Jump to content

135 de ani de la moartea lui Cuza


dcp100168
 Share

Recommended Posts

135 de ani de la moartea lui Alexandru Ioan I Cuza

ISTORIE ● Întîiul şi singurul domnitor pămîntean al României s-a stins departe de patrie, în Heidelbergul german

La 3 mai 1873 (stil vechi), 15 mai (stil nou) în Heidelberg (Germania) s-a stins din viaţă la numai 53 de ani Alexandru Ioan I Cuza, Domnitor al Principatelor Unite Moldova şi Muntenia (5, 24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861) şi Domnitor al României (11 decembrie 1861-11 februarie 1866).

Descendent al unei vechi familii de înalţi dregători ai ţării Moldovei. Tatăl, postelnic. Mama – Sultana, născută Cozadini – provenea dintr-un neam de vază genovez. A studiat, ca mai toţi din generaţia sa, la pensionul Cuénim din Iaşi. A frecventat apoi cursurile unor şcoli secundare şi superioare din Paris, Pavia şi Bologna.

Revenit în ţară, a intrat în rîndurile armatei Moldovei cu gradul de cadet. După trei ani a demisionat din armată, pentru ca începînd din 1840, vreme de doi ani, să-şi continue studiile universitare la Paris. S-a căsătorit în aprilie 1844 cu Elena Rosetti, a cărei mamă provenea din neamul Sturdzeştilor, înrudindu-se astfel cu două însemnate familii boiereşti de dincolo de Milcov.

Revenit de la studii, a funcţionat o vreme în administraţie, ajungînd pînă la demnitatea de director în Ministerul din Lăuntru (De Interne). S-a prenumărat printre protagoniştii mişcării paşoptiste din Moldova; moderata acţiune politică fiind reprimată de Domnitorul Mihail Sturdza, Cuza şi ceilalţi revoluţionari au trebuit să ia calea exilului.

În drum spre Occident, trecînd prin Bucovina şi Transilvania, Al. Cuza a avut fericitul prilej să asiste la Adunarea Naţională de pe Cîmpia Libertăţii de lîngă Blaj în zilele de 3-5 mai 1848.

După părăsirea Principatelor Române de către armatele de intervenţie ruso-otomane, Alexandru Cuza a revenit la Iaşi încă în anul 1849, la invitaţia Domnitorului Grigore Al. Ghica – cîştigat ideii unioniste. La început a fost numit preşedinte al Tribunalului districtual de Covurlui. Apoi a reintrat în armată cu gradul de locotenent.

În tot acel timp a depus o activitate meritorie, stăruitoare, în cadrul partidei naţionale unioniste.

Aflat în buni termeni cu Caimacamul (locţiitorul de Domnitor) Nicolae Vogoride, Al. Cuza a primit să fie numit pîrcălab (prefect) de Galaţi în anul 1857. Numai că atunci cînd Caimacamul Vogoride a decis să falsifice rezultatele alegerilor pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, menit să elaboreze şi să prezinte areopagului european dorinţele naţionale ale românilor, pîrcălabul de Galaţi – unionist convins şi om de caracter – şi-a prezentat o răsunătoare demisie, atitudine explicită ce a avut darul să dea încă un impuls mişcării unioniste. În urma unor noi alegeri netrucate, Al. Cuza a devenit deputat din partea electoratului orăşenesc.

Vogoride, nerenunţînd la ideea de a-l atrage pe Cuza în planurile sale antiunioniste, l-a înălţat în mod excepţional la gradul de colonel (în septembrie 1858) şi l-a numit în Guvern, în calitate de comandant al Oştirii.

Alexandru Cuza a acceptat şi acea provocare, dar numai în ideea ca din interiorul sistemului ocîrmuirii să poată sprijini, eficient şi la momentul oportun, acţiunile partidei naţionale unioniste din Moldova.

După înlocuirea, în octombrie 1858, a Caimacamului Vogoride, prin Căimăcămia de Trei (Ştefan Catargiu/A.I. Cantacuzino, Anastasie Panu, Vasile Sturdza), colonelul Alexandru Cuza a fost reconfirmat comandant al Oştirii Moldovei.

Deputat şi vicepreşedinte (din 14 decembrie 1858) al Adunării Elective a Moldovei

Cu toate că Al. Cuza îndeplinea condiţiile – de avere (venit anual) şi ca poziţie socială (înalt demnitar) –, s-a înscris în ultima zi pe lista candidaţilor la Domnie. Dovadă că nu rîvnise Tronul, dar şi argument că majoritatea fruntaşilor partidei naţionale unioniste îl avea deja în vederi pentru alegerea Domnitorului Moldovei în persoana lui Alexandru Cuza.

Evenimentele aveau să se deruleze pe cît de surprinzător, pe atît de fericit, şi în zilele istorice de 5 şi 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales consecutiv şi în unanimitate Domnitor al celor două Principate Române – Moldova şi Muntenia.

