dcp100168 Posted June 13, 2013 Posted June 13, 2013 Colonia uitată de pe malul bălţii Lozova* Cătunul cu şapte case, fără apă curentă, fără canalizare şi fără gaz * Toate cele necesare traiului se găsesc la cel puţin un kilometru şi jumătate distanţă * Femeia care l-a convins pe prim-secretarul Dăscălescu să electrifice satul trăieşte în continuare aici * Un transformator şi ceva piatră pe drum - atât a făcut statul român, de-a lungul vremii, pentru oamenii de la LozovaCa să ajungi în cătunul Lozova, ieşind de pe DN 25, în comuna Braniştea, trebuie să ştii dinainte încotro te îndrepţi. Altfel, cu toate că intri pe un drum pietruit, ai zice că înaintezi spre nicăieri - numai printre pârloagele cu bălării cât un stat de om - şi te-ai întoarce aproape sigur din drum, dezamăgit la gândul că satul în care odată trebuie să fi trăit pescarii de la balta Lozova a fost înghiţit cu totul de buruiană. Pe cât de dezolant e drumul acesta, pe care primăria a întins piatră la cererea celor câţiva săteni, pe atât de grea este calea cealaltă spre cătun, pe care oamenii o numesc „de vale”. Tocmai drumul acesta l-am urmat noi, cu maşina, pe sub podul traversat de calea ferată. Cărarea lată, nepietruită şi plină de hârtoape, mai ales în deal, le hurducă sufletele până şi localnicilor obişnuiţi deja cu drumul şi care se mai încumetă să urce pe aici, prin mijlocul vegetaţiei ostile şi atotstăpânitoare. Ce să mai zicem de noi, orăşeni, obişnuiţi cu cuminţenia maşinii pe asfalt!Până la cei câţiva oameni care mai trăiesc în cele şapte gospodării din cătunul Lozova nu ajunge nici apa curentă, nici canalizarea, nici ţeava de gaze. Magazinul din Braniştea, biserica, cimitirul, farmacia şi cabinetul medicului de familie nu-s chiar departe pentru oamenii care mai sunt, încă, în putere. Totuşi, pentru cei pe umerii cărora s-au adunat, grei, anii de viaţă, până şi capătul micului sat e departe. Unde s-ar mai duce ei acum, vreun kilometru şi jumătate, să-şi cumpere pâine sau medicamente? Depind aproape cu totul de copiii lor - ajunşi între timp oameni în toată firea - care vin până aici ori de câte ori pot, ca să le mai aducă bătrânilor cele de trebuinţă.Dacă aici au trăit pescari, oamenii nu prea şi-i mai amintesc. Cei mai mulţi ţin minte, însă, ferma de gâşte şi raţe care funcţiona aici înainte de 1989.Femeia care a adus curent electric pe malul bălţiiŞtefan Barbăneagră are 54 de ani, s-a născut în cătun, dar a plecat la oraş până la urmă. Satul nu-i prea oferea nimic în tinereţe. Ne povesteşte cum mulţi dintre localnicii mai tineri sau mai puţin tineri au procedat la fel ca el, de-a lungul vremii. Cauza principală: la Lozova nu exista nici şcoală şi nici măcar curent electric, aşa că speranţa unei vieţi mai bune abia dacă mai licărea prin părţile locului. Prin urmare, oamenii în putere n-au avut altă soluţie la acea vreme decât să-şi caute norocul în lumea largă. Unii s-au oprit prin comunele din jur, iar alţii au plecat la Galaţi sau chiar mai departe.Până la urmă, însă, chiar când greutăţile păreau să-i biruiască pe sătenii din jurul bălţii Lozova, pe la începutul anilor 1970, s-a montat un generator de curent electric în sat. Mama lui Ştefan Barbăneagră a fost cea care a impresionat autorităţile, prin puterea exemplului propriu, şi le-a determinat să aducă până aici instalaţiile de electricitate.