Oraşul înconjurat de ape nu are fabrică de conserve de peşte

[dcp100168]

Oraşul înconjurat de ape nu are fabrică de conserve de peşte

Cu toate că Galaţiul este înconjurat de cursurile Dunării, Siretului şi Prutului, iar la nord se află Lacul Brateş, cu o suprafaţă de 2.000 ha şi Parcul Natural Lunca Prutului, o veritabilă zonă de deltă, de 18.000 ha, în oraş nu există nici o societate comercială de prelucrare a peştelui.

Galaţiul a avut tradiţie în producţia de conserve de peşte şi la începutul anilor ’90 încă mai exista fabrica Pescogal SA Galaţi, care producea aproape o cincime din producţia de conserve a ţării. Fabrica avea în patrimoniu câteva exploatări piscicole naturale din Lunca Prutului, dar la Pescogal SA era prelucrat şi peştele capturat din Dunăre şi peşte oceanic din Atlantic, adus de pescadoarele de la IPO Tulcea. Fabrica a fost falimentată de directorii numiţi politic de PDSR, cel considerat principalul vinovat de falimentarea Pescogal SA fiind actualul deputat PSD, Florin Pâslaru.

Tradiţie de peste un secol

Pescogal SA, fostă “Pescăriile Statului”, fusese înfiinţată pe 27 iunie 1912. Era compusă dintr-un port de pescărie, o hală acoperită pentru vânzarea zilnică en-gros a peştelui, spaţii pentru angrosişti şi comisionarii de peşte, o staţie de încărcare a peştelui în vagoane CFR, un frigorifer central, o piaţă pentru căruţele care cumpărau peşte pentru desfacere la sate, depozite de gheaţă etc. Exista o fabrică de gheaţă artificială, ce producea zilnic 500 de kilograme. Dinamul de 30 kw producea energie electrică pentru iluminat şi pentru ozonarea aerului de ventilaţie, pentru elevatorul de cărbuni şi pentru ascensorul de peşte. În perioada interbelică şi aceea a regimului comunist fabrica de conserve de peşte a fost modernizată de mai multe ori. Potrivit statisticilor Ministerului Agriculturii, în 1992 Pescogal SA Galaţi producea 17% din producţia de conserve de peşte din România.

Falimentul Pescogal, „opera” PSD şi PNŢCD

Florin Pâslaru a fost numit director al SC Pescogal SA Galaţi în 1992. În cei 5 ani cât a condus Pescogal, Pâslaru a reuşit să falimenteze societatea, în special prin achiziţiile de materie primă. Un fost angajat al Pescogal SA, ne-a relatat că la vremea aceea, preţul unei tone de peşte oceanic era de 450 de dolari. Prin contractele încheiate cu firme „căpuşă” ale unor cunoscuţi ai săi stabiliţi în strinătate, directorul Pâslaru plătea penru o tonă de peşte oceanic peste 900 de dolari. După venirea CDR la putere, nu se mai putea face mare lucru, dar societatea încă mai putea fi salvată, însă PNŢCD l-a numit director pe un oarecare Glăvan, care nu a făcut decât să oficializeze falimentul Pescogal SA.

Nu există nici măcar „Piaţa de Peşte”

Hala în care a funcţionat din 1912 până în anii ’50 „Piaţa de Peşte”, mai există şi astăzi la fostul sediu al Pescogal SA. Acum este declarată monument istoric. Ar putea recăpăta vechea funcţionalitate, dar la Galaţi nu este interesat nimeni de asta, tot aşa cum nu este interesat nimeni de reluarea prelucrării peştelui. Aşa că la Galaţi nu există nici măcar o „piaţă de peşte”, deşi un astfel de proiect fusese anunţat în urmă cu câţiva ani, o astfel de piaţă urmând să fie înfiinţată la Piaţa de Gross, de pe Calea Basarabiei. Înfiinţarea „pieţelor de peşte”, mai precis a punctelor de primă vânzare a peştelui era prevăzută în măsurile de reformă în domeniul pescuitului după model european. Mai erau prevăzute concesionările fondurilor piscicole de pe Dunăre, Prut şi Siret, către asociaţii de pescari profesionişti, în ale căror obligaţii intrau înfiinţarea de sisteme de înregistrare a capturilor şi a unor cherhanale, pentru prima depozitare şi dotarea cu autovehicole speciale, pentru transportarea peştelui la „piaţa de peşte”. „Reformele” au început în 2003 şi după ce timp de câţiva ani de controverse în jurul concesionărilor clientelare a tronsoanelor de pe Dunăre şi Prut, s-a aşternut liniştea.

romanialibera.ro

 

[gelu]

Da' o sa aiba un muzeu (sau doua eventual) al pestelui in care vor fi expuse plase pescaresti si produse Pescogal.