În primii ani de domnie – cu două Adunări ale Deputaţilor (Elective) şi cu două Guverne la Iaşi şi la Bucureşti, cu o Comisie Centrală la Focşani – Prinţul Unirii şi-a concentrat eforturile pentru a obţine recunoaşterea Puterilor Garante şi Puterii Suzerane asupra faptului unionist împlinit şi, în fine, pentru a încheia acel anevoios şi plin de tribulaţiuni proces de constituire şi consacrare internaţională a României Mici la 11 decembrie 1861. Proclamaţie care în esenţă fixa kilometrul zero al unui proces epocal: "Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată... Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie".

Odată bătălia politico-diplomatică cîştigată, Cuza Vodă şi sfetnicii săi apropiaţi au iniţiat un vast program de unificare, de centralizare a vieţii instituţionale dispersate, provincializate. Seria legilor a început cu organizarea armatei şi a continuat cu cele referitoare la unificarea vămilor, la înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie. Alte măsuri preconizau unificarea sistemului judecătoresc sătesc, a cursului monedelor; administraţia telegrafului; proclamarea lui 24 Ianuarie drept zi de sărbătoare naţională; stemă comună; înfiinţarea de şcoli militare etc.

Şi tot în primii ani ai domniei, Cuza Vodă s-a confruntat cu destule greutăţi. Arta guvernării se învăţa din mers, instabilitatea echipelor ministeriale provenea din prevederile electorale restrictive, care dădeau acces nelimitat la puterea politică boierimii conservatoare, în detrimentul noilor curente şi formaţiuni politice liberale care-şi rezemau demersurile programatice şi propagandistice pe antrenarea în viaţa publică a maselor populare.

Chiar şi după ce Principatele Unite deveniseră România, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trebuit să arbitreze cu tact şi cu discernămînt confruntarea acerbă dintre partidele albilor (conservatorii) şi roşilor (liberalii), în problema reformelor agrară şi electorală.

Întîiul prim-ministru al României, conservatorul Barbu Catargiu, a căzut victimă tocmai acelei crunte bătălii cu o miză esenţială pentru viitorul tînărului stat român modern.

După alţi doi ani de repetate încercări de conciliere între stînga şi dreapta de pe eşichierul politic al ţării, Cuza Vodă a trebuit să facă apel la liderul liberalilor moderaţi, Mihail Kogălniceanu, pentru ca împreună – domnitor şi prim-ministru – să recurgă la "revoluţia paşnică: – aşa cum s-a considerat a fi lovitura de Stat din 2 mai 1864 – spre a se putea debloca o situaţie devenită imposibilă pentru evoluţia României Mici.

În timpul Guvernului Mihail Kogălniceanu s-au legiferat acte dintre cele mai însemnate, care au pus cu adevărat bazele statului român modern. Secularizarea averilor mănăstireşti; reforma electorală; reforma agrară; organizarea sistemului judecătoresc; reformele din învăţămînt – de la cel primar pînă la cel superior (cu înfiinţarea Universităţilor de la Iaşi şi de la Bucureşti) etc.

Încurajat de rezultatul Plebiscitului din 10 şi 14 mai 1864, Cuza Vodă a dat ţării prima Constituţie autohtonă, denumită în chip prudent Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris din 1858, pact fundamental asupra căruia reuşise, prin strădaniile personale, să obţină aprobarea Puterilor Garante şi Puterii Suzerane.

Prin noua Constituţie se sporeau atribuţiunile puterii executive, în dauna celei legislative; se crea, pe lîngă Adunarea deputaţilor, un corp ponderator – Senatul şi se constituia un Consiliu de Stat, cu misiunea de a elabora şi armoniza proiectele de legi. Totodată, noua lege electorală lărgea drepturile cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi.

Paradoxal, lovitura de stat de la 2 mai 1864 i-a nemulţumit deopotrivă pe conservatori ca şi pe liberalii de toate nuanţele. Marii proprietari fuseseră loviţi în puterea lor economică, piedestal al celei politice. Liberalii, mai cu seamă cei radicali, se simţeau lezaţi de autoritarismul (cezarismul) domnitorului, care le periclita spaţiile de manevră propagandistică în numele democraţiei şi libertăţilor cetăţeneşti nelimitate.

Precum în natură, asemenea şi în viaţă: uneori contrariile se atrag. Reformatorul domnitor a facilitat – în mod indirect – crearea unei monstruoase coaliţii sui generis. Iar de aici şi pînă la detronarea Domnitorului Unirii n-a mai fost decît un pas – făcut pripit şi greşit, spre dezonoarea conjuraţilor, fie ei mari şi răspunzători sau mici şi manipulaţi.

Alexandru Ioan I. Cuza a avut o domnie scurtă, de nici şapte ani, dar plină de mari împliniri pe plan extern şi intern. Domnitorul Unirii a prezidat cu rîvnă şi pricepere crearea şi dezvoltarea statului naţional român modern.

