se culca ultima. Poate vă gândiţi că un om care trăieşte atâta s-a odihnit mult, la viaţa lui. Nici pomeneală! Mama nu s-a culcat nicio zi în viaţa ei mai devreme de 11-12 noaptea. A muncit până n-a mai putut munci. A crescut copii, şi-a văzut de nepoţi…”, povesteşte fiica Ilenei Trandafir.

Dintre cei zece copii, doar patru mai trăiesc. Iar numărul nepoţilor s-a pierdut pe la 63. Strănepoţi? Da, cu siguranţă că sunt, dar cine să le mai ştie numărul?…

Chiar Niculina îşi construise o viaţă a ei, la Constanţa. I-a murit apoi tatăl şi a fost nevoie să se întoarcă la Lieşti, să o îngrijească o vreme pe bătrâna ei mamă. Un an sau doi sau cât ar fi trebuit. „Asta a fost în urmă cu 20 de ani. Cine s-ar fi gândit c-o să rămân aici toată viaţa?”, spune femeia, cu ochii în pământ, minunându-se. Amândouă femeile locuiesc acum la Lieşti, pe uliţa Alexandru Ioan Cuza, la numărul 21. O septuagenară îngrijind de mama ei, a doua cea mai bătrână româncă.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Un gălăţean erou de război a împlinit 100 de ani

Constantin Ionescu este unul dintre puţinii gălăţeni aflaţi încă în viaţă care au trăit din plin experienţa celui de-Al Doilea Război Mondial. Joi, 7 septembrie, el a împlinit 100 de ani.

Înconjurat de familie, de vecini, dar şi de militari activi şi în rezervă, precum şi de reprezentanţi ai Primăriei Galaţi, veteranul erou de război a răspuns întrebărilor invitaţilor legate de secretul longevităţii sale. La un moment dat, aşa cum era şi firesc, discuţiile au alunecat însă către amintirile rămase din cumpliţii ani de război.
Constantin Ionescu s-a născut în satul Cuza-Vodă, din comuna Slobozia Conachi. Pe atunci, comuna făcea parte din judeţul Covurlui. În 1939, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, se afla în armată. Având în vedere situaţia tensionată de pe continent, tânărul a hotărât să meargă la şcoala de subofiţeri din Făgăraş, chiar în primii ani ai conflagraţiei. Imediat după absolvire, în vara anului 1942, a fost repartizat la Regimentul 33 Infanterie, adică direct pe Frontul de Răsărit. Armata Română lupta atunci cot la cot cu cea germană, în ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. "Patru ani am stat pe front. Nu am avut nici mamă, nici tată. În război, stai numai în tranşee. Acolo aştepţi ordine, urmăreşti mişcarea inamicului, acolo mănânci", îşi aduce aminte, cu luciditate, Constantin Ionescu, viaţa dusă în război.
Lunile calde au fost însă prea curând urmate de temuta iarnă rusească. Echipaţi adesea neadecvat pentru frigul extrem, soldaţii români au fost nevoiţi să lupte împotriva a doi inamici: Armata Roşie şi gerul năprasnic. În martie 1943, când iarna era încă în putere, Constantin Ionescu povesteşte că a fost chemat de comandantul regimentului, care i-a spus că va face parte dintr-un grup de recunoaştere. Astfel, a fost pus în faţa unei experienţe-limită, din care a scăpat ca prin minune.

Trei gloanţe l-au nimerit la doar câţiva centimetri de inimă

"Eram pe teritoriul inamic, la Anapa (staţiune balneară de pe ţărmul caucazian al Mării Negre - n.r.), un grup de 12-13 soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri. Misiunea noastră era să descoperim unde se afla inamicul. La un moment dat, am zărit nişte soldaţi ruşi şi am auzit focuri de armă. Am simţit o fierbinţeală în braţul stâng. Am pus mâna dreaptă pe locul respectiv şi am observat că aveam sânge pe degete. Am încercat instinctiv să ridic braţul stâng, însă acesta nu mă mai asculta. Când m-am uitat la mâna care stătea atârnată, am văzut sângele care picura de pe degete. M-am uitat apoi spre ofiţerul care ne însoţea şi am văzut că acesta se zbătea pe jos, doborât de gloanţe", îşi aminteşte veteranul gălăţean.
Norocul său a fost că un brancardier l-a tras într-o groapă şi l-a pansat. Trei gloanţe îl nimeriseră în braţul stâng, la doar câţiva centimetri de inimă. Ajutat şi de alţi camarazi, nemţi şi români, a ajuns la o ambulanţă germană, de unde a putut fi dus în locul unde era amenajat spitalul de campanie. După ce a fost operat, a fost trimis la Simferopol, alături de alţi răniţi. De aici, în urma unei trieri, a fost trimis cu un tren al Crucii Roşii în ţară. "După zilele de concediu medical, îmi aduc aminte că eram la Tulcea, iar o fetiţă a venit şi mi-a dat o iconiţă. Gestul ei m-a emoţionat profund", spune Constantin Ionescu.

