Jump to content

Ca să muncească trebuie să audă, ca să audă trebuie să muncească


 Share

Recommended Posts

Ca să muncească trebuie să audă, ca să audă trebuie să muncească

Poveşti triste se întâlnesc la tot pasul. Fiecare dintre noi are măcar o rudă, un vecin, o cunoştinţă care se zbate la limita supravieţuirii. Dar dacă s-ar face un clasament al sărăciei probabil că Nicuţa Trif şi Marian Zaharia (mamă şi fiu) ar lua coroniţă. Ar fi, de asemenea, pe primele locuri şi la capitolul boli, iar în ceea ce priveşte ghinionul în viaţă, cu siguranţă ar prinde podiumul. Probabil că povestea celor doi nu e cea mai tristă din lume. Dar parcă prea multe nevoi şi-au făcut culcuş sub acoperişul lor. Aveţi cel puţin două motive să citiţi povestea lor. Să vă bucuraţi că, oricât de greu aţi duce-o, se poate şi mai rău de atât. Şi să vă întristaţi. Din acelaşi motiv.

Câteva repere de trecut dureros

Nicuţa are 57 de ani. În urmă cu 55 de ani, părinţii săi naturali au dat-o spre adopţie. A crescut bine în noua familie, însă părinţii săi adoptivi acum nu mai sunt. S-a căsătorit la 19 ani, dar căsnicia sa nu a durat mai mult de cinci luni. Timp suficient, însă, pentru a face un copil. Aşa că, după divorţ, s-a ales cu familia pe care o are şi astăzi, adică fiul ei, Marian Zaharia (a primit numele tatălui, iar ea şi-a recăpătat numele de fată - aşa se explică diferenţa de nume din buletine). "Soţul meu nici nu l-a cunoscut pe Marian, am divorţat înainte să se nască el. Acum mă mai întâlnesc cu el, dar nu vrea să ştie de băiatul lui. El s-a însurat şi acum are o familie, o casă, când ne-am mai văzut mi-a tot povestit de fetele lui, de care e tare mândru", spune Nicuţa.

Înapoi în prezent

70 de bani în portofel şi o cratiţă cu piure de cartofi. Este tot ce aveau Nicuţa şi Marian miercuri la prânz, când i-am vizitat în căminele de nefamilişti de pe strada Portului. Ea mâncase ceva la o mătuşă, pe care o mai ajută la curăţenie. El umblase toată dimineaţa ca să găsească ceva de muncă, să câştige o pâine. Nu e nicio figură de stil prăfuită, ci e purul adevăr: munceşte pe unde apucă şi primeşte bani de-o pâine. "Acum nu avem pâine, dar poate să mănânce din cartofii ăştia. I-am făcut aici, la reşou, s-au răcit, dar o să îi încălzesc. Când avem pâine îl mai opresc din mâncat, ca să avem şi a doua zi", spune Nicuţa, în timp ce ne arată o cratiţă cu câţiva cartofi zdrobiţi. Şi, ca să arate că nu dramatizează, deschide portofelul şi îşi scoate toată averea: 70 de bani.

Ar vrea să muncească, dar nu e primit

"De ce nu încerci să îţi găseşti un loc de muncă? De ce nu te angajezi?", îl întrebăm pe Marian, un băiat în putere, totuşi, în ciuda fragilităţii sale aparente. "Da, am mâncat ceva azi, nu e problemă cu mâncarea, mai mănânc", răspunde Marian. Distanţa dintre întrebare şi răspuns ne lămureşte cu privire la motivele pentru care nu are un serviciu: nu aude. Nu aude aproape nimic, dar aproximează citind pe buze. E drept, nu îi iese tot timpul. "Nu mai aude de vreo patru, cinci ani. Nu e surd, el aude un zgomot ceva, medicul mi-a zis că timpanul lui vibrează ca o frunză în vânt. Dar tot ce aude e la fel. Că e vorbă de om, că e maşină pe stradă, că e câine care latră, pentru el e acelaşi sunet. Chiar l-au şi muşcat câinii pentru că nu i-a auzit lătrând", spune mama.