Galatiul - orasul in care amintirile sunt suficiente.

[Mikka]

@gelu

Mda, in curand am putea infiinta si un muzeu al sportului - volei, fotbal, box, si chiar un muzeu al muzeelor (de arte vizuale, de istorie). Oricum, ar mai trebui unul al curateniei, al inteligentei, al bunului simt...

[dcp100168]

După era Florin Pâslaru PSD - nicio conservă de pește nu mai este "made in Galati"

Actualmente, supermarketurile abundă în conserve de pește produse în Thailanda, Polonia, Estonia, sau aiurea. Unii își mai amintesc, însă, că România și Galațiul au avut o tradiție incontestabilă într-un domeniu din care astăzi a mai rămas în picioare în orașul nostru doar sediul adus la stadiul de ruină din strada Portului nr. 56.

La începutul secolului al XX-lea, prin contribuția faimosului inginer Anghel Saligny, se realiza ceea ce s-a numit la acea vreme Palatul Pescăriilor. În acea locație de patrimoniu funcționa fosta fabrică “Pescăriile Statului”, înfiinţată pe 27 iunie 1912. Era compusă dintr-un port pescăresc, o hală acoperită pentru vânzarea zilnică en-gros a peştelui, spaţii pentru angrosişti şi comisionari, o staţie de încărcare a peştelui în vagoane de cale ferată etc. Exista chiar și o fabrică de gheaţă artificială ce producea zilnic 500 kg.

Potențialul economic al firmei a fost evaluat just de către regimul comunist ce a investit în succesive modernizări, asigurând baza materială pentru industrializarea peștelui de care, pe atunci, Galațiul nu ducea lipsă. Simultan, însă, au sluțit clădirea zidind ferestre ca să nu se fure conserve, adăugând  pereți din cărămidă de sticlă și demontând o serie de decorațiuni originale.

După 1990, printr-o hotărâre de guvern apărută în februarie '91, se înființează SC Pescogal SA, singura întreprindere piscicolă de la acea dată din județ specializată în producerea, industrializarea și comercializarea peștelui, cu un capital social (la 30.09.1990) de peste 47.000 lei (locul al șaselea la nivel național). În 1992, Pescogal producea 17% din necesarul de conserve de peşte din România. Societatea avea în administrare mai multe luciuri de apă din județ, inclusiv marea fermă de la Brateș. Însă, numirea lui Florin Pâslaru (actual deputat PSD) în funcția de director general în același an 1992 a însemnat începutul sfârșitului. În cei cinci ani în care a condus Pescogal, Pâslaru (cunoscut și după numele de cod "Pintea" cu care turna la Secu') a reuşit să creeze dezastru, în special prin achiziţiile de peşte oceanic. Dificultățile apărute la Întreprinderea de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea au reprezentat o "oportunitate" pentru Pescogal care a plătit peste 900 de dolari pe tona de peşte (dublu față de prețul pieței de atunci), în contextul în care compania gălățeană se confrunta și cu probleme legate de achitarea obligațiilor bugetare și bancare.

Lucrurile au intrat pe un făgaș cu consecințe ireversibile pentru Pescogal și sutele sale de salariați. Niciuna dintre echipele manageriale de după era "Pintea" nu a fost capabilă de redresarea bărcii. În 1999, firma mai avea încă 102 angajați, dar, în decurs de cinci ani, veniturile fabricii cunosc o prăbușire dramatică, cu aproape 500.000 lei, până la valoarea de... 882 lei. De aici, următorul pas a fost falimentul și radierea firmei în 2007.