Soldat pe Frontul de Vest

Războiul îşi continua însă cursul absurd, tocând vieţile a sute de mii de militari, mulţi dintre ei tineri. În decembrie 1944, alături de ruşi, deveniţi între timp aliaţi, militarii români au pornit către Frontul de Vest, împotriva nemţilor. Astfel, Constantin Ionescu a ajuns în Ungaria şi pe teritoriul de atunci al Cehoslovaciei. "În Vest, nu a mai fost atât de cumplit ca pe Frontul de Răsărit. Ajunşi în Cehoslovacia, am rămas cu toţii uimiţi de bunătatea oamenilor de aici. Mulţi camarazi şi-au găsit fete acolo, alături de care, după război, au venit şi şi-au întemeiat familii în România".
Chiar şi după ani şi ani de la terminarea războiului, Constantin Ionescu, devenit apoi militar de carieră, nu a abdicat de la disciplina cazonă. "Până acum câţiva ani, se trezea dimineaţa la 5,00, făcea un duş cu apă rece şi apoi exerciţii de înviorare. Este un om calm şi mereu spune că trebuie să priveşti cu o oarecare detaşare întâmplările vieţii, orice s-ar întâmpla. A fost foarte corect şi nu ştiu să se fi certat vreodată cu cineva", îl descrie pe Constantin Ionescu fiica sa, Maria Andrei.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Felicitată de autorităţi, la 104 ani

La aniversarea venerabilei vârste de 104 ani, gălăţeanca Sultana Diaconu l-a avut ca oaspete pe viceprimarul Sorin Enache. Potrivit unei postări pe pagina de Facebook a Primăriei Galaţi, Sultana Diaconu a dezvăluit că a dus o viaţă echilibrată, fără excese, dar şi fără a-şi impune restricţii, muncind zi de zi cu acul în mână, cu atenţie şi migală. "Respect, doamna Diaconu Sultana. Sunteți un om de la care toţi avem câte ceva de învăţat", scrie Primăria pe Facebook.

viata-libera.ro

[dcp100168]

În anul Centenarului Marii Uniri, Victoria Panait din Tătarca a împlinit 102 ani

Satul Tătarca din comuna Tuluceşti a avut parte de un moment emoţionant pentru comunitate: aniversarea a 102 ani de viaţă a doamnei Victoria Panait, vârstă pe care a împlinit-o pe 27 aprilie 2018, spre bucuria rudelor şi a cunoscuţilor.

Primarul comunei, Petrică Bratu, a ţinut să marcheze acest fericit eveniment şi a pregătit pentru sărbătorită un tort aniversar pe care scria mare „102 ani. La mulţi ani !”. Din păcate, vârsta înaintată îşi pune amprenta asupra Vioricăi Panait, aceasta fiind imobilizată la pat în această perioadă, astfel că în lumânările de pe tort au suflat cele două fiice ale aniversatei. Chiar şi aşa, Viorica Panait a transmis celor prezenţi un mesaj din toată inima. „Multă sănătate vă doresc vouă şi celor dragi”, a spus Victoria Panait.

Primarul din Tuluceşti, Petrică Bratu, a fost alături de Viorica Panait şi în urmă cu doi ani, când aceasta aniversa centenarul. „Astăzi avem un mare prilej de sărbătoare la nivelul comunei Tuluceşti. Doamna Panait Victoria, din satul Tătarca, împlineşte frumoasa vârstă de 102 ani. Din păcate, starea de sănătate a doamnei Panait s-a mai agravat faţă de acum doi ani, când împlinea 100 ani. Totuşi, pentru comunitate este o bucurie să avem un locuitor mai în vârstă decât Unirea de acum 100 ani. Îi dorim multă sănătate şi tot binele din lume alături de familia ei ”, a declarat primarul Bratu Petrică.

Panait Victoria s-a născut pe 27 aprilie 1916, în satul Tuluceşti. Soţul ei a murit la 90 ani, în urmă cu 16 ani. Împreună au avut şase copii, dintre care patru trăiesc şi acum: doi băieţi (de 75 şi 68 ani) şi două fete (de 73 şi 75 ani). Pe lângă copiii ei, are şi 14 nepoţi. A avut o viaţă grea, dar a muncit pentru a-şi asigura traiul, după cum ne spuneau şi vecinii ei.

monitoruldegalati.ro

[dcp100168]

O femeie care împlineşte 100 de ani, sărbătorită cu prilejul Centenarului

O femeie din Galaţi, născută în anul Marii Uniri, care are 8 copii, 16 nepoţi şi 14 strănepoţi, a fost sărbătorită, joi, de autorităţi, în cadrul campaniei "O viaţă cât un centenar", ea primind un drapel, o insignă, scrisoarea oficială a ministrului Afacerilor Interne, dar şi un tort şi buchete de flori, ea povestind că, deşi nu mai vede aproape deloc, încă mai tricotează, din dorinţa de a munci.

Safta Vasiliu, o femeie din municipiul Galaţi, care va împlini o sută de ani pe 25 decembrie, a fost sărbătorită joi de autorităţi, în curtea casei sale, cu prilejul Centenarului. Femeia, care are 8 copii, 16 nepoţi şi 14 strănepoţi, a povestit că nu i-a fost uşor în viaţă, mai ales după ce i-a murit soţul în urmă cu mai bine de 40 de ani.