Necazuri în lanţ

De ce şi-a pierdut auzul? Greu de spus. "Eu zic că de la zgomotul care era la locul de muncă pe care îl aveam atunci. Alţii mi-au zis că se poate şi de la o răceală netratată. Nici doctorii nu au ştiut să îmi spună", explică Marian. De la pierderea auzului pare să li se tragă toate necazurile din ultima vreme. Din cauză că e surd, nimeni nu a vrut să îl mai angajeze. "Am găsit ceva ca paznic de noapte, dar omul mi-a zis că, dacă se întâmplă ceva şi mă sună, eu nici nu aud telefonul, nici ce spune la telefon, nimic", mai spune tânărul. Fără serviciu, fără bani, a fost o chestiune de timp până când datoriile i-au obligat să vândă garsoniera în care locuiau şi îşi cumpere camera actuală. O cameră simplă, fără baie, fără bucătărie. Cu restul de bani abia dacă au apucat să îşi achite datoriile.

Mama, casnică şi bolnavă

Nici mama nu mai lucrează. A lucrat ca dactilografă ani buni, dar acum cine să o mai angajeze când instrumentele cu care lucra ea sunt acum doar piese de muzeu. "Am vrut să fac reconversie, dar pentru asta trebuia să fac cursuri, trebuia să plătesc. Mai am trei ani până o să pot ieşi la pensie. Până atunci nu am niciun venit", spune Nicuţa. E bolnavă şi ea, simte asta, deşi nu ştie ce are. "În ultima vreme am slăbit 20 de kilograme. O fi de la mâncare, o fi de la faptul că mă consum că am pierdut casa. Nu ştiu, eu am pus mult suflet, încă mă mai gândesc la garsoniera noastră. Uneori mai trec prin faţa blocului şi mă cuprinde plânsul. M-aş duce la doctor, dar nici la medicul de familie nu mă primeşte, că nu sunt asigurată şi trebuie să plătesc. Şi de unde bani?", se plânge femeia.

În loc de concluzii

Concluzii? Mai bine nu. Mai bine vă spunem încă o dată ce au şi ce nu au aceşti oameni. În primul rând se au unul pe celălalt. Apoi, mai au acea cameră din cămin, cu toaleta şi duşul la comun. În cameră au un reşou şi un televizor, la care prind doar două canale, prin antenă. Câteva rânduri de haine, o bibliotecă, o masă şi două canapele completează această listă. Ce nu au? Din păcate nu avem noi spaţiu pentru o astfel de înşiruire. Nu au nici telefon, nici frigider, nici mâncare, nici bani, nici sănătate, nici locuri de muncă, nici noroc, nici viitor.

Cerc vicios

Pentru Marian ar exista varianta unei proteze auditive, însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. O proteză costă peste 1.000 de lei, iar de cumpărat una nici nu se pune problema. Ar fi varianta unui dosar la Casa de Asigurări de Sănătate, însă pentru asta ar avea nevoie să fie asigurat. Dar cum să fie asigurat dacă nu îl angajează nimeni tocmai din cauza problemei cu auzul?
O rază de speranţă ne-a dat-o şefa Casei de Asigurări de Sănătate, Elena Vrabie. "Îl invităm la noi la sediu cu toate documentele pe care le are ca să vedem ce se poate face. Ar exista mai multe variante, o să vedem care este cea mai potrivită", ne-a declarat doctor Elena Vrabie.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Desigur ca toate fundatiile, asociatiile si alea-alea pentru sprijinul "categoriilor defavorijate", care toaca fonduri de sute de mii si milioane de euro (europeni sau "locali"), au facut si ele acum "urechea toaca". Pentru a ne mentine in tema.
 

Apropo, ce-ati zice daca am incerca sa strangem macar o parte din cei zece milioane vechi?

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.