Pe cînd acest dăruit simbol al Unirii românilor – conştient că misiunea lui era aproape încheiată – se pregătea să treacă domnia în mîinile unui principe străin dintr-o casă domnitoare europeană, cei care fuseseră loviţi de efectele lui 2 mai 1864, acea nenaturală "monstruoasă coaliţie" a uneltit în ceas nenorocit de noapte să împiedice pe lealul Cuza Vodă să facă tot el gestul elegant al renunţării la Tron în favoarea împlinirii doleanţei Divanurilor ad-hoc de la 1857.

Spirit superior, care îşi iubea ţara mai presus de orice împotrivire faţă de grăbiţii conspiratori, Cuza Vodă a lăsat istoria să judece acele acte nelegiuite şi cu mîndrie şi demnitate s-a autoexilat, înăbuşind în faşă toate iniţiativele venite de aiurea de a-şi revendica Tronul. A murit departe de patrie, în Heidelbergul german, dar a fost înmormîntat regeşte la proprietatea sa Ruginoasa – Iaşi. Trecînd în legendă, a devenit icoană sfîntă la care s-au închinat decenii de-a rîndul şi continuă să se închine românii. Cuza Vodă a fost – cum inspirat a rostit Kogălniceanu – la vremuri noi, un om nou. Înfăţişarea lui frumoasă, cutezanţa sa în cele bine orînduite, măreţele fapte din vremea domniei sale, norocul său – cu toate ne îndreptăţesc să-l socotim a fi întîiul providenţial între providenţialii oameni politici români ai tuturor timpurilor, onoare supremă pe care pînă astăzi o împarte doar cu o singură altă personalitate providenţială, aceea pe care Cel Divin a ajutat-o să facă din România Mică a lui Cuza Vodă România Mare de la 1918.

Semn al normalităţii în societatea noastră de azi

Abia cînd omul de casă al Hohenzollernilor şi al Brătienilor – furibundul anti-Cuza Vodă Dimitrie Sturdza – a fost atins de aripa unei boli incurabile, inimi pioase de români au reuşit la 26 mai 1912 să înalţe în centrul Iaşiului monumentala statuie a lui Cuza Vodă – lucrare a marelui sculptor italian Raffaello Romanelli. Gest salutar – imitat după cîţiva ani de mîndria oltenească – ce a făcut să fie amplasată în piaţeta din inima Craiovei copia impozantei opere a lui Romanelli.

Numai în capitala Prinţului Unirii, Bucureşti, nu s-au învrednicit factorii responsabili ai nici unui regim politic să ridice statuia cuvenită întîiului şi singurului domnitor pămîntean al României. Este, prin urmare, cu atît mai meritorie repararea de către oficialităţile anului de graţie 2004 a gravei erori ce avea conotaţii şi implicaţii de ordin naţional. Din păcate, pe soclul statuii realizate de sculptorul Paul Vasilescu au fost inscripţionate greşit – probabil din graba edililor de a inaugura simbolicul eveniment – datele reale ale domniei.

S-a dăltuit în piatră:

"ALEXANDRU IOAN CUZA

DOMNITOR AL PRINCIPATELOR UNITE

1859-1866"

Pe cînd adevărul istoric, bazat pe documente indubitabile, impune absoluta rectificare:

"ALEXANDRU IOAN I CUZA

DOMNITOR AL PRINCIPATELOR UNITE ROMĂNE

24 ianuarie 1859-11 decembrie 1861

DOMNITOR AL ROMĂNIEI

11 decembrie 1861-11 februarie 1866".

Să fim drepţi, obiectivi şi să recunoaştem că România nu s-a înfăptuit odată cu aducerea tînărului (de 27 de ani) Principe Carol de la Sigmaringen (Prusia) pe Tronul vacant prin detronarea lui Cuza Vodă. Avem speranţa că minţile luminate ale clasei noastre politice postdecembriste nu vor întîrzia să dispună reinscripţionarea reală şi completă de pe soclul statuii Domnitorului României, Alexandru Ioan I Cuza, ce străjuieşte maiestuos la poalele Dealului Mitropoliei. După cum este de dorit ca să continue actele de reabilitare a Bucureştiului faţă de cel care l-a ales să-i fie Capitală.

Între atîtea artere principale cu nume de regi, regine etc., se poate să se atribuie şi numele lui Cuza Vodă unui Bulevard, unei Căi sau unei Şosele, de preferat în perimetrul dintre Piaţa Unirii şi Piaţa Parlamentului. Mergînd apoi, şi mai departe, pînă a fi puse bazele Fundaţiei-Muzeu în "Casa Cuza" din Calea Victoriei. În fine, noi, românii, avem sărbătoarea naţională, fericit aleasă, la 1 Decembrie; avem şi sărbători religioase. Credem că n-ar fi prea mult dacă în calendar ar fi trecută şi data de 24 Ianuarie ca zi de sărbătoare, oricum mai însemnată pentru statul naţional unitar român decît 1 Mai – Ziua Muncii, care-şi are şi ea o semnificaţie şi nu se cade să fie eradicată.

http://www.jurnalul.ro/articole/125232/ ... oan-i-cuza

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.