"La o sută de ani dacă eşti sănătos este bine, dar dacă eşti bolnav mai greu. Ce să facem, ce vrea Domnul de Sus. Sunt născută în anul Unirii, de Crăciun eu implinesc anii. Dar nici nu am ştiut că se face serbarea aceasta, e ca o serbare. A fost şi greu şi bine în tot acest timp. E soţul mort din timp, e cam greu, că trebuiau copiii să meargă la şcoală şi să muncesc. Am fost cu ziua, cu prăşitul, cu săpatul la oameni care aveau nevoie, până iei o pensionară trebuie să munceşti, dar mă bucur că au ascultat şi au fost cuminţi şi au învăţat. Încă mai lucrez, tricotez", a spus Safta Vasiliu.

La rândul ei, una dintre dintre fiice a spus că secretul longevităţii mamei sale, a fost şi a rămas munca, în ciuda faptului că a fost casnică, dar mereu şi-a îndemnat copiii să fie cinstiţi. "E o mare bucurie. E mama mea, a noastră şi împlineşte o sută de ani, e mai rar, are voinţă, putere de muncă, dorinţă de viaţă. Secretul este muncă şi iar muncă, ea toată viaţa a muncit pentru familie, copii, chiar si pentru neamuri unde a fost nevie ea a fost prezentă. Nu s-a lăsat, tot timpul ne-a îndrumat să mergem la şcoală. Este un exemplu pentru tinerii de azi, este admirat: voinţa ei, puterea ei. Tot timpul ne-a spus să mergem la şcoală şi la serviciu, ca ea se descurcă. La ora 5.30 dimineaţă, s-a trezit şi hai, să mă spăl, să mă îmbrac că vin musafiri. Asta şi ieri şi alatăieri. I-am zis: stai uşor că nu astăzi, ci mâine. Atunci a spus: atunci mai dorm un pic. Se scoală foarte devreme, trage draperia şi se apucă de lucru. Nu poate să stea. Tot timpul şi-a îndemnat copiii să fie cinstiţi şi corecţi", a afirmat fiica, Niculina Trofin.

Prefectul judeţului Galaţi, Dorin Otrocol, a fost cel care i-a înmânat drapelul, insigna și scrisoarea oficială a ministrului Afacerilor Interne, dar şi un tort şi un buchet de flori. "Astăzi a fost prima acţiune dintr-un şir mai lung în care celebrăm şi aniversăm 100 de ani pentru mai multe persoane din judeţul Galaţi. Astăzi am fost la dna Vasiliu, ne-am bucurat să-i putem cunoaşte familia, chiar şi unul dintre strănepoţi. Nu ne-a dezvăluit secretul longevităţii, dar ne-a povestit despre un călugăr care i-a prezis că mai trăieşte cinci. I-am promis că dacă mai suntem pe aici o vizităm", a afirmat prefectul.

La rândul lui, primarul municipiului Galaţi, Ionuţ Pucheanu, care i-a oferit un buchet de flori femeii, a spus că se bucură că a avut posbilitatea să cunoască pe cineva născut în anul Marii Uniri. "Mă bucur că am reuşit să cunosc pe cineva care, chiar dacă nu era conştient la momentul Marii Uniri, măcar este un exemplu viu al faptului că suntem aici de extrem de multă vreme şi suntem aici să rămânem", a afirmat Pucheanu.

Ministerul Afacerilor Interne a lansat Campania O viaţă cât un centenar, prin care se dorește aducerea în prim-plan a românilor născuţi în anul 1918, anul Marii Uniri. În cadrul campaniei, în această perioadă, angajați ai Ministerului Afacerilor Interne din întreaga țară vor ajunge la cele 250 de persoane care au împlinit sau vor împlini în anul 2018 vârsta de 100 de ani, pentru a-i cunoaște, pentru a le asculta poveștile și pentru a învăța din experiența unui veac trăit în România.

În județul Galați, sunt cinci persoane care împlinesc 100 de ani în 2018, una din municipiul Galați, Safta Vasiliu, celelalte persoane fiind din mediul rural.

impartial.ro

[dcp100168]

O localnică din Vlădeşti a împlinit 100 de ani

Sărbătoare mare la Vlădeşti, comună care şi-a trecut în registru, la început de mai, un nou cetăţean centenar! Fericita sărbătorită este Mariţa Amorţilă, care a atins, oficial, venerabila vârstă chiar pe 1 mai.

Mamaia Marița a văzut lumina zilei în 1919, a trecut prin focurile celui de-al Doilea Război Mondial, prin foamete, comunism şi colectivizare, dar, alături de soţul ei, Ştefan, trecut la cele veşnice la doi ani după Revoluţie, le-a înfruntat pe toate. Dumnezeu nu a vrut ca mamaia Mariţa, ajunsă acum centenară, să fie mama propriilor prunci, ci a unei fete, Doina, acum în vârstă de 64 de ani, pe care a înfiat-o şi pe care a crescut-o ca pe propriul copil. Atât de mult şi-a iubit mamaia Mariţa fiica de suflet încât aceasta, acum, este cea care îi este alături, o îngrijeşte şi o face să nu îşi simtă vârsta venerabilă. Alături de ea, cei cinci copii şi şapte nepoţi îi fac bunicii şi respectiv străbunicii viaţa mai frumoasă. Un strop în plus de bucurie i-au adus, joi, 2 mai, şi autorităţile locale. Primarul Eracli Drujescu a venit în vizită la mamaia Mariţa cu o diplomă aniversară, un tort şi flori, pentru a o sărbători cum se cuvine.