„Aici, în preajmă, era o fermă de gâşte, la care lucram pe vreme aia. Era la colectiv. Iar într-o noapte a venit Constantin Dăscălescu, prim-secretarul de partid, cu o Dacie neagră - aşa cum se auzise că circula el de obicei - ca să vadă cum se lucrează aici la noi. Şi m-a găsit pe mine muncind cu felinarul în mână. Nu aveam curent, aşa că ţineam cu o mână felinarul sus, iar cu cealaltă făceam treabă. Aşa erau vremurile atunci, grele de tot. Dar la scurt timp, după ce m-a văzut cum mă chinuiam, au venit nişte oameni care au montat aici un transformator, ca să avem şi noi curent electric. Şi de atunci avem curent. A rămas transformatorul ăsta aici. Noroc de Dăscălescu, altfel cred că tot fără curent eram” ne spune femeia, acum trecută de 70 de ani.De fapt, transformatorul şi piatra de pe drum (pe care a întins-o primăria Braniştea în anii trecuţi) sunt singurele ajutoare pe care le-a primit de la autorităţi, într-o viaţă de muncă.De 70 de ani, la aceeaşi poartăCea mai bătrână femeie din sat este Maria Cristea, care a împlinit deja 84 de ani. S-a născut la Schela, dar a venit în cătun la Lozova cu patru ani înainte să ajungă la vârsta majoratului. Jumătate din cei 70 de ani şi i-a trăit aici, ca văduvă, aşa că prea uşor nu trebuie să-i fi fost să-şi crească cei patru copii. Acum, ei sunt cei care vin dinspre Braniştea să-i aducă cele de trebuinţă. N-are pensie mare, dar cât poate mai are grijă de casă şi nu lasă pe nimeni să-i treacă neinvitat pragul porţii. Cei doi câini pitici din curte îi dau de ştire când cineva se apropie de gard. Latră şi latră de nu se mai opresc, până când stăpâna ajunge la poartă.„Era mai mare satul pe vremea când eram eu tânără. Pe aici, pe marginea bălţii, unde este acum loc liber, erau case. Mai mult de 30 de case, din câte îmi mai aduc eu aminte. Dar oamenii au plecat, încet-încet. Eu am rămas aici şi au mai fost câţiva oameni care n-au vrut să plece. În rest, toţi şi-au văzut de drum. Trec anii…”, spune femeia, uitându-se în jur, spre casele care se mai zăresc încă.„Vrem să ne retragem spre Galaţi!”Probabil, jumătate dintre oamenii cu care vorbim acum în cătunul Lozova nu s-au născut aici. Spre exemplu, în celălalt capăt de sat faţă de casa familiei Barbăneagră - adică la nu mai mult de câteva sute de metri - locuieşte Petrică Leca, în vârstă de 80 de ani. A trăit ani buni la Lozova, pentru că de aici este soţia sa. A venit aici când şi-au întemeiat familia, dar în 1972 au plecat cu toţii la Galaţi. S-a întors abia după 1989, ca să-şi facă ceva grădină, puţină vie şi să-şi planteze câţiva pomi. Atât cât să se bucure familia de la Galaţi.„A fost o vreme când nu ştiu dacă mai erau vreo câţiva oameni în tot satul. Exact cei care n-au plecat niciodată. Toţi ceilalţi îşi încuiaseră şi lăsaseră totul în urmă. În cazul nostru, ne-am întors aici, pe perioada verilor, dar cred că până la urmă o să renunţăm. Suntem bătrâni şi nu prea mai putem să muncim pentru toate câte sunt pe aici. Avem o jumătate de hectar de vie, o jumătate de pomi fructiferi şi două hectare de porumb. E cam mult de muncă pentru nişte oameni bătrâni”, ne spune Petrică Leca.Zice că nu se teme de hoţi, cu toate că ştie că-şi mai croiesc drum de la Braniştea până pe aici. Nici n-ar avea de ce să se teamă, cu cei trei câini care sar şi fac ditamai tărăboiul, imediat ce aud picior de om pe uliţă.Cel mai probabil, Petrică Leca se va retrage în curând la Galaţi, ca să-şi trăiască în linişte anii de pensie, pe care şi i-a câştigat după ce a fost, o viaţă, şofer de autobuz.