De pe urma fabricii de industrializare a peștelui a mai rămas așadar doar o clădire monument istoric în paragină, cu pereții dinspre Dunăre dărâmați în totalitate și cu aspect de cutie de conservă goală, aruncată la gunoi.

nepasadegalati.ro

[dcp100168]

Cum a fost făcută pulbere cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România, ridicată de Anghel Saligny

Născută în 1912, cu contribuţia decisivă a marilor români Anghel Saligny, Grigore Antipa şi Ion Lahovary, întreprinderea Pescogal SA din Galaţi a fost considerată, până acum douăzeci de ani, cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România şi una dintre cele mai mari din Europa. Fabrica de stat a fost dusă la faliment de actualul deputat PSD Florin Pâslaru.

Când spui Galaţi, spui peşte. Dar spui degeaba. În ultimele două decenii, pescuitul şi piscicultura aproape că au dispărut de la Galaţi, după ce mai toate fermele de creştere a peştelui, dar şi capacităţile de procesare, s-au făcut una cu pământul. Cifrele sunt relevante: dacă în 1991 în judeţul Galaţi se produceau în ferme peste 3.700 de tone de peşte anual (ceea ce, coroborat cu pescuitul comercial, acoperea consumul judeţului şi asigura un excedent de circa 2.000 de tone de peşte proaspăt), anul trecut producţia raportată de exploataţiile piscicole din judeţ a fost de nici 300 de tone, scăzând, aşadar, de circa 12 ori. Practic, gălăţenii au ajuns acum să mănânce doar în proporţie de 15% peşte din producţia locală (raportând datele la consumul mediu raportat de INS, adică 4,1 kilograme pe locuitor anual), restul fiind adus din import, în special din Ungaria, Rusia, Norvegia, Grecia şi Italia.

„Tonul” acestui adevărat dezastru a fost dat, fără îndoială, de falimentul Pescogal SA, societate care a lăsat pe drumuri aproape 2.000 de oameni şi a pus capăt unei tradiţii seculare în prelucrarea peştelui la Galaţi.

De la pescarul Petru Rareş la „fabrica lui Dej”

Unele dintre cele mai vechi mărturii scrise despre belşugul de peşte din bălţile Galaţiului vin tocmai din vremea domnitorului Petru Rareş care, în tinereţe, şi-a petrecut o bună perioadă alături de pescarii de la Brateş. Pe atunci, lacul din apropierea municipiului avea aproape 30.000 de hectare (acum, prin desecări, a ajuns la mai puţin de 3.000 ha) şi era un adevărat paradis. Aici se revărsau periodic apele Dunării şi cele ale Prutului, iar în vasta luncă acoperită de ape şi stuf, presărată din loc în loc cu grinduri, îşi câştigau existenţa mii de oameni, mai ales pescari, dar şi negustori, crescători de porci, vaci şi oi, precum şi meşteri în împletituri din nuiele sau în acoperirea cu stuf a caselor.

Ulterior, pe la 1800, în oraş au apărut şi au prosperat (vezi lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate”, publicată de istoricul Tudose Tatu, în anul 2008) zeci de ateliere de prelucrare a peştelui (prin sărare, afumare sau uscare), marfa fiind vândută în mai toată Moldova şi Muntenia, dar şi mai către vest, în imperiul austro-ungar.

Anul iunie 1912 a fost însă momentul când piscicultura a luat faţă industrială la Galaţi. În acel an, prin strădania ministrului Ion Lahovari, s-au pus bazele Pescăriilor Statului, instituţie care avea să fie, câteva decenii, crucială pentru întreaga piaţă a peştelui din estul Europei (mai ales în privinţa cărnii de sturion şi a preţioaselor icre negre şi roşii).

Clădirile în care a funcţionat această adevărată bursă europeană a peştelui au fost proiectate şi construite de Anghel Saligny şi G. Vidraşcu (o placă de pe imobilul principal îl creditează doar pe Saligny drept autor, deşi acesta a fost, se pare, doar consultantul lui Vidraşcu), fiind date în folosinţă în anul 1915.

Complexul era compus dintr-un port pescăresc, o imensă hală acoperită pentru vânzarea zilnică en-gros a peştelui, spaţii foarte mari pentru angrosişti şi comisionari, o staţie de încărcare a peştelui în vagoane de cale ferată, spaţii pentru sărare şi afumare. Exista chiar şi o fabrică de gheaţă artificială ce producea zilnic 500 kilograme.