Din păcate, un mic necaz a împiedicat-o pe sărbătorită să îşi întâmpine oaspeţii cum se cuvine: cu o zi înainte, chiar când a împlinit 100 de ani, a căzut în curtea casei şi s-a lovit la un picior, necaz pe care speră să îl depăşească cu bine şi să apuce cu succes şi următoarele aniversări! De spus ar mai fi că la Vlădeşti o astfel de aniversare nu este o premieră. În urmă cu trei ani, comunitatea l-a sărbătorit pe cel mai vârstnic fiu al comunei la acel moment, care ajunsese la vârsta de 102 ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Cea mai fidelă cititoare a ”Vieţii libere” are 102 ani

Născută în timpul Primului Război Mondial, Olga Ioniţă este probabil cea mai fidelă cititoare a "Vieţii libere". La 102 ani, încă ne citeşte, ziarul nostru fiind singura ei legătură cu ceea ce se întâmplă în oraş. Nu a mai ieşit din casă de cinci ani, datorită unor probleme de sănătate, însă este perfect lucidă şi foarte carismatică.

Impresionaţi de longevitatea dumneai, i-am făcut o vizită, pe neaşteptate, neştiind ce vom găsi la adresa respectivului abonat. Ce am găsit însă, ne-a impresionat profund, iar doamna Olga este dovada clară că trăsăturile puternice de caracter rămân imuabile, chiar şi după o sută de ani.

Ne-a primit cu braţele deschise, într-o ordine desăvârşită, simpla ei prezenţă umplând încăperea cu energie pozitivă. Vorbeşte apăsat, clar şi cu mult sens, relatând o poveste de viaţă fericită, în pofida greutăţilor pe care le-a întâmpinat. Dacă ar fi să trag o singură concluzie din discuţia noastră, ar fi aceea că ingredientul care stă la baza unei vieţi fericite rămâne, indubitabil, uniunea familiei. Astăzi, familia se întemeiază pe valori precare, după cum ne-a mărturisit doamna Olga, dar în trecut "oamenii erau cinstiţi şi se repectau".

Nu aş numi interviu discuţia care a avut loc, ci mai dregabă o depănare de amintiri între două prietene:

- Sunteţi abonată a "Vieţii libere" de foarte mult timp. Suntem foarte curioşi să aflăm cine sunteţi de fapt?

- Într-adevăr, sunt abonată de mult timp, de vreo 20 de ani. Îmi place să fiu informată şi cum în ultimii cinci ani nu am mai putut ieşi din casă, ziarul vostru e singura mea legătură cu ceea ce se mai întâmplă în oraş. Sunt hotărâtă să-mi fac abonament până în ziua când nu voi mai fi. Mă numesc Olga Ioniţă şi am 102 doi ani. Sunt născută pe 26 august 1917. Nu am avut pe nimeni în familie aşa de longeviv. Nu aş fi crezut.

- Care este povestea dumneavostră de viaţă?

- Sunt refugiată. Am venit din Basarabia în anul 1940 şi am stat iniţial zece ani în Brăila. Am plecat împreună cu mama şi mătuşa mea şi doar cu stricul necesar. Veniseră ruşii peste noi, şi noi, trei femei, am plecat doar cu ce am apucat. Tata murise demult. În '41, m-am măritat şi pentru că soţul meu era ofiţer, am fost trimise la ţară, pentru a fi în siguranţă. La câţiva metri de casă era un comandament german şi când au vrut să-i bombardeze pe germani, au bombardat exact casa în care stăteam noi. Şi am rămas iar fără nimic, a doua oară. În anii '50, am venit în Galaţi şi de atunci nu am mai plecat de aici.

- Cum a fost căsnicia dumneavoastră?

- Eu sunt grecoaică la origini şi pentru că ofiţerii nu aveau voie să se căsătorească decât cu românce, soţul meu a fost nevoit să apeleze, pe linie militară, la Casa Regală. Ne-au aprobat căsătoria şi bine au făcut, pentru că am avut o căsnicie de 63 de ani. O căsnicie fericită. Am trăit tare frumos.

A fost primul băiat pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Un an de zile mi-a scris numai scrisori. A murit şi el, la 93 de ani. A fost invalid, a fost veteran.

- Aveţi copii?

- Nu am copii. Pentru că a trebuit să o iau de două ori de la capăt, mi-a fost frică. La două luni după ce ne-am căsătorit, soţul meu a plecat pe front şi a fost rănit de două ori. Prima dată la Odessa, o rană uşoară. A venit în ţară, s-a făcut bine şi l-au trimis înapoi. A doua oară a ajuns tocmai la Cotul Donului, unde a fost rănit din nou. De data aceasta, foarte grav. A fost rănit la picior şi a rămas invalid. Un an întreg a stat în spital. Îmi era frică că va muri şi el pe front şi îmi era teamă că nu voi avea ce să le dau copiilor de mâncare. Nu am vrut copii, de frică. Pentru că era în timpul războiului şi într-un război te aştepţi la multe lucruri neplăcute. Dar acum am un uşor regret. Mi-aş fi dorit să am un copil, o fată.

Am botezat în schimb cinci copii. Printre ei, şi Cristi Mungiu, regizorul. Mă sună mereu, deşi e foarte ocupat.