„Când am venit aici, era jale!”La buza câmpului care se întinde de la uliţa satului spre deal îl găsim pe Neculai Ene. Are 79 de ani, dar prăşeşte cu poftă. E de-al locului de multă vreme, chiar dacă nu s-a născut aici. „Nu, nici vorbă să mă fi născut aici. Eu sunt din Tutova. Am cumpărat casa şi pământul din jur în urmă cu vreo 14 ani. Era dezastru atunci, dar nu prea ne mai permiteam altceva. Şi încetul cu încetul am început să aranjăm locul. Am muncit, am făcut pe lângă casă, am aranjat câmpul…Nu-i mult. Numai cât să putem munci eu şi soţia”, ne spune bărbatul.Nu prea poate fi vorba de irigaţii în cătun, dar cum pământurile nu le sunt prea întinse, oamenii şi-au cumpărat o pompă submersibilă şi scot apă din fântână. Gospodăria familiei Ene este una dintre cele mai aşezate din partea locului. Unde nu-s pomi fructiferi, e porumb. Iar unde nu e nici porumb, sunt pepenii de care se va bucura în vară toată familia. Inclusiv copiii plecaţi la oraş şi care vin aici, la sfârşit de săptămână, în casa pe care şi-au construit-o. Pentru cei tineri, însă, e doar un loc de relaxare, nu unul în care să trăiască permanent. Din păcate locul ascuns, drumul greu şi lipsa utilităţilor îi ţin pe oamenii în putere departe de acest loc.„Dacă mai trec vreo cinci ani şi se face la fel de mult cum s-a făcut până acum, o să dispărem cu totul de aici”, se gândeşte cu voce tare Ştefan Barbăneagră, uitându-se în jur.viata-libera.ro
dcp100168 Posted October 8, 2019 Author Posted October 8, 2019 Lozova, satul cu doar şapte locuitori Şapte case ascunse printre copacii crescuţi pe malul unei bălţi este tot ce a mai rămas din satul Lozova. În cătunul din comuna Braniştea trăiesc în prezent doar şapte oameni, majoritatea vârstnici. Fără magazin, medic, farmacie sau biserică şi aproape fără utilităţi care să le uşureze viaţa, locuitorii de aici au învăţat să se bucure de puţinul pe care îl au, fără a mai aştepta nimic de la nimeni. Spre deosebire de alte sate mici din judeţ, Lozova se află la o distanţă destul de mică de oraşul Galaţi. Doar 21 de kilometri despart cătunul învăluit în liniştea de pe malul bălţii cu acelaşi nume de zgomotul interminabil al oraşului. Pentru a ajunge la Lozova trebuie să părăseşti Drumul Naţional 25, puţin după ce ai trecut de satul Braniştea, şi să urmezi o cale pietruită, pentru mai bine de un kilometru. Până în ultima clipă, nimic nu te lasă să ghiceşti că la un moment dat vei da de o aşezare întinsă de o parte şi de alta a drumeagului. Cele şapte case din Lozova sunt aşezate ca dinţii rămaşi în gura unui ştirb. Gospodăria de la intrarea în cătun este urmată de două parcele de pământ pe care cândva, nu se mai ştie când, erau case şi grădini. Urmează alte gospodării, despărţite de terenuri folosite acum pentru agricultură. Din cele şapte case care se află încă în picioare, doar patru mai sunt locuite. Puţinii săteni rămaşi aici spun că localitatea a cunoscut şi vremuri mai bune. Dacă spre trecut oamenii privesc uneori cu nostalgie, spre viitor abia dacă îndrăznesc să se uite. "Copiii plângeau când la masă li se punea în faţă tot peşte" Născută la Lozova, în urmă cu 64 de ani, Ecaterina Condrea locuieşte acum în satul vecin, Vasile Alecsandri. Femeia îşi aminteşte bine cum a început declinul satului său natal. „Părinţii mei s-au născut tot aici, la Lozova. Înainte, în sat erau cam 30-40 de case şi mult mai mulţi locuitori decât acum. Oamenii munceau