Magdalena Manea - o ziaristă gălăţeancă în Canada

[dcp100168]

Ziaristi care si-au „luat lumea in cap”. Magda, o romanca puternica in Canada cea friguroasa
Pe Magda o stiu din 1992, de la „Evenimentul zilei”. Fara nicio exagerare, era spaima mai-marilor din Ministerul de Interne. Generalii tremurau in fata ei si nu exista nimic sa nu poata afla. Lucra intr-un departament botezat de Ion Cristoiu „Investigatii si Servicii Secrete” alaturi de nume ca Sergiu Toader, Radu Tudor sau Dan Capatos.
Magdalena Manea - pe numele de jurnalist, Magdalena Ionescu (numele real) a debutat in presa la cotidianul „Viata Libera” din Galati, in ianuarie 1990. Din iunie 1992 la „Evenimentul Zilei”, a participat in calitate de corespondent de razboi la asediul orasului Sarajevo, in 1994, in timpul razboiului din fosta Iugoslavie.
Alaturi de echipa Antena 1, a transmis de la fata locului cand s-a prabusit avionul de la Balotesti, „inaintea lui Sergiu Toader pe atunci la ProTV. Asta ca sa respectam adevarul istoric ”, dupa cum tine sa ne aminteasca
Timp de doi ani a fost reporter si editor la Tele7 ABC, Antena 1, corespondent Radio Contact, Curierul National, Mediafax pentru ca in 1996 sa preia relatia cu Presa, in cadrul Directiei de Presa a Ministerului de Interne.
Magda a publicat si un roman, in 1997, „Razboi de Lux”, avand ca fundal razboiul din fosta Iugoslavie, la Editura nationala din Bucuresti.
In 1998 si-a urmat un vis mai vechi, acela de a pleca din tara. A emigrat si s-a stabilit in Canada, unde n-a reusit sa scape de microbul gazetariei, asa ca, pentru o perioada, a infiintat si a condus ziarul de limba romana „ACASA”.
Magda vorbeste cu pasiune despre linotip, calandru si rotativa, notiuni necunoscute multor „jurnalisti” de astazi care – vorba colegului Mihai Duta de la B1 – fac teren doar pe Google… A raspuns cu emotie la rugamintea mea de a-si asterne povestea – era sa zic pe hartie! – pe tastele computerului.

 