- Care este secretul longevităţii?

- Eu nu am fost obişnuită să stau toată ziua să lenevesc. Am fost mai energică din fire. Am citit foarte mult. Am o bibliotecă mare, nici nu ştiu ce să fac cu ea. Şi astăzi mai citesc, dar foarte greu. Citesc cam un ceas pe zi. Mi-aş dori să citesc mai mult, dar mă dor ochii. Am două operaţii la ambii ochi. Acum citesc cartea lui Ostin Mungiu, tatăl lui Cristi Mungiu. Este medic şi a scris o carte: "Călător între milenii". Am fost mereu activă, am muncit la Banca Naţională, am fost contabilă. Am avut o viaţă ordonată şi o alimentaţie corectă. De 40 de ani, dimineaţa nu mănânc decât brânză de vaci şi gem. Cred că acestea sunt motivele pentru care am ajuns la vârsta asta.

- Doriţi să le transmiteţi ceva cititorilor noştri?

- Le doresc să fie sănătoşi. Să mă ajungă pe mine, dar cu sănătate. Să ajungă cât mai mulţi la vârsta mea. Dacă au familie, să se bucure de familie, de copii. Căci viaţa frumoasă, de fapt, numai în familie o găseşti.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Diplomă la vârsta de aur pentru o gălățeancă

Nu doar gălățenii ajunși la nunta de aur sunt onorați de municipalitate, ci și cei care ating vârsta de aur - o sută de ani. La un centenar de viață, gălățeanca Ana Dimitriu a oferit, joi, 19 ianuarie 2023, o lecție de energie pozitivă, de căldură și optimism. Dovada clară că tinerețea se poartă în suflet și în minte, indiferent de ceea ce scrie în cartea de identitate.

Iată ce mărturisește Sorin Enache, viceprimar al municipiului Galați, care a îndeplinit misiunea de a o premia pe gălățeanca în vârstă de un secol: „Am avut onoarea și privilegiul de a sărbători împreună cu frumoasa familie a doamnei Dimitriu Ana, împlinirea unui CENTENAR de viață! Sub «haina centenarului» am descoperit cu încântare, un suflet vesel, cald, cu energie pozitivă debordantă, cu care ne-a molipsit pe toți cei aflați alături la ceas de mare sărbătoare! La mulți ani binecuvântați cu sănătate și prețuire!”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Un veteran de război gălățean și aproape 104 ani de istorie

La cei aproape 104 ani pe care-i poartă cu demnitate, veteranul de război Andone A. Ciupercă este unul dintre cei mai longevivi români.

S-a născut la Slivna, actuala localitate Berești Meria, din județul Galați, în sfânta zi de 29 iunie 1919, de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar a fost trecut în scriptele de stare civilă pe 3 iulie 1919. Părinții săi sunt Elisabeta și Alecu Ciupercă și au avut cinci copii, doi băieți și trei fete: Neculai, Andone, Mărioara, Tasia și Ioana.

Andone a urmat primele patru clase în așezarea natală și, după clasele primare, ca orice fiu de țăran, a fost un bun sprijin pentru părinții săi, care se îndeletniceau cu lucrul pământului, potrivit rânduielii acestor locuri.

Când - pe ulița din sat - goarna a sunat de înrolare, Andone a lăsat totul în seama lui Dumnezeu și s-a prezentat la arme. Asemenea atâtor flăcăi din țara noastră, și el a luat drumul lung al cătăniei...

În februarie 1941, tânărul a fost chemat la arme. Nu împlinise 22 de ani, vârstă la care flăcăii de odinioară se gândeau să-și întemeieze o familie... Tânărul și-a luat gândul de la însurătoare, pârdalnicul de război bătea la ușile românilor și avea prioritate. Țara avea nevoie și de brațele lui vânjoase. Pentru câțiva ani buni, i-a lăsat pe cei dragi în grija lui Dumnezeu. Și-a îmbrățișat maica și pe cei dragi, și-a pus în spate ranița, încărcată cu multe doruri, întrebări, frământări și speranțe... Și-a făcut o cruce mare și L-a rugat pe  Dumnezeu să-i călăuzească pașii cu bine, ca să se întoarcă teafăr de pe front... 

A fost rănit și apoi luat prizonier

Veteranul de război Andone A. Ciupercă a luptat în linia întâi, nu la orice armă, ci la Artilerie Grea. Potrivit livretului militar, seria Gb, nr. 055779, eliberat de Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R, la 16 mai 1959, a fost pe front conducător auto, cu grad de plutonier adjunct principal, în Regimentul 3 Artilerie Grea. Pe câmpul de luptă, misiunea sa nu a fost deloc simplă. E dificil să șofezi pe timp de pace, darămite, la vreme de război, când obuzele tăiau văzduhul, în toate direcțiile. Să transporți în maximă siguranță armament, combatanți și ce mai era nevoie era o misiune nu tocmai ușoară...