mult, dar nu îmi aduc aminte să ne fi lipsit ceva. În sat era şi cherhana, şi şcoală. Tatăl meu îmi povestea că lumea pescuia în balta din apropiere. Peşti mari erau întinşi la streaşina fiecărei case. Copiii plângeau când la masă li se punea în faţă tot peşte. Se săturaseră. Lucrurile s-au stricat în ultimii ani de comunism. Atunci am început să simţim lipsurile, iar comuniştii au venit şi au vrut să distrugă satul, pentru a face aici teren arabil. Au intrat cu buldozerele în curţile oamenilor şi au distrus mare parte din sat. În urma lor, au mai rămas doar câteva case, ceea ce putem vedea şi acum. Restul familiilor s-au mutat, de nevoie, în satul Vasile Alecsandri”, îşi aminteşte Ecaterina Condrea. Gica Luparu are 58 de ani şi s-a mutat la Lozova în anii 90. Soţul ei este născut aici. Familia Luparu este cea mai tânără din sat. „Îmi place mult. Respirăm aer curat, legumele şi fructele pe care le mâncăm nu sunt stropite, este sănătate curată. Din păcate, nu cred că locul oamenilor care se duc va mai fi luat de tineri, dacă lucrurile nu se vor schimba, într-un fel, în bine”, este de părere Gica Luparu. "...este o viaţă liniştită, potrivită pentru noi" Câteva zeci de metri mai departe, în capătul celălalt al satului, o întâlnim pe Ioana Ene. Trăieşte la Lozova de 21 de ani, împreună cu soţul. Familia Ene are o gospodărie frumoasă, locul amintind parcă de casa primitoare a bunicii. De altfel, asta şi este pentru nepoţii soţilor Ene.„Am ajuns dintr-o întâmplare să ne luăm teren la Lozova şi aici am şi rămas. Ca să fiu sinceră, în ultimii 20 de ani nu mi se pare că s-a schimbat ceva aici. Doar oamenii s-au mai rărit. Noroc de copiii noştri care vin de câte ori pot şi ne aduc ce avem nevoie. Doar pe lemne, pentru doi ani, am dat cam 5.000 de lei. Apa o scoatem din fântâna din curte, dar de băut bem tot apa îmbuteliată adusă de copii. În rest, este o viaţă liniştită, potrivită pentru noi, oameni în vârstă. Sunt zile în care ai noroc dacă vezi pe cineva trecând pe drum”, ne spune Ioana Ene. Chiar dacă nu au biserică în sat, soţii Ene nu lipsesc în nicio duminică de la slujbă. „Vine părintele din Braniştea cu maşina dumnealui şi ne duce la biserică. E o cale de aproape patru kilometri şi nu am avea cum să ajungem altfel”, mărturiseşte Ioana Ene. Fără apă, canalizare şi gaze În Lozova nu am găsit niciun localnic de la care să putem afla mai multe despre istoria satului. Cele câteva poveşti care ne sunt spuse provin din auzite, mergând în timp din gură în gură. Oamenii îşi mai amintesc încă perioada de dinainte de 89, atunci când aici funcţiona o fermă de gâşte şi de raţe. Acum, nici locul unde a fost ferma nu se mai ştie cu exactitate. Dintre toate utilităţile cu care omul modern este obişnuit, la Lozova există doar electricitate. Şi televiziune, prin antene. Înainte ca telefoanele mobile să fie atât de accesibile, în sat funcţiona un singur telefon. În rest, nici apă, nici canalizare şi nici gaze. Drumul care leagă cătunul de DN 25 este în schimb pietruit, iar oamenii spun că zăpezile care se aştern pe timp de iarnă nu îi izolează de restul lumii, deoarece autorităţile din Braniştea trimit repede utilajele de deszăpezire. Lăsăm în urmă Lozova, pe acelaşi drum pe care am venit, încercaţi de sentimente amestecate. Pe de o parte, liniştea care domneşte aici şi cadrul natural deosebit îi oferă locului o atmosferă idilică. Pe de altă parte, tocmai în liniştea aproape neperturbată