Foarte interesant este că primul director al Pescăriilor Statului a fost celebrul biolog Grigore Antipa. Era o vreme când contau profesioniştii, nu culoarea politică. Naţionalizarea din 1947 a însemnat un pas important în viaţa Pescăriilor Statului, căci aici a fost realizată, în scurt timp (în vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care a avut un interes aparte pentru Galaţi), cea mai mare fabrică de conserve din peşte din România.

Producţie de peşte de apă dulce era asigurată de crescătoriile proprii de la bălţile de la malul Prutului şi Siretului, din balta Brateşului, dar şi din pescuitul comercial din Dunăre.

Interesant este că fabrica de la Galaţi ajunsese în 1987 să proceseze peste 30.000 de tone de peşte oceanic anual, adus de flota Intreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea. În acelaşi an, fabrica valorifica (proaspăt sau conservat) şi 8.000 de tone de peşte de apă dulce, ceea ducea producţia totală undeva la aproape 20% din consumul de peşte din România (sursa: Ministerul Agriculturii).

Uciderea cu premeditare a unui simbol al industriei româneşti

După Revoluţie, printr-o hotărâre de guvern apărută în februarie1991, se înfiinţează SC Pescogal SA, una dintre cele doar trei întreprinderi româneşti specializate în producerea, industrializarea şi comercializarea peştelui. În 1992, Pescogal încă mai asigura 17% din necesarul de conserve de peşte din România.

Dezastrul economic avea să înceapă odată numirea ca director general (pe filieră politică) a lui Florin Pâslaru, actual deputat PSD, secretar al comisiei pentru Cultură din Camera Deputaţilor şi şef al grupului parlamentar social-democrat. În cei cinci ani în care a condus Pescogal, Pâslaru (cunoscut şi după indicativul „Pintea”, avut în calitate de colaborator al Securităţii) a reuşit să facă totul praf şi pulbere. Potrivit unui audit încheiat în momentul declanşării insolvenţei societăţii, producţia a ajuns să fie dată pe datorie, cu plata la 4-6 luni, fără penalităţi, într-o vreme în care inflaţia depăşea 10% pe lună. Ba chiar s-a dat şi gratis. Cei care au auditat economic societatea au descoperit că de-a lungul celor cinci ani se făcuseră livrări gratuite de produse (conserve promoţionale, adică) în valoare de aproape 1,5 milioane de dolari. Deşi au existat suspiciuni că a fost vorba, de fapt, de o deturnare de fonduri, iar organele de urmărire penală au fost sesizate, ancheta s-a îngropat în scurt timp, probabil ca urmare a unor presiuni politice.

Grave nereguli au fost sesizate şi la achiziţia materiilor prime. Bunăoară, în 1995, Pescogal cumpăra 3.000 de tone de macrou, import Norvegia, cu 900 de dolari pe tonă, aproape dublu faţă de preţul mediu angro de atunci din piaţa mondială. Şi în acest caz s-a făcut o sesizare penală, dar tot fără rezultat.

Florin Pâslaru părăseşte conducerea fabricii în 1997, însă totul era deja distrus. Firma mai avea doar 100 din cei aproape 2.000 de angajaţi, renunţase la toate concesiunile de luciu de apă (lacul Brateş este şi acum abandonat, de altfel), fabrica de conserve fusese închisă, iar veniturile anuale se ridicau la „uriaşa” valoare de 800 de lei.

Putea fi acolo Muzeul Pescuitului, dar s-a preferat să se facă în pădure

Ulterior, toate utilajele firmei au fost demontate şi vândute, fie la fier vechi, fie unor presupuşi investitori în prelucrarea peştelui. În 2007, Pescogal a fost lichidată şi radiată. S-a vândut tot, până n-a mai rămas decât vechea clădire, ridicată la 1912, care este proprietatea statului român, este monument de arhitectură, însă este aproape o ruină, fiind afectată serios de neîntreţinere, dar şi de hoţi. O şansă de reabilitare a imobilului ar fi existat în 2014, atunci când s-a pus problema înfiinţării la Galaţi a unui muzeu al pescuitului. Finanţarea a fost obţinută de Consiliul Judeţean însă, din cauze de neînţeles, în loc ca imobilul istoric de la malul Dunării să fie preluat de la Agenţia Domeniilor Statului, s-a preferat ca muzeul să fie ridicat în pădurea Gârboavele (la 15 kilometri de fluviu), într-un loc unde nu există nici măcar un izvor, cale de 5-6 kilometri.

adevarul.ro