Semn că și-a făcut datoria conștiincios pe frontul de est, tânăra cătană a primit responsabilitatea de comandant de grupă, mai apoi a fost avansat caporal, ne aduc la cunoștință documentele din acea vreme. Andone a fost martorul și chiar autorul multor situații extreme, de maximă intensitate, când gloanțele îi vâjâiau pe lângă urechi sau exploziile se produceau exact în locul prin care tocmai trecuse... În momentele nesigure, doar Atotputernicul Dumnezeu i-a ținut viața în palmă. Mai ales atunci când a fost rănit și apoi luat prizonier. În acele momente, despre care nu i-a plăcut să vorbească, lui Andone nu i-a trecut prin minte că îi va mai vedea vreodată pe cei dragi sau că va ajunge la venerabila vârstă de peste o sută de ani... Rănile de pe front și prizonieratul sunt aspecte pe care veteranul nu prea le-a povestit celor dragi, pentru a nu-i împovăra mai mult. 

Și când războiul s-a sfârșit, iar armistițiile și schimburile de prizonieri au fost puse în mișcare, tânărul combatant s-a întors acasă, la vatră, la rădăcină, acolo unde s-a reîntâlnit cu părinții și cu ceilalți patru frați, în casa părintească, reluându-și viața de unde o lăsase. Andone era îndrăgostit de caii săi și împreună făceau cărăușie. Așa, cu hărnicia și dibăcia lui Andone, toată familia avea o speranță de mai bine.

Dar seceta mare din anul 1946, urmările războiului l-au pus pe Andone pe drumul Olteniei, unde o vreme a lucrat pentru câțiva saci de cereale, ca să își ajute familia.

Bucuria nunții, umbrită de spectrul naționalizării şi cooperativizării 

Încet, încet, rănile războiului s-au cicatrizat și Andone, în 6 noiembrie 1946, s-a căsătorit cu Maria Marangos, fiica negustorului şi epitropului bisericesc Chiriac Marangos (1896-1985), veteran de război în Primul Război Mondial, rănit în marea conflagrație la Mărășești, stâlp în comunitatea sa. Familia Marangos deținea un centru de blănărie, cojocărie și măcelărie.

Astfel, la căsătoria lui Andone cu Maria bucuria a fost mare. Ambele familii au pus mână de la mână și au făcut proaspeților miri - ca dar de nuntă - o casă negustorească, în mijlocul târgului Berești, care există și astăzi, pe care voiau să o transforme în han. Numai că nu au apucat să se așeze bine la casa lor, că alt tăvălug trecea peste satul românesc, cel al naționalizării, al dezrădăcinării țăranului din spațiul său, fiind supus, obligat-forțat, cooperativizării.

Ca mai toți țăranii acelor vremuri, și Andone a fost invitat să se înscrie în CAP, dar tânărul gospodar a refuzat, în mai multe rânduri. Un motiv în plus pentru ca exponenții fostului regim să-l lase, întâi, fără o palmă de pământ din cele vreo șapte hectare, teren arabil și pădure (0,23 ha pădure). Îi rămăseseră însă caii și căruța și pentru ceva timp s-a bucurat de murguții săi cu care colinda dealuri și văi, pentru a duce un trai decent și a-și putea crește fetița, pe Livia, născută în 1947, la un an de la căsătorie... 

"Negru de supărare, tata a revenit acasă doar cu biciul"

Întristata fericire a ținut însă până într-o zi, când, chemat la lucru cu caii și căruța, Andone a fost provocat și amenințat de călăii fostului regim. Atunci, în negura anilor '60, i-au luat caii și căruța... Tânărul Andone, cel care a ținut piept gloanțelor, pe câmpul de bătălie, a revenit acasă doar cu biciul...  Ba chiar i-au confiscat și o cameră din casa de pe Strada Principală din Berești, unde călăii siluiau țăranii să se înscrie la CAP și unde apoi a funcționat o sifonărie. „Eram copil și îmi aduc aminte că înainte de a pleca tata de acasă, în acea zi, am îmbrățișat cei doi cai, pentru că îmi erau prieteni. Câteva ore mai târziu, l-am văzut pe tata, negru de supărare, revenind acasă doar cu biciul”, ne povestea, deunăzi, doamna Livia Ciupercă, scriitoare și jurnalistă care trăiește la Iași.

Mult timp de la acest episod dramatic, privirea sa ilustra strigătul sfâșietor al omului strivit sub vremi. Nu mai conta jertfa sa de pe front, parcă durerea era și mai mare, când se gândea pe ce mâini au încăput murguții săi, prietenii care în vremuri nesigure asigurau un trai decent familiei.

În pragul celor 104 ani de viață, Andone a trecut prin câteva regimuri, dar s-a bucurat de o viață demnă, alături de soția sa - Maria, care  a adormit în Domnul, recent, în 4 octombrie 2022, la frumoasa vârstă de 95 de ani.

Eroismul din vremea războiului i-a fost recunoscut printr-o distincție și câteva scrisori, primite de la Ministerul Apărării Naționale și de la Primăria Berești, județul Galați.

Crucea Comemorativă, pentru serviciile în slujba Patriei

Pentru faptele de arme, prin Decretul nr. 335/1995, Președintele României de atunci i-a conferit veteranului Andone A. Ciupercă Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945”, pentru serviciile militare aduse Statului Român, în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.  

De asemenea, la împlinirea celor o sută de ani de viață, ministrul Apărării Naționale, Gabriel-Beniamin Leș, i-a trimis o scrisoare de felicitare, datată 3 iulie 2019. 