din mijlocul satului poţi ghici că aşezarea, veche de sute de ani, pare să-şi trăiască acum ultimile clipe, în ciuda potenţialului pe care îl are. Cum a ajuns electricitatea în sat Reporterii „Vieţii libere” au mers la Lozova şi au scris despre oamenii de aici şi în anul 2013. Atunci am aflat şi cum a ajuns electricitatea în satul de pe marginea bălţii cu acelaşi nume. Între timp, în sat nu i-am mai găsit pe cei care au povestit atunci toată întâmplarea. La începutul anilor 1970, în Lozova nu exista încă electricitate. Într-o noapte, în sat a venit Constantin Dăscălescu, prim-secretarul de partid. Cu acea ocazie a văzut-o pe o femeie care muncea doar cu o mână, deoarece în cealaltă ţinea un felinar. La scurt timp, în localitate au venit nişte oameni care au montat un transformator. Stâlpii de electricitate au fost montaţi abia după 1990. Oamenii îşi amintesc faptul că prim-secretarul Dăscălescu venea în controale neanunţate, cu o Dacie de culoare neagră. Autorităţile comuniste urmăreau să afle cum munceau oamenii în fermele colective. Mutaţi la Galaţi, de frica inundaţiilor Aşa cum am putut afla de la unii locuitori din Braniştea, care la rândul lor ştiau de la bunici, numele unei străzi din Galaţi se leagă de satul Lozova. Povestea spune că pe actuala stradă Lozoveni (paralelă cu strada Traian - n.r.) din Galaţi s-au stabilit oameni veniţi din acest cătun, care au plecat din satul natal, la începutul secolului trecut, din cauza inundaţiilor. Informaţia ne-a fost confirmată şi de primarul comunei Braniştea, Marian Adamache. O istorie de jumătate de mileniu Singurele informaţii cu caracter istoric legate de satul Lozova am reuşit să le aflăm de la Mariana Andronachi, biliotecar în comuna Braniştea. În "Monografia comunei Braniştea", scrisă de profesorul Ioan T. Popovici şi publicată în 1975, apar câteva referinţe sumare legate de cătunul de pe marginea lacului Lozova. Astfel, Vasile Buzduganu scria la Huşi, în anul 7054 (echivalentul lui 1546 - n.r.), că "probabil şi în timpul lui Petru Rareş (domnitor al Moldovei în două rânduri: între 20 ianuarie 1527 şi 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 şi 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ştefan cel Mare - n.r.), şi după aceea, la Lozoviţa au început a se aşeza oameni". Mai mult, catagrafia (inventarierea - n.r.) din anul 1777 preciza că Lozova deţinea cinci birnici (contribuabil, persoană care plăteşte bir - n.r.). Nu am reuşit să aflăm cu exactitate dacă aşezarea la care face referire Vasile Buzduganu se afla pe locul exact al Lozovei din ziua de astăzi, însă localitatea respectivă era situată în această zonă geografică. Originea unui nume Originea termenului Lozova provine din cuvântul de origine slavă "loza", care înseamnă viţă, curmei, rămuriş sau tufişuri de loză (o specie de salcie care creşte în lunca Bârladului şi a Siretului), scrie în "Monografia comunei Braniştea", semnată de profesorul Ioan T. Popovici. Putem face astfel lesne legătura între numele satului Lozova şi aşezarea sa pe malul unui lac. Un alt document istoric citat în monografia amintită aminteşte de aşezarea Lozova în anul 1589. viata-libera.ro
Recommended Posts
Create an account or sign in to comment
You need to be a member in order to leave a comment
Create an account
Sign up for a new account in our community. It's easy!
Register a new accountSign in
Already have an account? Sign in here.
Sign In Now