Iata povestea Magdei, scrisa chiar de ea:
Mie, legitimatia de jurnalist mi-a murit de tanara
Pe mine ursitoarele m-au botezat intr-o luni de dimineata, dupa un chef cu lautari, in cristelnita cu plumb a vreunei tipografii. Mi-au menit sa-mi fie scutecele uscate pe calandru, la rotativa, sa-nvat a-mi mazgali numele pe coltul paginii Bun de Tipar, inainte de cantatul cocosilor, iar mersul n-am mai apucat sa-l mai invat, fiindca alergatul intre A Putea si Nu Se Poate a venit cu rezolutia: aveam sa traiesc intr-o permanenta cursa cu mine insami.
Mie legitimatia de jurnalist mi-a murit de tanara, acum cincisprezece ani cand, adormita de parfumul teilor Cotroceniului, flancata de-o cana cu cafea si de masina de scris si ingropata in manuscrise pentru mai multe gazete deodata, am desenat pe-un servetel, in deplina taina, calea ce era musai sa se deschida: aceea de a lua Drumul la cel mai serios mod posibil, ca menire in viata, ca destin.
Nimic neobisnuit, eram tributara mintii mele antrenate in a nega realitatea comunista in care crescusem, realitate sfidata obscen de cate un catalog Neckermann jumulit, care mai ajungea ocazional prin apartamentul alor mei din Galati.
A pleca din tara a fost crezul ascuns, a fost supapa catre cerul albastru a intregii mele generatii. Am fost impinsa, relativ strategic, intr-un liceu de matematica-fizica, in clasa speciala de matematica-informatica, cam singurele de Doamne-ajuta din vremea aceea, intru prestigiul familiei, scolii, patriei probabil… Am urmat cu rigurozitate Facultatea de Nave a Universitatii din Galati, tinand pe-ascuns jurnale incretite de lacrimi si de frustrare, planuind s-ajung imbarcata pe vreun vas comercial cu destinatia Rotterdam, unde sa ma pierd, la asfintit, doar cu pasaportul in buzunar. Din toate astea m-am ales la final cu patima scrisului, indulcita de curiozitatea gazetareasca si dublata de cititul cartilor peste carti, peste alte carti, a bibliotecilor intregi peste alte biblioteci.
De ce-am plecat
Au fost nevoi mai mari decat banii ori un trai confortabil, decat recunoasterea si vanitatea profesionala. Am tinut-o in brate, la finele anilor ’80, pe fiica-mea, Diana, o copila frumoasa, infasata in maternitate in scutece reci din finet scortos de-atatea spalari, uscate nesanatos deasupra aragazului, in bucatarie, pe franghie. Am crescut-o cu lumina rationalizata, cu caldura rationalizata, am simtit un junghi in stomac cand am vazut-o imbujorata si cu cravata de soim al patriei in apartamentul mobilat standard, pe usa caruia scria pompos : Fam. Ing…
Cand si cum am plecat
Am plecat cand in Romania abia explodasera tarabele si tarabagiii, cand aparusera pungile de-un leu cu fete dezbracate, cand cu Topi-Top si Jelly-Bon, Saylor Moon la televizor pentru copii, cand nu erau carduri de plastic si nici bancomate nicaieri, imediat dupa ce-a castigat Emil Constantinescu alegerile. Am votat si, la foarte scurt timp, m-am simtit furata si descumpanita, asa ca am inceput pregatirea bagajelor. N-am plecat din tara cu inversunarea cuiva care vrea sa plateasca polite. Atunci a fost doar momentul, motivatia exista dintotdeauna.
Ultima pozitie pe care o ocupasem in Romania, dupa anii de gazetarie, era in cadrul Directiei de Presa a Ministerului de Interne. Motiv pentru care, atunci cand mi-am anuntat demisia in vederea plecarii, ministrul Gavril Dejeu si Directia de Cadre au sarit de doi metri, amenintand ca ma pun in discutie in Consiliul de Onoare pentru Tradare de Tara si ca Parchetul Militar ma mananca! M-a pufnit rasul: veneam din presa, ii stiam pe corespondentii agentiilor de presa straine in Romania, stiam cam toata crema presei romanesti la acea vreme, ce-ar fi fost mai inoportun decat sa declansez un circ cu incalcarea Drepturilor Omului?! Asa ca, intr-o discutie-doua-trei, amicale, seara, in cladirea din Calea Victoriei, le-am zis tuturor, duios, sa-si bage mintile in cap si sa ma lase sa plec in… puii mei. Si m-au lasat! Nu, insa, fara a ma trezi cu doi baieti zdraveni, tunsi regulamentar, imbracati in civil, taindu-mi calea si fixandu-ma cu privirea in dimineata plecarii, la Otopeni : fie si-asa, am zis…
Ce-am gasit in Canada si ce-am facut
In Canada am gasit un frig de crapau pietrele. Plus, distante astronomice intre doua puncte, simtite din plin la mersul pe jos, pana sa ne cumparam prima masina. Da, sa nu uit, in Canada am plecat patru: eu, Bogdan Ionescu, sotul meu de atunci si doi copii: Diana, fostul soim al patriei si care mangaia un proaspat eliberat Buletin de Identitate, si Dragos, un baietel de cinci ani, blond si inimos, infiat dintr-o familie mai fara de capatai, din Dambovita. Bogdan, fost gazetar la randul sau (fost Sef-sectie Politica la „Evenimentul zilei” – n.n), nu s-a adaptat niciodata pare-se la viata riguroasa canadiana asa ca el chiar „si-a luat lumea-n cap” - cum se numeste aceasa rubrica despre gazetari… Mai exact, si-a abandonat, pur si simplu, familia, in Canada si s-a intors buimac la Bucuresti. In iunie 2009, si-a cumparat pe ascuns un bilet de avion, si-a impachetat valizele, aproape c-a golit conturile familiei si a fugit din Canada, fara macar sa-si ia ramas bun de la mine si de la copii. Nu aveam discutii, ba dimpotriva!, nimic nu ar fi prevestit tragedia brutalei mutilari a familiei noastre. Nu avea job in perioada aceea si probabil ca asta a declansat frustrarea. Stiu, e inca inexplicabil. Ca-n filme, adica!…