„Stimate domnule Andone Ciupercă,
Aniversarea celor 100 de ani de viață este un prilej deosebit de onorant și plăcut pentru a vă transmite cele mai calde urări de sănătate, viață lungă și bucurii, alături de cei dragi.
Vă asigurăm de întreaga noastră stimă și prețuire, pe măsura faptelor dumneavoastră de arme de care ați dat dovadă, fiind un exemplu demn de urmat pentru generațiile următoare.
La mulți ani!"

Felicitări și gânduri bune a primit veteranul nostru și în următorii ani (la 101 și 102 ani) de la  ministrul Apărării, Nicolae Ionel Ciucă, iar anul trecut, la 103 ani, de la ministrul Vasile Dâncu.

Și primarul Mihai Lucian Bejan, de la Primăria Berești, i-a acordat la 1 Decembrie 2020 o Diplomă de Excelență, în semn de aleasă prețuire, pentru  contribuția adusă la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Și noi îi aducem recunoștință, prin aceste rânduri, cu regretul că oameni ca Andone A. Ciupercă sunt din zi în zi tot mai puțini.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Jandarmii gălățeni se pot mândri cu ultimii doi veterani de război pe care îi celebrează anual

În prezența autorităților militare si locale, veteranii de război au fost omagiați sâmbătă, 29 aprilie, în Garnizoana Galați, la Monumentul Eroilor din al Doilea Război Mondial. Dacă astăzi România este un stat liber și independent, lor, veteranilor de război, li se datorează acest lucru.

Jandarmeria Galați se poate mândri cu ultimii doi veterani de război pe care îi celebrează anual, domnul maior Popa Constantin, în vârstă de 100 de ani, din Tecuci, pe care războiul l-a prins la Legiunea de Jandarmi Cahul, și domnul colonel Ghiță Crăciun, în vârstă de 99 ani, din Galați, pe care războiul l-a prins la Brigada de Geniu și, ulterior, la Legiunea de Jandarmi Covurlui.

realitateadegalati.net

[dcp100168]

Gălăţeancă centenară, sărbătorită de autorităţi

Printr-o hotărâre a Consiliului Local în vigoare din 2014, gălăţenii care împlinesc vârsta de 100 de ani se bucură de o atenţie specială şi binemeritată din partea autorităţilor locale: li se acordă un premiu în valoare netă de 500 de lei, o diplomă şi un buchet de flori. Acestea au fost darurile pe care le-a primit şi doamna Aurica Emre, care şi-a sărbătorit centenarul săptămâna aceasta. Gălăţeanca şi familia ei au avut parte de un oaspete special – viceprimarul municipiului Galaţi, Sorin Enache.

„Am fost oaspetele doamnei Emre Aurica, cu ocazia aniversării venerabilei vârste de 100 de ani! Mi s-a confirmat încă o dată că Timpul devine aliatul prețios și "prietenos" al oamenilor cu suflet frumos! La mulți ani cu sănătate și puterea de vă bucura de frumoasa dumneavoastră familie și de tot ceea ce va înconjoară!”, i-a transmis viceprimarul şi print-o postare pe pagina sa publică de Facebook.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Secretul longevității și o lecție de viață la 100 de ani

După ce i-a uimit pe medicii gălățeni cu faptul că nu are nici osteoporoză, nici oase neconforme, doamna Gica Butunoi, care a împlinit 100 de ani pe 6 septembrie 2023, și-a dezvăluit secretul longevității: credința, atitudinea pozitivă, spiritul vesel, mișcarea fizică și munca susținută. Venerabila gălățeancă i-a împărtășit acest secret viceprimarului municipiului Galați, Sorin Enache.

În urmă cu o săptămână, Gica Butunoi era protagonista unei știri pozitive publicate în ziarul "Viața liberă": "Pacientă de 100 de ani operată cu succes la Galați". Din cauza unui accident casnic, gălățeanca a avut nevoie de o intervenție chirurgicală. Medicii care i-au fixat fractura supracondiliană de femur stâng au descoperit cu plăcută surprindere că pacienta nu are nici osteoporoză și nici oasele neconforme. Un fapt destul de rar la pacienții de această vârstă.

Marți, gălățeanca a avut parte de o vizită și de un premiu care să contribuie la recuperarea ei cât mai grabnică. Viceprimarul Sorin Enache a vizitat-o pentru a-i înmâna premiul acordat de Primăria Municipiului Galați cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 100 de ani! Vizita a avut loc cu oarece întârziere, fiind reprogramată din cuza accidentării și internării doamnei!

"În pofida intervențiilor chirurgicale suferite, am găsit o doamnă cu un zâmbet cald și luminos, cu o energie debordantă și o memorie brici! Am întrebat-o care este «secretul» longevității sale și ne-a împărtășit că cel mai mult au ajutat-o credința nestrămutată în Dumnezeu, atitudinea pozitivă față de oameni și viață în general, spiritul vesel și pacifist, lipsa invidiei și a judecății aproapelui și, nu în ultimul rând, mișcarea fizică și munca susținută!

M-am simțit onorat să primesc o valoroasă lecție concentrată de viață de la un Om care a învins Timpul cu mijloace proprii: credință, iubirea aproapelui și pace sufletească! La mulți ani binecuvântați alături de frumoasa familie!", a mărturisit viceprimarul Sorin Enache, într-o postare pe pagina sa de Facebook.

Reamintim că, printr-o hotărâre a Consiliului Local în vigoare din 2014, gălăţenii care împlinesc vârsta de 100 de ani se bucură de o atenţie specială şi binemeritată din partea autorităţilor locale: li se acordă un premiu în valoare netă de 500 de lei, o diplomă şi un buchet de flori.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Veteranul jandarmilor gălățeni a împlinit 100 de ani

• "Războiul m-a călit și m-a pregătit pentru ce a urmat"

A fost sărbătoare mare miercuri, 24 iulie, în rândul jandarmilor gălățeni, care și-au aniversat cel mai vârstnic camarad. Col. (rtg) Ghiță Crăciun a ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani și a fost omagiat cum se cuvine de cei apropiați.

Printre primii care i-au călcat pragul pentru a-i ura ”La mulți ani” veteranului cu o incredibilă carieră și poveste de viață au fost camarazii săi cu mult mai tineri, care acum îmbracă uniforma bleu jandarm, aproape la o vârstă la care seniorul își începea misiunea în slujba țării. Deloc întâmplător, tortul aniversar, însoțit de felicitări, i-a fost înmânat de unul dintre cei mai tineri ofițeri ai Jandarmeriei Galați, slt. Cristina Tudorache. A fost un nou prilej pentru veteran să-și reamintească de experiența războiului și anii care au urmat, în care a apucat să slujească culorile Jandarmeriei, motivat de modelul tatălui său, care i-a insuflat dragostea de țară și de semeni.

”La un moment dat au început bombardamentele puternic în linia noastră defensivă. Trăgeau sovieticii cu tot ce aveau; mortiere, artilerie de câmp, tancuri, mitraliere, aviație. Iadul s-a dezlănțuit peste noi. Era noapte și am reușit să ne retragem spre Galați. Am ajuns în țară în picioarele goale. Unii dintre noi nu am avut timp nici să ne încălțăm. Copii, a fost greu, foarte greu. Și eram așa de tânăr! Cred că războiul m-a călit și m-a pregătit pentru ce a urmat. Să știți că voi, jandarmii, sunteți stâlpul unei națiuni. Fără voi nu poate fi ordine și liniște în țară. Fiți mândri, pentru că reprezentați o armă mai veche decât națiunea Română. Eu, colonelul Crăciun Ghiță, vă voi respecta și aprecia cât timp Dumnezeu mă va ține lângă voi, iar după aceea, în eternitate!", le-a transmis colonelul veteran celor care au fost alături de el fizic sau doar cu gândul și urările de bine.

viata-libera.ro

[cplesu]

Onoare și respect! La multi ani cu sănătate! ,

[dcp100168]

„Dragii mei, centenarul e nimic în fața veșniciei”

Mărturisirea plină de înțelepciune, dar și de umor din titlu, îi aparține gălățencei Irina Iliescu, o doamnă care tocmai a sărbătorit 100 de ani de viață.

O aniversare la care a primit un frumos buchet de flori și o diplomă, din partea administrației locale. Sărbătorita se află, de opt ani, la Căminul pentru Persoane Vârstnice "Sfântul Spiridon", unde a fost vizitată de viceprimarul municipiului Galați, Silvia Atanasiu.

Într-o foarte bună stare de sănătate și cu un zâmbet molipsitor, doamna Irina, din înțelepciunea sa de un veac și trei zile, a concluzionat poetic: „Dragii mei, centenarul e nimic în fața veșniciei”.

Alăturăm urările noaste de bine, sănătate și multe alte motive de bucurie!

viata-libera.ro

[dcp100168]

Veteranul jandarmilor gălățeni s-a stins la 100 de ani

Ziua de Bună Vestire a venit cu o veste tristă pentru Jandarmeria Galați, al cărei veteran a trecut la cele veșnice, la venerabila vârstă de 100 de ani.

Col (rtr) Ghiță Crăciun a încetat din viața cu câteva zile înainte de ziua armei pe care a slujit-o cu devotamentul decenii la rând. Anunțul trecerii la cele veșnice a colonelului, veteran de război și fost jandarm în cadrul Legiunii de Jandarmi Covurlui, a fost făcut public de Jandarmeria Galați, pe pagina oficială de Facebook a instituției.

”A fost un simbol al dăruirii, al devotamentului și al iubirii de patrie. A trăit o viață plină de sacrificii, mereu în sufletul onoarea uniformă de jandarm. Până în ultima clipă, gândul său a fost alături de noi, jandarmii gălățeni, familia sa de suflet, care la preț și prețuiesc necondiționat, curat de patriotism. a înscris fișierul de istorie prin faptele sale și care ne-a insuflat dragostea pentru această nobilă misiune”, au notat reprezentanți IJJ Galați, la despărțirea de veteranul care pe 24 iulie ar fi împlinit 101 ani.

Anul trecut, în semn de recunoaștere pentru întreaga sa carieră, col (rtr) Ghiță Crăciun a fost decorat de inspector general al Jandarmeriei Române, care ia conferit Emblema de Onoare a Jandarmeriei Române. Sa stins cu câteva zile înainte ca Drapelul de luptă al Jandarmeriei Galați să fie decorat de Ziua Armei, pe 3 aprilie.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

viata-libera.ro