In Canada am gasit de lucru, fiindca numai cine nu vrea sa munceasca nu gaseste aici ceva de lucru. Primii bani i-am facut intr-un job ocazional de presa, normal: am facut delivery pentru „New York Times”, editia de sambata: un ziar cantarea cam doua kilograme!
Mai apoi am lucrat cu acte in regula intr-un Call Center la banca American Express, unde am primit dusul rece al vietii si conduitei corporatiste si unde am invatat finantele inside-out, de-mi permit acum sa ma lansez in proiecte profesionale financiare pana si cu expertii lui Isarescu de la Banca Nationala, la o adica! Am locuit tot timpul in Aria Metropolitana Toronto, acolo unde sunt circa 65 – 70.000 de romani, cei mai multi ingineri cu acte predecembriste si unde mi-am cautat si drumul in cariera.
Supply Chain – un mecanism pe care-l stapanesc
Iar de la banca am trecut in sectorul-bijuterie al manufacturii si serviciilor: Supply Chain. Ce inseamna asta: inseamna un grup de oameni care coordoneaza si executa, de la faza de idee , trecand prin proiect, prognoza, executie, stocare si inventariere, transport, vanzare, facturare, incasarea facturii si inapoi la pasul de inceput, reluarea ciclului pentru un nou produs. Este un domeniu-coloana vertebrala al Americii de Nord si cuprinde toata manufactura, serviciile, sanatatea, educatia – tot, tot. Supply Chain-ul este sistemul circulator al societatii, este un ciclu economic esential si nu are intrerupere. Si da, dupa zece ani de Supply Chain in Canada, timp in care am trecut prin diferite roluri si am invatat aproape tot ceea ce se poate invata in Industria Alimentara (Food Industry) , cu disciplina si determinarea imprimate in anii de scoala, ulterior in anii de presa, am un trai confortabil, venitul familiei (intregite prin intrarea salutara a lui Eduard, un inginer roman de exceptie, in postul ramas vacant) are suficiente zero-uri si este suficient de bun cat sa asigure linistea si confortul la care ravnisem in copilarie.
Domeniul meu de lucru are un pic din nervozitatea, deadline-urile si agitatia presei, poate de aceea m-a prins atat de mult incat l-am definit ca pe o a doua pasiune. Iar cand controlezi, tu imigrant roman in Canada un buget de noua cifre in America de Nord, brusc, domeniul devine foarte, foarte palpitant. Si plin de neprevazut, recunosc.
Ziarul ACASA, un ziar pe degeaba
La un moment dat al vietii canadiene, intre un moment de revelatie si altul de remantica existentiala am imaginat, pus la punct proiectul si tiparit un ziar de limba romana pentru romanii din Canada, distribuit gratuit si sustinut doar din publicitate intraetnica. I-am spus ACASA, pentru ca asta era, era ziarul de-acasa pentru noi cei din Canada. Si a fost un ziar bun, in primii cativa ani, cand ziaristii mureau de gat cu cuvantul bine ticluit in cele 24 de pagini relativ color.
Am scris vreo trei ani la ritmul de cotidian, eram stoarsa de vlaga si fericita la finele fiecarei zile dar, ca orice proiect nematerializat finaciar, ziarul s-a trezit prea mare in camasile lui ramase mici. Camasilor le-au pocnit nasturii, ziarul s-a mai batut, ca Tarzan, cu pumnii in piept vreo luna – doua, dupa care, schimband proprietarii, s-a culcat pe urechea automultumirii, pentru ca acum, la Sarbatori, sa se destepte din letargie si sa mai dantuiasca cate o sarba-n caruta, in fata oglinzii.
Cum vuieste America de Nord pe sub temeliile casei
Cand se-apropie de miezul noptii, America de Nord incepe a vui pe sub temeliile casei mele, ca un cor bizantin, ca un melc dus la ureche, ca un bucium. Stiu ca atunci vin ceasurile de vorbit cu mine, ceasuri in care fiecare gand, fiecare plan se uita o clipa indarat, inainte de a raspunde la apel. Atunci vin procesele de constiinta, vine darea de seama, atunci simt cordonul ombilical intact ce ma leaga de Romania, atunci ma intreb, piezis si fara ortografie in ganduri, daca ar fi fost intelept sa nu fi plecat vreodata din tara. Si tot atunci realizez ca vuietul continentului pe sub pivnita este in fapt constiinta mea framantata…
Un lucru este sigur: ca gazetar as fi putut , probabil, adauga un strop de culoare, in zilele cu maxima inspiratie, unui taram deja multicolor si imbibat de talente. Cu pregatirea profesionala de acum in schimb, stiu ca as putea ajuta, de la distanta, orice ramura economica din Romania care se aliniaza la conceptul si arhitectura proceselor de Supply Chain. Ar fi un ajutor real pe care l-as putea da si care ar putea insemna o schimbare. Si profit pe masura.
Refrenul cu Tornero
M-as intoarce in Romania? Da, intotdeauna ca vizitator ori ca specialist in contract. Locuiesc destul in Romania cu cele 26 de canale romanesti pe care le pot urmari din Canada, in direct ori inregistrate, in orice moment. Cu internetul la dispozitie, sunt la un click distanta de Romania. La o adica nu cred c-am plecat vreodata, sunt la zi cu tot ceea ce se intampla in Romania, azi. Si da, respir, ma tem, ma enervez si combat alaturi de cei din dezbaterile televizate, adesea in timp real. In sinea mea, raman jurnalist pana o sa mor…
Am inca in nari mirosul tipografiilor, sunt la sapte fuse orare spre vest si cred ca Dreapta politica bine reimprospatata cu figuri noi va castiga alegerile urmatoare. Dupa care ma uit pe geam la cei 20 de centimetri de zapada pufoasa si nepoluata din care se iteste o veverita gri.
Deh, viata!…
NOTA REDACTIEI: Magda mi-a trimis textul si m-a rugat sa intervin eu pe el si sa fac unele corecturi necesare, pentru ca, de atatia ani, „si-a mai pierdut exercitiul scrisului”. Magda, chiar n-a fost nevoie!

reportervirtual.ro